miercuri, 30 decembrie 2009
best wishes
I wish u a happy new year to u and to ur family. May this new year be filled with blessings and health and, if it's God's will, to see ur hearts desires come true...
marți, 29 decembrie 2009
question...
I may be the Only One on this lonely Planet who actually knows how special, how great and how wonderful woman you really are deep down your heart, have you thought about this issue?
luni, 28 decembrie 2009
Courage & energy...
Courage, energy, and perseverance they [Christ's followers] must possess. Though apparent impossibilities obstruct their way, by His grace they are to go forward. Instead of deploring difficulties, they are called upon to surmount them. They are to despair of nothing, and to hope for everything. With the golden chain of His matchless love, Christ had bound them to the throne of God. It is His purpose that the highest influence in the universe, emanating from the Source of all power, shall be theirs. They are to have power to resist evil, power that neither earth, nor death, nor hell can master, power that will enable them to overcome as Christ overcame. {GW 39.2}
sâmbătă, 26 decembrie 2009
Anne Graham
Fiica lui Billy Graham, într-un interviu în emisiunea Early Show, a fost întrebată în legătură cu atacurile din 11 septembrie 2001. Anne Graham a dat un răspuns profund:
„Cred că Dumnezeu este adânc întristat de aceasta, la fel ca şi noi, dar noi de ani de zile Îi spunem să iasă din şcolile noastre, din guvernul si din vieţile noastre. Şi, El fiind un adevărat gentleman, cred că pur şi simplu S-a dat calm la o parte. Cum putem noi sa-I cerem binecuvântarea şi protecţia Sa dacă Îi cerem să ne lase în pace? Cred că totul a început când Madeleine Murray O'Hare a afirmat că nu dorea nici un fel de rugăciuni în şcolile noastre, iar noi am spus O.K. Apoi, cineva a spus că mai bine nu am citi Biblia în scoli (Biblia care spune: să nu ucizi, să nu furi si să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi), iar noi am spus O.K....
Apoi, cineva a spus să tipărim reviste cu femei goale, in semn de respect şi apreciere a frumuseţii feminine. Iar noi am spus O.K. Apoi, altcineva a împins acea apreciere un pas mai departe, publicând fotografiile unor copii goi, şi încă şi mai departe, afişându-le pe Internet. Iar noi am spus O.K., au dreptul la libera exprimare....
Iar acum ne întrebăm de ce copiii noştri nu au conştiinţă, de ce nu disting binele de rău, de ce nu îi deranjează sa ucidă pe străini, pe colegii de clasă sau pe ei înşişi. Probabil că, dacă ne-am gândi mai mult, ne-am da seama de ce. Cred că totul se reduce la faptul că ceea ce vei semăna, aceea vei şi culege”...
„Cred că Dumnezeu este adânc întristat de aceasta, la fel ca şi noi, dar noi de ani de zile Îi spunem să iasă din şcolile noastre, din guvernul si din vieţile noastre. Şi, El fiind un adevărat gentleman, cred că pur şi simplu S-a dat calm la o parte. Cum putem noi sa-I cerem binecuvântarea şi protecţia Sa dacă Îi cerem să ne lase în pace? Cred că totul a început când Madeleine Murray O'Hare a afirmat că nu dorea nici un fel de rugăciuni în şcolile noastre, iar noi am spus O.K. Apoi, cineva a spus că mai bine nu am citi Biblia în scoli (Biblia care spune: să nu ucizi, să nu furi si să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi), iar noi am spus O.K....
Apoi, cineva a spus să tipărim reviste cu femei goale, in semn de respect şi apreciere a frumuseţii feminine. Iar noi am spus O.K. Apoi, altcineva a împins acea apreciere un pas mai departe, publicând fotografiile unor copii goi, şi încă şi mai departe, afişându-le pe Internet. Iar noi am spus O.K., au dreptul la libera exprimare....
Iar acum ne întrebăm de ce copiii noştri nu au conştiinţă, de ce nu disting binele de rău, de ce nu îi deranjează sa ucidă pe străini, pe colegii de clasă sau pe ei înşişi. Probabil că, dacă ne-am gândi mai mult, ne-am da seama de ce. Cred că totul se reduce la faptul că ceea ce vei semăna, aceea vei şi culege”...
joi, 24 decembrie 2009
I found a better formula of saying what I want to say this time of year: happy Christ birth !!!
I found a better formula of saying what I want to say this time of year: happy Christ birth !!!
Creştinul fericit...?! Pleonasm sau nu ?
Creştinul fericit...?! Pleonasm sau nu ?
Dacă producătorul unuia din filmele populare din zilele noastre; un regizor al unui spectacol de televiziune sau un editor al unei cunoscute reviste de modă sau al unui ziar ar vrea să rescrie Fericirile, bănuiesc că ar suna cam aşa:
,,Ferice de cei bogaţi şi puternici. Ferice de cei emancipaţi sexual. Ferice de cei frumoşi şi prezentabili. Ferice de cei renumiţi. Ferice de cei pe care lumea îi admiră."
Aceste lucruri sunt exact opusul celor spuse de Isus Hristos în Predica de pe Munte. El a spus:
,,Ferice de cei săraci în duh. Ferice de cei ce plâng. Ferice de cei blânzi. Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire. Ferice de cei milostivi. Ferice de cei cu inima curată. Ferice de cei împăciuitori. Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii."
Şi totuşi, lucrul cu adevărat remarcabil, vedeţi, nu e faptul că Isus spune: ,,Ascultaţi, dacă vreţi să ajungeţi în cer, asta va trebui să faceţi. Va trebui să fiţi săraci. Va trebui să plângeţi. Va trebui să fiţi nefericiţi", şi tot felul de astfel de lucruri. Dimpotrivă, Isus Hristos spune: ,,Iată, aceasta e calea spre fericire. Şi nu o fericire într-o Împărăţie a lui Dumnezeu undeva în ceruri. Aceasta e calea pentru a fi fericit acum. Pentru că metoda lumii, metoda eului propriu, nu duce la fericire. Dar calea Mea, care e calea renunţării de sine de dragul altora, este cu adevărat drumul spre fericire."
Trebuie să ascultăm acum ce spune Isus Hristos despre fericire, chiar dacă o facem nu din alt motiv afară de acela absolut evident că metoda lumii nu funcţionează. Cei care trăim în America ştim că Constituţia ne garantează, ca un drept inalienabil, dreptul la căutarea fericirii. Cu acest lucru se ocupă oamenii cel mai mult, cu căutarea fericirii. Şi încearcă tot felul de metode.
Este câte unul care crede că pentru a fi fericit trebuie să fie bogat, aşa că îşi petrece tot timpul încercând să acumuleze bani. El crede că va fi fericit dacă va ajunge să aibă 100.000 de dolari. Adună 100.000 de dolari, dar până să îi aibă pe toţi inflaţia le reduce valoarea la cât avea la început, aşa că se gândeşte că va fi fericit când va avea un milion. Dacă pune mâna pe milion, vrea de-acum două sau trei, sau mai multe. Cineva l-a întrebat odată pe John D. Rockefeller, care pe vremea lui a fost cel mai bogat om din America: ,,Câţi bani trebuie să ai ca să ai destui?" Rockefeller a răspuns, cu un anume dram de înţelepciune: ,,Încă puţin." Un milionar din Texas spunea: ,,Credeam că banii pot cumpăra fericirea. Am fost crunt dezamăgit."
Altcineva crede că poate fi fericit dacă acumulează suficientă putere. Aşa că începe să urmărească puterea politică. Pune ochii pe un loc din consiliul unui oraş şi îl obţine. Nici nu apucă să îşi ocupe locul câştigat că începe să se gândească cum ar putea să devină primar. Ajunge primar. Priveşte de-acum la fotoliul guvernatorului. Se gândeşte: ,,O, de-aş putea ajunge guvernator, aş fi fericit!" Imediat ce obţine această poziţie, următorul pas e să devină preşedintele Statelor Unite. Puterea nu aduce fericirea. Un cunoscut om de stat, acum decedat, cancelar al Germaniei în ultimii ani, i-a spus odată lui Billy Graham... I-a spus: ,,Sunt bătrân. Viaţa şi-a pierdut orice semnificaţie. Mă aşteaptă un salt mortal în necunoscut."
Am impresia că astăzi ni se vinde eliberarea sexuală mai mult decât orice ca fiind calea spre fericire. Ni se spune că, dacă am renunţa la orice ce ne inhibă dorinţele şi dacă ne-am satisface dorinţele sexuale oricând am vrea şi cu oricine am vrea, totul ar fi în regulă. Acesta e drumul spre fericire. Interesant e faptul că până şi lumea recunoaşte că acest drum e de fapt o fundătură.. CBS a prezentat un reportaj despre mişcarea ,,necăsătoriţilor oscilanţi" din nordul Californiei, în care a luat interviuri mai multor oameni, printre care şi unui număr de femei implicate în această mişcare. Aceste femei (nu erau creştine) au spus una după alta în timp ce erau intervievate pentru acest program: ,,Tot ce vor bărbaţii e să ajungă în pat cu tine. M-am săturat de asta cât să-mi ajungă o viaţă." Ele spuneau că renunţă la acea mişcare.
Un altul spune: ,,Ei bine, faima e drumul de urmat. Dacă ai putea deveni suficient de renumit, atunci toţi te vor urma. Oamenii te vor aprecia. Totul va fi minunat." Voltaire, ateistul, a fost pe vremea lui probabil cel mai faimos bărbat din Europa. Dar ni se spune că pe patul de moarte i-a mărturisit doctorului său: ,,Sunt abandonat şi de Dumnezeu şi de oameni. Îţi dau jumătate din tot ce am dacă îmi dai doar încă şase luni de viaţă."
Privim la lume şi la toate aceste încercări de a cumpăra sau câştiga fericirea, şi tot ce vedem este deziluzie, frustrare, peste tot în jurul nostru. Ajungem să ne întrebăm: ,,Dacă aşa stau lucrurile, atunci nu e nimeni fericit cu adevărat?" Ei bine, indiferent cum ar sta lucrurile în ce ne priveşte, a existat cel puţin un om care în mod evident a fost fericit. Îl numim ,,Om al durerii". Şi a fost un Om al durerii. El a luat durerea noastră asupra Lui. Totuşi, dacă a fost vreodată un om fericit, El a fost acela.
Billy Graham scria despre El:
,,Dacă prin fericire înţelegem seninătate, încredere, mulţumire, pace, bucurie, satisfacţie a sufletului, atunci Isus a fost fericit la modul suprem. Nu citim niciunde că ar fi râs, deşi sunt sigur că a făcut-o. El nu căuta plăcerea, veselia, glumele, farsele făcute pe socoteala altora. Fericirea Lui nu depindea de circumstanţele exterioare. Nu avea nevoie de stimuli externi care să Îl facă fericit. El a învăţat secretul care Îi permitea să trăiască deasupra circumstanţelor vieţii şi fără teamă de viitor. El mergea înainte cu calm, siguranţă şi seninătate prin cele mai solicitante situaţii, chiar prin moarte. Cu siguranţă, dacă cineva a avut vreodată o fericire autentică şi binecuvântată, acela a fost Isus Hristos."
În Predica de pe Munte, la care m-am referit, în special în Fericiri, Isus Hristos transmite ucenicilor Săi secretul fericirii Sale. Merită să privim la această formulă, pentru că asta e de fapt. Sunt câteva lucruri pe care El le menţionează. Isus vorbeşte în primul rând despre cei săraci în duh.
A fi sărac în duh este exact opusul celui bogat în mândrie. Isus se referă aici la acel fel de sărăcie prin care o persoană adoptă o poziţie smerită înaintea lui Dumnezeu. Acesta e locul de la care trebuie să pornim atunci când vorbim despre relaţia noastră cu Dumnezeu. Nu venim la Dumnezeu lăudându-ne cu ce am făcut, sau cu ce avem, sau cu ce putem face, sau cu ce am realizat. Venim înaintea Lui ca sărmani, ca cerşetori, pentru că la aceasta se referă expresia ,,sărac în duh". Apoi spunem: ,,O, Doamne Dumnezeule, nu am nimic să-Ţi aduc. Vin cu mâinile goale şi Te rog să mi le umpli cu harul Tău." Astfel de oameni sunt fericiţi.
A doua Fericire vorbeşte despre cei ce plâng. Din nou, când ajungem la un astfel de cuvânt, descoperim că poate fi interpretat în diverse moduri. Eu cred, aşa cum am spus şi mai înainte, că atunci când vorbeşte despre plâns se referă în principal la plânsul din cauza păcatului. Pentru că nu poţi citi Biblia fără să îţi dai seama că păcatul este cea mai mare problemă. O, sunt şi alte probleme în lume, probleme care izvorăsc din păcat şi pentru care trebuie să plângem. Dar marea problemă şi semnificaţia principală a păcatului este aceea că noi suntem în opoziţie cu Dumnezeu iar păcatul creează o prăpastie între noi şi El. Pentru aceasta trebuie să plângem şi să ne pară rău. Oricine înţelege acest lucru trebuie să plângă, iar cei ce plâng descoperă acel fel de mângâiere despre care vorbeşte Isus Hristos, mângâierea Evangheliei. Şi totuşi, după ce am spus aceste lucruri, vreau să adaug de asemenea că cei ce plâng pentru păcat şi îşi găsesc plăcerea în Evanghelie nu sunt insensibili la tragediile acestei lumi ci mai degrabă plâng şi pentru ele.
Versetul cinci: ,,Ferice de cei blânzi", spune Isus. Oare ce înseamnă să fii blând? Când vorbim despre blândeţe, ei bine, ne gândim la cine a fost Casper Milktoast. El permitea celorlalţi să îl trateze ca un gunoi şi să profite de el. Era întotdeauna călcat în picioare de ceilalţi. Noi spunem: ,,Nimeni nu vrea să fie aşa." Cred că acest lucru e probabil adevărat. Nimeni nu vrea şi eu mă număr printre aceştia. Nici mie nu-mi place să fiu aşa. În acest caz cred că Isus se referea la Vechiul Testament. Bineînţeles, El a trăit în Vechiul Testament. Acesta forma Scriptura acelor zile. Şi multe din lucrurile spuse de El îşi au rădăcinile în Vechiul Testament, deşi, desigur, acestea sunt profund transformate şi proaspete în învăţăturile lui Hristos. După părerea mea, în acest caz El împrumută această Fericire direct din cartea Psalmilor. Din Psalmul 37, versetul 11: ,,Cei blânzi moştenesc ţara." Asta spune versetul din Psalmi, şi ascultaţi ce spune Isus: ,,Cei blânzi vor moşteni pământul." Motivul pentru care mă refer la acest lucru este acela că, dacă veţi studia Psalmul 37, veţi descoperi că Psalmul 37 este o expunere a ce înseamnă să fii blând. Un om blând nu este cineva pe care ceilalţi îl calcă tot timpul în picioare. Un om blând e cineva care se pleacă adânc înaintea lui Dumnezeu. Şi pentru că se smereşte înaintea lui Dumnezeu, el poate sta în picioare şi poate rezista împotriva celor care vor să îl asuprească.
Isus are o binecuvântare foarte interesantă pentru cei blânzi. El spune: ,,Cei blânzi vor moşteni pământul." Aţi meditat vreodată la acest lucru? Ei bine, probabil că e adevărat din mai multe privinţe. E adevărat din punct de vedere spiritual şi chiar istoric în ce priveşte planul lui Dumnezeu descoperit în istorie. Când creştinii participă la proclamarea Evangheliei şi Împărăţia lui Dumnezeu vine în felul acesta, putem spune că creştinii, ca membri ai marii familii a lui Dumnezeu, moştenesc pământul. Iar atunci când Domnul Isus Hristos va reveni să Îşi instituie domnia asupra pământului, putem spune că ei vor moşteni pământul şi vor domni împreună cu El. Asta ne spune Scriptura. Dar cred că mai există un sens în care moştenim pământul chiar acum, pentru că, vedeţi, acele lucruri ţin de viitor şi s-ar putea să nu însemne prea mult. Cel blând, care conform definiţiei din Psalmul 37 se încrede în Domnul şi nu se îngrijorează din cauza celor ce fac răul ci aşteaptă cu răbdare să vadă ce va face Dumnezeu, acest om, fie că are multe lucruri sau mai puţine, într-un sens el are totul. Nu-şi face griji pentru ziua de mâine. Îşi pune nădejdea în Domnul care se va îngriji de ea. Dumnezeu, care se îngrijeşte de crinii de pe câmp şi de păsările cerului, cu siguranţă poate avea grijă şi de el. Aşa se face că el poate pleca de acasă dimineaţa şi, în loc să-şi facă probleme cum va putea să aducă mai mult profit pentru firmă ca să-şi impresioneze şeful şi să primească o mărire de salar săptămâna viitoare, după care să fie promovat pe scara ierarhică, el priveşte spre cer şi admiră răsăritul de soare şi frumuseţea unei noi zile; astfel tot cerul e al lui. Apoi, când pleacă în excursie la sfârşit de săptămână, în loc să se îngrijoreze dacă lucrurile vor merge bine săptămâna viitoare sau se va întâmpla ceva rău, el se bucură în schimb de frumuseţea pământului. Putem spune că într-un fel tot pământul e al lui. Şi acesta e un lucru minunat. Isus spune că aceasta e calea spre fericire.
,,Ferice de cei flămânzi şi însetaţi dupa neprihănire." Aha, uite cheia. Foamea şi setea după neprihănire. Cine flămânzeşte şi însetează după neprihănire?
,,Cum să trăieşti cu dorinţe neîmplinite" (Living with Unfulfilled Desires). E scrisă pentru adolescenţi şi vorbeşte despre dorinţele sexuale şi despre cum poţi trece prin acea fază dificilă a vieţii. Dar, vedeţi, acel titlu, ,,Cum să trăieşti cu dorinţe neîmplinite", poate la fel de bine să fie titlul generaţiei noastre. Dorinţe neîmplinite. Oamenii trăiesc cu ele. Singura problemă e că cei mai mulţi dintre ei nu doresc să trăiască aşa. Motto-ul generaţiei noastre este: ,,Fă tot ce poţi ca să-ţi satisfaci dorinţele. Şi fă-o cât poţi de repede. Nu pierde vremea. Ai o singură viaţă. Trăieşte pentru ziua de azi. Ia tot ce poţi din ea." Aşa procedează lumea noastră. Flămânzeşte şi însetează după orice în afară de neprihănire. Astfel descoperă păcatul şi, odată cu acesta, frustrarea pe care o aduce. De aceea lumea e un loc atât de nenorocit. De aceea atât de mulţi creştini sunt uneori atât de nefericiţi. Noi nu flămânzim şi nu însetăm după neprihănire. Suntem flămânzi şi însetaţi după lucrurile lumii.
Care e promisiunea? ,,Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi." Crezi că dacă flămânzeşti şi însetezi după neprihănire, Dumnezeu nu ţi-o va da? Crezi că va spune: ,,Nu, nu vreau încă să fii sfânt. Mai suferă puţin." Dorinţa lui Dumnezeu e ca noi să fim sfinţi. Dacă nu suntem sfinţi, e din cauză că noi nu vrem cu adevărat să fim.
Aceste Fericiri nu sunt pur şi simplu adunate la întâmplare. Există o ordine a lor. Primele trei dintre ele... Cei săraci în duh, cei ce plâng, cei blânzi... Acestea se referă la o anumită atitudine care e necesară pentru a te apropia pe Dumnezeu. Cheia este însă a patra. ,,Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire." O descoperim în Isus Hristos. Acesta e un mod în care putem vorbi despre mântuire înainte de cruce. Apoi vin celelalte. Matei 5 versetul 7, versetul 8 şi în special versetul 9. Ele vorbesc despre roada vieţii pe care noi o găsim în Isus.
,,Ferice de cei milostivi." ,,Ferice de cei cu inima curată." ,,Ferice de cei împăciuitori."
,,Ferice de cei milostivi." Dumnezeu e milostiv. De la El învăţăm ce e mila. Mila e harul în acţiune pentru cei ce nu o merită. Pe ea o găsim la cruce. Dumnezeu îşi arată mila faţă de noi. Iar creştinii sunt chemaţi să fie milostivi în acelaşi fel. Bonhoeffer, atunci când scrie despre acest lucru în ,,Preţul uceniciei" (The Cost of Discipleship), contrastează mila (pe bună dreptate, cred eu) cu un sentiment greşit înţeles al demnităţii proprii. El explică lucrurile în felul următor.
Există un sentiment îndreptăţit al demnităţii. Înţelegem asta. Bărbaţii şi femeile sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu şi avem demnitate pentru că suntem făcuţi după chipul Lui. Deşi această imagine e denaturată, e încă acolo. Acest lucru e foarte important. De aceea trebuie să respectăm viaţa. Viaţa după chipul lui Dumnezeu. Dar există şi un sentiment greşit înţeles al demnităţii. Există acel fel de demnitate care spune: ,,Sunt o persoană prea importantă ca să fiu deranjat cu astfel de lucruri, care nici măcar n-au apucat să se întâmple." Sau: ,,Sunt prea ocupat ca să-mi fac timp pentru problema aceasta, deşi poate că au nevoie de timpul meu." Acesta e un sentiment al demnităţii greşit înţeles. Despre el vorbeşte Bonhoeffer. El spune: ,,Vedeţi, cei milostivi, cei care Îl urmează pe Hristos şi învaţă de la El ce e mila, sunt oprimaţii acestei lumi." Oamenii din vremea lui Isus priveau la El şi se întrebau: ,,Ce fel de Învăţător e acesta? Uite, e prieten cu păcătoşii." Şi nu se refereau la ,,păcătoşi" în sensul teologic al cuvântului. Se refereau la oamenii care nu sunt la fel de drăguţi ca şi noi. Pentru că asta făcea Isus şi Dumnezeu proceda astfel ca mila Sa să ajungă la cei ce aveau nevoie de ea. Şi noi suntem chemaţi să facem la fel. Care e promisiunea? ,,Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă." Bineînţeles că vor avea parte de ea. De fapt, dacă au trăit în felul acesta, au găsit deja mila pentru că această milă se găseşte la crucea lui Hristos.
,,Ferice de cei cu inima curată." Puritatea. O, cât de demodat e acest cuvânt în ziua de azi. Puritate. Cine vrea să fie curat în această lume? Asta înseamnă să fii rigid. Înseamnă să nu fii sofisticat. Înseamnă să fii învechit. Aşa crede lumea. Şi totuşi, Isus spune: ,,Ascultaţi, cei cu inima curată Îl vor vedea pe Dumnezeu!" De ce? Pentru că Dumnezeu e sfânt. Cei care nu sunt neprihăniţi, cei care nu sunt curaţi nu vor sta înaintea Lui.
,,Ferice de cei împăciuitori." De ce? Pentru că Dumnezeu a făcut pace cu noi. Pace la cruce. Noi eram duşmanii lui Dumnezeu. Pavel vorbeşte despre aceasta în Efeseni. Mergeam pe drumul nostru pentru că eram duşmanii lui Dumnezeu. Ne luptam între noi. Dumnezeu a coborât şi a făcut pace la cruce. Isus a murit ca să înlăture cauza conflictului. Iar noi, cei care am primit acest fel de pace, nu putem să fim altfel decât împăciuitori, încercând să aducem bărbaţii şi femeile din nou împreună şi, mai presus de orice, împreună cu Dumnezeu.
Iar apoi, în cele din urmă, Isus vorbeşte despre persecuţie. Şi ea va veni. Sunt sigur că înţelegeţi acest lucru. Există apropierea. Există plata păcatului şi neprihănirea lui Hristos. Există roada luminii care izvorăşte din aceasta. Iar apoi, aşa cum spune Isus în altă parte, în mod inevitabil vor urma persecuţiile. Dar ce ne spune El? Oare ne spune: ,,Păi, vedeţi, v-am arătat un mod de viaţă care e calea spre fericire, dar trebuie să vă spun că mai sunt şi persecuţii, iar cel puţin în acest domeniu veţi fi foarte, foarte nefericiţi." Nu spune nimic de felul acesta. El spune: ,,Ferice de cei persecutaţi." De ce? ,,Pentru că persecuţia e dovada că voi sunteţi identificaţi cu Mine." El vorbeşte aici despre un anume fel de persecuţie. Persecuţia despre care vorbeşte e cea care vine peste noi din cauză că Duhul lui Isus Hristos lucrează în inimile noastre şi noi devenim din ce în ce mai mult asemenea Lui. Începem să trăim în această lume ca Isus Hristos şi în mod inevitabil vom suferi acelaşi fel de persecuţie de care a avut parte şi El. Ne putem bucura de aceasta, pentru că e dovada că Îi aparţinem lui Isus. Fericirea constă în aceea că El Însuşi mângăie inimile şi sufletele ucenicilor Săi.
Întrebarea cu care vreau să închei e următoarea. E una practică. Unde vom găsi oare în lumea aceasta un loc unde oamenii să poată trăi astfel? Vedeţi, nu e vorba de o lume indiferentă. E o lume ostilă, păcătoasă, crudă, lacomă. E o lume care trăieşte pentru sine. Unde oare în mijlocul unei astfel de lumi există un loc pentru cei săraci în duh, cei ce plâng pentru păcat, cei blânzi înaintea lui Dumnezeu, cei ce flămânzesc şi însetează după neprihănire, cei milostivi, cei cu inima curată, cei împăciuitori, cei prigoniţi din pricina neprihănirii? Există un singur loc de felul acesta. E locul unde această lume L-a dus pe Domnul Isus Hristos. E la cruce. Dar iată, la cruce e o mare părtăşie. Vedeţi, atunci când privim la cruce şi încercăm să-L urmăm pe Isus, luându-ne crucea şi mergând după El, auzim înapoia noastră strigătele acestei lumi. Şi lumea nu strigă cuvinte de binecuvântare, ci ,,Răstigneşte-L, răstigniţi-i." Dar când privim la Isus, Îl auzim spunând: ,,Ferice de ei!" Iar un singur cuvânt de binecuvântare din gura Lui valorează mai mult decât orice, orice lucru pe care îl poate face lumea.
Vă încurajez să urmaţi calea crucii. Veţi găsi acolo părtăşia martirilor şi binecuvântarea lui Isus, care va spune celor ce Îl urmează: ,,Bine ai lucrat, rob bun şi credincios. Intră în bucuria Stăpânului tău."
Dacă producătorul unuia din filmele populare din zilele noastre; un regizor al unui spectacol de televiziune sau un editor al unei cunoscute reviste de modă sau al unui ziar ar vrea să rescrie Fericirile, bănuiesc că ar suna cam aşa:
,,Ferice de cei bogaţi şi puternici. Ferice de cei emancipaţi sexual. Ferice de cei frumoşi şi prezentabili. Ferice de cei renumiţi. Ferice de cei pe care lumea îi admiră."
Aceste lucruri sunt exact opusul celor spuse de Isus Hristos în Predica de pe Munte. El a spus:
,,Ferice de cei săraci în duh. Ferice de cei ce plâng. Ferice de cei blânzi. Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire. Ferice de cei milostivi. Ferice de cei cu inima curată. Ferice de cei împăciuitori. Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii."
Şi totuşi, lucrul cu adevărat remarcabil, vedeţi, nu e faptul că Isus spune: ,,Ascultaţi, dacă vreţi să ajungeţi în cer, asta va trebui să faceţi. Va trebui să fiţi săraci. Va trebui să plângeţi. Va trebui să fiţi nefericiţi", şi tot felul de astfel de lucruri. Dimpotrivă, Isus Hristos spune: ,,Iată, aceasta e calea spre fericire. Şi nu o fericire într-o Împărăţie a lui Dumnezeu undeva în ceruri. Aceasta e calea pentru a fi fericit acum. Pentru că metoda lumii, metoda eului propriu, nu duce la fericire. Dar calea Mea, care e calea renunţării de sine de dragul altora, este cu adevărat drumul spre fericire."
Trebuie să ascultăm acum ce spune Isus Hristos despre fericire, chiar dacă o facem nu din alt motiv afară de acela absolut evident că metoda lumii nu funcţionează. Cei care trăim în America ştim că Constituţia ne garantează, ca un drept inalienabil, dreptul la căutarea fericirii. Cu acest lucru se ocupă oamenii cel mai mult, cu căutarea fericirii. Şi încearcă tot felul de metode.
Este câte unul care crede că pentru a fi fericit trebuie să fie bogat, aşa că îşi petrece tot timpul încercând să acumuleze bani. El crede că va fi fericit dacă va ajunge să aibă 100.000 de dolari. Adună 100.000 de dolari, dar până să îi aibă pe toţi inflaţia le reduce valoarea la cât avea la început, aşa că se gândeşte că va fi fericit când va avea un milion. Dacă pune mâna pe milion, vrea de-acum două sau trei, sau mai multe. Cineva l-a întrebat odată pe John D. Rockefeller, care pe vremea lui a fost cel mai bogat om din America: ,,Câţi bani trebuie să ai ca să ai destui?" Rockefeller a răspuns, cu un anume dram de înţelepciune: ,,Încă puţin." Un milionar din Texas spunea: ,,Credeam că banii pot cumpăra fericirea. Am fost crunt dezamăgit."
Altcineva crede că poate fi fericit dacă acumulează suficientă putere. Aşa că începe să urmărească puterea politică. Pune ochii pe un loc din consiliul unui oraş şi îl obţine. Nici nu apucă să îşi ocupe locul câştigat că începe să se gândească cum ar putea să devină primar. Ajunge primar. Priveşte de-acum la fotoliul guvernatorului. Se gândeşte: ,,O, de-aş putea ajunge guvernator, aş fi fericit!" Imediat ce obţine această poziţie, următorul pas e să devină preşedintele Statelor Unite. Puterea nu aduce fericirea. Un cunoscut om de stat, acum decedat, cancelar al Germaniei în ultimii ani, i-a spus odată lui Billy Graham... I-a spus: ,,Sunt bătrân. Viaţa şi-a pierdut orice semnificaţie. Mă aşteaptă un salt mortal în necunoscut."
Am impresia că astăzi ni se vinde eliberarea sexuală mai mult decât orice ca fiind calea spre fericire. Ni se spune că, dacă am renunţa la orice ce ne inhibă dorinţele şi dacă ne-am satisface dorinţele sexuale oricând am vrea şi cu oricine am vrea, totul ar fi în regulă. Acesta e drumul spre fericire. Interesant e faptul că până şi lumea recunoaşte că acest drum e de fapt o fundătură.. CBS a prezentat un reportaj despre mişcarea ,,necăsătoriţilor oscilanţi" din nordul Californiei, în care a luat interviuri mai multor oameni, printre care şi unui număr de femei implicate în această mişcare. Aceste femei (nu erau creştine) au spus una după alta în timp ce erau intervievate pentru acest program: ,,Tot ce vor bărbaţii e să ajungă în pat cu tine. M-am săturat de asta cât să-mi ajungă o viaţă." Ele spuneau că renunţă la acea mişcare.
Un altul spune: ,,Ei bine, faima e drumul de urmat. Dacă ai putea deveni suficient de renumit, atunci toţi te vor urma. Oamenii te vor aprecia. Totul va fi minunat." Voltaire, ateistul, a fost pe vremea lui probabil cel mai faimos bărbat din Europa. Dar ni se spune că pe patul de moarte i-a mărturisit doctorului său: ,,Sunt abandonat şi de Dumnezeu şi de oameni. Îţi dau jumătate din tot ce am dacă îmi dai doar încă şase luni de viaţă."
Privim la lume şi la toate aceste încercări de a cumpăra sau câştiga fericirea, şi tot ce vedem este deziluzie, frustrare, peste tot în jurul nostru. Ajungem să ne întrebăm: ,,Dacă aşa stau lucrurile, atunci nu e nimeni fericit cu adevărat?" Ei bine, indiferent cum ar sta lucrurile în ce ne priveşte, a existat cel puţin un om care în mod evident a fost fericit. Îl numim ,,Om al durerii". Şi a fost un Om al durerii. El a luat durerea noastră asupra Lui. Totuşi, dacă a fost vreodată un om fericit, El a fost acela.
Billy Graham scria despre El:
,,Dacă prin fericire înţelegem seninătate, încredere, mulţumire, pace, bucurie, satisfacţie a sufletului, atunci Isus a fost fericit la modul suprem. Nu citim niciunde că ar fi râs, deşi sunt sigur că a făcut-o. El nu căuta plăcerea, veselia, glumele, farsele făcute pe socoteala altora. Fericirea Lui nu depindea de circumstanţele exterioare. Nu avea nevoie de stimuli externi care să Îl facă fericit. El a învăţat secretul care Îi permitea să trăiască deasupra circumstanţelor vieţii şi fără teamă de viitor. El mergea înainte cu calm, siguranţă şi seninătate prin cele mai solicitante situaţii, chiar prin moarte. Cu siguranţă, dacă cineva a avut vreodată o fericire autentică şi binecuvântată, acela a fost Isus Hristos."
În Predica de pe Munte, la care m-am referit, în special în Fericiri, Isus Hristos transmite ucenicilor Săi secretul fericirii Sale. Merită să privim la această formulă, pentru că asta e de fapt. Sunt câteva lucruri pe care El le menţionează. Isus vorbeşte în primul rând despre cei săraci în duh.
A fi sărac în duh este exact opusul celui bogat în mândrie. Isus se referă aici la acel fel de sărăcie prin care o persoană adoptă o poziţie smerită înaintea lui Dumnezeu. Acesta e locul de la care trebuie să pornim atunci când vorbim despre relaţia noastră cu Dumnezeu. Nu venim la Dumnezeu lăudându-ne cu ce am făcut, sau cu ce avem, sau cu ce putem face, sau cu ce am realizat. Venim înaintea Lui ca sărmani, ca cerşetori, pentru că la aceasta se referă expresia ,,sărac în duh". Apoi spunem: ,,O, Doamne Dumnezeule, nu am nimic să-Ţi aduc. Vin cu mâinile goale şi Te rog să mi le umpli cu harul Tău." Astfel de oameni sunt fericiţi.
A doua Fericire vorbeşte despre cei ce plâng. Din nou, când ajungem la un astfel de cuvânt, descoperim că poate fi interpretat în diverse moduri. Eu cred, aşa cum am spus şi mai înainte, că atunci când vorbeşte despre plâns se referă în principal la plânsul din cauza păcatului. Pentru că nu poţi citi Biblia fără să îţi dai seama că păcatul este cea mai mare problemă. O, sunt şi alte probleme în lume, probleme care izvorăsc din păcat şi pentru care trebuie să plângem. Dar marea problemă şi semnificaţia principală a păcatului este aceea că noi suntem în opoziţie cu Dumnezeu iar păcatul creează o prăpastie între noi şi El. Pentru aceasta trebuie să plângem şi să ne pară rău. Oricine înţelege acest lucru trebuie să plângă, iar cei ce plâng descoperă acel fel de mângâiere despre care vorbeşte Isus Hristos, mângâierea Evangheliei. Şi totuşi, după ce am spus aceste lucruri, vreau să adaug de asemenea că cei ce plâng pentru păcat şi îşi găsesc plăcerea în Evanghelie nu sunt insensibili la tragediile acestei lumi ci mai degrabă plâng şi pentru ele.
Versetul cinci: ,,Ferice de cei blânzi", spune Isus. Oare ce înseamnă să fii blând? Când vorbim despre blândeţe, ei bine, ne gândim la cine a fost Casper Milktoast. El permitea celorlalţi să îl trateze ca un gunoi şi să profite de el. Era întotdeauna călcat în picioare de ceilalţi. Noi spunem: ,,Nimeni nu vrea să fie aşa." Cred că acest lucru e probabil adevărat. Nimeni nu vrea şi eu mă număr printre aceştia. Nici mie nu-mi place să fiu aşa. În acest caz cred că Isus se referea la Vechiul Testament. Bineînţeles, El a trăit în Vechiul Testament. Acesta forma Scriptura acelor zile. Şi multe din lucrurile spuse de El îşi au rădăcinile în Vechiul Testament, deşi, desigur, acestea sunt profund transformate şi proaspete în învăţăturile lui Hristos. După părerea mea, în acest caz El împrumută această Fericire direct din cartea Psalmilor. Din Psalmul 37, versetul 11: ,,Cei blânzi moştenesc ţara." Asta spune versetul din Psalmi, şi ascultaţi ce spune Isus: ,,Cei blânzi vor moşteni pământul." Motivul pentru care mă refer la acest lucru este acela că, dacă veţi studia Psalmul 37, veţi descoperi că Psalmul 37 este o expunere a ce înseamnă să fii blând. Un om blând nu este cineva pe care ceilalţi îl calcă tot timpul în picioare. Un om blând e cineva care se pleacă adânc înaintea lui Dumnezeu. Şi pentru că se smereşte înaintea lui Dumnezeu, el poate sta în picioare şi poate rezista împotriva celor care vor să îl asuprească.
Isus are o binecuvântare foarte interesantă pentru cei blânzi. El spune: ,,Cei blânzi vor moşteni pământul." Aţi meditat vreodată la acest lucru? Ei bine, probabil că e adevărat din mai multe privinţe. E adevărat din punct de vedere spiritual şi chiar istoric în ce priveşte planul lui Dumnezeu descoperit în istorie. Când creştinii participă la proclamarea Evangheliei şi Împărăţia lui Dumnezeu vine în felul acesta, putem spune că creştinii, ca membri ai marii familii a lui Dumnezeu, moştenesc pământul. Iar atunci când Domnul Isus Hristos va reveni să Îşi instituie domnia asupra pământului, putem spune că ei vor moşteni pământul şi vor domni împreună cu El. Asta ne spune Scriptura. Dar cred că mai există un sens în care moştenim pământul chiar acum, pentru că, vedeţi, acele lucruri ţin de viitor şi s-ar putea să nu însemne prea mult. Cel blând, care conform definiţiei din Psalmul 37 se încrede în Domnul şi nu se îngrijorează din cauza celor ce fac răul ci aşteaptă cu răbdare să vadă ce va face Dumnezeu, acest om, fie că are multe lucruri sau mai puţine, într-un sens el are totul. Nu-şi face griji pentru ziua de mâine. Îşi pune nădejdea în Domnul care se va îngriji de ea. Dumnezeu, care se îngrijeşte de crinii de pe câmp şi de păsările cerului, cu siguranţă poate avea grijă şi de el. Aşa se face că el poate pleca de acasă dimineaţa şi, în loc să-şi facă probleme cum va putea să aducă mai mult profit pentru firmă ca să-şi impresioneze şeful şi să primească o mărire de salar săptămâna viitoare, după care să fie promovat pe scara ierarhică, el priveşte spre cer şi admiră răsăritul de soare şi frumuseţea unei noi zile; astfel tot cerul e al lui. Apoi, când pleacă în excursie la sfârşit de săptămână, în loc să se îngrijoreze dacă lucrurile vor merge bine săptămâna viitoare sau se va întâmpla ceva rău, el se bucură în schimb de frumuseţea pământului. Putem spune că într-un fel tot pământul e al lui. Şi acesta e un lucru minunat. Isus spune că aceasta e calea spre fericire.
,,Ferice de cei flămânzi şi însetaţi dupa neprihănire." Aha, uite cheia. Foamea şi setea după neprihănire. Cine flămânzeşte şi însetează după neprihănire?
,,Cum să trăieşti cu dorinţe neîmplinite" (Living with Unfulfilled Desires). E scrisă pentru adolescenţi şi vorbeşte despre dorinţele sexuale şi despre cum poţi trece prin acea fază dificilă a vieţii. Dar, vedeţi, acel titlu, ,,Cum să trăieşti cu dorinţe neîmplinite", poate la fel de bine să fie titlul generaţiei noastre. Dorinţe neîmplinite. Oamenii trăiesc cu ele. Singura problemă e că cei mai mulţi dintre ei nu doresc să trăiască aşa. Motto-ul generaţiei noastre este: ,,Fă tot ce poţi ca să-ţi satisfaci dorinţele. Şi fă-o cât poţi de repede. Nu pierde vremea. Ai o singură viaţă. Trăieşte pentru ziua de azi. Ia tot ce poţi din ea." Aşa procedează lumea noastră. Flămânzeşte şi însetează după orice în afară de neprihănire. Astfel descoperă păcatul şi, odată cu acesta, frustrarea pe care o aduce. De aceea lumea e un loc atât de nenorocit. De aceea atât de mulţi creştini sunt uneori atât de nefericiţi. Noi nu flămânzim şi nu însetăm după neprihănire. Suntem flămânzi şi însetaţi după lucrurile lumii.
Care e promisiunea? ,,Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi." Crezi că dacă flămânzeşti şi însetezi după neprihănire, Dumnezeu nu ţi-o va da? Crezi că va spune: ,,Nu, nu vreau încă să fii sfânt. Mai suferă puţin." Dorinţa lui Dumnezeu e ca noi să fim sfinţi. Dacă nu suntem sfinţi, e din cauză că noi nu vrem cu adevărat să fim.
Aceste Fericiri nu sunt pur şi simplu adunate la întâmplare. Există o ordine a lor. Primele trei dintre ele... Cei săraci în duh, cei ce plâng, cei blânzi... Acestea se referă la o anumită atitudine care e necesară pentru a te apropia pe Dumnezeu. Cheia este însă a patra. ,,Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire." O descoperim în Isus Hristos. Acesta e un mod în care putem vorbi despre mântuire înainte de cruce. Apoi vin celelalte. Matei 5 versetul 7, versetul 8 şi în special versetul 9. Ele vorbesc despre roada vieţii pe care noi o găsim în Isus.
,,Ferice de cei milostivi." ,,Ferice de cei cu inima curată." ,,Ferice de cei împăciuitori."
,,Ferice de cei milostivi." Dumnezeu e milostiv. De la El învăţăm ce e mila. Mila e harul în acţiune pentru cei ce nu o merită. Pe ea o găsim la cruce. Dumnezeu îşi arată mila faţă de noi. Iar creştinii sunt chemaţi să fie milostivi în acelaşi fel. Bonhoeffer, atunci când scrie despre acest lucru în ,,Preţul uceniciei" (The Cost of Discipleship), contrastează mila (pe bună dreptate, cred eu) cu un sentiment greşit înţeles al demnităţii proprii. El explică lucrurile în felul următor.
Există un sentiment îndreptăţit al demnităţii. Înţelegem asta. Bărbaţii şi femeile sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu şi avem demnitate pentru că suntem făcuţi după chipul Lui. Deşi această imagine e denaturată, e încă acolo. Acest lucru e foarte important. De aceea trebuie să respectăm viaţa. Viaţa după chipul lui Dumnezeu. Dar există şi un sentiment greşit înţeles al demnităţii. Există acel fel de demnitate care spune: ,,Sunt o persoană prea importantă ca să fiu deranjat cu astfel de lucruri, care nici măcar n-au apucat să se întâmple." Sau: ,,Sunt prea ocupat ca să-mi fac timp pentru problema aceasta, deşi poate că au nevoie de timpul meu." Acesta e un sentiment al demnităţii greşit înţeles. Despre el vorbeşte Bonhoeffer. El spune: ,,Vedeţi, cei milostivi, cei care Îl urmează pe Hristos şi învaţă de la El ce e mila, sunt oprimaţii acestei lumi." Oamenii din vremea lui Isus priveau la El şi se întrebau: ,,Ce fel de Învăţător e acesta? Uite, e prieten cu păcătoşii." Şi nu se refereau la ,,păcătoşi" în sensul teologic al cuvântului. Se refereau la oamenii care nu sunt la fel de drăguţi ca şi noi. Pentru că asta făcea Isus şi Dumnezeu proceda astfel ca mila Sa să ajungă la cei ce aveau nevoie de ea. Şi noi suntem chemaţi să facem la fel. Care e promisiunea? ,,Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă." Bineînţeles că vor avea parte de ea. De fapt, dacă au trăit în felul acesta, au găsit deja mila pentru că această milă se găseşte la crucea lui Hristos.
,,Ferice de cei cu inima curată." Puritatea. O, cât de demodat e acest cuvânt în ziua de azi. Puritate. Cine vrea să fie curat în această lume? Asta înseamnă să fii rigid. Înseamnă să nu fii sofisticat. Înseamnă să fii învechit. Aşa crede lumea. Şi totuşi, Isus spune: ,,Ascultaţi, cei cu inima curată Îl vor vedea pe Dumnezeu!" De ce? Pentru că Dumnezeu e sfânt. Cei care nu sunt neprihăniţi, cei care nu sunt curaţi nu vor sta înaintea Lui.
,,Ferice de cei împăciuitori." De ce? Pentru că Dumnezeu a făcut pace cu noi. Pace la cruce. Noi eram duşmanii lui Dumnezeu. Pavel vorbeşte despre aceasta în Efeseni. Mergeam pe drumul nostru pentru că eram duşmanii lui Dumnezeu. Ne luptam între noi. Dumnezeu a coborât şi a făcut pace la cruce. Isus a murit ca să înlăture cauza conflictului. Iar noi, cei care am primit acest fel de pace, nu putem să fim altfel decât împăciuitori, încercând să aducem bărbaţii şi femeile din nou împreună şi, mai presus de orice, împreună cu Dumnezeu.
Iar apoi, în cele din urmă, Isus vorbeşte despre persecuţie. Şi ea va veni. Sunt sigur că înţelegeţi acest lucru. Există apropierea. Există plata păcatului şi neprihănirea lui Hristos. Există roada luminii care izvorăşte din aceasta. Iar apoi, aşa cum spune Isus în altă parte, în mod inevitabil vor urma persecuţiile. Dar ce ne spune El? Oare ne spune: ,,Păi, vedeţi, v-am arătat un mod de viaţă care e calea spre fericire, dar trebuie să vă spun că mai sunt şi persecuţii, iar cel puţin în acest domeniu veţi fi foarte, foarte nefericiţi." Nu spune nimic de felul acesta. El spune: ,,Ferice de cei persecutaţi." De ce? ,,Pentru că persecuţia e dovada că voi sunteţi identificaţi cu Mine." El vorbeşte aici despre un anume fel de persecuţie. Persecuţia despre care vorbeşte e cea care vine peste noi din cauză că Duhul lui Isus Hristos lucrează în inimile noastre şi noi devenim din ce în ce mai mult asemenea Lui. Începem să trăim în această lume ca Isus Hristos şi în mod inevitabil vom suferi acelaşi fel de persecuţie de care a avut parte şi El. Ne putem bucura de aceasta, pentru că e dovada că Îi aparţinem lui Isus. Fericirea constă în aceea că El Însuşi mângăie inimile şi sufletele ucenicilor Săi.
Întrebarea cu care vreau să închei e următoarea. E una practică. Unde vom găsi oare în lumea aceasta un loc unde oamenii să poată trăi astfel? Vedeţi, nu e vorba de o lume indiferentă. E o lume ostilă, păcătoasă, crudă, lacomă. E o lume care trăieşte pentru sine. Unde oare în mijlocul unei astfel de lumi există un loc pentru cei săraci în duh, cei ce plâng pentru păcat, cei blânzi înaintea lui Dumnezeu, cei ce flămânzesc şi însetează după neprihănire, cei milostivi, cei cu inima curată, cei împăciuitori, cei prigoniţi din pricina neprihănirii? Există un singur loc de felul acesta. E locul unde această lume L-a dus pe Domnul Isus Hristos. E la cruce. Dar iată, la cruce e o mare părtăşie. Vedeţi, atunci când privim la cruce şi încercăm să-L urmăm pe Isus, luându-ne crucea şi mergând după El, auzim înapoia noastră strigătele acestei lumi. Şi lumea nu strigă cuvinte de binecuvântare, ci ,,Răstigneşte-L, răstigniţi-i." Dar când privim la Isus, Îl auzim spunând: ,,Ferice de ei!" Iar un singur cuvânt de binecuvântare din gura Lui valorează mai mult decât orice, orice lucru pe care îl poate face lumea.
Vă încurajez să urmaţi calea crucii. Veţi găsi acolo părtăşia martirilor şi binecuvântarea lui Isus, care va spune celor ce Îl urmează: ,,Bine ai lucrat, rob bun şi credincios. Intră în bucuria Stăpânului tău."
Isus
,,Dacă prin fericire înţelegem seninătate, încredere, mulţumire, pace, bucurie, satisfacţie a sufletului, atunci Isus a fost fericit la modul suprem. Nu citim niciunde că ar fi râs, deşi sunt sigur că a făcut-o. El nu căuta plăcerea, veselia, glumele, farsele făcute pe socoteala altora. Fericirea Lui nu depindea de circumstanţele exterioare. Nu avea nevoie de stimuli externi care să Îl facă fericit. El a învăţat secretul care Îi permitea să trăiască deasupra circumstanţelor vieţii şi fără teamă de viitor. El mergea înainte cu calm, siguranţă şi seninătate prin cele mai solicitante situaţii, chiar prin moarte. Cu siguranţă, dacă cineva a avut vreodată o fericire autentică şi binecuvântată, acela a fost Isus Hristos."
2 ganduri
Bonhoeffer : “Harul ieftin, spunea el, este a predica iertarea fără a pretinde pocăinţă. Botez fără diciplină în biserică. Cina Domnului fără mărturisire. Harul ieftin este harul fără ucenicie. Har fără cruce. Har fără Isus Cristos, Cel viu şi încarnat”...
A. W. Tozer scria: 'Întregul transfer al convertirii religioase a fost transformat în ceva mecanic şi fără viaţă. Credinţa poate fi exersată acum fără nici un impact asupra moralităţii şi fără nici o ruşine faţă de identitatea umană. Cristos poate fi 'primit' fără a induce o dragoste specială faţă de El în imima celui care Îl primeşte. Individul este 'mântuit' dar el nu simte foame sau sete pentru Dumnezeu. De fapt,' spune Tozer, "el este învăţat în mod concret să fie mulţumit şi încurajat de puţin"...
A. W. Tozer scria: 'Întregul transfer al convertirii religioase a fost transformat în ceva mecanic şi fără viaţă. Credinţa poate fi exersată acum fără nici un impact asupra moralităţii şi fără nici o ruşine faţă de identitatea umană. Cristos poate fi 'primit' fără a induce o dragoste specială faţă de El în imima celui care Îl primeşte. Individul este 'mântuit' dar el nu simte foame sau sete pentru Dumnezeu. De fapt,' spune Tozer, "el este învăţat în mod concret să fie mulţumit şi încurajat de puţin"...
Vice is a monster of so frightful mien As to be hated needs but to be seen But seen too often, familiar with her face We first endure, then pity, then
Când vine ispita
(Genesa 39:7-12)
Nu cu mult timp în urmă, Intervarsity Press a publicat o carte despre subiectul ispitei, intitulată "Temptation - Help for Struggling Christians" ("Ispita - Ajutor pentru creştinii care se luptă cu ea"). Cartea e scrisă de Charles Durham, un pastor din Kansas, şi ea începe cu o ilustraţie interesantă. Cu ani în urmă, pe insula Cape Hatteras, în largul coastei din Carolina de Nord, trăia un grup de oameni care îşi câştigau existenţa făcând corăbiile să naufragieze în zonele cu apă mai puţin adâncă. Ei erau demolatori şi procedau în felul următor. Ieşeau noaptea, când corăbiile încercau să se apropie de coastă şi căutau o trecere în jurul insulei, şi legau o lumină de capul unui cal bătrân. Aceşti oameni din Nag's Head (Capul Calului), aşa se numea satul lor, plimbau apoi calul înainte şi înapoi, în sus şi în jos. Corăbiile care căutau un drum spre coastă vedeau lumina mişcându-se şi se gândeau că e a unei alte corăbii care a găsit drumul, şi astfel se îndreptau spre insulă şi eşuau pe bancul de nisip din Diamond Shoals. Era o afacere foarte profitabilă. Chiar şi astăzi, turiştilor care vizitează Nag's Head li se arată case construite din epavele acelor corăbii. Acei demolatori se apropiau de corăbiile naufragiate şi adunau pentru casele lor cheresteaua, uneltele şi mobilierul corăbiei, iar uneori mai puneau şi ceva bani în pungă.
În total, de-a lungul anilor, peste 2300 de corăbii au naufragiat în acea zonă de coastă, fie ca urmare a unui accident, fie datorită trădării, ca în cazul pe care tocmai l-am descris.
Prima dată când oamenii aud despre asta sunt şocaţi să afle că se poate întâmpla aşa ceva, dar ar fi mult mai şocaţi dacă ar şti că există demolatori spirituali care sunt hotărâţi să naufragieze vieţile creştinilor şi să le distrugă pe ţărmurile păcatului. În tradiţia bisericii creştine, teologii au vorbit despre trei astfel de demolatori. Înainte de toate e lumea. Când teologii vorbesc despre lume, ei nu se referă la globul pământesc, nici măcar la oamenii care trăiesc pe suprafaţa planetei. Ei se referă la valorile lumii, la sistemul lumii. El e cel care în mod constant încearcă să atragă credincioşii în plasa lui.
Al doilea demolator e firea pământească. Ne referim aici la păcatele senzuale. Scriptura ne avertizează în privinţa aceasta şi ne spune să ne ţinem la distanţă de ele, să fugim de astfel de ispite.
Apoi, în cele din urmă, există demolatorul care, într-un fel, stă în spatele tuturor celorlalţi şi îi foloseşte în interesul lui. Numele acestuia e diavolul. Diavolul e descris de Petru ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită, iar noi trebuie să i ne împotrivim. Petru ne spune că trebuie să stăm tari în credinţă şi să ne împotrivim lui, ştiind că şi fraţii noştri în lume trec prin aceleaşi suferinţe ca şi noi (1Petru 5:8,9). Acest ultim verset e unul foarte important şi trebuie să îl avem puternic întipărit în minte atunci când ne gândim la ispite, fiindcă el ne spune că oricare ar fi ispita cu care ne confruntăm, s-au confruntat şi alţii cu ea înaintea noastră. Într-adevăr, aşa cum spune Petru, s-au confruntat cu ea fraţii şi surorile noastre creştine din întreaga lume, nu numai în vremea noastră ci şi în veacurile trecute. Acest lucru e important pentru că una din capcanele lui Satan e să ne convingă că ispita cu care ne confruntăm noi nu are egal în toată istoria întregii rase umane. Dar, atunci când descoperim că ne gândim la astfel de lucruri, pe care ni le şopteşte Satan, trebuie să ne dăm seama că Satan e cel ce vorbeşte, nu Dumnezeu. Dumnezeu ne spune că aceasta e o minciună, iar cel ce ne dă astfel de sfaturi este Mincinosul. Biblia ne spune că nu vom avea nicioadă de înfruntat vreo ispită cu care să nu se fi confruntat şi alţii. Mai mult, nu numai că s-au confruntat cu ea, dar au şi biruit-o.
De aceea nu trebuie să încercăm să ne găsim scuze prin care să justificăm purtarea noastră păcătoasă, ci trebuie să biruim ispita, aşa cum vrea Dumnezeu să facem.
Aici intră în scenă povestea lui Iosif. Sunt multe lecţii care pot fi învăţate din întâmplarea în care soţia lui Potifar îl ispiteşte pe Iosif, dar cu siguranţă una dintre primele şi cele mai importante este aceea că avem de-a face cu o ispită comună. Situaţia prin care a trecut Iosif cu mii de ani în urmă e aceeaşi prin care trec şi oamenii din zilele noastre. Iar situaţiile prin care trecem noi astăzi sunt aceleaşi prin care a trecut şi Iosif cu mii de ani în urmă. Aş merge chiar mai departe şi aş spune că multe sute, poate chiar mii de oameni, s-au confruntat cu exact aceeaşi situaţie chiar în acest sfârşit de săptămână. Poate că printre ei sunt şi unii pe care îi cunoaşteţi.
Iosif era în casa lui Potifar. Tocmai a fost promovat. Era într-o poziţie cu responsabilităţi. Era pe placul lui Potifar, dar, din păcate, era şi pe placul nevestei lui Potifar. Această femeie era pofticioasă, pentru că atunci când citim relatarea observăm că s-a uitat la Iosif cu o privire pofticioasă. Îl dorea. Soţul ei nu-i era de ajuns. Femeia aceasta era de o inteligenţă diabolică, pentru că şi-a planificat cu mare grijă cum să îl aducă pe Iosif într-o situaţie în care nu era nimeni prin preajmă. Femeia era insistentă, căci ni se spune cum iarăşi şi iarăşi se apropia de Iosif cu ispita ei.
Şi astăzi există astfel de oameni. Aş fi vrut ca pe lângă astfel de oameni să fi avut mai mulţi Iosifi în ziua de azi. Pentru că Iosif, după cum ştim din relatare, i-a rezistat femeii. A continuat să-i refuze avansurile, iar în final, când ea a reuşit să aducă lucrurile în punctul în care Iosif nu mai avea altceva de făcut decât să fugă, el a făcut tocmai aceasta. Ni se spune că a fugit, lăsându-şi chiar haina, de care ea se agăţase, în mâinile ei şi a fugit pur şi simplu din casă.
Ce trebuie să vedem aici e că această ispită nu e neobişnuită. Iar dacă Iosif i s-a putut împotrivi, cu siguranţă că şi creştinii de azi îi pot rezista.
Vom vorbi pe larg despre aceasta. În studiul de data viitoare vrem să privim la secretul victoriei lui Iosif iar în următorul vrem să vedem ce facem dacă, spre deosebire de Iosif, nu am avut succes ci am cedat ispitei. Dar înainte de aceasta vreau să vă fac să înţelegeţi cât de puternică a fost această ispită. Când alţii sunt ispitiţi, avem tendinţa să îi desconsiderăm şi spunem: "A, bine, ei sunt slabi. Nici nu mă mir că au căzut." Nu, nu aşa stăteau lucrurile în acest caz. Ispita aceasta a fost una foarte puternică. Iar faptul că Iosif a câştigat victoria asupra ei e un motiv de laudă pentru el şi pentru puterea lui Dumnezeu care l-a ajutat să învingă.
Vreau să privim împreună la câteva caracteristici ale acestei ispite, iar apoi voi să le aplicaţi la ispitele care vin în vieţile voastre.
Mai întâi, a fost o ispită naturală în sensul că a apelat la dorinţele fizice normale ale omului. E important să facem o distincţie în acest punct între acele dorinţe care sunt naturale, cum e aceasta, şi acelea nenaturale, în sensul că nu fac apel la ce numim noi instinctele normale ale omului. Crima nu e o ispită naturală. Ea se dezvoltă din ură şi neînţelegere, fiind într-un sens consecinţa naturală a acelor lucruri, dar ura şi neînţelegerea nu sunt naturale în ele însăşi. Nu am fost creaţi pentru acestea. Ele sunt produsul păcatului. Astfel, crima e un produs avansat al păcatului. Dar nu la fel stau lucrurile aici, când vorbim despre ispita sexuală, cu care s-a confruntat Iosif. Vorbim aici despre instinctul normal şi natural al unui bărbat sau al unei femei, iar problema nu constă în aceea că s-a făcut apel la un instinct natural, ci la aplicarea lui într-un cadru în care nu trebuie aplicat. Vedeţi, Biblia ne spune că sexul e pentru căsătorie, iar în cadrul căsătoriei el e un liant care ţine cuplul împreună, binecuvintează relaţia lor şi produce bucurie. Dar, în afara acestui cadru, pentru care a fost creat de Dumnezeu, el devine un lucru destabilizant şi distructiv.
Desigur, faptul că sexul e un instinct natural este folosit de lume ca un argument pentru a se complace în el, practic în orice circumstanţe. Ei bine, la fel i s-a spus şi lui Iosif. Iar dacă Doamna Potifar nu i-a spus-o, cu siguranţă Iosif şi-a dat seama şi singur de existenţa acestui argument. El suna cam aşa: "Iosif, ai de-acum 27 de ani. Eşti sclav de zece ani. Ai fost promovat pe merit, pentru că ai lucrat din greu pentru aceasta. Dorinţele şi instinctele pe care le ai la vârsta aceasta nu sunt ale unui copil. Sunt ale unui bărbat. Ce poate fi mai natural decât o relaţie sexuală? Chiar o meriţi.. De fapt, poţi spune chiar că Dumnezeu ţi-o pune la dispoziţie, pentru că El ţi-a trimis-o pe această femeie care e îndrăgostită de tine şi te doreşte. Evident că lucrul pe care trebuie să-l faci acum e să-ţi satisfaci instinctul pe care Dumnezeu l-a pus în inima ta." Iosif nu s-a lăsat înşelat, pentru că Iosif şi-a dat seama ce reprezintă de fapt argumentul acesta. El înseamnă să asociezi un lucru bun cu alt lucru bun, dar într-un mod greşit. E exact ce a încercat diavolul să facă, atunci când s-a apropiat de Isus Hristos. Când Hristos a citat un verset din Scriptură, diavolul a venit şi el cu unul, iar Domnul a trebuit să-i răspundă că nu trebuie să-L ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău. Nu te poţi împotrivi unei porţiuni din Cuvântul lui Dumnezeu cu o alta. Deşi e adevărat că instinctul, în acest caz, e unul bun, el nu trebuie exercitat într-un mod greşit sau în afara voiei lui Dumnezeu, care e atât de clar afirmată în Scriptură, ba chiar, trebuie să o spunem, e un principiu fundamental al inimii umane.
Deci, în primul rând, ispita a fost una naturală. Al doilea lucru care a făcut ispita să fie atât de puternică e acela că a venit la Iosif atunci când el era departe de casă. O familie credincioasă exercită o puternică influenţă restrictivă asupra copilului. Binecuvântată aşa cum trebuie, acea influenţă devine parte a caracterului copilului, astfel încât el trăieşte după standardele familiei chiar atunci când e departe de ea. Dar lucrurile nu stau întotdeauna aşa. Adesea tânărul iese de sub influenţa restrictivă a familiei şi face lucruri pe care nu le-ar fi făcut acasă. Astfel viciile încep să pună stăpânire pe el şi îi domină viaţa.
Cum se face că un tânăr sau o tânără, studenţi, provenind din familii creştine (poate creştine doar cu numele), atunci când pleacă la facultate încep să trăiască cu prietenul sau prietena, lucru pe care nu l-ar fi făcut niciodată acasă? De ce oare un om de afaceri, în timpul unei călătorii, va face în alt oraş lucruri pe care nu le-ar face niciodată în oraşul său? Oare de ce oamenii de la o petrecere fac şi spun unele lucruri pe care nu le-ar face sau nu le-ar spune niciodată în activităţile de rutină ale serviciului sau familiei?
Răspunsul e că aceşti oameni au o părere greşită despre Dumnezeu. Trebuie să spunem, probabil, că ei au o părere tribală despre Dumnezeu. Ei gândesc cam aşa: "Dumnezeu e Dumnezeu în familia mea, dar nu e neapărat Dumnezeu şi în locul în care mă găsesc acum." Sau: "Dumnezeu e Dumnezeul părinţilor mei, asta nu înseamnă că e şi Dumnezeul meu." Sau: "Dumnezeu e Dumnezeul de fiecare zi, dar nu e Dumnezeu şi peste petrecerea aceasta." Vedeţi, ce trebuie să recunoaştem e faptul că Dumnezeu e Dumnezeu, iar Dumnezeu e omniprezent. Dumnezeu e peste tot, el e Dumnezeu în orice loc în care mergi, orice ai face, indiferent dacă recunoşti lucrul acesta sau nu.
Iosif a înţeles acest lucru. Iar atunci când a început să vorbească despre ispită, a identificat-o ca păcat, un păcat împotriva lui Dumnezeu. Nu a fost suficient să i se spună: "Ei bine, Dumnezeul tău e Iehova, El e Dumnezeul părinţilor tăi, în ţara Canaan. Aici în Egipt noi avem de-a face cu alţi dumnezei. Avem dumnezeii noştri." Iosif nu s-a lăsat deloc convins de argumentul acesta. Dumnezeu era Dumnezeu, iar Iehova era Dumnezeul Egiptului tot aşa cum era şi Dumnezeul patriei sale, indiferent ce credeau egiptenii despre El.
Dă-mi voie să-ţi spun că atunci când te confrunţi cu acest fel de ispită şi eşti tentat să gândeşti în felul acesta, adu-ţi aminte că Dumnezeu e Dumnezeu în campusul colegiului tău, la fel cum e Dumnezeu şi în oraşul tău natal. Iar Dumnezeu, dacă pot spune aşa, este la fel de prezent într-un bordel ca şi într-o biserică. E responsabilitatea noastră să recunoaştem acest lucru şi să Îi slujim ca unui Dumnezeu adevărat şi omniprezent ce este.
Mai există şi un al treilea lucru care a făcut ca ispita aceasta să fie atât de puternică pentru Iosif. Ea a venit din partea unei persoane importante. E adevărat, nevasta lui Potifar era o femeie stricată. Era o neruşinată. Şi asta e adevărat. Dar era o femeie importantă, aşa cum înţelege lumea importanţa unui om. Era stăpâna casei. Lui Iosif nu i-a trebuit mult ca să înţeleagă că dacă îi face pe plac, câştigă un aliat care i-ar fi de mare ajutor în ascensiunea sa pe scara ierarhică, iar dacă o supără, îşi câştigă un duşman care, foarte posibil, îi poate face mult rău.
Mulţi cedează ispitei din acest motiv. Sunt confruntaţi cu o situaţie despre care ştiu că e greşită dar, pentru că le e prezentată de către o persoană pe care o consideră importantă, ei cred că trebuie să facă ce li se spune. Poate e vorba de un client important al firmei. Se gândesc: "Ştiu că e greşit şi că nu e bine să fac asta, dar trebuie să o fac, altfel pierdem contul clientului iar eu mi-aş putea pierde slujba. Dacă-i până acolo, trebuie şi eu să mănânc, nu-i aşa?" Cineva i-a pus odată exact această întrebare lui Tertulian: "Dacă-i până acolo, trebuie şi eu să mănânc, nu-i aşa?" La care Tertulian i-a replicat: "Chiar trebuie?"
Vedeţi, Iosif a rămas în picioare pentru că, în ultimă instanţă, credinţa e cea care l-a susţinut şi el a recunoscut că rezultatul final e hotărât de Dumnezeu, indiferent ce i s-ar putea întâmpla între timp. Aşa că Iosif a preferat calea închisorii în locul căii păcatului. A trebuit să sufere pentru poziţia sa, dar dacă n-ar fi făcut-o, n-ar fi ajuns niciodată în poziţia pe care a obţinut-o mai târziu, prin harul lui Dumnezeu.
Nimic altceva nu-ţi va asigura biruinţa într-o astfel de situaţie când ispita vine din partea unei persoane pe care o consideri importantă, în afara credinţei în Cel ce e mai important decât persoana care te ispiteşte. Mai precis, credinţa în Dumnezeu, care e cel mai important, şi trebuie să fie cel mai important în viaţa ta.
Există un al patrulea motiv pentru care ispita a fost atât de puternică în cazul lui Iosif. Ea a venit după o promovare importantă. Ispita nu a venit la Iosif în timpul celor zece ani în care s-a luptat din greu să avanseze, de la cel mai de jos sclav în casa lui Potifar până la asistentul personal al acestuia şi administratorul întregii sale averi. Nu a venit în timpul acestor ani. Iosif ar fi putut spune atunci: "Nu, nu am timp pentru aşa ceva. Trebuie să câştig. Trebuie să reuşesc aici. Trebuie să-i demonstrez lui Potifar că sunt cel mai credincios, cel mai bun, cel mai harnic dintre toţi sclavii." Nu a venit la el în acea perioadă. Dar a venit după aceea, când Iosif şi-a atins ţelul, când îşi putea spune de-acum: "Ei bine, Iosif, ai ajuns în cea mai importantă poziţie în care poate ajunge un sclav. Mai sus de-atât nici un sclav nu poate ajunge. Ai lucrat din greu timp de zece ani. Ai respectat toate legile lui Dumnezeu până cum, dar acum ai şi tu dreptul să te bucuri de roadele muncii tale. Cu siguranţă meriţi să te bucuri de această relaţie sexuală."
Daţi-mi voie să vă spun: Atenţie la ispitele care vin după ce aţi obţinut o victorie importantă! Nu uitaţi ce ne arată Matei 4 şi Luca 4, cum Domnul Isus Hristos a fost ispitit după ce a auzit vocea din ceruri spunând: "Acesta e Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea..." Imediat după aceea, după acest punct culminant al vieţii Sale, a venit şi diavolul. Iar acesta s-a apropiat de Isus spunându-I: "Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca aceste pietre să se prefacă în pâini." Atenţie la ispitele care vin după ce tocmai aţi condus pe cineva la Isus Hristos.
Atenţie la ispitele care vin imediat după o promovare spirituală. Atenţie la ispite, atunci când credeţi că v-aţi atins scopul. Mai presus de orice, atenţie la ispite în ultimii ani ai vieţii, pe măsură ce îmbătrâniţi. David avea 50 de ani, sau chiar mai mult, când a avut acea aventură cu Batşeba şi a ajuns în cel mai de jos punct al vieţii sale spirituale. Trebuie să continuăm să luptăm până la sfârşit.
Al cincilea motiv pentru care ispita a fost atât de puternică este pentru că a venit la Iosif de mai multe ori. Aceasta e o altă metodă pe care diavolul o foloseşte ca să ne înfrângă rezistenţa. Prima dată când vine ispita, ne dăm seama ce e de fapt. Ştim că e un lucru rău şi spunem: "Nu, eu sunt creştin. Nu pot să fac aşa ceva. Nu e bine." Ei bine, diavolul se întoarce şi mai încearcă o dată. Dacă îl respingem şi de data asta, el revine şi mai încearcă. Chiar dacă rezistăm la primele sale încercări, e trist că uneori prin simpla repetare a ispitei diavolul îşi atinge scopul iar noi îi cedăm.
Alexander Pope a exprimat foarte bine această idee în două mici cuplete pe care le-a scris:
Vice is a monster of so frightful mien
As to be hated needs but to be seen
But seen too often, familiar with her face
We first endure, then pity, then embrace.
(Viciul e un monstru cu o înfăţişare atât de înspăimântătoare
Încât e suficient să îl vezi ca să îl urăşti.
Dar, văzut prea des, faţa lui devine familiară,
Mai întâi o suportăm, apoi o compătimim, apoi o îmbrăţişăm.)
Dacă nu vrem să păţim şi noi la fel, avem nevoie de puterea lui Dumnezeu ca să rezistăm ispitei.
Mai e un ultim punct pe care vreau să îl menţionez, şi care a făcut din ispita aceasta una atât de puternică. Ea a venit la momentul potrivit. Poate prima dată când femeia l-a abordat, împrejurările erau potrivnice. Ea i-a spus: "Culcă-te cu mine." Poate că el i-a răspuns: "O, n-o putem face aici. Cineva ne-ar putea vedea." Dar, în cele din urmă, a sosit şi momentul în care, după cum ni se spune în text, nu mai era nimeni în casă, toţi slujitorii erau plecaţi. În acel moment ea l-a apucat de haină şi i-a spus: "Culcă-te cu mine!" Ni se spune că în acel moment el şi-a lăsat haina în mâinile ei şi a fugit afară din casă.
Vedeţi, în anumite circumstanţe mintea voastră va funcţiona la fel. Veţi spune: "Iată, L-am slujit pe Dumnezeu şi I-am fost credincios în toţi aceşti ani, dar acum sunt într-o situaţie în care aş putea păşi în afara voiei lui Dumnezeu doar puţin, pe urmă mă voi întoarce înapoi şi n-o să ştie nimeni." N-o să ştie nimeni? Cea cu care păcătuieşti va şti şi poate va spune şi altcuiva. Dar, mai presus de orice, Dumnezeu ştie. Vezi, Dumnezeu nu e doar omniprezent, adică El e chiar acolo, în locul şi în momentul în care păcătuieşti, dar Dumnezeu e şi omniscient. El cunoaşte toate lucrurile, nu doar ce faci, ci şi gândurile şi planurile inimii tale. Nu spune: "Ce ocazie perfectă!" Nu există o ocazie perfectă pentru a păcătui. Dimpotrivă, fiecare moment este ocazia perfectă ca să renunţi la păcat şi să Îi slujeşti lui Dumnezeu.
Voi vorbi într-un alt studiu despre secretul succesului lui Iosif, şi voi face asta, dar dă-mi voie să îţi spun că, dacă te găseşti într-o situaţie în care eşti ispitit să faci acest păcat sau oricare altul, nu aştepta până săptămâna viitoare ca să rezolvi problema. Nu aştepta până începem să vorbim despre secret. Ocupă-te de el acum şi fă ce a făcut Iosif. Poate spui: "Dar ce a făcut Iosif?" Ei bine, sunt mai multe lucruri pe care Iosif le-a făcut, şi vom vorbi despre aceste lucruri, dar un lucru evident pe care l-a făcut este acela că a plecat din locul în care era ispitit. Dacă nu faci nimic altceva, acesta e punctul din care trebuie să porneşti. Iosif nu a rămas acolo. În ultimă instanţă, singurul lucru pe care putea să-l facă era să fugă, şi acesta este exact lucrul pe care l-a făcut. În acest punct îmi place cum traduce versiunea King James a Bibliei acest pasaj, pentru că sună atât de arhaic. Ea spune: "He left his garment in her hand, and fled, and got him out." ("El i-a lăsat haina în mână şi a fugit afară din casă.") Vedeţi, Iosif a fugit singur, nimeni nu l-a scos de acolo. Dacă vroia să iasă, trebuia să o facă singur. Şi a făcut-o. Acesta e motivul pentru care privim azi în urmă la istoria lui Iosif, ni-l amintim şi îl admirăm, pentru că sunt atât de mulţi oameni care au ajuns în situaţii asemănătoare şi au căzut, şi nimeni nu se mai gândeşte la ei. Stai tare alături de Iosif. Fugi de păcatul adulterului, aşa cum le scria şi Apostolul Pavel corintenilor din vremea lui. Stai tare cu Dumnezeu şi hotărăşte în inima ta că Îl vei sluji indiferent de consecinţe....
remember:
Vice is a monster of so frightful mien
As to be hated needs but to be seen
But seen too often, familiar with her face
We first endure, then pity, then embrace....
(Genesa 39:7-12)
Nu cu mult timp în urmă, Intervarsity Press a publicat o carte despre subiectul ispitei, intitulată "Temptation - Help for Struggling Christians" ("Ispita - Ajutor pentru creştinii care se luptă cu ea"). Cartea e scrisă de Charles Durham, un pastor din Kansas, şi ea începe cu o ilustraţie interesantă. Cu ani în urmă, pe insula Cape Hatteras, în largul coastei din Carolina de Nord, trăia un grup de oameni care îşi câştigau existenţa făcând corăbiile să naufragieze în zonele cu apă mai puţin adâncă. Ei erau demolatori şi procedau în felul următor. Ieşeau noaptea, când corăbiile încercau să se apropie de coastă şi căutau o trecere în jurul insulei, şi legau o lumină de capul unui cal bătrân. Aceşti oameni din Nag's Head (Capul Calului), aşa se numea satul lor, plimbau apoi calul înainte şi înapoi, în sus şi în jos. Corăbiile care căutau un drum spre coastă vedeau lumina mişcându-se şi se gândeau că e a unei alte corăbii care a găsit drumul, şi astfel se îndreptau spre insulă şi eşuau pe bancul de nisip din Diamond Shoals. Era o afacere foarte profitabilă. Chiar şi astăzi, turiştilor care vizitează Nag's Head li se arată case construite din epavele acelor corăbii. Acei demolatori se apropiau de corăbiile naufragiate şi adunau pentru casele lor cheresteaua, uneltele şi mobilierul corăbiei, iar uneori mai puneau şi ceva bani în pungă.
În total, de-a lungul anilor, peste 2300 de corăbii au naufragiat în acea zonă de coastă, fie ca urmare a unui accident, fie datorită trădării, ca în cazul pe care tocmai l-am descris.
Prima dată când oamenii aud despre asta sunt şocaţi să afle că se poate întâmpla aşa ceva, dar ar fi mult mai şocaţi dacă ar şti că există demolatori spirituali care sunt hotărâţi să naufragieze vieţile creştinilor şi să le distrugă pe ţărmurile păcatului. În tradiţia bisericii creştine, teologii au vorbit despre trei astfel de demolatori. Înainte de toate e lumea. Când teologii vorbesc despre lume, ei nu se referă la globul pământesc, nici măcar la oamenii care trăiesc pe suprafaţa planetei. Ei se referă la valorile lumii, la sistemul lumii. El e cel care în mod constant încearcă să atragă credincioşii în plasa lui.
Al doilea demolator e firea pământească. Ne referim aici la păcatele senzuale. Scriptura ne avertizează în privinţa aceasta şi ne spune să ne ţinem la distanţă de ele, să fugim de astfel de ispite.
Apoi, în cele din urmă, există demolatorul care, într-un fel, stă în spatele tuturor celorlalţi şi îi foloseşte în interesul lui. Numele acestuia e diavolul. Diavolul e descris de Petru ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită, iar noi trebuie să i ne împotrivim. Petru ne spune că trebuie să stăm tari în credinţă şi să ne împotrivim lui, ştiind că şi fraţii noştri în lume trec prin aceleaşi suferinţe ca şi noi (1Petru 5:8,9). Acest ultim verset e unul foarte important şi trebuie să îl avem puternic întipărit în minte atunci când ne gândim la ispite, fiindcă el ne spune că oricare ar fi ispita cu care ne confruntăm, s-au confruntat şi alţii cu ea înaintea noastră. Într-adevăr, aşa cum spune Petru, s-au confruntat cu ea fraţii şi surorile noastre creştine din întreaga lume, nu numai în vremea noastră ci şi în veacurile trecute. Acest lucru e important pentru că una din capcanele lui Satan e să ne convingă că ispita cu care ne confruntăm noi nu are egal în toată istoria întregii rase umane. Dar, atunci când descoperim că ne gândim la astfel de lucruri, pe care ni le şopteşte Satan, trebuie să ne dăm seama că Satan e cel ce vorbeşte, nu Dumnezeu. Dumnezeu ne spune că aceasta e o minciună, iar cel ce ne dă astfel de sfaturi este Mincinosul. Biblia ne spune că nu vom avea nicioadă de înfruntat vreo ispită cu care să nu se fi confruntat şi alţii. Mai mult, nu numai că s-au confruntat cu ea, dar au şi biruit-o.
De aceea nu trebuie să încercăm să ne găsim scuze prin care să justificăm purtarea noastră păcătoasă, ci trebuie să biruim ispita, aşa cum vrea Dumnezeu să facem.
Aici intră în scenă povestea lui Iosif. Sunt multe lecţii care pot fi învăţate din întâmplarea în care soţia lui Potifar îl ispiteşte pe Iosif, dar cu siguranţă una dintre primele şi cele mai importante este aceea că avem de-a face cu o ispită comună. Situaţia prin care a trecut Iosif cu mii de ani în urmă e aceeaşi prin care trec şi oamenii din zilele noastre. Iar situaţiile prin care trecem noi astăzi sunt aceleaşi prin care a trecut şi Iosif cu mii de ani în urmă. Aş merge chiar mai departe şi aş spune că multe sute, poate chiar mii de oameni, s-au confruntat cu exact aceeaşi situaţie chiar în acest sfârşit de săptămână. Poate că printre ei sunt şi unii pe care îi cunoaşteţi.
Iosif era în casa lui Potifar. Tocmai a fost promovat. Era într-o poziţie cu responsabilităţi. Era pe placul lui Potifar, dar, din păcate, era şi pe placul nevestei lui Potifar. Această femeie era pofticioasă, pentru că atunci când citim relatarea observăm că s-a uitat la Iosif cu o privire pofticioasă. Îl dorea. Soţul ei nu-i era de ajuns. Femeia aceasta era de o inteligenţă diabolică, pentru că şi-a planificat cu mare grijă cum să îl aducă pe Iosif într-o situaţie în care nu era nimeni prin preajmă. Femeia era insistentă, căci ni se spune cum iarăşi şi iarăşi se apropia de Iosif cu ispita ei.
Şi astăzi există astfel de oameni. Aş fi vrut ca pe lângă astfel de oameni să fi avut mai mulţi Iosifi în ziua de azi. Pentru că Iosif, după cum ştim din relatare, i-a rezistat femeii. A continuat să-i refuze avansurile, iar în final, când ea a reuşit să aducă lucrurile în punctul în care Iosif nu mai avea altceva de făcut decât să fugă, el a făcut tocmai aceasta. Ni se spune că a fugit, lăsându-şi chiar haina, de care ea se agăţase, în mâinile ei şi a fugit pur şi simplu din casă.
Ce trebuie să vedem aici e că această ispită nu e neobişnuită. Iar dacă Iosif i s-a putut împotrivi, cu siguranţă că şi creştinii de azi îi pot rezista.
Vom vorbi pe larg despre aceasta. În studiul de data viitoare vrem să privim la secretul victoriei lui Iosif iar în următorul vrem să vedem ce facem dacă, spre deosebire de Iosif, nu am avut succes ci am cedat ispitei. Dar înainte de aceasta vreau să vă fac să înţelegeţi cât de puternică a fost această ispită. Când alţii sunt ispitiţi, avem tendinţa să îi desconsiderăm şi spunem: "A, bine, ei sunt slabi. Nici nu mă mir că au căzut." Nu, nu aşa stăteau lucrurile în acest caz. Ispita aceasta a fost una foarte puternică. Iar faptul că Iosif a câştigat victoria asupra ei e un motiv de laudă pentru el şi pentru puterea lui Dumnezeu care l-a ajutat să învingă.
Vreau să privim împreună la câteva caracteristici ale acestei ispite, iar apoi voi să le aplicaţi la ispitele care vin în vieţile voastre.
Mai întâi, a fost o ispită naturală în sensul că a apelat la dorinţele fizice normale ale omului. E important să facem o distincţie în acest punct între acele dorinţe care sunt naturale, cum e aceasta, şi acelea nenaturale, în sensul că nu fac apel la ce numim noi instinctele normale ale omului. Crima nu e o ispită naturală. Ea se dezvoltă din ură şi neînţelegere, fiind într-un sens consecinţa naturală a acelor lucruri, dar ura şi neînţelegerea nu sunt naturale în ele însăşi. Nu am fost creaţi pentru acestea. Ele sunt produsul păcatului. Astfel, crima e un produs avansat al păcatului. Dar nu la fel stau lucrurile aici, când vorbim despre ispita sexuală, cu care s-a confruntat Iosif. Vorbim aici despre instinctul normal şi natural al unui bărbat sau al unei femei, iar problema nu constă în aceea că s-a făcut apel la un instinct natural, ci la aplicarea lui într-un cadru în care nu trebuie aplicat. Vedeţi, Biblia ne spune că sexul e pentru căsătorie, iar în cadrul căsătoriei el e un liant care ţine cuplul împreună, binecuvintează relaţia lor şi produce bucurie. Dar, în afara acestui cadru, pentru care a fost creat de Dumnezeu, el devine un lucru destabilizant şi distructiv.
Desigur, faptul că sexul e un instinct natural este folosit de lume ca un argument pentru a se complace în el, practic în orice circumstanţe. Ei bine, la fel i s-a spus şi lui Iosif. Iar dacă Doamna Potifar nu i-a spus-o, cu siguranţă Iosif şi-a dat seama şi singur de existenţa acestui argument. El suna cam aşa: "Iosif, ai de-acum 27 de ani. Eşti sclav de zece ani. Ai fost promovat pe merit, pentru că ai lucrat din greu pentru aceasta. Dorinţele şi instinctele pe care le ai la vârsta aceasta nu sunt ale unui copil. Sunt ale unui bărbat. Ce poate fi mai natural decât o relaţie sexuală? Chiar o meriţi.. De fapt, poţi spune chiar că Dumnezeu ţi-o pune la dispoziţie, pentru că El ţi-a trimis-o pe această femeie care e îndrăgostită de tine şi te doreşte. Evident că lucrul pe care trebuie să-l faci acum e să-ţi satisfaci instinctul pe care Dumnezeu l-a pus în inima ta." Iosif nu s-a lăsat înşelat, pentru că Iosif şi-a dat seama ce reprezintă de fapt argumentul acesta. El înseamnă să asociezi un lucru bun cu alt lucru bun, dar într-un mod greşit. E exact ce a încercat diavolul să facă, atunci când s-a apropiat de Isus Hristos. Când Hristos a citat un verset din Scriptură, diavolul a venit şi el cu unul, iar Domnul a trebuit să-i răspundă că nu trebuie să-L ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău. Nu te poţi împotrivi unei porţiuni din Cuvântul lui Dumnezeu cu o alta. Deşi e adevărat că instinctul, în acest caz, e unul bun, el nu trebuie exercitat într-un mod greşit sau în afara voiei lui Dumnezeu, care e atât de clar afirmată în Scriptură, ba chiar, trebuie să o spunem, e un principiu fundamental al inimii umane.
Deci, în primul rând, ispita a fost una naturală. Al doilea lucru care a făcut ispita să fie atât de puternică e acela că a venit la Iosif atunci când el era departe de casă. O familie credincioasă exercită o puternică influenţă restrictivă asupra copilului. Binecuvântată aşa cum trebuie, acea influenţă devine parte a caracterului copilului, astfel încât el trăieşte după standardele familiei chiar atunci când e departe de ea. Dar lucrurile nu stau întotdeauna aşa. Adesea tânărul iese de sub influenţa restrictivă a familiei şi face lucruri pe care nu le-ar fi făcut acasă. Astfel viciile încep să pună stăpânire pe el şi îi domină viaţa.
Cum se face că un tânăr sau o tânără, studenţi, provenind din familii creştine (poate creştine doar cu numele), atunci când pleacă la facultate încep să trăiască cu prietenul sau prietena, lucru pe care nu l-ar fi făcut niciodată acasă? De ce oare un om de afaceri, în timpul unei călătorii, va face în alt oraş lucruri pe care nu le-ar face niciodată în oraşul său? Oare de ce oamenii de la o petrecere fac şi spun unele lucruri pe care nu le-ar face sau nu le-ar spune niciodată în activităţile de rutină ale serviciului sau familiei?
Răspunsul e că aceşti oameni au o părere greşită despre Dumnezeu. Trebuie să spunem, probabil, că ei au o părere tribală despre Dumnezeu. Ei gândesc cam aşa: "Dumnezeu e Dumnezeu în familia mea, dar nu e neapărat Dumnezeu şi în locul în care mă găsesc acum." Sau: "Dumnezeu e Dumnezeul părinţilor mei, asta nu înseamnă că e şi Dumnezeul meu." Sau: "Dumnezeu e Dumnezeul de fiecare zi, dar nu e Dumnezeu şi peste petrecerea aceasta." Vedeţi, ce trebuie să recunoaştem e faptul că Dumnezeu e Dumnezeu, iar Dumnezeu e omniprezent. Dumnezeu e peste tot, el e Dumnezeu în orice loc în care mergi, orice ai face, indiferent dacă recunoşti lucrul acesta sau nu.
Iosif a înţeles acest lucru. Iar atunci când a început să vorbească despre ispită, a identificat-o ca păcat, un păcat împotriva lui Dumnezeu. Nu a fost suficient să i se spună: "Ei bine, Dumnezeul tău e Iehova, El e Dumnezeul părinţilor tăi, în ţara Canaan. Aici în Egipt noi avem de-a face cu alţi dumnezei. Avem dumnezeii noştri." Iosif nu s-a lăsat deloc convins de argumentul acesta. Dumnezeu era Dumnezeu, iar Iehova era Dumnezeul Egiptului tot aşa cum era şi Dumnezeul patriei sale, indiferent ce credeau egiptenii despre El.
Dă-mi voie să-ţi spun că atunci când te confrunţi cu acest fel de ispită şi eşti tentat să gândeşti în felul acesta, adu-ţi aminte că Dumnezeu e Dumnezeu în campusul colegiului tău, la fel cum e Dumnezeu şi în oraşul tău natal. Iar Dumnezeu, dacă pot spune aşa, este la fel de prezent într-un bordel ca şi într-o biserică. E responsabilitatea noastră să recunoaştem acest lucru şi să Îi slujim ca unui Dumnezeu adevărat şi omniprezent ce este.
Mai există şi un al treilea lucru care a făcut ca ispita aceasta să fie atât de puternică pentru Iosif. Ea a venit din partea unei persoane importante. E adevărat, nevasta lui Potifar era o femeie stricată. Era o neruşinată. Şi asta e adevărat. Dar era o femeie importantă, aşa cum înţelege lumea importanţa unui om. Era stăpâna casei. Lui Iosif nu i-a trebuit mult ca să înţeleagă că dacă îi face pe plac, câştigă un aliat care i-ar fi de mare ajutor în ascensiunea sa pe scara ierarhică, iar dacă o supără, îşi câştigă un duşman care, foarte posibil, îi poate face mult rău.
Mulţi cedează ispitei din acest motiv. Sunt confruntaţi cu o situaţie despre care ştiu că e greşită dar, pentru că le e prezentată de către o persoană pe care o consideră importantă, ei cred că trebuie să facă ce li se spune. Poate e vorba de un client important al firmei. Se gândesc: "Ştiu că e greşit şi că nu e bine să fac asta, dar trebuie să o fac, altfel pierdem contul clientului iar eu mi-aş putea pierde slujba. Dacă-i până acolo, trebuie şi eu să mănânc, nu-i aşa?" Cineva i-a pus odată exact această întrebare lui Tertulian: "Dacă-i până acolo, trebuie şi eu să mănânc, nu-i aşa?" La care Tertulian i-a replicat: "Chiar trebuie?"
Vedeţi, Iosif a rămas în picioare pentru că, în ultimă instanţă, credinţa e cea care l-a susţinut şi el a recunoscut că rezultatul final e hotărât de Dumnezeu, indiferent ce i s-ar putea întâmpla între timp. Aşa că Iosif a preferat calea închisorii în locul căii păcatului. A trebuit să sufere pentru poziţia sa, dar dacă n-ar fi făcut-o, n-ar fi ajuns niciodată în poziţia pe care a obţinut-o mai târziu, prin harul lui Dumnezeu.
Nimic altceva nu-ţi va asigura biruinţa într-o astfel de situaţie când ispita vine din partea unei persoane pe care o consideri importantă, în afara credinţei în Cel ce e mai important decât persoana care te ispiteşte. Mai precis, credinţa în Dumnezeu, care e cel mai important, şi trebuie să fie cel mai important în viaţa ta.
Există un al patrulea motiv pentru care ispita a fost atât de puternică în cazul lui Iosif. Ea a venit după o promovare importantă. Ispita nu a venit la Iosif în timpul celor zece ani în care s-a luptat din greu să avanseze, de la cel mai de jos sclav în casa lui Potifar până la asistentul personal al acestuia şi administratorul întregii sale averi. Nu a venit în timpul acestor ani. Iosif ar fi putut spune atunci: "Nu, nu am timp pentru aşa ceva. Trebuie să câştig. Trebuie să reuşesc aici. Trebuie să-i demonstrez lui Potifar că sunt cel mai credincios, cel mai bun, cel mai harnic dintre toţi sclavii." Nu a venit la el în acea perioadă. Dar a venit după aceea, când Iosif şi-a atins ţelul, când îşi putea spune de-acum: "Ei bine, Iosif, ai ajuns în cea mai importantă poziţie în care poate ajunge un sclav. Mai sus de-atât nici un sclav nu poate ajunge. Ai lucrat din greu timp de zece ani. Ai respectat toate legile lui Dumnezeu până cum, dar acum ai şi tu dreptul să te bucuri de roadele muncii tale. Cu siguranţă meriţi să te bucuri de această relaţie sexuală."
Daţi-mi voie să vă spun: Atenţie la ispitele care vin după ce aţi obţinut o victorie importantă! Nu uitaţi ce ne arată Matei 4 şi Luca 4, cum Domnul Isus Hristos a fost ispitit după ce a auzit vocea din ceruri spunând: "Acesta e Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea..." Imediat după aceea, după acest punct culminant al vieţii Sale, a venit şi diavolul. Iar acesta s-a apropiat de Isus spunându-I: "Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca aceste pietre să se prefacă în pâini." Atenţie la ispitele care vin după ce tocmai aţi condus pe cineva la Isus Hristos.
Atenţie la ispitele care vin imediat după o promovare spirituală. Atenţie la ispite, atunci când credeţi că v-aţi atins scopul. Mai presus de orice, atenţie la ispite în ultimii ani ai vieţii, pe măsură ce îmbătrâniţi. David avea 50 de ani, sau chiar mai mult, când a avut acea aventură cu Batşeba şi a ajuns în cel mai de jos punct al vieţii sale spirituale. Trebuie să continuăm să luptăm până la sfârşit.
Al cincilea motiv pentru care ispita a fost atât de puternică este pentru că a venit la Iosif de mai multe ori. Aceasta e o altă metodă pe care diavolul o foloseşte ca să ne înfrângă rezistenţa. Prima dată când vine ispita, ne dăm seama ce e de fapt. Ştim că e un lucru rău şi spunem: "Nu, eu sunt creştin. Nu pot să fac aşa ceva. Nu e bine." Ei bine, diavolul se întoarce şi mai încearcă o dată. Dacă îl respingem şi de data asta, el revine şi mai încearcă. Chiar dacă rezistăm la primele sale încercări, e trist că uneori prin simpla repetare a ispitei diavolul îşi atinge scopul iar noi îi cedăm.
Alexander Pope a exprimat foarte bine această idee în două mici cuplete pe care le-a scris:
Vice is a monster of so frightful mien
As to be hated needs but to be seen
But seen too often, familiar with her face
We first endure, then pity, then embrace.
(Viciul e un monstru cu o înfăţişare atât de înspăimântătoare
Încât e suficient să îl vezi ca să îl urăşti.
Dar, văzut prea des, faţa lui devine familiară,
Mai întâi o suportăm, apoi o compătimim, apoi o îmbrăţişăm.)
Dacă nu vrem să păţim şi noi la fel, avem nevoie de puterea lui Dumnezeu ca să rezistăm ispitei.
Mai e un ultim punct pe care vreau să îl menţionez, şi care a făcut din ispita aceasta una atât de puternică. Ea a venit la momentul potrivit. Poate prima dată când femeia l-a abordat, împrejurările erau potrivnice. Ea i-a spus: "Culcă-te cu mine." Poate că el i-a răspuns: "O, n-o putem face aici. Cineva ne-ar putea vedea." Dar, în cele din urmă, a sosit şi momentul în care, după cum ni se spune în text, nu mai era nimeni în casă, toţi slujitorii erau plecaţi. În acel moment ea l-a apucat de haină şi i-a spus: "Culcă-te cu mine!" Ni se spune că în acel moment el şi-a lăsat haina în mâinile ei şi a fugit afară din casă.
Vedeţi, în anumite circumstanţe mintea voastră va funcţiona la fel. Veţi spune: "Iată, L-am slujit pe Dumnezeu şi I-am fost credincios în toţi aceşti ani, dar acum sunt într-o situaţie în care aş putea păşi în afara voiei lui Dumnezeu doar puţin, pe urmă mă voi întoarce înapoi şi n-o să ştie nimeni." N-o să ştie nimeni? Cea cu care păcătuieşti va şti şi poate va spune şi altcuiva. Dar, mai presus de orice, Dumnezeu ştie. Vezi, Dumnezeu nu e doar omniprezent, adică El e chiar acolo, în locul şi în momentul în care păcătuieşti, dar Dumnezeu e şi omniscient. El cunoaşte toate lucrurile, nu doar ce faci, ci şi gândurile şi planurile inimii tale. Nu spune: "Ce ocazie perfectă!" Nu există o ocazie perfectă pentru a păcătui. Dimpotrivă, fiecare moment este ocazia perfectă ca să renunţi la păcat şi să Îi slujeşti lui Dumnezeu.
Voi vorbi într-un alt studiu despre secretul succesului lui Iosif, şi voi face asta, dar dă-mi voie să îţi spun că, dacă te găseşti într-o situaţie în care eşti ispitit să faci acest păcat sau oricare altul, nu aştepta până săptămâna viitoare ca să rezolvi problema. Nu aştepta până începem să vorbim despre secret. Ocupă-te de el acum şi fă ce a făcut Iosif. Poate spui: "Dar ce a făcut Iosif?" Ei bine, sunt mai multe lucruri pe care Iosif le-a făcut, şi vom vorbi despre aceste lucruri, dar un lucru evident pe care l-a făcut este acela că a plecat din locul în care era ispitit. Dacă nu faci nimic altceva, acesta e punctul din care trebuie să porneşti. Iosif nu a rămas acolo. În ultimă instanţă, singurul lucru pe care putea să-l facă era să fugă, şi acesta este exact lucrul pe care l-a făcut. În acest punct îmi place cum traduce versiunea King James a Bibliei acest pasaj, pentru că sună atât de arhaic. Ea spune: "He left his garment in her hand, and fled, and got him out." ("El i-a lăsat haina în mână şi a fugit afară din casă.") Vedeţi, Iosif a fugit singur, nimeni nu l-a scos de acolo. Dacă vroia să iasă, trebuia să o facă singur. Şi a făcut-o. Acesta e motivul pentru care privim azi în urmă la istoria lui Iosif, ni-l amintim şi îl admirăm, pentru că sunt atât de mulţi oameni care au ajuns în situaţii asemănătoare şi au căzut, şi nimeni nu se mai gândeşte la ei. Stai tare alături de Iosif. Fugi de păcatul adulterului, aşa cum le scria şi Apostolul Pavel corintenilor din vremea lui. Stai tare cu Dumnezeu şi hotărăşte în inima ta că Îl vei sluji indiferent de consecinţe....
remember:
Vice is a monster of so frightful mien
As to be hated needs but to be seen
But seen too often, familiar with her face
We first endure, then pity, then embrace....
miercuri, 23 decembrie 2009
scrisoarea 3-a versiunea moderna, dupa JEAN PAUL ( din ) Cartier, de la noi, din Dorobanti...
Iată vine-un Jeep pe stradă, cu un girofar pe el,
Baiazid stătea în dreapta şi rosti către şofer:
“Sper că Mircea să ajungă, să nu-ntârzie din nou..
Ia vezi dacă-a tras maşina, lângă gura de metrou..”.
“-N-a venit Măria Ta, zise el privind în jur…”
“-Şi mi-a zis că fix la 12 ne vedem lângă Carrefour”.
Aşteptând vreo 5 minute, îşi pierdu orice răbdare,
Şi trimite bodiguarzii să se uite prin parcare
La un semn (curbă la dreapta), se opreşte un X5.
Şi din el coboară Mircea, în bermude şi opinci.
Printre turci porni agale, şi privindu-i cu nesaţ,
Le-arată un “Sony Vaio”, care-l ţine la subraţ.
Agitat, la el în Jeep, şi-mbrăcat tot in civil,
Baiazid nu mai rezistă şi îl sună pe mobil:
“-Tu esti Mircea?”….”-Da-mpărate, am uitat sa iţi dau bip,
Dar am stat mult la Rovine, era coadă la Agip.
Nici n-am nimerit din prima, că nu vin aici prea des,
Şi-am luat-o pe centură, îndrumat de GPS.
Acum am parcat maşina. Unde eşti?, că vin la tine…”
“-Sunt la mine în maşina şi te văd, te-ndrepţi spre mine”.
Şi de-ndată ajunse Mircea şi urcă la turc în jeep.
Şi-ncepu să îi explice că nu vrea, cu nici un chip
Sa îşi strângă-ntreaga oaste la Rovine în câmpii,
Şi să lupte pân’ la moarte cu ai turcului spahii.
“-Baiazide, ştii că-i criză, şi-acum viaţa-i foarte grea,
Mă gândeam ca să ne batem… dar la “Heroes” în reţea.
Sau în loc să cucereşti, cu armate-al meu popor,
Nu ai vrea , dacă ai wireless, să jucăm “conQUIZtador”?
“-Cum când turcii-mi sunt în vamă , şi-am venit din Istambul,
Tu nu vrei ca să ne batem, că nu ţi se pare “cool”?
Eu nu-s disperat ca tine să stau nopţi întregi pe net,
Eu trăiesc în realitate, şi nu e nici un secret . .
Că am fost în multe lupte: Varna, Yalta sau Oituz…”
“-Păi eu sunt online tot timpul, nu puteai să dai un “buzz”??”
“-Mircea !!! Vin c-o-ntreagă oaste , iar tu faci mişto de noi . .
Mâine sunt aici cu turcii şi-ţi declar de-acum război”.
“-Cum vrei tu mărite rege, eu speram să mă-nţelegi,
Căci de-ajungem la cuţite, voi nu mai plecaţi întregi.
N-aş vrea ca să pun pe “YouTube”, cu-ai tăi morţi, videoclipuri,
Nici ca Dunărea să-nnece spumegând a tale jeep-uri.
Dar, de asta ţi-e dorinţa, mâine ne vedem la luptă,
Şi-ţi promit că pleci d-aici cel puţin c-o mână ruptă.”
Şi zicând acestea Mircea, îl lăsă pe Baiazid.
Şi trântindu-i portiera el plecă la pas grăbit.
Când ajunse la maşină, găsi-n geam, pe-un bilet scris:
“Scuze. V-am blocat o roată, c-aţi parcat pe “interzis”…”
Şi dă Mircea multe mailuri, sms-uri, mii de “bip”-uri,
Ca să-şi strângă toţi oştenii şi să îi îndese-n “Jeep”-uri.
Demarând în mare trombă, se-ndreptară spre Rovine,
Dar aici găsiră turcii, toţi cu pantalonii-n vine.
Toţi văitându-se de moarte, ghemuiţi prin iarba scurtă
Rezemaţi de câte-un ciot, şi ţinându-se de burtă.
“-Baiazid , hai să ne batem…! ! , Unde eşti, de ce nu vii?”
“-Mi-am scos în oraş oştenii, şi i-am dus la KFC.
Şi-am mâncat cu poft-aseară, tot ce ni s-a pus pe masă…”
Răspunse-ncordat sultanul dintr-o tufă mai retrasă.
“-N-am ştiut ca la “fast-food”-uri nu e bine să mănânci,
Mai ales în România, fiindcă rişti să pleci pe “brânci”…
Nu mai vreau ca să ne batem, iartă-mă a fost o farsă.
Dă-ne nişte “Trifermente” şi-o să facem cale-ntoarsă”…
Şi aşa a scăpat Mircea de o luptă la Rovine.
Deci se vede pân-la urmă ca “fast-food”-ul face bine !
Asta-i tot… Dar fiţi voi siguri că Istoria o să zică:
“Turcii l-au văzut pe Mircea şi-au făcut pe ei de frică… “
no further commentary....
I AM speachless...
Baiazid stătea în dreapta şi rosti către şofer:
“Sper că Mircea să ajungă, să nu-ntârzie din nou..
Ia vezi dacă-a tras maşina, lângă gura de metrou..”.
“-N-a venit Măria Ta, zise el privind în jur…”
“-Şi mi-a zis că fix la 12 ne vedem lângă Carrefour”.
Aşteptând vreo 5 minute, îşi pierdu orice răbdare,
Şi trimite bodiguarzii să se uite prin parcare
La un semn (curbă la dreapta), se opreşte un X5.
Şi din el coboară Mircea, în bermude şi opinci.
Printre turci porni agale, şi privindu-i cu nesaţ,
Le-arată un “Sony Vaio”, care-l ţine la subraţ.
Agitat, la el în Jeep, şi-mbrăcat tot in civil,
Baiazid nu mai rezistă şi îl sună pe mobil:
“-Tu esti Mircea?”….”-Da-mpărate, am uitat sa iţi dau bip,
Dar am stat mult la Rovine, era coadă la Agip.
Nici n-am nimerit din prima, că nu vin aici prea des,
Şi-am luat-o pe centură, îndrumat de GPS.
Acum am parcat maşina. Unde eşti?, că vin la tine…”
“-Sunt la mine în maşina şi te văd, te-ndrepţi spre mine”.
Şi de-ndată ajunse Mircea şi urcă la turc în jeep.
Şi-ncepu să îi explice că nu vrea, cu nici un chip
Sa îşi strângă-ntreaga oaste la Rovine în câmpii,
Şi să lupte pân’ la moarte cu ai turcului spahii.
“-Baiazide, ştii că-i criză, şi-acum viaţa-i foarte grea,
Mă gândeam ca să ne batem… dar la “Heroes” în reţea.
Sau în loc să cucereşti, cu armate-al meu popor,
Nu ai vrea , dacă ai wireless, să jucăm “conQUIZtador”?
“-Cum când turcii-mi sunt în vamă , şi-am venit din Istambul,
Tu nu vrei ca să ne batem, că nu ţi se pare “cool”?
Eu nu-s disperat ca tine să stau nopţi întregi pe net,
Eu trăiesc în realitate, şi nu e nici un secret . .
Că am fost în multe lupte: Varna, Yalta sau Oituz…”
“-Păi eu sunt online tot timpul, nu puteai să dai un “buzz”??”
“-Mircea !!! Vin c-o-ntreagă oaste , iar tu faci mişto de noi . .
Mâine sunt aici cu turcii şi-ţi declar de-acum război”.
“-Cum vrei tu mărite rege, eu speram să mă-nţelegi,
Căci de-ajungem la cuţite, voi nu mai plecaţi întregi.
N-aş vrea ca să pun pe “YouTube”, cu-ai tăi morţi, videoclipuri,
Nici ca Dunărea să-nnece spumegând a tale jeep-uri.
Dar, de asta ţi-e dorinţa, mâine ne vedem la luptă,
Şi-ţi promit că pleci d-aici cel puţin c-o mână ruptă.”
Şi zicând acestea Mircea, îl lăsă pe Baiazid.
Şi trântindu-i portiera el plecă la pas grăbit.
Când ajunse la maşină, găsi-n geam, pe-un bilet scris:
“Scuze. V-am blocat o roată, c-aţi parcat pe “interzis”…”
Şi dă Mircea multe mailuri, sms-uri, mii de “bip”-uri,
Ca să-şi strângă toţi oştenii şi să îi îndese-n “Jeep”-uri.
Demarând în mare trombă, se-ndreptară spre Rovine,
Dar aici găsiră turcii, toţi cu pantalonii-n vine.
Toţi văitându-se de moarte, ghemuiţi prin iarba scurtă
Rezemaţi de câte-un ciot, şi ţinându-se de burtă.
“-Baiazid , hai să ne batem…! ! , Unde eşti, de ce nu vii?”
“-Mi-am scos în oraş oştenii, şi i-am dus la KFC.
Şi-am mâncat cu poft-aseară, tot ce ni s-a pus pe masă…”
Răspunse-ncordat sultanul dintr-o tufă mai retrasă.
“-N-am ştiut ca la “fast-food”-uri nu e bine să mănânci,
Mai ales în România, fiindcă rişti să pleci pe “brânci”…
Nu mai vreau ca să ne batem, iartă-mă a fost o farsă.
Dă-ne nişte “Trifermente” şi-o să facem cale-ntoarsă”…
Şi aşa a scăpat Mircea de o luptă la Rovine.
Deci se vede pân-la urmă ca “fast-food”-ul face bine !
Asta-i tot… Dar fiţi voi siguri că Istoria o să zică:
“Turcii l-au văzut pe Mircea şi-au făcut pe ei de frică… “
no further commentary....
I AM speachless...
marți, 22 decembrie 2009
amintire...
Mama imi povestea mai tarziu, ca atunci cand eram la gradinitza, sora mea, Mary, care este mai mare decat mine, cu 2 ani, era bolnava de hepatita, si era la spital, si educatoarea ne-a intrebat ce ne-ar placea sa inventam , noi, daca am fi niste inventatori...
...fiecare a spus...si eu, spune mama,acum, ca as fi spus, ca as vrea sa inventez o mancare care sa stea de vorba cu mine...si apoi, am motivat si de ce, ...pt ca sora mea era dusa la spital de 3 saptamani, si imi era greu in singuratate...
...fiecare a spus...si eu, spune mama,acum, ca as fi spus, ca as vrea sa inventez o mancare care sa stea de vorba cu mine...si apoi, am motivat si de ce, ...pt ca sora mea era dusa la spital de 3 saptamani, si imi era greu in singuratate...
luni, 21 decembrie 2009
duminică, 20 decembrie 2009
latest thoughts...
The Christmas, even if it’s an old pagan Celebration, today should be entirely about the gift of JESUS CHRIST, our LORD, and SAVIOUR, which came about as a covenant of God, that ALL human beings might have the opportunity for eternal life, by accepting HIS ONLY BEGOTTEN SON, as our LORD, and SAVIOUR, and, by repentance, in which one is expected to pick up the yoke of the Law of God, and live in as much righteousness as is humanly feasible. In other words, we are expected to live as children of the MOST HIGH God, and take up HIS teachings to pattern our lives after...
How many of us REALLY attempt to live in the WORD, the Law of God ? In my studies, in my reading, in my research, this question keeps coming to mind, as, honestly, how many of us REALLY do, or even attempt to live as HE would have us live? We cannot merely become reborn without the action of rebirth taking place, which means, we have to walk the talk, we have to consider our every thought, and action, that we ARE aligned to HIS WAYS. It is difficult for mankind to come into the line of righteousness, that is for sure, but, we CAN do so, if we diligently prevail. HE does not expect us to be miraculous in our attempts, but, HE does expect us to walk as righteously as we are capable of, for HE so LOVES us, that HIS gift to the world, was HIMSELF, in the LORD, JESUS CHRIST, who lived a life of suffering, pain, and greater temptations than we shall ever face. This is one reason we are taught to bear our life cheerfully, for if HE could endure the worst conditions of life, when HE did not have to, certainly we can follow HIS lead, think???
Matthew 1...
So, all the generations from Abraham to David, are fourteen generations, and from David until the carrying away of Babylon, are fourteen generations, and from the carrying away into Babylon unto CHRIST are fourteen generations...
Jacob begat Joseph, the husband of Mary, of whom was born JESUS, who is called CHRIST...
Now, the birth of JESUS CHRIST was on this wise: When as HIS Mother, Mary was espoused to Joseph, before they came together, she was found with the child of the HOLY GHOST. Then Joseph, her husband, being a just man, and not willing to make her a public example, was minded to put her away privily. But, while he thought on these things, behold, the angel of the LORD appeared unto him in a dream, saying, "Joseph, thou son of David, fear not to take unto thee Mary thy wife, for that which is conceived in her is of the HOLY GHOST. And she shall bring forth a son, and thou shalt call his name JESUS; for he shall save his people from their sins." Now, all this was done, that it might be fulfilled which was spoken by the LORD by the prophet, saying, "Behold, a virgin shall be with child, and shall bring forth a son, and they shall call his name EMMANUEL, which being interpreted is, *GOD* with us."
Then, Joseph being raised from sleep did as the angel of the LORD had bidden him, and took unto him his wife. And knew her not until she had brought forth her firstborn son, and he called his name JESUS...
JESUS lived a normal life, but a life of love and unselfishness, until HE was grown, and then, HE began teaching amongst the people, spreading the WORD: 'Behold the KINGDOM of HEAVEN is at hand'. JESUS was perfect in character, HIS compassion for mankind was unfaltering, and, unrelenting. HE taught the importance of aligning to the HEAVENLY FATHER, and performed miracles such as mankind had never witnessed, nor, imagined before, leaving mankind to rethink their overall role in the matrix of life, with many rushing to be saved by HIS sacrifice, the ultimate sacrifice which was delivered unto God, via HIS own blood...
Ah, the greatest story ever told, and the most compelling one mankind shall ever have to consider. Thus, we celebrate HIS birth, HIS life, and HIS deliberate presence, which is everlasting, that mankind might find life eternal on HIS right hand, as HE sits on the right of the FATHER, God…
This Christmas, let us rethink our roles in this life, let us begin to embrace the necessity for living in the WORD, in the Law of God, for it is written, and it is certain, come that day of HEAVEN on Earth, only those who took up the yoke of JESUS CHRIST, our LORD, our SAVIOUR, and pronounced HIM as such, are the ones who will, despite their inherent sin, find mercy, and thus salvation in the eyes of the ONE, the ONLY, the ALMIGHTY LORD, our God…
Merry Christmas, May the lessons of God reach your heart, that it is purified, may the LOVE of God be the example you live in, may the ideals HE requires become second nature to you, and yours, that you MAY, INDEED, be counted among the children, HIS children of the new order, HEAVEN on Earth. May you understand the importance of growth, from the soul out, may you understand the need to LOVE one another as you LOVE yourself, and may you honestly, with all of your heart, raise your LOVE, and thoughts to God our FATHER, that HE is ever present here and now with His love ready to heal you…
How many of us REALLY attempt to live in the WORD, the Law of God ? In my studies, in my reading, in my research, this question keeps coming to mind, as, honestly, how many of us REALLY do, or even attempt to live as HE would have us live? We cannot merely become reborn without the action of rebirth taking place, which means, we have to walk the talk, we have to consider our every thought, and action, that we ARE aligned to HIS WAYS. It is difficult for mankind to come into the line of righteousness, that is for sure, but, we CAN do so, if we diligently prevail. HE does not expect us to be miraculous in our attempts, but, HE does expect us to walk as righteously as we are capable of, for HE so LOVES us, that HIS gift to the world, was HIMSELF, in the LORD, JESUS CHRIST, who lived a life of suffering, pain, and greater temptations than we shall ever face. This is one reason we are taught to bear our life cheerfully, for if HE could endure the worst conditions of life, when HE did not have to, certainly we can follow HIS lead, think???
Matthew 1...
So, all the generations from Abraham to David, are fourteen generations, and from David until the carrying away of Babylon, are fourteen generations, and from the carrying away into Babylon unto CHRIST are fourteen generations...
Jacob begat Joseph, the husband of Mary, of whom was born JESUS, who is called CHRIST...
Now, the birth of JESUS CHRIST was on this wise: When as HIS Mother, Mary was espoused to Joseph, before they came together, she was found with the child of the HOLY GHOST. Then Joseph, her husband, being a just man, and not willing to make her a public example, was minded to put her away privily. But, while he thought on these things, behold, the angel of the LORD appeared unto him in a dream, saying, "Joseph, thou son of David, fear not to take unto thee Mary thy wife, for that which is conceived in her is of the HOLY GHOST. And she shall bring forth a son, and thou shalt call his name JESUS; for he shall save his people from their sins." Now, all this was done, that it might be fulfilled which was spoken by the LORD by the prophet, saying, "Behold, a virgin shall be with child, and shall bring forth a son, and they shall call his name EMMANUEL, which being interpreted is, *GOD* with us."
Then, Joseph being raised from sleep did as the angel of the LORD had bidden him, and took unto him his wife. And knew her not until she had brought forth her firstborn son, and he called his name JESUS...
JESUS lived a normal life, but a life of love and unselfishness, until HE was grown, and then, HE began teaching amongst the people, spreading the WORD: 'Behold the KINGDOM of HEAVEN is at hand'. JESUS was perfect in character, HIS compassion for mankind was unfaltering, and, unrelenting. HE taught the importance of aligning to the HEAVENLY FATHER, and performed miracles such as mankind had never witnessed, nor, imagined before, leaving mankind to rethink their overall role in the matrix of life, with many rushing to be saved by HIS sacrifice, the ultimate sacrifice which was delivered unto God, via HIS own blood...
Ah, the greatest story ever told, and the most compelling one mankind shall ever have to consider. Thus, we celebrate HIS birth, HIS life, and HIS deliberate presence, which is everlasting, that mankind might find life eternal on HIS right hand, as HE sits on the right of the FATHER, God…
This Christmas, let us rethink our roles in this life, let us begin to embrace the necessity for living in the WORD, in the Law of God, for it is written, and it is certain, come that day of HEAVEN on Earth, only those who took up the yoke of JESUS CHRIST, our LORD, our SAVIOUR, and pronounced HIM as such, are the ones who will, despite their inherent sin, find mercy, and thus salvation in the eyes of the ONE, the ONLY, the ALMIGHTY LORD, our God…
Merry Christmas, May the lessons of God reach your heart, that it is purified, may the LOVE of God be the example you live in, may the ideals HE requires become second nature to you, and yours, that you MAY, INDEED, be counted among the children, HIS children of the new order, HEAVEN on Earth. May you understand the importance of growth, from the soul out, may you understand the need to LOVE one another as you LOVE yourself, and may you honestly, with all of your heart, raise your LOVE, and thoughts to God our FATHER, that HE is ever present here and now with His love ready to heal you…
sâmbătă, 19 decembrie 2009
...
“We do not go deep enough in our search for truth… God can teach us more in one moment by His Holy Spirit than we could learn from the great men of the earth… God wants our minds to expand. He desires to put His grace upon us. We may have a feast of good things every day, for God can open the whole treasure of heaven to us.”
2 thoughts
“In every one of His children, Jesus sends a letter to the world. If you are Christ’s follower, He sends in you a letter to the family, the village, the street, where you live. Jesus, dwelling in you, desires to speak to the hearts of those who are not acquainted with Him. Perhaps they do not read the Bible, or do not hear the voice that speaks to them in its pages; they do not see the love of God through His works. But if you are a true representative of Jesus, it may be that through you they will be led to understand something of His goodness and be won to love and serve Him.”—SC 115
Christ was a powerful speaker because He was a sensitive listener!
Christ was a powerful speaker because He was a sensitive listener! Why is this important? Because God speaks in a still small voice! So how did Jesus listen?
“They had marked how often He spent long hours in solitude in communion with His Father…As He returned from the hours of prayer that closed the toilsome day, they marked the look of peace upon His face, the sense of refreshment that seemed to pervade His presence. It was from hours spent with God that He came forth, morning by morning, to bring the light of heaven to men. The disciples had come to connect His hours of prayer with the power of His words and works.”—TMB 103
“All who are under the training of God need the quiet hour for communion with their own hearts, with nature, and with God… We need to have a personal experience in obtaining a knowledge of the will of God. We must individually hear Him speaking to the heart. When every other voice is hushed, and in quietness we wait before Him, the silence of the soul makes more distinct the voice of God. He bids us, ‘Be still, and know that I am God’. This is the effectual preparation for all labor for God. Amidst the hurrying throng, and the strain of life’s intense activities, he who is thus refreshed will be surrounded with an atmosphere of light and peace. He will receive a new endowment of both physical and mental strength. His life will breathe out a fragrance, and will reveal a divine power that will reach men’s hearts.”—MH 58
“They had marked how often He spent long hours in solitude in communion with His Father…As He returned from the hours of prayer that closed the toilsome day, they marked the look of peace upon His face, the sense of refreshment that seemed to pervade His presence. It was from hours spent with God that He came forth, morning by morning, to bring the light of heaven to men. The disciples had come to connect His hours of prayer with the power of His words and works.”—TMB 103
“All who are under the training of God need the quiet hour for communion with their own hearts, with nature, and with God… We need to have a personal experience in obtaining a knowledge of the will of God. We must individually hear Him speaking to the heart. When every other voice is hushed, and in quietness we wait before Him, the silence of the soul makes more distinct the voice of God. He bids us, ‘Be still, and know that I am God’. This is the effectual preparation for all labor for God. Amidst the hurrying throng, and the strain of life’s intense activities, he who is thus refreshed will be surrounded with an atmosphere of light and peace. He will receive a new endowment of both physical and mental strength. His life will breathe out a fragrance, and will reveal a divine power that will reach men’s hearts.”—MH 58
joi, 17 decembrie 2009
la inceput...
...la inceput cand pacatul a SPART,vesnicia DE CRISTAL in bucati, Dumnezeu a stat la poarta Edenului si a plans cu amar ca un copil, care si-a pierdut parintii...
insa dupa cea plans destul, pana ce i-a secat sufletul lui de Domn, s-a ridicat, si-a sters lacrimile si si-a spus, voi merge sa strang Vesnicia rupta in mii de bucati.....
si a mers , pe pament si a strans in 3 ani, toata vesnicia rupta in mii de bacati zdrobite...in teasc…
si a strans bob cu bob, : la fantana lui Iacov, la nunta din Cana, in casa lui Simon, in Betania, APOI Maria Mgadalena,apoi Lazar, Zacheu, fiul risipitor, Matei vamesul, Ioan si Iacov, fii tunetului, in Ghetsemani, rugandu-se, pe Golgota, suferinta suprema, …
EL PE TOTI II VREA CU TOATA DRAGOSTEA DIN UNIVERS PT SINE, PT VESNICIE, RECUPERATI PT VESNICIE, ….etc…etc, pe mine sip e tine,
LA SFARSIT Dumnezeu va sterge orice lacrima din ochii lor….
…Si lacrima nu va mai fii…
insa dupa cea plans destul, pana ce i-a secat sufletul lui de Domn, s-a ridicat, si-a sters lacrimile si si-a spus, voi merge sa strang Vesnicia rupta in mii de bucati.....
si a mers , pe pament si a strans in 3 ani, toata vesnicia rupta in mii de bacati zdrobite...in teasc…
si a strans bob cu bob, : la fantana lui Iacov, la nunta din Cana, in casa lui Simon, in Betania, APOI Maria Mgadalena,apoi Lazar, Zacheu, fiul risipitor, Matei vamesul, Ioan si Iacov, fii tunetului, in Ghetsemani, rugandu-se, pe Golgota, suferinta suprema, …
EL PE TOTI II VREA CU TOATA DRAGOSTEA DIN UNIVERS PT SINE, PT VESNICIE, RECUPERATI PT VESNICIE, ….etc…etc, pe mine sip e tine,
LA SFARSIT Dumnezeu va sterge orice lacrima din ochii lor….
…Si lacrima nu va mai fii…
marți, 15 decembrie 2009
amintire...
Mama imi povestea mai tarziu, ca atunci cand eram la gradinitza, sora mea, Mary, care este mai mare decat mine, cu 2 ani, era bolnava de hepatita, si era la spital, si educatoarea ne-a intrebat ce ne-ar placea sa inventam , noi, daca am fi niste inventatori...
...fiecare a spus...si eu, spune mama,acum, ca as fi spus, ca as vrea sa inventez o mancare care sa stea de vorba cu mine...si apoi, am motivat si de ce, ...pt ca sora mea era dusa la spital de 3 saptamani, si imi era greu in singuratate...
...fiecare a spus...si eu, spune mama,acum, ca as fi spus, ca as vrea sa inventez o mancare care sa stea de vorba cu mine...si apoi, am motivat si de ce, ...pt ca sora mea era dusa la spital de 3 saptamani, si imi era greu in singuratate...
joi, 10 decembrie 2009
I long...
Lately...it happens that I long for that One whom I know God is preparing right now for me, and I also know that He is preparing me right now for her, so that when He will bring her to me, to the Altar, and when He will introduce "HER" to me...sometimes I imagine that God will PROBABLY tell me something like this :
" WELL, Florian, this is the One for you, but always remember this: a WOMAN is God's undeserved gift to a MAN and she is supposed to be loved, reverenced, protected, respected, and cherished...and all these for the whole life, so, you will learn every day from Me, how TO LOVE HER, TO NURTURE HER, TO RESPECT HER, TO TAKE CARE OF HER NEEDS, JUST AS those needs WOULD BE YOUR OWN NEEDS, you will learn every day how to LOVE HER, BEYOND YOUR OWN EGO, and how to give up your own comfort for her sake, just to see her happy, just to see her smiling, you will deny yourself, you will make from her dreams your own drams, you will make from her joys, your own, you will make from her sadness and sorrows your own, you will discover her always more and more My beauty, you will be a Priest in your home, just as I told you, to do in relationship with Me, AND BY DOING THAT, you will prove me that you have deserved her, and that you are worthy to be called my son, and my disciple, to be your loving wife & friend and YOU WILL KNOW THAT YOU WILL BE TOGETHER NOT ONLY ON THIS EARTH, BUT ALSO IN THE ETERNITY"...with God, and with all saved mankind for ever...
So Florian in order to make this woman happy…you have here some Lessons to be learnt:
Learn…how To be there for her, always…
To be there for her when she is ill, …when she doesn’t even knows anymore what is it what she wants….
To be there for her…just to listen to her…
When she is talking to you….and when she doesn’t even want to talk to you…
To be her best friend….
To play with her…
To make her laugh always….
To enjoy her company….
to make her feel the most special in the whole world….as she really is, at least she is for you…
Just to hold her when she feels that need of a friend close to her…
To make time for her…
To make time more for her and less for yourself…To learn how to fulfill her deepest expectations…about being understood…and cherished and loved and respected…
Remember that her opinion is valuable, because she is a very intelligent woman, so, she is valuable…she is smart, she walks with the Lord, so, listen to her…always, be there for her…if you do that, you’ll be a blessing for her…always.
If not, you’re gonna lose your best chance to make her happy…and that will make God very sad…because the purpose He had in mind, even from the first place was that by “offering “ her to you, as a wife, He had in mind two things: to preserve her safe and happy until that day of His returning…and secondly: was to learn each day by loving her, more how to understand God’s love toward you…man.
" WELL, Florian, this is the One for you, but always remember this: a WOMAN is God's undeserved gift to a MAN and she is supposed to be loved, reverenced, protected, respected, and cherished...and all these for the whole life, so, you will learn every day from Me, how TO LOVE HER, TO NURTURE HER, TO RESPECT HER, TO TAKE CARE OF HER NEEDS, JUST AS those needs WOULD BE YOUR OWN NEEDS, you will learn every day how to LOVE HER, BEYOND YOUR OWN EGO, and how to give up your own comfort for her sake, just to see her happy, just to see her smiling, you will deny yourself, you will make from her dreams your own drams, you will make from her joys, your own, you will make from her sadness and sorrows your own, you will discover her always more and more My beauty, you will be a Priest in your home, just as I told you, to do in relationship with Me, AND BY DOING THAT, you will prove me that you have deserved her, and that you are worthy to be called my son, and my disciple, to be your loving wife & friend and YOU WILL KNOW THAT YOU WILL BE TOGETHER NOT ONLY ON THIS EARTH, BUT ALSO IN THE ETERNITY"...with God, and with all saved mankind for ever...
So Florian in order to make this woman happy…you have here some Lessons to be learnt:
Learn…how To be there for her, always…
To be there for her when she is ill, …when she doesn’t even knows anymore what is it what she wants….
To be there for her…just to listen to her…
When she is talking to you….and when she doesn’t even want to talk to you…
To be her best friend….
To play with her…
To make her laugh always….
To enjoy her company….
to make her feel the most special in the whole world….as she really is, at least she is for you…
Just to hold her when she feels that need of a friend close to her…
To make time for her…
To make time more for her and less for yourself…To learn how to fulfill her deepest expectations…about being understood…and cherished and loved and respected…
Remember that her opinion is valuable, because she is a very intelligent woman, so, she is valuable…she is smart, she walks with the Lord, so, listen to her…always, be there for her…if you do that, you’ll be a blessing for her…always.
If not, you’re gonna lose your best chance to make her happy…and that will make God very sad…because the purpose He had in mind, even from the first place was that by “offering “ her to you, as a wife, He had in mind two things: to preserve her safe and happy until that day of His returning…and secondly: was to learn each day by loving her, more how to understand God’s love toward you…man.
marți, 8 decembrie 2009
Psalm 14 & 15, briefly.
Psalmul 14
Nebunul zice în inima lui: „Nu este Dumnezeu!” Această nebunie cred că se regăsește în fiecare dintre noi, în modul cel mai real. Când Dumnezeu nu este atât de real pe cât ar trebui să fie, atunci începe asuprirea celor drepți, față de care crezi că ai anumite avantaje.
Din nou sunt două planuri, vizibile numai pentru ochiul credinței: omul spune, de jos, că nu există providență.
Dumnezeu, de sus, privește în jos, căutând oameni.
Sunt câteva caracteristici ale omului nebun aici:
a. Spune în inima lui: „Nu există Dumnezeu!” (adică nu există providență, nu există conducerea lui Dumnezeu suverană, nu există intervenție divină, nu există…);
b. Întorc spatele lui Dumnezeu.
c. Devin venali (stricați, deformați).
d. Acțiunile lor sunt rele.
e. Nu fac bine.
f. Trăiesc jefuind poporul lui Dumnezeu.
g. Nu se roagă lui Dumnezeu.
h. Strică planurile celui umil (sărac).
Interesantă relaționarea „nebunului” pe verticală și pe orizontală.
Relația este stricată cu Dumnezeu. Îi întoarce spatele.
Pe pământ, „nebunul” întoarce spatele semenului său uman. Binele este înlocuit de rău și, în loc să ajute, el distruge. E normal, nu? Când îi întorci spatele lui Dumnezeu, te întorci cu fața spre diavol. Fără Dumnezeu, devii diavol. Isus Hristos a coborât printre diavoli. În Iadul cel mai negru...
Psalmul 15
Când îți întorci însă fața spre Dumnezeu, începi să semeni cu El.
Acest psalm aruncă o notă de lumină asupra a ceea ce înseamnă credincioșie față de Dumnezeu.
Caracteristicile omului care a ales să-l urmeze pe Dumnezeu și să se îndrepte spre templul său sunt:
a. Umblă fără vină
b. Face ceea ce este drept
c. Vorbește cu sinceritate
d. Nu fac rău
e. Nu bârfesc.
f. Disprețuiesc pe cei disprețuiți de Dumnezeu.
g. Onorează pe cei ce se tem de Domnul.
h. Își țin promisiunile.
i. Nu dau banii cu dobândă.
j. Nu iau mită împotriva celui nevinovat.
Omul neprihănit care se îndreaptă spre Templul lui Dumnezeu (poate fi făcută o asociere cu biserica) relaționează corect cu semenii săi. Relația corectă cu Dumnezeu se reflectă corect în relația cu semenii. Accentul este pus pe ceea ce el spune, și face. Face ce spune și spune ce face. Acestea sunt principiile pe care Domnul Hristos a venit să le instaureze pe pământ. Acesta este Domnul Hristos, singurul care a umblat fără pată și a făcut în totul tot ceea ce este drept.
Nebunul zice în inima lui: „Nu este Dumnezeu!” Această nebunie cred că se regăsește în fiecare dintre noi, în modul cel mai real. Când Dumnezeu nu este atât de real pe cât ar trebui să fie, atunci începe asuprirea celor drepți, față de care crezi că ai anumite avantaje.
Din nou sunt două planuri, vizibile numai pentru ochiul credinței: omul spune, de jos, că nu există providență.
Dumnezeu, de sus, privește în jos, căutând oameni.
Sunt câteva caracteristici ale omului nebun aici:
a. Spune în inima lui: „Nu există Dumnezeu!” (adică nu există providență, nu există conducerea lui Dumnezeu suverană, nu există intervenție divină, nu există…);
b. Întorc spatele lui Dumnezeu.
c. Devin venali (stricați, deformați).
d. Acțiunile lor sunt rele.
e. Nu fac bine.
f. Trăiesc jefuind poporul lui Dumnezeu.
g. Nu se roagă lui Dumnezeu.
h. Strică planurile celui umil (sărac).
Interesantă relaționarea „nebunului” pe verticală și pe orizontală.
Relația este stricată cu Dumnezeu. Îi întoarce spatele.
Pe pământ, „nebunul” întoarce spatele semenului său uman. Binele este înlocuit de rău și, în loc să ajute, el distruge. E normal, nu? Când îi întorci spatele lui Dumnezeu, te întorci cu fața spre diavol. Fără Dumnezeu, devii diavol. Isus Hristos a coborât printre diavoli. În Iadul cel mai negru...
Psalmul 15
Când îți întorci însă fața spre Dumnezeu, începi să semeni cu El.
Acest psalm aruncă o notă de lumină asupra a ceea ce înseamnă credincioșie față de Dumnezeu.
Caracteristicile omului care a ales să-l urmeze pe Dumnezeu și să se îndrepte spre templul său sunt:
a. Umblă fără vină
b. Face ceea ce este drept
c. Vorbește cu sinceritate
d. Nu fac rău
e. Nu bârfesc.
f. Disprețuiesc pe cei disprețuiți de Dumnezeu.
g. Onorează pe cei ce se tem de Domnul.
h. Își țin promisiunile.
i. Nu dau banii cu dobândă.
j. Nu iau mită împotriva celui nevinovat.
Omul neprihănit care se îndreaptă spre Templul lui Dumnezeu (poate fi făcută o asociere cu biserica) relaționează corect cu semenii săi. Relația corectă cu Dumnezeu se reflectă corect în relația cu semenii. Accentul este pus pe ceea ce el spune, și face. Face ce spune și spune ce face. Acestea sunt principiile pe care Domnul Hristos a venit să le instaureze pe pământ. Acesta este Domnul Hristos, singurul care a umblat fără pată și a făcut în totul tot ceea ce este drept.
Psalm 11
Psalmul 11
Cât de clar descrie acest psalm situația din ziua de astăzi. ȘI cât de bine se aplică oricărei situații de criză…Chiar și Domnului Hristos, atunci când trebuia să meargă la Ierusalim, și ucenicii doreau să-l oprească. „Ce poți face tu, o persoană bună, când totul se prăbușește?” (v.3, TEV), „când fundamentul legii și al ordinii s-a prăbușit?” (NLT)
Mă întreb ce aș fi înțeles dacă aș fi citit acest psalm în timpul unui război, sau într-un timp de criză?(Ar fi rămas numele meu undeva în Yad Vashem?)
Cum aș fi acționat? Aș fi căutat siguranța personală, prin fugă și ascundere? Mai ales când săgețile sunt îndreptate spre mine?
Sunt întrebările mele, pe care le ridic de aici de jos, privind viața așa cum este desfășurată în jurul meu.
Ce înțelege un om care citește acest psalm în El Salvador, printre bandele de pe străzi? Ce înțelege un creștin din Coreea de Nord?
Aici, jos, în societatea de sub soare, a trăi drept este ne-natural. Dar perspectiva de sub soare nu este singura perspectivă. Dumnezeu este în templul Său. Dumnezeu încă conduce din ceruri. Prezența din templu este asociată cu conducerea. Cel care îți dă ordine, într-o societate de sub soare, nu este cel care îți spune: „Fugi!” ci Dumnezeu, care îți cere să faci ce este drept.
Aplicațiile acestui psalm nu se opresc aici. Îl pot aplica atât la nivelul fizic, a unui conflict exterior, cât și la nivelul psihic sau spiritual. Fugi! Fuga este opusul acțiunii. Fugi! Trăiește-ți viața ascuns de lume. Nu te implica. Pentru ce să fi rănit? Fugi…caută-ți siguranța, coMfortul, liniștea ta. Fugi! Fugi de misiunea pe care o ai…NU vezi că totul este împotriva ta? Fugi…E o lume care nu mai are repere, tot ceea ce e drept este distrus, zace sub molozul răutății…fugi! Ce, crezi că poți face ceva? Crezi că poți îndrepta ceva? Fugi!
Poți fugi…
....sau poți spune: „Am încredere în Dumnezeu pentru protecție!”
Fiecare om își alege în traiectoria pe care o va urma; nu sunt decât două: a face ceea ce este drept și a face ceea ce este nelegiuit, a iubi violența.
Ce frumos se încheie psalmul: „Cei care fac ce este drept vor vedea fața Lui” (v.7 NLT) „cei care le fac [faptele bune și dreptatea] vor trăi în prezența Lui” (TEV).
Amin!
Cât de clar descrie acest psalm situația din ziua de astăzi. ȘI cât de bine se aplică oricărei situații de criză…Chiar și Domnului Hristos, atunci când trebuia să meargă la Ierusalim, și ucenicii doreau să-l oprească. „Ce poți face tu, o persoană bună, când totul se prăbușește?” (v.3, TEV), „când fundamentul legii și al ordinii s-a prăbușit?” (NLT)
Mă întreb ce aș fi înțeles dacă aș fi citit acest psalm în timpul unui război, sau într-un timp de criză?(Ar fi rămas numele meu undeva în Yad Vashem?)
Cum aș fi acționat? Aș fi căutat siguranța personală, prin fugă și ascundere? Mai ales când săgețile sunt îndreptate spre mine?
Sunt întrebările mele, pe care le ridic de aici de jos, privind viața așa cum este desfășurată în jurul meu.
Ce înțelege un om care citește acest psalm în El Salvador, printre bandele de pe străzi? Ce înțelege un creștin din Coreea de Nord?
Aici, jos, în societatea de sub soare, a trăi drept este ne-natural. Dar perspectiva de sub soare nu este singura perspectivă. Dumnezeu este în templul Său. Dumnezeu încă conduce din ceruri. Prezența din templu este asociată cu conducerea. Cel care îți dă ordine, într-o societate de sub soare, nu este cel care îți spune: „Fugi!” ci Dumnezeu, care îți cere să faci ce este drept.
Aplicațiile acestui psalm nu se opresc aici. Îl pot aplica atât la nivelul fizic, a unui conflict exterior, cât și la nivelul psihic sau spiritual. Fugi! Fuga este opusul acțiunii. Fugi! Trăiește-ți viața ascuns de lume. Nu te implica. Pentru ce să fi rănit? Fugi…caută-ți siguranța, coMfortul, liniștea ta. Fugi! Fugi de misiunea pe care o ai…NU vezi că totul este împotriva ta? Fugi…E o lume care nu mai are repere, tot ceea ce e drept este distrus, zace sub molozul răutății…fugi! Ce, crezi că poți face ceva? Crezi că poți îndrepta ceva? Fugi!
Poți fugi…
....sau poți spune: „Am încredere în Dumnezeu pentru protecție!”
Fiecare om își alege în traiectoria pe care o va urma; nu sunt decât două: a face ceea ce este drept și a face ceea ce este nelegiuit, a iubi violența.
Ce frumos se încheie psalmul: „Cei care fac ce este drept vor vedea fața Lui” (v.7 NLT) „cei care le fac [faptele bune și dreptatea] vor trăi în prezența Lui” (TEV).
Amin!
Psalm 4
Psalmul 4
Este aici un sfat de care ar trebui să țin(em) cont: când ești în patul tău, seara, înainte de a adormi, cercetează-ți inima. Gândește-te la ziua care a trecut, privind-o prin prisma aceasta a păcatului din alții și din tine. Vezi de câte ori nu te-a dus și pe tine inima la păcat. În NKJV, 4,4 sună: „mâniază-te, dar nu păcătui!”, exact ca textul din Ef 4,26. Cuvântul evreiesc רגז (ragaz) este tradus în LXX cu ὀργίζεσθε care apare identic în Efeseni 4,26. Sensul cuvântului ebraic este acela de tremur cauzat de o emoție puternică, mânie sau frică. Soarele care nu trebuie să apună peste mânie are legătură cu analiza și introspecția pe care trebuie să le faci în patul tău, cu privire la păcatul respectiv. Conștiința ta nu trebuie să te mustre pentru nimic din ceea ce faci. Și nu acționa așa cum mânia te împinge, pentru a nu da prilej diavolului. Stai liniștit, în patul tău.
...Adu lui Dumnezeu jertfe neprihănite, drepte. Mergi la El, întâi, cu tot ceea ce ai. Păstrează-ți credincioșia și ai încredere în El, chiar și în privința acelei probleme care a provocat mânia.
Este aici un sfat de care ar trebui să țin(em) cont: când ești în patul tău, seara, înainte de a adormi, cercetează-ți inima. Gândește-te la ziua care a trecut, privind-o prin prisma aceasta a păcatului din alții și din tine. Vezi de câte ori nu te-a dus și pe tine inima la păcat. În NKJV, 4,4 sună: „mâniază-te, dar nu păcătui!”, exact ca textul din Ef 4,26. Cuvântul evreiesc רגז (ragaz) este tradus în LXX cu ὀργίζεσθε care apare identic în Efeseni 4,26. Sensul cuvântului ebraic este acela de tremur cauzat de o emoție puternică, mânie sau frică. Soarele care nu trebuie să apună peste mânie are legătură cu analiza și introspecția pe care trebuie să le faci în patul tău, cu privire la păcatul respectiv. Conștiința ta nu trebuie să te mustre pentru nimic din ceea ce faci. Și nu acționa așa cum mânia te împinge, pentru a nu da prilej diavolului. Stai liniștit, în patul tău.
...Adu lui Dumnezeu jertfe neprihănite, drepte. Mergi la El, întâi, cu tot ceea ce ai. Păstrează-ți credincioșia și ai încredere în El, chiar și în privința acelei probleme care a provocat mânia.
Psalm 2, briefly.
Psalmul 2
Văd aici o structură interesantă:
Mânia neamurilor este pusă în paralel cu mânia lui Dumnezeu. Dar mânia lui Dumnezeu este mult, mult mai aprigă decât cea a oamenilor. Este un psalm mesianic: dar la ce anume face referire? Care a fost gândul care a călăuzit scrierea acestui psalm?
David poate face referire la el, Unsul Domnului, și la „mânia” neamurilor din jurul Israelului, din cauza nesupunerii față de Dumnezeu și de Israel. Cu toate acestea, Unsul Domnului trece dincolo de David, este Mesia, în care te poți chiar încrede (12). Mesia a fost proclamat rege de către Dumnezeu, peste tot pământul. Ca o ceremonie de întronare antică, Dumnezeu declară că Mesia este rege. Un Mesia care a venit pe pământ și care vestește planurile și hotărârile lui Dumnezeu.
O aplicație: fiecare uns al lui Dumnezeu trebuie să facă același lucru. Fiecare pastor este uns, ca un reprezentant al lui Mesia. Fără teamă, trebuie să conducă oamenii la închinare față de Dumnezeu. Este o aplicație.
Versetul 3: oamenii privesc supunerea față de Dumnezeu ca pe o robie, din care vor să se elibereze. Dar vor să facă acest lucru într-un anumit moment: ceremonia de întronare. În Vechiul Testament, la schimbarea regelui, aveau loc loviturile de stat. Când Dumnezeu vrea să numească împărat pe Unsul Său, oamenii plănuiesc o revoltă.
Când a fost momentul acesta în istorie real? Când trebuia să fie? Textul este aplicat în Faptele Apostolilor, capitolul 4 la situația apostolilor, care au nevoie de curaj, fiind de partea lui Mesia, și regăsindu-se în versetul 12: Ferice de câți se încred în El! Au cerut neamurile în stăpânire și le-au primit. În modul cel mai real.
Versetul 7 este aplicat la învierea lui Isus, ca împlinire a făgăduinței lui Dumnezeu, așa cum afirmă Pavel în Fapte 13.
Văd aici o structură interesantă:
Mânia neamurilor este pusă în paralel cu mânia lui Dumnezeu. Dar mânia lui Dumnezeu este mult, mult mai aprigă decât cea a oamenilor. Este un psalm mesianic: dar la ce anume face referire? Care a fost gândul care a călăuzit scrierea acestui psalm?
David poate face referire la el, Unsul Domnului, și la „mânia” neamurilor din jurul Israelului, din cauza nesupunerii față de Dumnezeu și de Israel. Cu toate acestea, Unsul Domnului trece dincolo de David, este Mesia, în care te poți chiar încrede (12). Mesia a fost proclamat rege de către Dumnezeu, peste tot pământul. Ca o ceremonie de întronare antică, Dumnezeu declară că Mesia este rege. Un Mesia care a venit pe pământ și care vestește planurile și hotărârile lui Dumnezeu.
O aplicație: fiecare uns al lui Dumnezeu trebuie să facă același lucru. Fiecare pastor este uns, ca un reprezentant al lui Mesia. Fără teamă, trebuie să conducă oamenii la închinare față de Dumnezeu. Este o aplicație.
Versetul 3: oamenii privesc supunerea față de Dumnezeu ca pe o robie, din care vor să se elibereze. Dar vor să facă acest lucru într-un anumit moment: ceremonia de întronare. În Vechiul Testament, la schimbarea regelui, aveau loc loviturile de stat. Când Dumnezeu vrea să numească împărat pe Unsul Său, oamenii plănuiesc o revoltă.
Când a fost momentul acesta în istorie real? Când trebuia să fie? Textul este aplicat în Faptele Apostolilor, capitolul 4 la situația apostolilor, care au nevoie de curaj, fiind de partea lui Mesia, și regăsindu-se în versetul 12: Ferice de câți se încred în El! Au cerut neamurile în stăpânire și le-au primit. În modul cel mai real.
Versetul 7 este aplicat la învierea lui Isus, ca împlinire a făgăduinței lui Dumnezeu, așa cum afirmă Pavel în Fapte 13.
Psalm 16, briefly...
Psalmul 16
Versetul 7 pune în paralel două idei: Dumnezeu este cel care dă sfaturi // inima este cea care dă îndemnuri. Dumnezeu așa lucrează, prin inimă (adică prin minte, conștiință).
Nu știu dacă acest psalm este unul mesianic sau nu (vezi comentariul lui Peter C. Craigie din seria WBC, vol 19) dar știu că Isus Hristos a citit acest psalm.
S-a identificat cu autorul. Aplicația pe care o fac ucenicii în cartea Faptele Apostolilor nu este întâmplătoare: Isus Hristos este cel care nu este ținut în mormânt. El este Preaiubitul Domnului, așa cum însuși Dumnezeu a afirmat la botezul Său.
Versetul 2 este reflectat în Ioan 15,5: „Despărțiți de Mine, nu puteți face nimic.”
Moștenirea pe care Domnul Hristos a primit-o este frumoasă. Cei plăcuți Lui sunt cei evlavioși. Cupa a primit-o de la Dumnezeu.
Versetul 7 descrie experiența rugăciunii Lui: noaptea primea sfaturi și planuri de la Dumnezeu.
Bucuria pe care o are este aceea a rezultatelor pe care le vede prin credință: cu încredere se supune, voit, morții, știind că din moartea lui va țâșni viața.
Versetul 7 pune în paralel două idei: Dumnezeu este cel care dă sfaturi // inima este cea care dă îndemnuri. Dumnezeu așa lucrează, prin inimă (adică prin minte, conștiință).
Nu știu dacă acest psalm este unul mesianic sau nu (vezi comentariul lui Peter C. Craigie din seria WBC, vol 19) dar știu că Isus Hristos a citit acest psalm.
S-a identificat cu autorul. Aplicația pe care o fac ucenicii în cartea Faptele Apostolilor nu este întâmplătoare: Isus Hristos este cel care nu este ținut în mormânt. El este Preaiubitul Domnului, așa cum însuși Dumnezeu a afirmat la botezul Său.
Versetul 2 este reflectat în Ioan 15,5: „Despărțiți de Mine, nu puteți face nimic.”
Moștenirea pe care Domnul Hristos a primit-o este frumoasă. Cei plăcuți Lui sunt cei evlavioși. Cupa a primit-o de la Dumnezeu.
Versetul 7 descrie experiența rugăciunii Lui: noaptea primea sfaturi și planuri de la Dumnezeu.
Bucuria pe care o are este aceea a rezultatelor pe care le vede prin credință: cu încredere se supune, voit, morții, știind că din moartea lui va țâșni viața.
Psalm 18 , briefly.
Psalmul 18
În mod special acest psalm (în versiunea parafrazată The Message), prezintă intervenția uimitoare a lui Dumnezeu pentru salvarea celui care L-a chemat.
Scena pe care mi-a adus-o în minte a fost cea a finalului filmului Prințul Caspian (din seria Cronicile din Narnia), când Aslan rage, în fața unei armate, pe un pod, iar apa ia forma unui uriaș care rupe podul și il distruge pe uzurpatorul tronului.
Este doar o imagine.
Dincolo de aceasta, văd mormântul lui Isus, duminică dimineața, închis, sigilat, păzit...
Toți diavolii iadului sunt strânși acolo, păzind corpul lui Isus, dorind să-l țină acolo pentru veșnicie. Dar nu au putut. Pentru că Dumnezeu intervine, trimițându-l pe cel mai puternic înger, conducătorul lor, pentru a-L chema pe Isus la viață...
Apariția lui poate fi descrisă atât de frumos în cuvintele Psalmului 18! Intervenția divină alungă puterile întunericului, și aduce lumina vieții celui care a fost mort și acum a înviat. Dumnezeu, viața noastră, a fost arătată și „Unsul Său”, David (și nu numai el) a văzut-o...
În mod special acest psalm (în versiunea parafrazată The Message), prezintă intervenția uimitoare a lui Dumnezeu pentru salvarea celui care L-a chemat.
Scena pe care mi-a adus-o în minte a fost cea a finalului filmului Prințul Caspian (din seria Cronicile din Narnia), când Aslan rage, în fața unei armate, pe un pod, iar apa ia forma unui uriaș care rupe podul și il distruge pe uzurpatorul tronului.
Este doar o imagine.
Dincolo de aceasta, văd mormântul lui Isus, duminică dimineața, închis, sigilat, păzit...
Toți diavolii iadului sunt strânși acolo, păzind corpul lui Isus, dorind să-l țină acolo pentru veșnicie. Dar nu au putut. Pentru că Dumnezeu intervine, trimițându-l pe cel mai puternic înger, conducătorul lor, pentru a-L chema pe Isus la viață...
Apariția lui poate fi descrisă atât de frumos în cuvintele Psalmului 18! Intervenția divină alungă puterile întunericului, și aduce lumina vieții celui care a fost mort și acum a înviat. Dumnezeu, viața noastră, a fost arătată și „Unsul Său”, David (și nu numai el) a văzut-o...
Jurnalul unui rasarit, Psalm 19.
Jurnalul unui răsărit
Însăși Biblia arată spre natură ca fiind cartea vorbește despre Dumnezeu și despre puterea Cuvântului lui Dumnezeu. Cred că Domnul Isus a stat de multe ori privind răsăritul dimineața, având acest psalm în minte. Legea lui Dumnezeu este la fel de reînviorătoare ca și lumina soarelui pentru pământul ce o așteaptă cu nerăbdare, după o noapte friguroasă. „Your servant is formed by them”, spune versetul 11 în versiunea New Jerusalem Bible. Isus a fost Legea. Legea l-a format pe Isus. În modul cel mai real, Legea a devenit o parte din El. Această Lege a stat la baza învățăturilor Sale.
Psalmul însă adaugă și o rugăciune pentru păcat: oare ce a simțit Isus când a citit acest psalm? Nu era în interiorul Său nici o dorință, nici o înclinație spre egoism, spre răutate. Citind sau ascultând cuvintele Psalmului, s-a întărit în inima Lui convingerea că este diferit.
Aș putea scrie un jurnal al psalmilor, studiați de Isus, împărțit în 365 de părți, fără să anunț de la început că este al Lui. Pur și simplu este un jurnal imaginar.
În WBC, Psalmul 19:2-4 „O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el. Și aceasta, fără vorbe, fără cuvinte, al căror sunet să fie auzit: dar răsunetul lor străbate tot pământul, şi glasul lor merge până la marginile lumii” este prezentat foarte frumos: natura vorbește despre slava lui Dumnezeu celui care este deja sensibil la revelația lui Dumnezeu, care vine prin Torah. Nu există revelație naturală, care să te îndrepte spre Dumnezeu, în afara Torei. Natura se adaugă acesteia.
To the sensitive, the heavenly praise of God’s glory may be an overwhelming experience, whereas to the insensitive, sky is simply sky and stars are only stars; they point to nothing beyond (…)there is more than a suggestion that the reflection of God’s praise in the universe is perceptible only to those already sensitive to God’s revelation and purpose.
Natura este personificată, nu zeificată, ca în alte poeme din OAA. Dumnezeul adevărat este cel care este înălțat în acesta. Poate fi un rezumat al Torei, care începe cu Creațiunea și se continuă cu Legea. WBC îl citează pe C.S. Lewis care afirmă în Reflections on Psalms, p. 56 următoarele: „I take this to be the greatest poem in the Psalter and one of the greatest lyrics in the world”.
The psalmist moves in a climactic fashion from macrocosm to microcosm, from the universe and its glory to the individual in humility before God. But the climax lies in the microcosm, not in the heavenly roar of praise. For the heavens declare the glory of God, but the law declares the will of God for mankind, the creature. And though the vast firmament so high above us declares God’s praise, it is the Torah of God alone that reveals to mankind that he has a place in the universal scheme of things. It is not a place which gives ground for human boasting or declaration of human might over the cosmos: when the psalmist’s praise of God’s revelation in the Torah dawns upon him personally, it issues immediately in a prayer for forgiveness and acceptance.
Însăși Biblia arată spre natură ca fiind cartea vorbește despre Dumnezeu și despre puterea Cuvântului lui Dumnezeu. Cred că Domnul Isus a stat de multe ori privind răsăritul dimineața, având acest psalm în minte. Legea lui Dumnezeu este la fel de reînviorătoare ca și lumina soarelui pentru pământul ce o așteaptă cu nerăbdare, după o noapte friguroasă. „Your servant is formed by them”, spune versetul 11 în versiunea New Jerusalem Bible. Isus a fost Legea. Legea l-a format pe Isus. În modul cel mai real, Legea a devenit o parte din El. Această Lege a stat la baza învățăturilor Sale.
Psalmul însă adaugă și o rugăciune pentru păcat: oare ce a simțit Isus când a citit acest psalm? Nu era în interiorul Său nici o dorință, nici o înclinație spre egoism, spre răutate. Citind sau ascultând cuvintele Psalmului, s-a întărit în inima Lui convingerea că este diferit.
Aș putea scrie un jurnal al psalmilor, studiați de Isus, împărțit în 365 de părți, fără să anunț de la început că este al Lui. Pur și simplu este un jurnal imaginar.
În WBC, Psalmul 19:2-4 „O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el. Și aceasta, fără vorbe, fără cuvinte, al căror sunet să fie auzit: dar răsunetul lor străbate tot pământul, şi glasul lor merge până la marginile lumii” este prezentat foarte frumos: natura vorbește despre slava lui Dumnezeu celui care este deja sensibil la revelația lui Dumnezeu, care vine prin Torah. Nu există revelație naturală, care să te îndrepte spre Dumnezeu, în afara Torei. Natura se adaugă acesteia.
To the sensitive, the heavenly praise of God’s glory may be an overwhelming experience, whereas to the insensitive, sky is simply sky and stars are only stars; they point to nothing beyond (…)there is more than a suggestion that the reflection of God’s praise in the universe is perceptible only to those already sensitive to God’s revelation and purpose.
Natura este personificată, nu zeificată, ca în alte poeme din OAA. Dumnezeul adevărat este cel care este înălțat în acesta. Poate fi un rezumat al Torei, care începe cu Creațiunea și se continuă cu Legea. WBC îl citează pe C.S. Lewis care afirmă în Reflections on Psalms, p. 56 următoarele: „I take this to be the greatest poem in the Psalter and one of the greatest lyrics in the world”.
The psalmist moves in a climactic fashion from macrocosm to microcosm, from the universe and its glory to the individual in humility before God. But the climax lies in the microcosm, not in the heavenly roar of praise. For the heavens declare the glory of God, but the law declares the will of God for mankind, the creature. And though the vast firmament so high above us declares God’s praise, it is the Torah of God alone that reveals to mankind that he has a place in the universal scheme of things. It is not a place which gives ground for human boasting or declaration of human might over the cosmos: when the psalmist’s praise of God’s revelation in the Torah dawns upon him personally, it issues immediately in a prayer for forgiveness and acceptance.
Psalm 20. (briefly).
Psalmul 20
Este o urare, compusă de David, pentru a fi adresată regelui, atunci când acesta pleca la luptă. Versetul 7 este indiciul că este vorba despre luptă. Participă întreaga adunare, care rostește primele șase versete, apoi un levit sau un conducător al serviciului de închinare, apoi, din nou, adunarea. Ce impresionant și plăcut să vezi, înainte de plecarea la război, cum regele, puternicul rege, vine înaintea lui Dumnezeu, recunoscându-și dependența de El, aducând jertfe și cerând călăuzirea Lui!
Dumnezeu este cel care intervine în luptă. Aceasta este convingerea lui Israel. Aceasta este caracteristica acestui mic popor, care se încrede mai mult în Dumnezeu decât în armata sa (care, totuși, trebuie să existe). Psalmul este reflectat și în 2 Cronici 20: probabil că a fost și atunci recitat.
Ultimul verset formează baza pentru urarea care se folosește și acum în țările monarhice: „God Save the King/Queen”.
Adunarea recunoaște că regele este reprezentantul lor. Victoria lui este și victoria lor. Viața lui este și viața lor. Ce frumos ar fi dacă ar înțelege fiecare membru că liderul lor, indiferent cine este, îi reprezintă. Pentru el trebuie să se roage. Pe el trebuie să-l susțină. Pentru el trebuie să mijlocească.
Cuvintele acestui psalm cred că, într-o anumită formă, au fost rostite de către îngeri atunci când Domnul lor, și al nostru, Isus Hristos, a hotărât să coboare pe pământ. În marea luptă.
Din acest unghi, ele sunt ca o profeție: jertfa adusă de Hristos (adică chiar trupul Său), urmau să fie primite de către Dumnezeu.
Este o urare, compusă de David, pentru a fi adresată regelui, atunci când acesta pleca la luptă. Versetul 7 este indiciul că este vorba despre luptă. Participă întreaga adunare, care rostește primele șase versete, apoi un levit sau un conducător al serviciului de închinare, apoi, din nou, adunarea. Ce impresionant și plăcut să vezi, înainte de plecarea la război, cum regele, puternicul rege, vine înaintea lui Dumnezeu, recunoscându-și dependența de El, aducând jertfe și cerând călăuzirea Lui!
Dumnezeu este cel care intervine în luptă. Aceasta este convingerea lui Israel. Aceasta este caracteristica acestui mic popor, care se încrede mai mult în Dumnezeu decât în armata sa (care, totuși, trebuie să existe). Psalmul este reflectat și în 2 Cronici 20: probabil că a fost și atunci recitat.
Ultimul verset formează baza pentru urarea care se folosește și acum în țările monarhice: „God Save the King/Queen”.
Adunarea recunoaște că regele este reprezentantul lor. Victoria lui este și victoria lor. Viața lui este și viața lor. Ce frumos ar fi dacă ar înțelege fiecare membru că liderul lor, indiferent cine este, îi reprezintă. Pentru el trebuie să se roage. Pe el trebuie să-l susțină. Pentru el trebuie să mijlocească.
Cuvintele acestui psalm cred că, într-o anumită formă, au fost rostite de către îngeri atunci când Domnul lor, și al nostru, Isus Hristos, a hotărât să coboare pe pământ. În marea luptă.
Din acest unghi, ele sunt ca o profeție: jertfa adusă de Hristos (adică chiar trupul Său), urmau să fie primite de către Dumnezeu.
luni, 7 decembrie 2009
Un om în atenția întregului univers.Iov. Dumnezeu are încredere în oameni...
...Ce faci atunci când tu însuți ești atins de boală, durere fizică și care se adaugă la cea a sufletului?Lui Iov i s-a luat tot ceea ce are: a rămas doar casa unde el locuiește, soția și ceea ce avea acasă.Atât.Și în toate,Dumnezeu i-a cruțat viața.Iov este un martor al lui Dumnezeu. Nu știe că este supravegheat cu atâta interes de către martorii cerești.Atât de atenți sunt fiecare cuvânt și gest al lui.
Un om în atenția întregului univers.
Iov.
Dumnezeu are încredere în oameni....
Un om în atenția întregului univers.
Iov.
Dumnezeu are încredere în oameni....
thought
„Is is easy enough to say that God loves the world of sarx in his incarnation, and loved us. But to say that God leves me, in my frailty and my faithlessness – that he loves sarx – this is another matter. This is the mistery and the power of what God has done for us in Jesus Christ.”
gand
Gestul unui om de a oferi o Biblie unui tânăr care nu promitea nimic, m-a făcut ceea ce sunt. M-a făcut să cred ceea ce cred. Să trăiesc ceea ce trăiesc...
acel om e mama...
o iubesc pt asta.
acel om e mama...
o iubesc pt asta.
note de jurnal...
Isus le spune că peste puţine zile ei vor primi Duhul Sfânt.
Şi aşa se întâmplă. Nu pentru ei, ci pentru a mărturisi...
Dacă înainte de răstignire lui Petru îi era ruşine că este urmaşul lui Isus Hristos, acum lucrurile sunt schimbate.
Modul în care el predică, arată că a reţinut planul misionar pe care Isus l-a dat şi îl aplică. Asta face diferenţa între modelul misionar "cetate" şi cel "sare".
Îmi dau seama că, în urma comunismului, am rămas cu sechele. Dacă înainte de comunism, oamenii gândeau, luau hotărâri şi lucrau pentru Dumnezeu de la om la om (aşa s-a răspândit Evanghelia în România), după comunism, situaţia s-a schimbat. Blestemul comunismului, chiar şi după moartea lui. Bisericile au devenit cetăţi de scăpare, locuri unde oamenii mergeau, nu locuri de unde oamenii ieşeau pentru a semăna Evanghelia.
Condiţia de a fi ucenic este simplă. Cum a făcut Isus ucenici?
"Vino după mine". Cine vrea să vină după Isus, trebuie să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să-L urmeze pe Isus. Acestea sunt condiţiile. Atât. Instruirea vine după. Modelul ortodox este încă înrădăcinat în viziunea şi mentalitatea adventistă.(din România) Biserica este locul unde eşti mântuit şi "nula salum extra ecclesia". Cetatea însă, uşor-uşor, ajunge depopulată.
Ucenicii nu sunt preocupaţi de creşterea bisericii, ci de propovăduirea adevărului la care au fost martori. Ceea ce ei ştiu face diferenţa între viaţă şi moarte. Dorinţa lor este să atingă cât mai mulţi oameni, nu pentru a câştiga influenţă, nu pentru a se realiza profesional, nu pentru salariu...
Modelul este altul. Şi eu de aici trebuie să învăţ....
.....................................................................................
Te rog, Doamne, refă-mă. După chipul Tău. Şi oamenii să mă cunoască aşa cum Tu m-ai creat. Să nu mânjesc chipul unic, special, pe care tu L-ai lăsat în dreptul meu....
Şi aşa se întâmplă. Nu pentru ei, ci pentru a mărturisi...
Dacă înainte de răstignire lui Petru îi era ruşine că este urmaşul lui Isus Hristos, acum lucrurile sunt schimbate.
Modul în care el predică, arată că a reţinut planul misionar pe care Isus l-a dat şi îl aplică. Asta face diferenţa între modelul misionar "cetate" şi cel "sare".
Îmi dau seama că, în urma comunismului, am rămas cu sechele. Dacă înainte de comunism, oamenii gândeau, luau hotărâri şi lucrau pentru Dumnezeu de la om la om (aşa s-a răspândit Evanghelia în România), după comunism, situaţia s-a schimbat. Blestemul comunismului, chiar şi după moartea lui. Bisericile au devenit cetăţi de scăpare, locuri unde oamenii mergeau, nu locuri de unde oamenii ieşeau pentru a semăna Evanghelia.
Condiţia de a fi ucenic este simplă. Cum a făcut Isus ucenici?
"Vino după mine". Cine vrea să vină după Isus, trebuie să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să-L urmeze pe Isus. Acestea sunt condiţiile. Atât. Instruirea vine după. Modelul ortodox este încă înrădăcinat în viziunea şi mentalitatea adventistă.(din România) Biserica este locul unde eşti mântuit şi "nula salum extra ecclesia". Cetatea însă, uşor-uşor, ajunge depopulată.
Ucenicii nu sunt preocupaţi de creşterea bisericii, ci de propovăduirea adevărului la care au fost martori. Ceea ce ei ştiu face diferenţa între viaţă şi moarte. Dorinţa lor este să atingă cât mai mulţi oameni, nu pentru a câştiga influenţă, nu pentru a se realiza profesional, nu pentru salariu...
Modelul este altul. Şi eu de aici trebuie să învăţ....
.....................................................................................
Te rog, Doamne, refă-mă. După chipul Tău. Şi oamenii să mă cunoască aşa cum Tu m-ai creat. Să nu mânjesc chipul unic, special, pe care tu L-ai lăsat în dreptul meu....
sâmbătă, 5 decembrie 2009
thoughts from the Book of Job, chapter 31...Job has "seen through" to God.
-God does not directly answer any of the issues in the debate.
-He has no need to defend Himself.
-He does, however, obliquely address Job's initial question why from the perspective of his power at work in the natural universe.
-Does Job have the power to create and to understand heaven and earth, stars and sea, morning and night, light and darkness, snow and hail flood and lightning, rain, dew, frost, and clouds?
-To think that these are the "mere edges" of God's power!
-Job is overwhelmed. Without waiting for an answer, God adds the mystery of His living creation- the lion's cub, the mountain goat, the wild ass, the buffalo, the ostrich, the horse, me hawk, and me falcon.
-They arc God's glory and in His care. Confessing that he is impotent and ignorant before the mystery of creation, Job repents witl1 the realization that he cannot judge God or understand the moral order of the universe.
-At last! The Lord comes.
-All of us who have felt the tedium and the ten Sion, the anguish and the anger, the doggedness and despair of the Jobian drama-we are more than ready for God to speak.
-The setting is significant. Elihu has concluded his speeches in one of those treasured moments after a storm when the splendor of a golden calm bathes the soul in glowing hope.
-Then, like an intruder in the tranquility, an isolated whirlwind spirals into view, sending tumbleweeds end over end in its wake. Whirlwinds in the desert are not out of place.
-On the barren stretch of sand between Needles, California, and Hoover Dam, Nevada, the air burns with temperatures above one hundred and twenty degrees in the summertime.
-But against the visible waves of thermal heat, you can see the dust-filled cones of whirlwinds dipping and dancing over the desert floor.
-At one and the same time, they are partners with the desert, yet independent of it. God comes to us the same way-in sequence with our surroundings, but also with surprise.
-A burning bush, a ladder of angels, a still, small voice, a wheel in a wheel , a lo lofty throne, a solar eclipse, a sheet filled with animals, a trumpet sound- all announce the coming of the Lord.
-God sees Job's words as a similar tactic.
-Bombarded by suffering beyond his comprehension or control, Job sends a screen of verbal scattershot to defend his ignorance and his impotence.
-Because his faith is too small to cover the contingency of the innocent suffering, Job projects the blame on God and, in so doing, creates a shadow of darkness over the mind of God through which he cannot see.
-Words are a common defense for our insecurity.
- In an interview with a prospective field representative for a Christian organization, I asked one simple question that triggered a veritable fifteen-minute barrage of words.
-Only by interrupting could I ask a second question. Another fifteen -minute fusillade followed.
-The lesson is that God is in control of what he creates. Job cannot understand why God controls His creation as he does any more than Job can comprehend creation itself. To believe in God is to live with mystery.
-Yet, God assures Job that the seasons do not come and go by whimsy. The movements of the celestial constellations-Pleiades, Orion, the Great Bear (vv. 31- 33)-are bound, freed, started, and guided at His command to control the seasons of the earth.
- In between the heavens and the earth, there are the clouds that contain tile water, rain, and electricity tor lightning-falling and flashing upon his command
- Is there any connection in the fact that God is speaking out of a whirlwind, the very force of nature that took the lives of his children?
- If so, God is not saying that He caused their deaths, but He is saying that the lightning was not out of His control.
-God is paying Job the greatest compliment that a teacher can give a student.
Instead of giving him answers, God only asks questions.
Instead of asking conclusions, God presents only the facts.
Induction, not deduction, is God's method of teaching.
He might have pronounced His conclusion to Job , and then presented the supporting facts as a deductive teacher.
- If He had done so, Job's fear of being "swallowed up" would have been realized.
-But God shows how much He cares for His creation by refusing to violate Job's freedom or insult his intelligence. He gives him assorted facts upon him to make the connections, see the meaning, and apply his understanding to the next higher and more complex level of learning.
- Underneath the process, however, God is at work on faith development.
- Facts and faith go hand in hand.
-When we have the facts, we need no faith. But when the facts add to the mystery of the unknown, even greater faith is required.
- A conundrum begins to clear. "Why," we ask, "does God speak to Job without answering any of his questions?"
The answer is that Job is casting a dark shadow between his mind and God's mind with the why of ethical questions about his suffering, which the human mind cannot comprehend or understand.
-We lack the perspective of God's view in creating tile universe, controlling its forces, and caring about its creatures.
Job needs to learn that the issue is not ethical, the question is not why, and the need is not of understanding. The issue is spiritual, the question is who, and the need is trust.
- God is not yet finished. Passing by Job's repentance, God unveils the mystery of His grace.
-Two exceptions to the beauty and harmony of the created order are noted. One is the margin of evil that appears to be out of God's control-an apparent exception to his omnipotence.
-The other is the ridiculous animals-the behemoth or hippopotamus and the leviathan or crocodile-who appear to be out of harmony with the rest of creation.
-For these exceptions, God's grace is sufficient. For the first time, Job sees his suffering from the perspective of God's view.
-In a leap of faith, he shouts, "I see"-the beauty of God's power, the harmony of His creation, the justice of His ways, and the sufficiency of His grace.
-Job is more than reconciled to God-he is redeemed.
-As an intimation of that time, God is showing Job his grace in a situation where justice rules and when he owes the wicked nothing but punishment.
-Yet, he does not destroy them as Job might wish because of his genuine love for his creation.
-Whenever human beings have the power to play God and use that power to punish the wicked, evil triumphs.
-The Spanish Inquisition and the Holy Wars are horror stories in human history. Prompted by the motive to punish evil in the name of Christ, they concocted greater evil than the sins they sought to punish. In the Garden of Gethsemane, when the Roman guard came to arrest him, Jesus rebuked Peter for brandishing the sword and cutting off the Roman servant's ear, "Put your sword in its place, for all who take the sword will perish by the sword" (Matt. 26:52).
-Job is quick to understand the point. If he exercised swift and certain justice upon the wicked, he too would die because he has acknowledged that he is not without sinful nature. What appears to be God's injustice, then, is in reality the patience of redeeming grace.
-He can sing his hope with new meaning:
I know that my Redeemer lives, And He shall stand at last on the earth;
And after my skin is destroyed, this I know, that in my flesh I shall see God. (19:25-26)
-Job can now bear his suffering through his seeing, He knows the way that I take; When He has tested me, I shall come forth as gold. (23:10)
-Knowing the answer to the question wich Job no longer needs to ask the question why.
-Why then does Job conclude his response to God by bowing and repenting once again? The answer is that one who "sees through" to the great grace of God bows humbly and repents sincerely.
-By bowing, grace lifts him; by repenting, grace liberates him.
-So, like the phoenix bird rising out of the dust and ashes with the colors of the sun, God will lift Job to his feet and set him free-reconciled, restored, and ready to serve others with new-found grace.
-Job has "seen through" to God.
-He has no need to defend Himself.
-He does, however, obliquely address Job's initial question why from the perspective of his power at work in the natural universe.
-Does Job have the power to create and to understand heaven and earth, stars and sea, morning and night, light and darkness, snow and hail flood and lightning, rain, dew, frost, and clouds?
-To think that these are the "mere edges" of God's power!
-Job is overwhelmed. Without waiting for an answer, God adds the mystery of His living creation- the lion's cub, the mountain goat, the wild ass, the buffalo, the ostrich, the horse, me hawk, and me falcon.
-They arc God's glory and in His care. Confessing that he is impotent and ignorant before the mystery of creation, Job repents witl1 the realization that he cannot judge God or understand the moral order of the universe.
-At last! The Lord comes.
-All of us who have felt the tedium and the ten Sion, the anguish and the anger, the doggedness and despair of the Jobian drama-we are more than ready for God to speak.
-The setting is significant. Elihu has concluded his speeches in one of those treasured moments after a storm when the splendor of a golden calm bathes the soul in glowing hope.
-Then, like an intruder in the tranquility, an isolated whirlwind spirals into view, sending tumbleweeds end over end in its wake. Whirlwinds in the desert are not out of place.
-On the barren stretch of sand between Needles, California, and Hoover Dam, Nevada, the air burns with temperatures above one hundred and twenty degrees in the summertime.
-But against the visible waves of thermal heat, you can see the dust-filled cones of whirlwinds dipping and dancing over the desert floor.
-At one and the same time, they are partners with the desert, yet independent of it. God comes to us the same way-in sequence with our surroundings, but also with surprise.
-A burning bush, a ladder of angels, a still, small voice, a wheel in a wheel , a lo lofty throne, a solar eclipse, a sheet filled with animals, a trumpet sound- all announce the coming of the Lord.
-God sees Job's words as a similar tactic.
-Bombarded by suffering beyond his comprehension or control, Job sends a screen of verbal scattershot to defend his ignorance and his impotence.
-Because his faith is too small to cover the contingency of the innocent suffering, Job projects the blame on God and, in so doing, creates a shadow of darkness over the mind of God through which he cannot see.
-Words are a common defense for our insecurity.
- In an interview with a prospective field representative for a Christian organization, I asked one simple question that triggered a veritable fifteen-minute barrage of words.
-Only by interrupting could I ask a second question. Another fifteen -minute fusillade followed.
-The lesson is that God is in control of what he creates. Job cannot understand why God controls His creation as he does any more than Job can comprehend creation itself. To believe in God is to live with mystery.
-Yet, God assures Job that the seasons do not come and go by whimsy. The movements of the celestial constellations-Pleiades, Orion, the Great Bear (vv. 31- 33)-are bound, freed, started, and guided at His command to control the seasons of the earth.
- In between the heavens and the earth, there are the clouds that contain tile water, rain, and electricity tor lightning-falling and flashing upon his command
- Is there any connection in the fact that God is speaking out of a whirlwind, the very force of nature that took the lives of his children?
- If so, God is not saying that He caused their deaths, but He is saying that the lightning was not out of His control.
-God is paying Job the greatest compliment that a teacher can give a student.
Instead of giving him answers, God only asks questions.
Instead of asking conclusions, God presents only the facts.
Induction, not deduction, is God's method of teaching.
He might have pronounced His conclusion to Job , and then presented the supporting facts as a deductive teacher.
- If He had done so, Job's fear of being "swallowed up" would have been realized.
-But God shows how much He cares for His creation by refusing to violate Job's freedom or insult his intelligence. He gives him assorted facts upon him to make the connections, see the meaning, and apply his understanding to the next higher and more complex level of learning.
- Underneath the process, however, God is at work on faith development.
- Facts and faith go hand in hand.
-When we have the facts, we need no faith. But when the facts add to the mystery of the unknown, even greater faith is required.
- A conundrum begins to clear. "Why," we ask, "does God speak to Job without answering any of his questions?"
The answer is that Job is casting a dark shadow between his mind and God's mind with the why of ethical questions about his suffering, which the human mind cannot comprehend or understand.
-We lack the perspective of God's view in creating tile universe, controlling its forces, and caring about its creatures.
Job needs to learn that the issue is not ethical, the question is not why, and the need is not of understanding. The issue is spiritual, the question is who, and the need is trust.
- God is not yet finished. Passing by Job's repentance, God unveils the mystery of His grace.
-Two exceptions to the beauty and harmony of the created order are noted. One is the margin of evil that appears to be out of God's control-an apparent exception to his omnipotence.
-The other is the ridiculous animals-the behemoth or hippopotamus and the leviathan or crocodile-who appear to be out of harmony with the rest of creation.
-For these exceptions, God's grace is sufficient. For the first time, Job sees his suffering from the perspective of God's view.
-In a leap of faith, he shouts, "I see"-the beauty of God's power, the harmony of His creation, the justice of His ways, and the sufficiency of His grace.
-Job is more than reconciled to God-he is redeemed.
-As an intimation of that time, God is showing Job his grace in a situation where justice rules and when he owes the wicked nothing but punishment.
-Yet, he does not destroy them as Job might wish because of his genuine love for his creation.
-Whenever human beings have the power to play God and use that power to punish the wicked, evil triumphs.
-The Spanish Inquisition and the Holy Wars are horror stories in human history. Prompted by the motive to punish evil in the name of Christ, they concocted greater evil than the sins they sought to punish. In the Garden of Gethsemane, when the Roman guard came to arrest him, Jesus rebuked Peter for brandishing the sword and cutting off the Roman servant's ear, "Put your sword in its place, for all who take the sword will perish by the sword" (Matt. 26:52).
-Job is quick to understand the point. If he exercised swift and certain justice upon the wicked, he too would die because he has acknowledged that he is not without sinful nature. What appears to be God's injustice, then, is in reality the patience of redeeming grace.
-He can sing his hope with new meaning:
I know that my Redeemer lives, And He shall stand at last on the earth;
And after my skin is destroyed, this I know, that in my flesh I shall see God. (19:25-26)
-Job can now bear his suffering through his seeing, He knows the way that I take; When He has tested me, I shall come forth as gold. (23:10)
-Knowing the answer to the question wich Job no longer needs to ask the question why.
-Why then does Job conclude his response to God by bowing and repenting once again? The answer is that one who "sees through" to the great grace of God bows humbly and repents sincerely.
-By bowing, grace lifts him; by repenting, grace liberates him.
-So, like the phoenix bird rising out of the dust and ashes with the colors of the sun, God will lift Job to his feet and set him free-reconciled, restored, and ready to serve others with new-found grace.
-Job has "seen through" to God.
A FRESH READING OF THE BOOK OF JOB, by Philip Yancey
A FRESH READING OF THE BOOK OF JOB
Philip Yancey
If you had asked me when I began my study what the Book of Job was about, I would have been quick to respond.
-Job? Everybody knows what Job is about. It’s the Bible’s most complete treatment of the problem of suffering. It)s about terrible grief and bewildering pain. Without doubt the bulk of the book does center on the theme of suffering.
-Chapters 3-37 contain no action to speak of, just the opinionated dialogues of five prickly men-Job, his three friends, and the enigmatic Elihu-concerning the problem of pain. They are all trying to account for the slings and arrows of outragious fortune that have fallen upon poor Job, who sits forlorn in the ashes of what used to be his mansion.
-Despite the fact that all but a few pages of Job deal with the problem of pain, I am coming to the conclusion that Job is not really about the problem of pain. Suffering contributes the ingredients of the story, not its central theme. Just as a cake is not about eggs, Hour, milk, and shortening, but uses those ingredients in the process of creating a cake, Job is not "about" suffering;
- it merely uses such ingredients in its larger story, which concerns even more important questions, cosmic questions. Seen as a whole, Job is primarily about faith in its starkest form .
- I am drawn to this conclusion mainly because of the introductory "plot" in chapters 1 and 2, which reveals that Job's personal drama on earth had its origin in a cosmic drama in heaven. lance regarded Job as a profound expression of human disappointment-something on the order of Meg Woodson's letter [in which she wrote about her daughter's death from cystic fibrosis at age twenty-three], only longer and more detailed, and with direct biblical sanction.
-As I studied the book further, however, I discovered that it does not really present the human viewpoint. God is the central character in the Bible, and nowhere does this come through more clearly than in the book of Job. I realized that I had always read it from the perspective of chapter 3 on-in other words, from Job's perspective.
-Let me explain. It helps to think of the Book of Job as a mystery play, a "whodunit" detective story. Before the play itself begins, we in the audience get a sneak preview, as if we have showed up early for a press conference in which the director explains his work (chapters 1-2). He relates the plot and describes the main characters, then tells us in advance who did what in the play, and Why. In fact, he solves every mystery in the play except one: how will the main character respond? Will Job trust God or deny him? Later, when the curtain rises, we see only the actors on stage. Confined within the play, they have no knowledge of what the director has told us in the sneak preview.
-We know the answer to the "whodunit" questions, but the star detective, Job, does not. He spends all his time on stage trying to discover what we already know. He scratches himself with shards of pottery and asks, "Why me? What did I do wrong? What is God trying to tell me?" To the audience, Job's questions should be mere intellectual exercises, for we learned the answers in the prologue, the first two chapters.
-What did Job do wrong? Nothing. He represents the very best of the species. Didn't God himself call Job "blameless and upright, a man who fears God and shuns evil"? Why, then, is Job suffering? Not for punishment. Far from it-he has been selected as the principal player in a great contest of the heavens.
-The trouble starts with Satan's claim that Job is a spoiled favorite, loyal only because God has "put a hedge around him." Satan scoffs that God, unworthy of love in himself, only attracts people like Job because they're "bribed" to follow him. If times ever get tough, Satan charges, such people will quickly abandon God. When God accepts the challenge to test Satan's theory, thus consenting to let Job's response settle the issue, the calamities begin to rain down on poor, unsuspecting Job. I would certainly not deny the strangeness of this heavenly contest. On the other hand, I cannot sidestep the account of The Wager in Job, for it offers a rare peek through the keyhole of eternity.
-When people experience pain, questions spill out-the very questions that tormented Job. Why me? What's going on? Does God care? Is there a God? This one time, in the raw recounting of Job's travail, we the onlookers-not Job-are granted a view behind the curtain. What we long for, the prologue to Job provides: a glimpse into how the world is run. As nowhere else in the Bible, the Book of Job shows us God's point of view, including the supernatural activity normally hidden from us. Job has put God on trial, accusing him of unfair acts against an innocent party. Angry, satirical, betrayed, Job wanders as close to blasphemy as he can get-just to the edge. His words have a startlingly familiar ring because they are so modern. He gives voice to our most deeply felt complaints against God. But chapters 1 and 2 prove that, regardless of what Job thinks, God is not on trial in this book. Job is on trial. The point of the book is not suffering: Where is God when it hurts? The prologue dealt with that issue.
-The point is faith: Where is Job when it hurts? How is he responding? To understand the Book of Job, I must begin there.
-To believe in the supernatural is not simply to believe that after living a successful, material, and fairly virtuous life here one will continue to exist in the best-possible substitute for this world, or that after living a starved and stunted life here one will be compensated with all the good things one has gone without: it is to believe that the supernatural is the greatest reality here and now. -T. S. Eliot
- As I studied Job further, however, I saw that I had been harboring the wrong image of what took place. Yes, there was an arm wrestling match, but not between Job and God. Rather, Satan and God were the chief combatants, although-most significantly-God had designated the man Job as his stand-in. The first and last chapters make clear that Job was unknowingly performing in a cosmic showdown before spectators in the unseen world.
- The strange scene of The Wager reminded me of a few other places where the Bible affords a brief glimpse behind the curtain. Consider, for example, Revelation 12, which depicts an even more bizarre contest: a pregnant woman, wearing the sun for a dress and twelve stars for a crown, opposes a red dragon so enormous he can dislodge a third of the stars from the sky with one sweep of his tail. The dragon lies in wait, seeking to devour the pregnant woman's child at birth. And there's more: a flight into the desert, a serpent who tries to drown the woman, and a fierce war in heaven.
-Biblical commentators propose as many interpretations of the details in Revelation 12 as there are commentaries, but almost all agree that the weird images point to the great disruption in the universe caused by Jesus' birth in Bethlehem. In a sense, Revelation 12 presents another side of Christmas, adding a new set of holographic images to the familiar scenes of manger and shepherds and the slaughter of the innocents. Which is the "true" story of Christmas: Luke's pastoral version or Revelation's account of the cosmos at war? They are the same story, of course; only the level of viewing differs. Luke gives the view from earth and Revelation shades in details from the unseen world.
The two worlds come together vividly in three Jesus' most famous stories, the parables of the lost sheep, the lost coin, and the lost son. All three make the same point: great joy breaks out in heaven when a sinner repents.
-Today, anyone can watch a sinner repenting, for televised Billy Graham crusades portray the scene live and in color. The camera follows a young woman as she makes her way through the stands to an area set aside for repentance -and conversion. But Jesus' stories imply that far more may be going on out mere: beyond that stadium scene, in a place concealed from all camera lenses, a great party has erupted, a gigantic celebration in the unseen world. Belief in an unseen world forms a crucial dividing line of faith today. Many people get up, eat, drive their cars, work, make phone calls, tend to their children, and go to bed without giving a single thought to the existence of an unseen world. But according to the Bible, human history is far more than the arising and falling of people and nations; it is a staging ground for the battle of the universe. Hence what seems like an "ordinary" action in the seen world may have 'an extraordinary effect on the unseen world: a short-term mission assignment causes Satan to fail like lightning from heaven (Luke 10); a sinner's repentance sets off celestial celebration (Luke 15); a baby's birth disturbs the entire universe (Revelation 12).
-Much of that effect, however, remains hidden from our view-except for the occasional glimpses granted us in places like Revelation, and in Job. An ordinary person in the seen world, Job was called upon to endure a 'trial with cosmic consequences. He had no glimmer of light to guide him, no hint that the unseen world cared about him, or even existed. Yet like a laboratory test animal, he was handpicked to settle one of the most urgent issues of humanity and to determine a small piece of the history of the universe. Is it absurd to believe that one human being, a tiny dot on a tiny planet, can make a difference in the history of the universe? It certainly seemed so to Job's friends.
- The Wager offers a: message of great hope to all of us- perhaps the most powerful and enduring lesson from Job. In the end, The Wager resolved decisively that the faith of a single human being counts ~o r very much indeed. Job affirms that our response to testing matters. The history of mankind-and, in fact, my own individual history of faith-is enclosed within the great drama of the history of the universe. God has granted us "the dignity of causation," said Pascal. We may doubt with Elihu, whether one person can make any appreciable difference. But the Bible rustles with hints that something like The Wager is played out in other believers as well. We are God's Exhibit A, his demonstration piece to the powers in the unseen world. The apostle Paul, borrowing an image from the processional of gladiators into the Colosseum, pictured himself on public display: "We have been made a spectacle to the whole universe, to angels as well as to men" (1 Cor. 4:9 Phillips). And in the same letter he commented, in an astonishing aside, "Do you not know that we will judge angels?" (1 Cor. 6:3 Phillips) . We humans inhabit a mere speck of a planet in the outer suburbs of a spiral galaxy that is only one of about a million million such galaxies in the observable universe, but the New Testament insists that what happens among us here will, in fact, help determine the future of that universe. Paul is emphatic: "The whole creation is on tiptoe to see that the wonderful sight of the sons of God coming into their own" (Rom. 8:19 Phillips). Natural creation, "groaning" in travail and decay, can only be set free by the transformation of human beings.
-As I studied Job, it struck me that The Wager was, at its heart, a stark reenactment of God's original question in creation: Will the humans choose for or against me? From God's point of view that has been the central question of history, beginning with Adam and continuing on through Job and every man and woman who has ever lived. The Wager in the Book of Job called into question the whole human experiment. Satan denied that human beings are truly free. We have freedom to descend, of course-Adam and all his descendants proved that. But freedom to ascend, to believe God for no other reason than, well .
- for no reason at all? Can a person believe even when God appears to him as an enemy? Or is faith one more product of environment and circumstance? The opening chapters of Job expose Satan as the first great behaviorist: Job was conditioned to love God, he implied. Take away the rewards, and watch his faith crumble. The Wager put Satan's theory to the test. I have come to see Job's trials as a crucial test of human freedom, an important issue in modern items as well. In our century, it takes faith to believe that a human being amounts to more than a combination of DNA programming, instincts of the gene pool, cultural conditioning, and the impersonal forces of history. Yet even in this behaviorist century, we want to believe differently. We want to believe that the thousand hard and easy choices we make each day somehow count. And the Book of Job insists that they do; one person's faith can make a difference. There is a role for human beings, after all, and by fulfilling that role Job set a pattern for anyone who ever faces doubt or hardship. Very often, disappointment with God begins in Job-like circumstances. The death of a child, a tragic accident, or a loss of job may bring on the same questions Job asked. Why me? What does God have against me? Why does he seem so distant? As reader's of Job's story, we can see behind the curtain to a contest being waged in the invisible world. But in our own trials, we will not have such insight. When tragedy strikes, we will live in shadow, unaware of what is transpiring in the unseen world. The drama that Job lived through will then replicate itself in our individual lives. Once again, God will let his reputation ride on the response of unpredictable human beings. For Job, the battleground of faith involved lost possessions, lost family members, lost health. We may face a different struggle: a career failure, a floundering marriage, sexual orientation, a body shape that turns people off, not on.
-- At such times the outer circumstances-the illness, the bank account the run of bad luck-will seem the real struggle. We may beg God to change those circumstances. If only I were beautiful, or handsome, then everything would work out. If only I had more money more easily believe God…
-But the more important battle, as shown in Job, takes place inside us. Will we trust God? Job teaches that at the moment when Eli l h is hardest and least likely, then faith is most needed. His struggle presel1ls :l glimpse of what the Bible elsewhere spells out in detail: the remarkable truth that our choices matter, not just to us and our own destiny but, amazingly, to God himself and the universe he rules. In short, God has granted to ordinary men and women the dignity of participating in the Great Reversal which will restore the cosmos to its pristine state.
- All the reasons for disappointment with God ... as well as all cancers all deaths, all broken relationships, all the collected groanings of our savage planet-all these imperfections will be wiped away. We may at times question God's wisdom and lose patience with his timetable.
-(The disciples, after all, felt bitter disappointment when Jesus rejected their dream of a physical kingdom in favor of an invisible, spiritual kingdom.) But all the prophets' lavish promises will someday come true, and we, you and I, are the ones selected to help bring that about. No one has expressed the pain and unfairness of this world more poignantly than Job; no one has voiced disappointment with God more passionately. We must still attend to Job's complaints and to God's fierce response. But the Book of Job begins not with the complaints-the human viewpoint-but with God's point of view. In the prologue, the scene of The Wager establishes a' darkly shining truth: Job-and you and I-can join the struggle to reverse all that is wrong with the universe. We can make a difference.
-The Book of Job gives no satisfying answers to the question "Why?" , Instead, it substitutes another question, "To what end?" By remaining faithful to God through his trials Job, crotchety, sardonic old Job, helped abolish the very pain and unfairness of this world that he had protested so vigorously. And Meg Woodson, who stubbornly clings to God's love in the shadows, even after watching two children die .. . she too is helping to reverse those wrongs.
- Why the delay? Why does God let evil and pain so flagrantly exist, even thrive, on this planet? Why does he let us do slowly and blunderingly what he could do in an eye-blink? He holds back for our sakes. Re-creation involves us; we are, in fact, at the center of his plan. The Wager, the motive behind all human history, is to develop us, not God. Our very existence announces to the powers in the universe that restoration is under way. Every act of faith by everyone of the people of God is like the tolling of a bell, and a faith like Job's reverberates throughout the universe.
-Our present life reds like a real fight- as if there were something really wild in the universe which we, with all our idealities and faithfulnesses, are needed to redeem.
- William James,
The Will to Believe I had far rather walk, as I do, in daily terror of eternity, than feel that this was only a children's game in which all the contestants would get equally worthless prizes in the end.
-T S. Eliot
Philip Yancey
If you had asked me when I began my study what the Book of Job was about, I would have been quick to respond.
-Job? Everybody knows what Job is about. It’s the Bible’s most complete treatment of the problem of suffering. It)s about terrible grief and bewildering pain. Without doubt the bulk of the book does center on the theme of suffering.
-Chapters 3-37 contain no action to speak of, just the opinionated dialogues of five prickly men-Job, his three friends, and the enigmatic Elihu-concerning the problem of pain. They are all trying to account for the slings and arrows of outragious fortune that have fallen upon poor Job, who sits forlorn in the ashes of what used to be his mansion.
-Despite the fact that all but a few pages of Job deal with the problem of pain, I am coming to the conclusion that Job is not really about the problem of pain. Suffering contributes the ingredients of the story, not its central theme. Just as a cake is not about eggs, Hour, milk, and shortening, but uses those ingredients in the process of creating a cake, Job is not "about" suffering;
- it merely uses such ingredients in its larger story, which concerns even more important questions, cosmic questions. Seen as a whole, Job is primarily about faith in its starkest form .
- I am drawn to this conclusion mainly because of the introductory "plot" in chapters 1 and 2, which reveals that Job's personal drama on earth had its origin in a cosmic drama in heaven. lance regarded Job as a profound expression of human disappointment-something on the order of Meg Woodson's letter [in which she wrote about her daughter's death from cystic fibrosis at age twenty-three], only longer and more detailed, and with direct biblical sanction.
-As I studied the book further, however, I discovered that it does not really present the human viewpoint. God is the central character in the Bible, and nowhere does this come through more clearly than in the book of Job. I realized that I had always read it from the perspective of chapter 3 on-in other words, from Job's perspective.
-Let me explain. It helps to think of the Book of Job as a mystery play, a "whodunit" detective story. Before the play itself begins, we in the audience get a sneak preview, as if we have showed up early for a press conference in which the director explains his work (chapters 1-2). He relates the plot and describes the main characters, then tells us in advance who did what in the play, and Why. In fact, he solves every mystery in the play except one: how will the main character respond? Will Job trust God or deny him? Later, when the curtain rises, we see only the actors on stage. Confined within the play, they have no knowledge of what the director has told us in the sneak preview.
-We know the answer to the "whodunit" questions, but the star detective, Job, does not. He spends all his time on stage trying to discover what we already know. He scratches himself with shards of pottery and asks, "Why me? What did I do wrong? What is God trying to tell me?" To the audience, Job's questions should be mere intellectual exercises, for we learned the answers in the prologue, the first two chapters.
-What did Job do wrong? Nothing. He represents the very best of the species. Didn't God himself call Job "blameless and upright, a man who fears God and shuns evil"? Why, then, is Job suffering? Not for punishment. Far from it-he has been selected as the principal player in a great contest of the heavens.
-The trouble starts with Satan's claim that Job is a spoiled favorite, loyal only because God has "put a hedge around him." Satan scoffs that God, unworthy of love in himself, only attracts people like Job because they're "bribed" to follow him. If times ever get tough, Satan charges, such people will quickly abandon God. When God accepts the challenge to test Satan's theory, thus consenting to let Job's response settle the issue, the calamities begin to rain down on poor, unsuspecting Job. I would certainly not deny the strangeness of this heavenly contest. On the other hand, I cannot sidestep the account of The Wager in Job, for it offers a rare peek through the keyhole of eternity.
-When people experience pain, questions spill out-the very questions that tormented Job. Why me? What's going on? Does God care? Is there a God? This one time, in the raw recounting of Job's travail, we the onlookers-not Job-are granted a view behind the curtain. What we long for, the prologue to Job provides: a glimpse into how the world is run. As nowhere else in the Bible, the Book of Job shows us God's point of view, including the supernatural activity normally hidden from us. Job has put God on trial, accusing him of unfair acts against an innocent party. Angry, satirical, betrayed, Job wanders as close to blasphemy as he can get-just to the edge. His words have a startlingly familiar ring because they are so modern. He gives voice to our most deeply felt complaints against God. But chapters 1 and 2 prove that, regardless of what Job thinks, God is not on trial in this book. Job is on trial. The point of the book is not suffering: Where is God when it hurts? The prologue dealt with that issue.
-The point is faith: Where is Job when it hurts? How is he responding? To understand the Book of Job, I must begin there.
-To believe in the supernatural is not simply to believe that after living a successful, material, and fairly virtuous life here one will continue to exist in the best-possible substitute for this world, or that after living a starved and stunted life here one will be compensated with all the good things one has gone without: it is to believe that the supernatural is the greatest reality here and now. -T. S. Eliot
- As I studied Job further, however, I saw that I had been harboring the wrong image of what took place. Yes, there was an arm wrestling match, but not between Job and God. Rather, Satan and God were the chief combatants, although-most significantly-God had designated the man Job as his stand-in. The first and last chapters make clear that Job was unknowingly performing in a cosmic showdown before spectators in the unseen world.
- The strange scene of The Wager reminded me of a few other places where the Bible affords a brief glimpse behind the curtain. Consider, for example, Revelation 12, which depicts an even more bizarre contest: a pregnant woman, wearing the sun for a dress and twelve stars for a crown, opposes a red dragon so enormous he can dislodge a third of the stars from the sky with one sweep of his tail. The dragon lies in wait, seeking to devour the pregnant woman's child at birth. And there's more: a flight into the desert, a serpent who tries to drown the woman, and a fierce war in heaven.
-Biblical commentators propose as many interpretations of the details in Revelation 12 as there are commentaries, but almost all agree that the weird images point to the great disruption in the universe caused by Jesus' birth in Bethlehem. In a sense, Revelation 12 presents another side of Christmas, adding a new set of holographic images to the familiar scenes of manger and shepherds and the slaughter of the innocents. Which is the "true" story of Christmas: Luke's pastoral version or Revelation's account of the cosmos at war? They are the same story, of course; only the level of viewing differs. Luke gives the view from earth and Revelation shades in details from the unseen world.
The two worlds come together vividly in three Jesus' most famous stories, the parables of the lost sheep, the lost coin, and the lost son. All three make the same point: great joy breaks out in heaven when a sinner repents.
-Today, anyone can watch a sinner repenting, for televised Billy Graham crusades portray the scene live and in color. The camera follows a young woman as she makes her way through the stands to an area set aside for repentance -and conversion. But Jesus' stories imply that far more may be going on out mere: beyond that stadium scene, in a place concealed from all camera lenses, a great party has erupted, a gigantic celebration in the unseen world. Belief in an unseen world forms a crucial dividing line of faith today. Many people get up, eat, drive their cars, work, make phone calls, tend to their children, and go to bed without giving a single thought to the existence of an unseen world. But according to the Bible, human history is far more than the arising and falling of people and nations; it is a staging ground for the battle of the universe. Hence what seems like an "ordinary" action in the seen world may have 'an extraordinary effect on the unseen world: a short-term mission assignment causes Satan to fail like lightning from heaven (Luke 10); a sinner's repentance sets off celestial celebration (Luke 15); a baby's birth disturbs the entire universe (Revelation 12).
-Much of that effect, however, remains hidden from our view-except for the occasional glimpses granted us in places like Revelation, and in Job. An ordinary person in the seen world, Job was called upon to endure a 'trial with cosmic consequences. He had no glimmer of light to guide him, no hint that the unseen world cared about him, or even existed. Yet like a laboratory test animal, he was handpicked to settle one of the most urgent issues of humanity and to determine a small piece of the history of the universe. Is it absurd to believe that one human being, a tiny dot on a tiny planet, can make a difference in the history of the universe? It certainly seemed so to Job's friends.
- The Wager offers a: message of great hope to all of us- perhaps the most powerful and enduring lesson from Job. In the end, The Wager resolved decisively that the faith of a single human being counts ~o r very much indeed. Job affirms that our response to testing matters. The history of mankind-and, in fact, my own individual history of faith-is enclosed within the great drama of the history of the universe. God has granted us "the dignity of causation," said Pascal. We may doubt with Elihu, whether one person can make any appreciable difference. But the Bible rustles with hints that something like The Wager is played out in other believers as well. We are God's Exhibit A, his demonstration piece to the powers in the unseen world. The apostle Paul, borrowing an image from the processional of gladiators into the Colosseum, pictured himself on public display: "We have been made a spectacle to the whole universe, to angels as well as to men" (1 Cor. 4:9 Phillips). And in the same letter he commented, in an astonishing aside, "Do you not know that we will judge angels?" (1 Cor. 6:3 Phillips) . We humans inhabit a mere speck of a planet in the outer suburbs of a spiral galaxy that is only one of about a million million such galaxies in the observable universe, but the New Testament insists that what happens among us here will, in fact, help determine the future of that universe. Paul is emphatic: "The whole creation is on tiptoe to see that the wonderful sight of the sons of God coming into their own" (Rom. 8:19 Phillips). Natural creation, "groaning" in travail and decay, can only be set free by the transformation of human beings.
-As I studied Job, it struck me that The Wager was, at its heart, a stark reenactment of God's original question in creation: Will the humans choose for or against me? From God's point of view that has been the central question of history, beginning with Adam and continuing on through Job and every man and woman who has ever lived. The Wager in the Book of Job called into question the whole human experiment. Satan denied that human beings are truly free. We have freedom to descend, of course-Adam and all his descendants proved that. But freedom to ascend, to believe God for no other reason than, well .
- for no reason at all? Can a person believe even when God appears to him as an enemy? Or is faith one more product of environment and circumstance? The opening chapters of Job expose Satan as the first great behaviorist: Job was conditioned to love God, he implied. Take away the rewards, and watch his faith crumble. The Wager put Satan's theory to the test. I have come to see Job's trials as a crucial test of human freedom, an important issue in modern items as well. In our century, it takes faith to believe that a human being amounts to more than a combination of DNA programming, instincts of the gene pool, cultural conditioning, and the impersonal forces of history. Yet even in this behaviorist century, we want to believe differently. We want to believe that the thousand hard and easy choices we make each day somehow count. And the Book of Job insists that they do; one person's faith can make a difference. There is a role for human beings, after all, and by fulfilling that role Job set a pattern for anyone who ever faces doubt or hardship. Very often, disappointment with God begins in Job-like circumstances. The death of a child, a tragic accident, or a loss of job may bring on the same questions Job asked. Why me? What does God have against me? Why does he seem so distant? As reader's of Job's story, we can see behind the curtain to a contest being waged in the invisible world. But in our own trials, we will not have such insight. When tragedy strikes, we will live in shadow, unaware of what is transpiring in the unseen world. The drama that Job lived through will then replicate itself in our individual lives. Once again, God will let his reputation ride on the response of unpredictable human beings. For Job, the battleground of faith involved lost possessions, lost family members, lost health. We may face a different struggle: a career failure, a floundering marriage, sexual orientation, a body shape that turns people off, not on.
-- At such times the outer circumstances-the illness, the bank account the run of bad luck-will seem the real struggle. We may beg God to change those circumstances. If only I were beautiful, or handsome, then everything would work out. If only I had more money more easily believe God…
-But the more important battle, as shown in Job, takes place inside us. Will we trust God? Job teaches that at the moment when Eli l h is hardest and least likely, then faith is most needed. His struggle presel1ls :l glimpse of what the Bible elsewhere spells out in detail: the remarkable truth that our choices matter, not just to us and our own destiny but, amazingly, to God himself and the universe he rules. In short, God has granted to ordinary men and women the dignity of participating in the Great Reversal which will restore the cosmos to its pristine state.
- All the reasons for disappointment with God ... as well as all cancers all deaths, all broken relationships, all the collected groanings of our savage planet-all these imperfections will be wiped away. We may at times question God's wisdom and lose patience with his timetable.
-(The disciples, after all, felt bitter disappointment when Jesus rejected their dream of a physical kingdom in favor of an invisible, spiritual kingdom.) But all the prophets' lavish promises will someday come true, and we, you and I, are the ones selected to help bring that about. No one has expressed the pain and unfairness of this world more poignantly than Job; no one has voiced disappointment with God more passionately. We must still attend to Job's complaints and to God's fierce response. But the Book of Job begins not with the complaints-the human viewpoint-but with God's point of view. In the prologue, the scene of The Wager establishes a' darkly shining truth: Job-and you and I-can join the struggle to reverse all that is wrong with the universe. We can make a difference.
-The Book of Job gives no satisfying answers to the question "Why?" , Instead, it substitutes another question, "To what end?" By remaining faithful to God through his trials Job, crotchety, sardonic old Job, helped abolish the very pain and unfairness of this world that he had protested so vigorously. And Meg Woodson, who stubbornly clings to God's love in the shadows, even after watching two children die .. . she too is helping to reverse those wrongs.
- Why the delay? Why does God let evil and pain so flagrantly exist, even thrive, on this planet? Why does he let us do slowly and blunderingly what he could do in an eye-blink? He holds back for our sakes. Re-creation involves us; we are, in fact, at the center of his plan. The Wager, the motive behind all human history, is to develop us, not God. Our very existence announces to the powers in the universe that restoration is under way. Every act of faith by everyone of the people of God is like the tolling of a bell, and a faith like Job's reverberates throughout the universe.
-Our present life reds like a real fight- as if there were something really wild in the universe which we, with all our idealities and faithfulnesses, are needed to redeem.
- William James,
The Will to Believe I had far rather walk, as I do, in daily terror of eternity, than feel that this was only a children's game in which all the contestants would get equally worthless prizes in the end.
-T S. Eliot
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
