joi, 26 noiembrie 2009
Apocalipsa capitolul 14.
Apocalipsa 14
Este capitolul acţiunilor lui Dumnezeu, prin poporul Său, pentru contracararea înşelăciunii trinităţii malefice. Tabloul este în contrast cu ceea ce se întâmplă în cp 13:ameninţarea, opresiunea. Acum vedem Sionul, singurul loc din Apocalipsa, Sionul viitorului cu cei 144.000 răscumpăraţi de Dumnezeu.
14:1 Muntele Sion. Centrul guvernării lui Dumnezeu, în Vechiul Testament Ps 2:6, Isa. 24:23, Mica 4:7. Este locul eliberării pentru poporul lui Dumnezeu şi victoria lor finală Evrei 12:11. În Apocalipsa e în contrast cu Babilonul, cetatea blestemată. Fiarele ies din mare sau de pe pământ – Mielul vine de sus, din înălţimile Sionului, ceea ce reprezintă locul unde Dumnezeu locuieşte (Ps 48:2, Isa 14:13). Haosul produs de fiare, este contrabalansta de stabilitatea şi ordinea pe care Muntele Sion, o aduce – împărăţia, guvernarea lui Hristos. Chiar semnul apartenenţei este pus pe fruntea credincioşilor (14:1) în contrast cu lucrarea fiarei. Nr 144.000 reprezintă legământul cu Dumnezeu (12X12.000) în contrast cu absenţa lui Dumnezeu – 666. Muntele reprezintă stabilitatea, stânca, opusă dezordinii provocate de fiară – chiar şi semnul lui Dumnezeu e pus doar pe frunte, pe când al fiarei şi pe frunte, iar uneori, pe mână. 144.000 reprezintă legământul cu Dumnezeu, pe când 666 absenţa lui Dumnezeu.
În Apocalipsa 7, cei 144.000 erau sigilaţi pentru necazul cel mare. Acum ei sunt pe Sion, care reprezintă victoria escatologică a lui Dumnezeu. Ei au biruit, fiind loiali lui Dumnezeu, păzind poruncile; ei reprezintă urmaşii femeii 12:17. Acum ei sunt cu Hristos, celebrând pentru veşnicie marea biruinţă.
Numele lui Hristos şi a Tatălui Său scrise pe frunţi. Scrierea pe frunte este semnul apartenenţei (faţă de satana, sau faţă de Hristos). Promisiunea din 3:12 făcută Bisericii din Filadelfia se împlineşte astfel. Ei sunt cetăţeni veşnici ai cerului, în contrast cu locuitorii pământului, care primesc semnul fiarei 13:14.
Tunete, fulgere – În planul secund, se anunţă judecata. A venit momentul în care sfinţii să fie răsplătiţi, dreptatea făcută, când dragostea lui Dumnezeu pune capăt răului.
Cântarea nouă. Este cântarea mântuiţilor şi în 19:1.6. cântarea cea nouă este numită şi cântarea lui Moise şi a Mielului 15:3 – trimiterea la cântarea de mântuire a poporului la Marea Roşie, Exod 15. Ei sunt ca Israelul din vechime; după ce au trecut prin necazul cel mare (7:14), sunt pe celălalt mal, cântând mântuirea marea a lui Dumnezeu, din criza cea mai mare a istoriei. Numai mântuiţii pot cânta această cântare nouă.
14:3 Cântau o cântare nouă (ca şi când era o cântare nouă). Din 15:2-3 înţelgem că cei 144.00 cântă. Descrierea seamănă cu cea din 19:1.6, cântarea mântuiţilor ca ape multe şi un mare tunet. Specifică Psalmilor- reînvierea speranţei mântuirii. Cei 144.000 copleşiţi de minunea învierii, izbucnesc în armonie, în laudă, pe care doar ei o pot exprima.
14:4 Nu s-au întinat. – atât conştiinţa, cât şi hainele. Auristul perfect din greacă sugerează un moment specific în timp. SDABC spune că momentul este atunci când forţele religioase unite în imaginea femeii fac presiuni asupra credincioşilor lui Dumnezeu. Orice slăbiciune în acest sens, înseamnă întinare.
Femei. În Vechiul Testament, apostazia lui Israel, deseori e numită adulter. La fel în Apocalipsa – femeia curată e biserica adevărată; femeia curvă, este biserica falsă. Împăraţii, mai marii pământului şi toţi oamenii curvesc cu prostituata Babilon (14:8, 17:2.4, 18:3.9, 19:2). În contrast, cei 144.000 au refuzat să se întineze, închinându-se fiarei, ci au rămas loiali, puri lui Dumnezeu. Pluralul este posibil referire la Apocalipsa 17:5 – curva şi fiicele ei.
Feciori/verguri. Denotă pe cei necăsătoriţi, dar şi pe cei văduvi... În Vechiul Testament, Israelul apostat, adulter, întors la Dumnezeu e numit vigin 2 Împ. 19:21, Ier 31:4. În Noul Testament, fecioara este simbolul bisericii 2 Cor 11:2-3¸ Matei 25:1-3 (cele 10 fecioare, poporul lui Dumnezeu ce aşteaptă revenirea lui Hristos). Cei 144.000 sunt credincioşi lui Dumnezeu şi nu s-au întinat prin închinarea lor cu curva şi fiicele ei. Virginii contrastează cu cei ce s-au lăsat înşelaţi de fiare (13:14. 3.8). Metaforele conjugale sunt folosite pentru a descrie relaţia Dumnezeu – poporul Său: credincioşii sunt fecioarele Sionului (ISA 37:22, Amos 5:2), iubirea Sulamitei, tânjirea ei după iubitul ei, reprezintă dorinţa poporului după Dumnezeu, credincioşii sunt mireasa lui Hristos (Apocalipsa 19:7), relaţia de ascultare dintre credincioşi şi Isus are la bază dragostea (Ioan 14:15), pentru înlăturarea legalismului – dacă nu e dragoste, în relaţia cu Hristos se întâmplă ca în relaţia familială, unde dragostea lipseşte, se instalează formalismul, conformismul, oamenii rămân împreună, dar fără să se bucure de viaţă, unul de altul etc.
Este şi imaginea răbdării: Israel rămâne pur mereu, căci aşteaptă întâlnirea/unirea legală cu Mântuitorul/ iubitul. Ţara lor nu este din lumea aceasta – de aceea nu doresc aici o împărăţie, ci se păstrează pentru împărăţia ce vine de sus.
Cel dintâi rod pentru Dumnezeu. Formularea mai este găsită în Ier 2:3 – primele roade sunt închinate Domnului, iar restul e nimicit. Acelaşi sens aici – primul rod, mântuiţii (secerişul Apocalipsa 14:14-16) sunt în contrast cu cei ce nu vor fi salvaţi (strângerea strugurilor Apocalipsa 14:17-20). Ideea se repetă şi în Iacov 1:18. Acelaşi concept ca la virgini: Biblia numeşte pe Israel primul născut al lui Dumnezeu, prima roadă a recoltei, un popor pus deoparte pentru Dumnezeu. Poporul lui Dumnezeu, cei 144.000 sunt puşi deoparte în cadrul umanităţii – diferă de oamenii balaurului, prin acţiuni şi atitudini. Urmaşii balaurului sunt ca roboţii – nici nu vorbesc. Fiara vorbeşte pentru ei. Îngrijorarea lor principală este materială şi sconomică, ţinta lor succesul şi recunoşaterea lumească. Cei 144.000 sunt poporul lui Dumnezeu, toţi cei credincioşi lui Dumnezeu, în contrast cu cei seduşi de balaur, prezentaţi în cp 13. Nu sunt o calsă specială între mântuiţi, ci între pământeni, mântuiţii sunt clasa specială, nesedusă de balaur. Ei sunt spontani – Îl urmează pe Miel (14:4), cântă un cântec nou (14:3) – sunt creativi, poeţi, muzicieni, diferă de cei fixaţi, centraţi pe cele materiale, economice, ce se manifestă ca nişte roboţi – căci nu vorbesc, fiara vorbeşte pentru ei.
Îl urmează pe Miel oriunde merge El. Denotă loialitatea lor deplină faţă de Hristos; au menţiunut-o cu orice cost... Sunt spontani, creativi... cântă, merg după Miel. Creativitatea lor, dorinţa după autenticitate şi viaţă reală, nu le-a fost înecată de materialism, tehinicile comerciale ale fiarei şi nici a complotului comercial, dus de fiare.
Răscumpăraţi. Dintre oameni – adică nu mai aparţin lumii. Sunt cumpăraţi prin sângele Mielului 5:9. Ei merg pe Muntele Sionului, la Dumnezeu; ceilalţi, nemântuiţi merg la teasc, pentru a fi zdrobiţi (14:17-20).
14:5 Minciună. Probabil mai mult decât simplul neadevăr – minciuna puterii lui anticrist, caracterul său ce-L contestă pe Hristos 1 Ioan1:5-10, 2:21-22. Forţele demonice amăgesc, minţind pe oameni. Dar cei 144.000 nu trăiesc în minciună 22:15, 21:27 – minciuna este caracteristica celor ce nu intră în Noul Ierusalim. Rom 1:25 ne spune că păgânii au schimbat adevărul lui Dumnezeu pentru o minciună. Poporul lui Dumnezeu nu se lasă amăgit de minciună ca ceilalţi 2 Tes 2:11, ci iubeşte adevărul 2 Tes 2:10.
Fără vină. Termen folosit pentru jertfa fără cusur, ce era adusă lui Dumnezeu. Se foloseşte pentru Hristos, pentru viaţa credincioşilor, ce trăiesc fără vină înaintea lui Dumnezeu (Ef 1:4, 5:27, Fil 2:15 etc. Cei 144.000 nu se întinează curvind cu prostituata; de aceea sunt loiali, fără pată. Ei sunt fără vină ca Noe (Gen 6:9) şi Avraam (Gen 17:1), care L-au urmat pe Hristos, au umblat cu Dumnezeu. Beatrice Neall spune: starea aceasta nu este unică celor 144.000, o stare de perfecţiune atinsă doar de sfinţii din timpul din urmă, care trec prin necazul cel mare. Este evaluarea lui Dumnezeu a sfinţilor dintodteauna, din Vechiul Testament şi Noul Testament, care ca şi cei 144.000 şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului Apocalipsa 7:14. Această spălare şi umblarea lor cu Mielul îi face fără pată. Apelul lui Petru este să fim în pace cu Dumnezeu, fără pată, fără vină 2 Petru 3:14, adică să fim împăcaţi cu Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Romani 5:1
Imaginea îngerilor din aceasta pericopa aminteste de profetia lui Iisus din Mat 24:31. Scena celor doua recolte este în legatura cu Sanctuarul ceresc si în ea apar deasemenea trei îngeri. Trei îngeri pentru avertizare, trei pentru judecata.
Comentatorii vad în cei 3 îngeri interventia lui Dumnezeu prin trimisii lui de pe pamânt. Ei sunt, totusi, soli „ceresti", deoarece mesajul si misiunea lor sunt ceresti (2 Cor. 5:20, Gal 4:14
În redesteptarile din sec. XIX si în marea Miscare Adventa dintre anii 1840-1844, primii doi îngeri au fost identificati cu acele treziri si evanghelizari. Interesant este ca, în Miscarea Millerita, care sustinea ca reprezinta primul si apoi al doilea înger, nimeni nu a vorbit despre semnificatia celui de-al treilea înger. Abia dupa 1844, când unii adventistii au descoperit sabatul biblic si identitatea sigiliului lui Dumnezeu si a semnului fiarei. Îngerul al treilea a fost identificat în misiunea Adventistilor de Ziua a Saptea.
Imaginea anticipează judecata finală, când Dumnezeu aduce dragostea şi dreptatea Sa şi pune capăt răului (fulgere şi tunete în fundal).
Solia Primului Înger
În Matei 24:14, indiciul ce prevesteşte revenirea este predicarea Evangheliei. În Apocalipsa 14, acest lucru se împlineşte; este vestirea finală şi globală a Evangheliei. Privind clasa mântuiţilor pe Muntele Sion, Ioan observă şi 3 îngeri care cheamă la închinarea adevărată, mai înainte ca să cadă judecăţile lui Dumnezeu. În acest caz, este o întoarcere în timp... din ceruri, de la muntele Sionului înapoi la proclamarea Evangheliei. Ci ceata mântuiţilor ne este prezentată pe munte, apoi ni se spune cum au ajuns ei acolo, sau cum vor ajunge ei acolo – crezând evanghelia, temându-se de Dumnezeu şi păzind poruncile Lui. Din tabloul ameninţărilor fiarei, Biblia ne oferă un crâmpei din ce va fi soarta mîntuiţilor, finalul la Muntele Sion din ceruri, pentru încurajarea lor, şi apoi se întoarce în istorie, chiar înainte de venirea Fiului Omului (14:14), să ne arate cum au ajuns mântuiţii în Sion, cum au ajuns cei pedepsiţi la pedeapsă – atitudinea conştientă faţă de Evanghelia predicată, chir prin îngeri. Compararea cu Daniel 7, ne ajută să realizăm faptul că solia celor 3 îngeri ne aduce în Timpul Judecăţii, sau Kippurului ceresc (Daniel 8:14), sau în timpul sfârşitului (Daniel 8:17)
Daniel 7 Apocalipsa 13-14
1 Patru fiare Fiare cu 10 coarne (ce seamănă cu leul, ursul, leopardul)
2 Putere uzurpatoare şi opresivă (1260 zile) Putere uzurpatoare şi opresivă (42 de luni)
3 Judecata cerească Proclamarea celor 3 îngeri
4 Venirea Fiului Omului Venirea Fiului Omului
14:6 Locuitorilor pămânutlui. În Apocalipsa, aceştia sunt cei nepocăiţi, cei ce vor fi osândiţi, care nu sunt scrişi în cartea vieţii 13:8. Deci ultima solie nu e pentru poporul lui Dumnezeu, ci pentru închinătorii fiarei.
Evanghelia veşnică. Misiunea primului înger. Este o singură evanghelie, de la Cincizecime încoace: Isus a murit, a înviat, ne-a iertat păcatele, este în cer şi mijloceşte pentru noi, face judecta, va reveni să ne ia cu El. Matei 24:14 – Evanghelia această unică, veşnică va fi predicată la sfârşit, ca şi la început. Este plină de speranţă: sfârşitul tragediei pământului este apropae – vs 7, judecata a sosit. În greaca clasică, cuvântul anunţa fie vestea bună a victoriei – fie înfrângerea inamicului, fie sosirea împăratului roman, care impunea Pax Romana, înlăturând necazul şi frământările.
Oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricăruinorod. Evanghelie universală. Vezi îndemnul din 10:11. Dacă fiara acţionează universal 13:7-8, la fel Evanghelia acţionează universal 14:6. Încă nu e prea târziu pentru pocăinţă – Matei 14:14.
14:7 Glas tare. Strigătul deşteptător pentru pământ
Temeţi-vă de Dumnezeu/ Judecătorul. În Vechiul Testament înseamnă a-L lua în serios pe Dumnezeu, a avea relaţie cu El, a crede în El: Exod 14:31, Gen 22:12 1 Sam 12:14.24, Neemia 7:2, Ieremia 44:10. Frica de Domnul e începutul înţelepciunii: PS 111:10, Prov 1:7, 9:10. Temerea de Domnul are ca rezultat întotdeauna binele: Lev. 19:14.32, 25:17.36.43, sau evitarea răului Iov 1:1.8, Prov 3:7. Este începutul vieţii morale Ecl 12:13, Teme-te de Dumnezeu, adică păzeşte poruncile Lui, conjuncţia şi este una explicativă, nu una care adaugă – omul este legat de poruncile lui Dumnezeu, în vederea judecăţii Ecl 12:14. A te teme de Dumnezeu înseamnă să-L iei în serios, să faci o întoarecere decisivă în viaţă, să intri într-o relaţie cu El şi să I te angajezi total. Cine se teme de Dumnezeu, se pocăieşte – 11:13 // 16:9. Şi trăieşte în conformitate cu cerinţele lui Dumnezeu: cu ceea ce e bun, drept, corect, păzeşte poruncile nu numai în public, ci mai ales în particular, în intimitatea noastră; aşa este religia veritabilă – relaţia cu Dumnezeu, conştinetizarea prezenţei Sale oricând, oriunde, nu doar în locurile sacre, sau zilele sacre.
Dragostea de Dumnezeu nu înseamnă paralizie rece, formalistă, spaimă. E asociată cu dragostea – vezi Deut 6:2 (temerea). 5 (iubirea). A te teme de Dumnezeu înseamnă a-L iubi şi a fi iubit de El! A-L iubi pe Dumnezeu, semnul vizibil este să împlineşti voia Lui, adică poruncile Lui.
Dumnezeu este şi Judecător – ca în Orientul antic (Ex 18:13, 2 Împ 15:5). a te teme de Dumnezeu înseamnă a fi conştient că El vede tot: oriunde suntem, orice facem – conduita (Deut 6:2)
Daţi-I slavă. Cuvântul slavă vine de la ebreiescul kabod – greutate; cine Îl ia în considerare pe Dumnezeu, Îi dă slavă. Cine se teme de Domnul, efectul este acesta. Cine se teme de Domnul, Îl slăveşte, păzind poruncile Lui (astfel dându-I dreptate lui Dumnezeu, Romani 3:4) Ioan 15:8. Aşa a făcut Isus Ioan 17:4. Creştinul, în tot ceea ce face, să-L slujească pe Dumnezeu 1 Cor 10:31. Peste tot în Vechiul Testament temerea de Dumnezeu este alăturată păzirii poruncilor Lui Deut 6:13.17, 5:29, Ier 44:10, Ps 111:10 etc. Temerea de Domnul şi păzirea poruncilor Lui este datoria supremă, ultimă a omului Ecl 12:13. Darea slavei aici, este doar în relaţie cu păzirea poruncilor Sale. Poporul final al lui Dumnezeu se teme de El 11:18, 15:4, 19:5 şi păzeşte poruncile Lui 12:17, 14:12. Versetul critică ipocrizia şi manifestarea religioasă superficială, ce permite oamenilor să construiacă temple mari, dezbat teologie despre Dumnezeu, dar inima rămâne rece, nu se teme de Dumnezeu şi e în stare de minciuni şi crime oribile – vezi holocaustul şi tragediile din ţările creştine, provenite din inimi care nu se tem realmente de Dumnezeu. Dar cine să se mai teamă de Dumnezeu, pe care lumea modernă Îl descrie ca pe un bătrânel amabil, de care nu prea ţi cont, decât la nevoie; iar Isus, este copilul simpatic, prea simpatic ca să fie adevărat – tot ceea ce e real, este considerat ceea ce e palbabil: economic! Oamenii fundamentează oraşele lumii de azi, uitând de tot oraşul lui Dumnezeu din ceruri. Mesajul Apocalipsei, Temeţi-vă, luaţi în serios, nu e numai un basm, este foarte actual.
A venit ceasul judecăţii Lui. Greacă e diferenţă între cuvântul ce denotă judecata, actul judecăţii krisis şi rezultatul, verdictul judecăţii, krina. Aici e prezent krisis- judecata preadventă. Verbul a început, denotă o acţiune începută cândva şi care este în desfăşurare. Apelul închinării este în legătură cu începerea judecăţii. Judecata este în faza ei anterevenire – faza 2, va avea loc la sfârşitul mileniului Apocalipsa 20. Din Apocalipsa 14:14-20 şi alte pasaje biblice (Matei 25, Ioan 5:28-29) ne arată că la venirea lui Hristos, taberele sunt stabilite în buni şi răi – vezi şi Apocalipsa 22:12. Isus arată clar că la judecata krina, cei drepţi nu participă Ioan 5:24. Ei participă, reprezentaţi de Hristos doar la prima fază, krisis, când se stabileşte soarta definitivă a oamenilor 2 Cor 5:10. Faza 2 a judecăţii, priveşte doar pe cei ce vor fi executaţi.
Această fază a judecăţii are loc în acelaşi timp cu ultima proclamare a Evangheliei veşnice. De fapt, judecata finală este parte a Evangheliei veşnice. Pentru cei mântuiţi, judecata este veste bună) (sunt declaraţi nevinovaţi – Nelu Dumitrescu cu soldatul care urlă în închisoare, că nu e judecat, băgat în seamă... nenea de la adunare cu canalul, oameni arestaţi 9 ani, dar niciodată judecaţi). Acum se împlineşte strigătul din 6:10 până când? Pentru cei răi, judecata nu e o veste bună. Ei mai sunt chemaţi odată prin evanghelia veşnică; Dumnezeu doreşte să-i mântuiască 2 Pt 3:9, de aceea îi cheamă.
Închinaţi-vă Celui ce a făcut... Chestiunea centrală în criza finală va fi închinarea. Doar două categorii finale, ce se închină lui Dumnezeu, sau fiarei. Cine se închină lui Dumnezeu, este scris în cartea vieţii; cine nu – lipseşte de acolo 13:8. Închinarea adevăratului Dumnezeu răspunde provocării evoluţioniste, dar şi ignorării zilei speciale de închinare, semnul loialităţii omului faţă de Dumnezeu Exod 31:13-17, Ez:20:12.20. închinarea e descrisă în termenii poruncii a 4-a Exod 20:11. Înţelegem de aici că Sabatul va fi o chestiune centrală în problema închinării – însă problema nu se reduce numai la sabat. După cum Moise îşi îndemna poporul să se teamă de Dumnezeu şi să păzească poruncile Sale la intrarea în Canaan, după cum Solomon însumează toată datoria omului în aceleaşi cuvinte Ecl 12:13, tot aşa Dumnezeu cheamă la ultima Sa chemare, înainte de intrarea în Canaanul ceresc, pământenii să se pocăiască. Reacţia la imensitatea şi frumuseţea universului, este închinarea. În Vechiul Testament închinarea este legată mai mereu de creaţia Ps 95:6, Neemia 9:6. Închinarea este simgurul răspuns la creaţie. Închinarea vorbeşte de: 1. Uimirea faţă de infinita Lui distanţă şi putere faţă de om; 2. Apropierea Sa voluntară faţă de noi, comuniunea cu noi; prin atingerea Lui ne-a dat şi ne deă viaţă. La fel vedem în Gen – cp 1:1-2:4 – Dumnezeu Creator; cp 3:4-24, YHWH, Dumnezeu personal, imanent, Dumnezeul istoriei şi existenţei, Dumnezeul creaţiei.
Izvoarele apelor – pe lângă elementele clasice ale creaţiei (cerul, pământul, marea EX 20:11), apar izvoarele apelor – simbolul vieţii. Este în contrast cu deşertul morţii, răului şi limitărilor (Apocalipsa 12:6.14, 17:3). Este imaginea Noului Ierusalim, care va abunda de viaţă, promisiunea unui tărâm recreat de Dumnezeu (Apocalipsa 7:17, 22:17, Eze.47:1-12) un nou Eden (Gen 2:10-14).
Solia celui de al doilea înger
14:8 Al doilea înger. Expresia arată clar că mesajul este pereche cu cel dintâi: cine se închină lui Dumnezeu, trebuie să respingă orice sistem, practică ce-l face să se întineze cu imoralitatea închinării propusă de fiară. Atenţia este spre tabărăa duşmanului – mesajul e de avertizare, prevesteşte nenorocirea, nu vestea bună, ca în primul caz.
A căzut, a căzut. În greacă, aoristul repetat are sens de viitor – dar un viitor care se împlineşte cu siguranţa descrierii unui eveniment trecut. Profeţii sunt atât de siguri pe predicţia pe care o fac – o consideră împlinită (Isa 21:9, Ier 51:7-8)
Babilonul cel mare. Prima dată când apare în Apocalipsa. Imaginea e inspirată din Vechiul Testament, unde Babilonul (poartea zeilor) este puterea religioasă-politică opusă lui Dumnezeu şi poporului Său: Gen 11:1-9; Babilon egal Lucifer pentru Isaia 14:12-14, comportamentul Babilonului devine simbol al comportamentului lui Lucifer şi a celor inspiraţi de el. Babilonul cel mare, aluzie la îngâmfarea lui Nebucadneţar (Daniel 4:30), dar Dumnezeu pedepseşte şi nimiceşte Babilonul (Daniel 4:21-32). În sec I dHr, Babilonul era numele simbolic pentru Roma (1 Petru 5:13).
În Apocalipsa 17:1-13, Babilonul este o prostituată, care stă pe fiară şi pe ape – fiara şi apele reprezintă puterile seculare. Deci, Babilonul nu reprezintă aceste puteri, ci altceva. Babilonul reprezintă confederaţia religioasă din timpul din urmă, făcută de triumviratul satanic – balaurul, fiara şi profetul mincinos. Babilonul religios include orice credinţă, idee sau sistem religios, care predică posibilitatea omului să se mântuiască, opunându-se astfel învăţăturii evangheliei. Babilonul modern doreşte să se înalţe ca Dumnezeu 2 Tes 2:3-4, contraface Trinitatea Apocalipsa 13, se luptă împotriva poporului lui Dumnezeu şi doreşte să domnească golbal. Babilonul modern este puterea corupătoare, ce stă în spatele puterilor civile, care îi vor sluji scopurile, în timpul din urmă Apocalipsa 17:12-17. Totuşi, ca şi Babionul cel vechi, Babilonul cel nou va fi nimict de Dumnezeu – căderea lui este ilustrată prin căderea primului Babilon – Apocalipsa 16:19 prevede colapsul babilonului modern. Evanghelia este veşnică – Babilonul cade; căderea lui, anunţată de îngerul al doilea, este descrisă mai târziu în Apocalipsa 18.
Vinul mâniei curviei ei. În Apocalipsa cine bea vinul curviei, cine se lasă amăgit de farmecele Babilonului, va primi cupa mâniei divine 17:3, 18:2 – ce vine în urma judecăţii lui Dumnezeu 14:9-10. Imaginea este din Ier 51:7// 25:15. La fel vede şi Ioan Babilonul, ca puterea ce seduce Apocalipsa 17:1-2, 18:3. Pământenii se asociază cu Babilonul, persecutând reprezentanţii lui Dumnezeu pentru prosperitatea economică şi securitate 18:3.9-19; de aceea, primesc cupa mâniei divine. Urmaşii Babilonului sunt îmbătaţi de învăţăturile Babilonului, intoxicaţi şi au pierdut sensul realităţii. AU fost înşelaţi – ca în Prov 23:31-34.
Curvie. Imoralitatea înseamnă necredincioşia faţă de Dumnezeu, atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament: Isaia 57:3-12, Iacov 4:4. (vezi şi versetul 4). – contrast cu cei 144.000. Babilonul s-a dat drept cetatea lui Dumnezeu – adepţii lui l-au crezut. Misiunea îngerului al-II-lea este să deconsipre această fraudă: în Daniel este lucrarea cornului cel mic, în Apocalipsa a fiarei din mare, sisteme omeneşti, insitituţii omeneşti ce uzurpă autoritatea divină, atentează la lucrarea lui Hristos.
Babilonul cade – invitaţie ca nimeni să nu fie înşelat, ci să iasă din el, ca să fie mântuit (18:1-4). Certidudinea căderii lui şi a veşnicie Evangheliei, este speranţa credincioşilor. Căderea Babilonului din istoria veche (539 îHr) a devenit prototip al tuturor căderilor. Mândria, autosuficienţa, pretenţia de infailibilitate, ce aduce confuzie şi mai apoi căderea, este ceea ce acuză îngerul aici. Acest lucru e valabil atât pentru Babilobul antic, cât pentru orice instituţie de-a lungul timpului şi orice individ care are aceste caracteristici – va veni şi căderea!
A treia solie îngerească
14:9 Dacă se închină... continuă solia îngerului 1 – problema este a închinării. Cine se închină fiarei, nu este loial lui Dumnezeu, păzind poruncile Lui. Atunci va primi judecata lui Dumnezeu. Când cineva primeşte semnul fiarei, bea din cupa curviei babilonului 14:18 Fiara uzurpă locul lui Dumnezeu, Creatorul, primind închinarea. Solia îngerului vorbeşte de soarta omenirii, după căderea Babilonului: cine i s-a închinat fiarei, are soarta fiarei; cine I s-a închinat lui Dumnezeu, are parte cu Dumnezeu.
14:10 va bea din vinul mâniei lui Dumnezeu... nediluat. Imaginea judecăţii lui Dumnezeu – Ez.23:32-34, Isaia 51:17, Mat. 20:22. Mânia lui Dumnezeu înseamnă atât neplăcerea Lui, dezgustul Său, cât şi înverşunarea, mânia, indignarea pasională. Sunt folosite mai multe cuvinte pentru a exprima realitatea şi intenistatea mâniei lui Dumnezeu, în judecata finală. Mânia lui Dumnezeu e în cupă şi va fi turnată sub forma celor 7 plăgi, din 15-16 – cu ele se isprăveşte mânia lui Dumnezeu 15:1 (cum ramâne cu distrugerea de după 1000 de ani? Asta să fie culmea mâniei lui Dumnezeu?). Sigilaţii fiarei, însemnaţii ei, au caracterul ei întipărit în inima lor. Au băut vin, s-au ameţit... acum vinul pedepsei e peste ei. Deci pedeapsa este în însăşi acţiunea/ alegerea lor: cu cât beau mai mult vin de-al fiarei, cu atât se pregătesc să primească pedeapsa lui Dumnezeu.
Neamestecată – ne diluată. Adică mânia lui Dumnezeu nu mai e însoţită de milă Ps 75:8. Nu este un sentiment omenesc, ci reacţia normală a sfinţeniei lui Dumnezeu faţă de continua opoziţie faţă de evanghelie, persecutarea celor credincioşi, neascultarea poruncilor şi încăpăţânarea în a face răul. Mânia Sa e corelată cu mila şi dragostea Sa- căci fără distrugerea răului, împărăţia Sa nu vine.
Înaintea sfinţilor şi înaintea Mielului. Referire clară la Apocalipsa 20, distrugerea finală a celor răi. Această distrugere era pregătită pentru diavol (19:20), dar toţi aliaţii lui au parte de ea.
14:11 Fumul chinului lor se ridică în veci vecilor. Imagine din Vechiul Testament: Sodoma şi Gomora nimicite prin foc şi pucioasă Gen 19:24; Avraam vede fumul ce se ridică Gen 19:28 (dovadă a distrugerii complete a lui Dumnezeu); Iuda comentează pasajul, vorbind de focul veşnic, ce a distrus Sodoma şi Gomora Iuda 7. La fel Isaia 34:8-10: această imagine, distrugerea Edomului, este tabloul ce-l inspiră pe Ioan – Edomul mai arde azi? La fel Isa 33:14 – focul mistuitor = foc veşnic // foc mistuitor, ce consumă pentru veşnicii - focul distruge pentru totdeauna. Scopul focului este să consume, niciodată să conserve!!! Expresia se referă la prezenţa focului, până termină de distrus; apoi la permanenţa efectului său. Este şi imaginea Gheenei – Valea lui Hinnom; la sud de Ierusalim Israel ardea copii lui Moloh (2 Regi 23:10). Locul a fost convertit în groapă de gunoi, amintind de abominabila jertfă pentru Moloh, unde mereu ardea gunoiul cetăţii – asta e soarta Babilonului, a cetăţii ce se încrede în sine.
Nu au odihnă, zi şi noapte. Imaginea oamenilor ocupaţi cu lucrurile Babilonului (Gen 11:3-4, Dan 6:6), ce nu au timp să se oprească şi să includă şi pe Dumnezeul cerurilor în viaţa lor, depinzând mereu 100% doar de ei. Contrast cu sfinţii, care se odihnesc 14:13, 6:11. Cei nemântuiţi nu vor intra în această odihnă, în odihna mântuirii, ca şi cei din vechime Ps 95:11 – Evrei 4:9-11: odihna credinţei în opoziţie cu neodihna necredinţei.
Exprimarea grotească a îngerului al treilea e răspuns la arma diavolului, care prin forţă îi face pe oameni să se teamă şi să primească semnul fiarei 13:15. Aici, teama de fiară este întrecută de teama de pedeapsa lui Dumnezeu, care e mai grozavă decât lucrarea fiarei. Mat 10:28 spune la fel: teama să fie de Acela, de Dumnezeu care are dreptul să nimicească pentru vecie (îndemn ce e în armonie cu începutul pasajului îngerilor: Temeţi-vă de Dumnezeu!)
14:12 a. Anunţarea căderii Babilonului are alt efect pentru credincioşii lui Dumnezeu – instituţiile omeneşte sunt în culmea succcesului. Nu se găseşte nici un loc pentru Dumnezeu în lumea modernă, sofisticată. Prevestirea căderii Babilonului din partea îngerului, cere perseverenţa credinciosilor: deşi acum instituţiile omeneşti sunt de succes, totuşi vor cădea; cea ce va dăinui veşnic este împărăţia lui Dumnezeu, şi doar ea.
Solia celor 3 îngeri, orbitează în jurul judeăţii şi a creaţiunii. Judecata implică legea şi temerea de Domnul – judecata se face pe baza legii lui Dumnezeu. Minunea creaţiunii, motivează credinţa şi închinarea către Dumnezeu – singura definiţiei biblică a credinţei, implică creaţiunea Evrei 1:1-3. (deci lege şi har, ascultare şi credinţă mereu şi mereu).
A crede că Dumnezeu a creat totul din nimic, înseamnă a-ţi asuma un risc – a crede că ne tragem din ceva ce nu se vede. Minunea creaţiunii este cea mai mare minune: existenţă din nimic. Evoluţioniştii nu dorescă să meargă în această direcţie, ci preferă ideea dezvoltării naturale a formelor complexe de viaţă din ceva preexistent – dar întrebarea originii primare, a cauzei primare nu primeşte răspuns astfel.
Credincioşii nu doar ascultă poruncile lui Dumnezeu, ci cred în Dumnezeu – care le rămâne mereu exterior lor, nu-L văd, dar El va judeca, căci El a creat. Ideea loveşte lumea noastră de azi, care îşi caută dumnezeul din ei – ideile panteiste şi spiritualiste nu au fost niciodată mai popualre, ca acum. Ideile păgâne: reîncarnare, spiritualizarea naturii, nemurirea sufeltului – au mare putere în creştinism, dar şi în societate în general. Ideea nemuriri naturale a sufeltului cotrazice creţia (şi caută dumnezeirea în om – scânteia divină din el) – Dumnezeu ne-a creat din ţărână, în legătură cu El; cînd legătura se rupe, moartea apare (Gen 2:17). Pentru că suntem fiinţe create, nu suntem fiinţe nemuritoare natural; credinţa în creaţie face credinţa în înviere posibilă.
Rămăşiţa credincioasă
14:12b Sfinţii. Par a fi aceiaşi din 13:10.7 – asupra cărora se năpusteşte fiara; ei sunt rămăşiţa 12:17. Sunt invitaţi să reziste, nu să se răscoale, să se opună. Ei rămân loiali lui Dumnezeu în timp ce sunt loviţi cu idei false, asaltaţi de confederaţiile religioase şi ameninţaţi de puterile civile. Ei nu cedează înşelăciunii diavolului, sau intimidării coerciţiei – ei ţin poruncile lui Dumnezeu, rămân loiali, astfel fiind nedespărţiţi de dragostea lui Dumnezeu Romani 8:38-39. Ei nu sunt retraşii din societate, absenţi din viaţă socială. Ci ei sunt activi: destabilizează ordinea impusă de guvernul fiarei, merg împotriva curentului social şi cultural. Ei sunt revoluţionari: simt că vine sfârşitul acestei lumi, de aceea se acordează după ritumul altei lumi.
Credinţa lui Isus. Cu sensul de credinţa în Isus, adică loiali lui Isus până la capăt. Aici, sensul lui păzesc este ca în 2 Tim 4:7 – a menţine, a rămâne loial, în ciuda persecuţiei majore. Cei ce îşi păstrează credinţa în ei înşişi, în puterile ei, nu vor primi ceea ce Isus dorea să le ofere.
14:13 ferice de morţii care mor în Domnul de acum. A doua din cele 7 fericiri ale Apocalipsa (1:3, 14:13, 16:15, 19:9, 20:6, 22:7.14). Cei ce mor cu speranţa învierii sunt fericiţi, peste angoasa şi spaima morţii, ce îi însoţeşte pe supuşii Babilonului (Babilonul cade – nu se poate susţine pe el, nu poate să-şi dea viaţă, nu poate să dea viaţă; aşa sunt toţi ce se încred în el. În faţa morţii nu au nici o perspectivă, nici o speranţă). Pentru sfinţi, e speranţ dincolo de mormânt – faptele lor îi urmează. Evrei 6:10-12.
Toti cei care au murit în Domnul sunt fericiti, fiindca sunt sfinti si au parte de prima înviere (20:6). Dar aici este o fericire speciala, rezervata celor care mor în Domnul „de acum încolo". Este vorba de privilegiul unei învieri speciale, imediat înainte de ziua venirii Domnului, a celor care au murit în Domnul în credinta adventista (de la 1844 încoace). Observati cele de la Daniel 12:2. Aceasta referire la cei ce au adormit în Christos de la 1844 încoace arata ca fusese prevazuta o întârziere a venirii Domnului dupa 1844, în harul lui Dumnezeu, spre pocainta multora (2 Petru 3:9-12).
Odihna – este imaginea mântuirii, în opoziţie cu neodihna din versetul 11. Mântuirea este odihna credinciosului în Hristos Evr 3:6.11.12.13.14. 18-19!!!, 4:1, 2.3, 10-11 – odihna =credinţă = mântuire. În ea se intră prin credinţa în cuvântul propovăduit (vs2). LA cei trei îngeri e la fel: cuvânt propăvăduit. Cine îl crede intră în odihna lui Dumnezeu (Apocalipsa 14:13), adică mântuirea; cine nu crede, nu are parte de odihnă, adică nu are parte de mântuire, pentru că nu au crezut (Apocalipsa 14:9). Deci, pasajul spune că cei credincioşi au parte de mântuire/odihnă, iar ceilalţi, cei necredincioşi, nu au parte de odihnă/mântuire.
Osteneli. Cu sensul de epuizare. Când cineva moare pentru Hristos, pare a fi o tragedie – dar Dumnezeu spune că nu e aşa; cine moare, se odihneşte, în comparaţie cu neodihna celor răi, din versetul 11. Odihna se referă şi la eliberarea de îngrijorare şi epuizare. Este aceeaşi odihnă ca în 6:9-11, în sigiliu 5, când se vorbeşte de martirii lui Dumnezeu.
Faptele lor îi urmează. Ostenelile lor înseamnă proclamarea adevărului Evangheliei, păzirea poruncilor lui Dumnezeu – ei se pot odihni acum, căci faptele lor îi uremază. 1 Cor 15:58 se demonstrează a fi adevărat. Faptele credinciosilor îi urmeaza. În slava, nu în moarte. Dai mai întâi ele trec pe la judecata pentru a fi martore în favoarea credintei în Christos a faptuitorului. Nu se poate discuta în sens legalist de aceste fapte: ele îl urmează pe om şi vorbesc despre el, atunci când omul nu se mai poate lăuda cu faptele lui sfinte – după moarte chiar. Faptele rămân în memoria lui Dumnezeu – acesata e criteriul, nu în memoria sfinţilor. Mai întâi intră omul în odihna lui Dumnezeu, prin credinţă, este mântuit, şi în ceruri descoperă că acelea au fost faptele neprihănirii –ca în parabola oilor şi caprelor MT 25, când mântuiţii sunt surprinşi că faptele lor comune, de ajutorare, au fost faptele neprihănirii, care i-au urmat în împărăţia cerurilor.
Judecata şi creaţiunea – vorbesc de toată istoria noastră: Începutul şi sfârşitul. Introduce şi o tensiune deosebită. Creaţiunea vorbeşte de bucuria, veselia, viaţă din abundenţă, dragoste pentru vaţă. Dar plăcerea se măsoară în legi, disciplină, judecată. Tensiunea apare din prima poruncă dată omului Gen 2:16-17 – ai libertate maximă, atât timp cât nu faci ceea ce e interzis. Şi în Ecl 11:9 Libertate responsabilă, fericire ce vorbeşte de dreptul altuia, de consecinţe etc. Viţa creştină se desfăşioară între cei doi poli: sunt credincioşi ce predică conformarea, perfecţionismul şi că nu e mântuire fără ascultarea strictă; ceilalţi, reduc religia la sentimente pozitive, privind spre harul crucii şi atât. Tensiunea se păstrează în toată Biblia şi atunci când avem viziunea echilibrată asupra ei – când nu accentuăm una dintre extreme, echilibrul aduce bucuria vieţii: Isus a râs, cântat, mâncat cu oamenii, dar rugăciunea Lui era ca aceştia să fie feriţi de rău (Ioan 17: 15).
Judecata şi creţiunea – elementele esenţiale ale Zilei Ispăşirii, atât în Levetic 16, ct şi Daniel 7. Curăţirea sanctuarului însemna curăţirea pământului de păcat – căci sanctuarul este văzut ca un microcosmos Ps 78:69. Construirea sanctuarului este descrisă după modelul creaţiunii: 7 etape, la finalul cărora se spunea s-a terminat lucrarea (Exod 40:33 // Gen 2:2) – la fel şi templul lui Solomn, 7 etape pe 7 ani, finalizate cu expresia a terminat ... lucrarea (1 Regi 7:40). În Biblia ebraică, expresia această, a isprăvit... apare doar la creaţie şi la ridicarea sanctuarului. Şi creaţiunea este descrisă în termenii sanctuarului: Isa 40:22. Matei identifică distrugerea templului cu a cosmosului Mat 24:1-39, iar perdeaua din templu se rupe când pământul se deschide (Mat 27:51). Astfel ritualul de Kippur simbolizează curăţirea întregului pământ – recreera, Noul Ierusalim (Apocalipsa 21:2, Isa 65:17:18). Daniel face aceleaşi analogii în Daniel 8:14, unde expresia seri şi dimineţi ne trimit la creaţiune (Gen 1:5.8 etc). aşa vedea şi tradiţia rabinică, cea mai veche, care spunea că Dumnezeu a creat prima zi pentru oameni, ca zi de Kippur. Astfel contextul istoric al soliei celor 3 îngeri, este despre un Kippur ceresc, iar din paralela cu Daniel 7 înţelegem că timpul este din sec XIX, de când se vesteşte apropiata revenire a lui Hristos, pentru a refce lucrurile noi, a recrea.
Cele două recolte
SEPARAREA descrisă de cele două recolte, are loc înainte de revenire!!!
14:14. Ca un Fiu al Omului . Este Hristos – Apocalipsa 1:13, Daniel 7:13.
Nori. Aluzia la revenirea lui Hristos, descrisă în Matei 24:30, 26:54, ca venire pe nori.
Cunună de aur. Stepfanos, cununa biruinţei. Viziunea începe cu o femei, îmbrăcată în soare şi încoronată cu stele. Fiul omului e aici pe nor, încoronat astfel este corespondentul femeii – viziunea Fiului răspunde viziunii femeii. Venirea lui Mesia răspunde oftatului femeii din pustie. Este speranţa credincioşilor, ce i-a inspirat să se salute cu Marana tha – Vino Doamne! (1 Cor 16:22). Tha este acelaşi cuvânt ca în Daniel 7, pentru descrierea Fiului omului ce vine (Daniel 7:13).
Seceriş. După ce proclamarea finală se încheie, vine timpul secerişului. Marcu 4:29. Finalu în Biblie e comparat cu culegerea roadelor – adică după creştere, se ajunge la maturitate – atunci este timpul de strâns (Amos 8:2) Dumnezeu constată dominanta, creşterea, roada vieţilor oamenilor, acum totul e copt. Şi vine răsplătirea sau condamnarea. Cine s-a bucurat de viaţă, a trăit-o în tensiunea respectării celorlalţi, a anticipării urmărilor, a consecinţelor (tensiunea libertate, bucurie viaţă – judecată), cine s-a pregătit să trăiască viaţa şi s-a copt, primeşte viaţa. Cine s-a pregătit pentru moarte, cine nu a respectat viaţa aşa cum e ea descrisă de Dumnezeu – singura viaţă posibilă – s-a copt pentru distrugere.
Ioan descrie judecata lui Dumnezeu prin cele două recolte: secerişul grânelor, ce avea loc primăvara – şi culesul viei, ce are loc toamna.
14:15 Templul. Naosul, adică Sfânta Sfintelor.
Seceră. Imaginea îngerilor secerători, care adună pe mântuiţi pentru răsplătire şi pe condamnaţi pentru pedeapsă, deci care despart pe unii de alţii, este des întâlnită la Isus: Marcu 4:29, Matei 13:39-43, Marcu 13:27, Matei 24:31. Dacă clasele sunt formate înainte de revenirea lui Hristos, asta dovedeşte realitatea judecăţii preadvente, la care nu participă oamenii (în cauză). Îngerii sunt cei care despart pe cei răi de cei buni, adică ei sunt cei care fac judecata – adică în prezenţa lor se face judecata şi ei confirmă justeţea deciziei divine pentru mântuirea unora. Mântuiţii sunt primul rod 14:4 (de aceea sunt acum „culeşi”, la prima recoltă, din primăvară nu la a doua, din toamnă). Ei sunt sigiliaţi Apocalipsa 7:3-8, sunt sub protecţia lui Dumnezeu în contrast cu supuşii fiarei, care vor fi nimiciţi. Ei vor fi transformaţi 1 Cor 15:50-54, în trupuri nemuritoare şi apoi luaţi în slava lui Dumnezeu 1 Tes 4:17. Secerarea este asociată cu venirea lui Hristos, cu ziua judecăţii. Ziua judecăţii este asociată cu venireal ui Hristos şi în Daniel 7. Vedem şi în Apocalipsa, structura lui Daniel: Isus vine şi face judecata pozitivă – judecata vieţii, căci culege grâul, adică sentinţă favorabilă pentru credincioşi.â – adunarea lor, adunarea grânelor, depozitarea lor în siguranţă. Apoi vine recolta viei – şi pedepsirea celor răi în foc (Apocalipsa 14:18 //Daniel 7:11)
14:17 Şi în cazul nimicirii, îngerii ies din templu/din altar.
Secerişul pământului. Are aspecte negative – judecata lui Israel, dar şi pozitive în Vechiul Testament (Ier 51:33; Osea 6:11). La Isus, secerişul este adunarea oamenilor în împărăţia lui Dumnezeu Matei 9:37-38, Marcu 4:29, Matei 13:39-43, când grâul e pus în hambare, iar neghina pe foc Matei 3:12.
14:18 Altarul. Cel din curte, al arderilor de tot, sub care sufletele martirilor cereau dreptate – 6:10. Acum se împlineşte; îngerul ieşit din acel altar, face draptate, asupra locuitorilor pământului.
Stăpânire asupra focului. E îngerul din Apocalipsa 8:3-5, care slujeşte aducând rugăciunile celor din 6:10 înaintea lui Dumnezeu. Apoi, acest înger umple cădelniţa cu foc şi aruncă spre pământ, focul nimicirii 8:5, ce anunţă apropierea judecăţii finale.
14:19 Marele teasc al mâniei lui Dumnezeu. Imaginea teascului: două recipiente, unite printr-un canal. Recipientul 1 era mai sus. Aici se puneau strugurii; erau călcaţi în picioare, iar zeama rezultată era colectată de canal şi ajungea în recipientul nr. 2. Este imaginea folosită în Vechiul Testament pentru mânia lui Dumnezeu Isaia 63:1-6.
14:20 Călcat în picioare afară din cetate. În mod sigur, noua cetate, Noul Ierusalim, în care nimic întinat nu va intra 21:27. Imagine preluată din Ioel 3:13. În afară cetăţii, în afara zidurilor Ierusalimului, deci pentru restul lumii, pentru duşmanii lui Israel. Imaginea se repetă la scară planetară, în timpul sfârşitului, cu Israelul spiritual al lui Dumnezeu. Goyim – cei din tabăra lui satan sunt în afara taberei lui Dumnezeu.
Sânge până la zăbala cailor. Imagine hiperbolică, folosită în sec. I, ce descrie judecata finală; imaginea sugerează severitatea execuţiei lui Dumnezeu, mondială, generală, ce atinge pe toţi aceia care nu au dorit umbrela protecţiei lui Dumnezeu. Limbajul e grotesc, pentru că se află în contextul fricii pe care o imprimă fiara. Imaginea pe care o prezintă Dumnezeu ar trebui să fie mai puternică, pentru ca omul să nu se teamă de fiară, ci de Dumnezeu.
1600 de stadii. Cam 400 Km. Numărul e simbolic: 4x(4x4x100) – adică universalitatea, tot pământul. Unii spun că e lungimea Palestinei, şi ca ilustrare a conflictului final – aici se va da ultima bătălie, încleştare, între toate forţele lumii. Sau 4 e numărul pământului, aici e 4 ori 400 – adică simbolul universalităţii pământului şi a pedepsei finale. Biserica poate aştepta o eliberare deplină, apropiată.
Întregul tablou este plin de simboluri si trebuie sa observam ca atât sentinta favorabila cât si pedeapsa, vin din Sanctuarul ceresc (v.l5.17) si din altarul care simbolizeza jertfa lui Iisus (v.18). Pentru unii, Crucea va pronunta îndreptatire si mântuire, pentru altii va rosti sentinta mâniei lui Dumnezeu.
Iisus revine asa cum a promis, semnul prezentei Lui fiind acel nor al slavei divine (Apoc. 1:7, Mat 24:30). Cununa este simbolul biruintei lui finale (comp. cu Apoc.6:l-2).. El vine cu secera, ca sa adune rodul a ceea ce a semanat, roadele suferintei Lui
14:15-16. A venit vremea, secerişul s-a copt. Secerişul vine, când ploaia târzie cade. Cartea lui Ioel compara revarsarea Spiritului Sfânt asupra poporului lui Dumnezeu cu aceste binecuvântari naturale ale cerului (Ioel2:23.28, Fapte2:38.39, 3:19.26, Iacov 5:7-8, Os 6:2, îs 32:15, 44:3-6). Iisus a aratat ca timpul secerisului este conditionat de coacerea (albirea) holdelor de grâu. Acest adevar profund arata ca nu se poate grabi altfel venirea lui Iisus decât prin primirea Spiritului Sfânt care ne face desavârsiti, dupa chipul lui Iisus. Evanghelizarea întregii planete este doar aspectul exterior si secundar al evanghelizarii întregii inimi. Când caracterul lui Iisus va fi reflectat deplin în poporul Lui, atunci El va veni sa-i ia la Sine. Sfinţii lui Dumnezeu, majoritatea ies din morminte; Dar supravietuitorii plagilor, cei sigilati, vor fi glorificati si translati fara sa vada moartea. (1 Tes 4:13-18) – ei sunt pârga vs 4.
14:17-18: Strugurii viei pământului sunt copţi. Aceasta este recolta celor pierduti, a celor ce mai sunt gasiti în viata, dupa primele sase plagi, dintre închinatorii fiarei. Este interesant de observat ca, în timp ce secerisul celor drepti este adunat de catre Christos, recolta celorlalti nu este adunata de El; un înger este pus sa-i adune pentru distrugere (comp. cu Mat 13:39-43). Îngerul focului este cel ce transmite porunca acestei recoltari, ceea ce indica mânia divina, focul jertfei care a fost dispretuita (comp cu cap. 8:5). 2 Petru 3:10, Apoc 19:20. Asemenea grâului, strugurii pamântului sunt culesi numai atunci când sunt copti. Binele si raul se coc în acelasi timp pe pamânt (Deut 32:32-34, Iod 3:13. 19.21, vezi si Gen 15:16, Apoc 13:15, 16:16, Dan 12:17 u.p).
S-ar cere un studiu mai profund al relatiei dintre cei trei îngeri din v.6-12 si cei trei din v.15-19. Toti striga cu glas tare. Toti ies din Sanctuarul ceresc (v. 15) , în ambele cazuri se spune „a sosit ceasul" (v.7.15). În ambele cazuri, primul înger aduce o judecata pozitiva iar al treilea o judecata negativa (comp.7.9-11 cu 15.19). Ambele lucrari, evanghelizarea si sfârsitul lumii, sunt comparate cu secerisul în Biblie (Ioan 4:35,Mat 9:36-38, Mat 13:40) . Exista aici o corespondenta intentionata, între avertizare si pedeapsa.
14:19-20 Teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu. Asemenea altarului de jertfa din cap.6, el ocupa toata suprafata terestra.
Pasajul este cel mai şocant din Apocalipsa. Martin Luther a decanonizat Apocalipsa din cauza acestui pasaj – nu putea asocia un Dumnezeu a l iubirii, care transformă apa în vin spre bucuriao amenilor cu această descriere. Imagineile sunt puterea de exprimare a unei atitudini, a unor sentimente în Vechiul Testament. Dar conţin ideea de bză că dragostea fără dreptate nu e dragoste veritabilă. Biblia asociază dreptatea tsedek cu harul hesed.
Dragostea lui Dumnezeu este mai mult decât să te simţi bine, cuvinte mieroase şi zâmbete tandre care alunecă peste realitatea mizerabilă. Dragostea lui Dumnezeu este de asemenea acţiune – acţiune ce-şi salvează poporul de o asemenea condiţie. Nu aceptă nici un compromis cu inamicul. Nu poate fi salvare din moarte şi suferinţă fără distrugerea totală a răului. Acesta este mesajul din spatele tabloului terifiant. Judecata este dreaptă şi atotcuprinzătoare şi ,ca o mare de sânge, cuprinde tot pământul.
Paradoxal . imaginea nu e dată să creeze frica, ci să reasigure – că binele va fi cel ce va domni veşnic, după distrugerea răului. Ca să-şi salveze poporul, Dumnezeu va înfrunta inamicul. Se va lupta şi va smulge oaia prinsă în gura leului ce rage, şi în final va reorienta istoria în direcţia cea bună – a vieţii şi dreptăţii. (dreptatea este caracteristica celor mântuiţi – de multe ori, în Biblie, a face dreptate este exprimarea unui caracter de creştin, de credincios – chiar când ea e făcut cu sabia în mână, ca în cazul lui Avraam, când a eliberat pe Lot).
Retrospectivă la Apocalipsa 14
Apocalipsa 14 ne spune că îniante de venirea lui Hristos, Dumnezeu va avertiza lumea, prin ultima solie a celor 3 îngeri de consecineţele nascultării şi va îndemna la pocăinţă; solia este ca cea a lui Ilie, care căuta să imprime loialitatea faţă de adevăratul Dumnezeu (Mal 4:5 – de aceea trebuie să vină Ilie). Solia e 1 Regi 18:21: urmaţi-L pe Dumnezeu adevărat, Creatorul, în limbajul Apocalipsei.
Evanghelia este veşnică: ceea ce a fost predicat mereu, de apostoli, acelaş lucru este predicat şi acum. Faptul că 3 îngeri predică nu oamenii, arată că lucrarea este divină şi se va face prin puterea lui Dumnezeu, mai degrabă decât prin cea a oamenilor. Ideea e cuprinsă şi în Matei 24:14 – unde este folosit pasivul divin, adică Evanghelia va fi predicată (nu voi o veţi predica), subliniind călăuzirea divină.
Este capitolul acţiunilor lui Dumnezeu, prin poporul Său, pentru contracararea înşelăciunii trinităţii malefice. Tabloul este în contrast cu ceea ce se întâmplă în cp 13:ameninţarea, opresiunea. Acum vedem Sionul, singurul loc din Apocalipsa, Sionul viitorului cu cei 144.000 răscumpăraţi de Dumnezeu.
14:1 Muntele Sion. Centrul guvernării lui Dumnezeu, în Vechiul Testament Ps 2:6, Isa. 24:23, Mica 4:7. Este locul eliberării pentru poporul lui Dumnezeu şi victoria lor finală Evrei 12:11. În Apocalipsa e în contrast cu Babilonul, cetatea blestemată. Fiarele ies din mare sau de pe pământ – Mielul vine de sus, din înălţimile Sionului, ceea ce reprezintă locul unde Dumnezeu locuieşte (Ps 48:2, Isa 14:13). Haosul produs de fiare, este contrabalansta de stabilitatea şi ordinea pe care Muntele Sion, o aduce – împărăţia, guvernarea lui Hristos. Chiar semnul apartenenţei este pus pe fruntea credincioşilor (14:1) în contrast cu lucrarea fiarei. Nr 144.000 reprezintă legământul cu Dumnezeu (12X12.000) în contrast cu absenţa lui Dumnezeu – 666. Muntele reprezintă stabilitatea, stânca, opusă dezordinii provocate de fiară – chiar şi semnul lui Dumnezeu e pus doar pe frunte, pe când al fiarei şi pe frunte, iar uneori, pe mână. 144.000 reprezintă legământul cu Dumnezeu, pe când 666 absenţa lui Dumnezeu.
În Apocalipsa 7, cei 144.000 erau sigilaţi pentru necazul cel mare. Acum ei sunt pe Sion, care reprezintă victoria escatologică a lui Dumnezeu. Ei au biruit, fiind loiali lui Dumnezeu, păzind poruncile; ei reprezintă urmaşii femeii 12:17. Acum ei sunt cu Hristos, celebrând pentru veşnicie marea biruinţă.
Numele lui Hristos şi a Tatălui Său scrise pe frunţi. Scrierea pe frunte este semnul apartenenţei (faţă de satana, sau faţă de Hristos). Promisiunea din 3:12 făcută Bisericii din Filadelfia se împlineşte astfel. Ei sunt cetăţeni veşnici ai cerului, în contrast cu locuitorii pământului, care primesc semnul fiarei 13:14.
Tunete, fulgere – În planul secund, se anunţă judecata. A venit momentul în care sfinţii să fie răsplătiţi, dreptatea făcută, când dragostea lui Dumnezeu pune capăt răului.
Cântarea nouă. Este cântarea mântuiţilor şi în 19:1.6. cântarea cea nouă este numită şi cântarea lui Moise şi a Mielului 15:3 – trimiterea la cântarea de mântuire a poporului la Marea Roşie, Exod 15. Ei sunt ca Israelul din vechime; după ce au trecut prin necazul cel mare (7:14), sunt pe celălalt mal, cântând mântuirea marea a lui Dumnezeu, din criza cea mai mare a istoriei. Numai mântuiţii pot cânta această cântare nouă.
14:3 Cântau o cântare nouă (ca şi când era o cântare nouă). Din 15:2-3 înţelgem că cei 144.00 cântă. Descrierea seamănă cu cea din 19:1.6, cântarea mântuiţilor ca ape multe şi un mare tunet. Specifică Psalmilor- reînvierea speranţei mântuirii. Cei 144.000 copleşiţi de minunea învierii, izbucnesc în armonie, în laudă, pe care doar ei o pot exprima.
14:4 Nu s-au întinat. – atât conştiinţa, cât şi hainele. Auristul perfect din greacă sugerează un moment specific în timp. SDABC spune că momentul este atunci când forţele religioase unite în imaginea femeii fac presiuni asupra credincioşilor lui Dumnezeu. Orice slăbiciune în acest sens, înseamnă întinare.
Femei. În Vechiul Testament, apostazia lui Israel, deseori e numită adulter. La fel în Apocalipsa – femeia curată e biserica adevărată; femeia curvă, este biserica falsă. Împăraţii, mai marii pământului şi toţi oamenii curvesc cu prostituata Babilon (14:8, 17:2.4, 18:3.9, 19:2). În contrast, cei 144.000 au refuzat să se întineze, închinându-se fiarei, ci au rămas loiali, puri lui Dumnezeu. Pluralul este posibil referire la Apocalipsa 17:5 – curva şi fiicele ei.
Feciori/verguri. Denotă pe cei necăsătoriţi, dar şi pe cei văduvi... În Vechiul Testament, Israelul apostat, adulter, întors la Dumnezeu e numit vigin 2 Împ. 19:21, Ier 31:4. În Noul Testament, fecioara este simbolul bisericii 2 Cor 11:2-3¸ Matei 25:1-3 (cele 10 fecioare, poporul lui Dumnezeu ce aşteaptă revenirea lui Hristos). Cei 144.000 sunt credincioşi lui Dumnezeu şi nu s-au întinat prin închinarea lor cu curva şi fiicele ei. Virginii contrastează cu cei ce s-au lăsat înşelaţi de fiare (13:14. 3.8). Metaforele conjugale sunt folosite pentru a descrie relaţia Dumnezeu – poporul Său: credincioşii sunt fecioarele Sionului (ISA 37:22, Amos 5:2), iubirea Sulamitei, tânjirea ei după iubitul ei, reprezintă dorinţa poporului după Dumnezeu, credincioşii sunt mireasa lui Hristos (Apocalipsa 19:7), relaţia de ascultare dintre credincioşi şi Isus are la bază dragostea (Ioan 14:15), pentru înlăturarea legalismului – dacă nu e dragoste, în relaţia cu Hristos se întâmplă ca în relaţia familială, unde dragostea lipseşte, se instalează formalismul, conformismul, oamenii rămân împreună, dar fără să se bucure de viaţă, unul de altul etc.
Este şi imaginea răbdării: Israel rămâne pur mereu, căci aşteaptă întâlnirea/unirea legală cu Mântuitorul/ iubitul. Ţara lor nu este din lumea aceasta – de aceea nu doresc aici o împărăţie, ci se păstrează pentru împărăţia ce vine de sus.
Cel dintâi rod pentru Dumnezeu. Formularea mai este găsită în Ier 2:3 – primele roade sunt închinate Domnului, iar restul e nimicit. Acelaşi sens aici – primul rod, mântuiţii (secerişul Apocalipsa 14:14-16) sunt în contrast cu cei ce nu vor fi salvaţi (strângerea strugurilor Apocalipsa 14:17-20). Ideea se repetă şi în Iacov 1:18. Acelaşi concept ca la virgini: Biblia numeşte pe Israel primul născut al lui Dumnezeu, prima roadă a recoltei, un popor pus deoparte pentru Dumnezeu. Poporul lui Dumnezeu, cei 144.000 sunt puşi deoparte în cadrul umanităţii – diferă de oamenii balaurului, prin acţiuni şi atitudini. Urmaşii balaurului sunt ca roboţii – nici nu vorbesc. Fiara vorbeşte pentru ei. Îngrijorarea lor principală este materială şi sconomică, ţinta lor succesul şi recunoşaterea lumească. Cei 144.000 sunt poporul lui Dumnezeu, toţi cei credincioşi lui Dumnezeu, în contrast cu cei seduşi de balaur, prezentaţi în cp 13. Nu sunt o calsă specială între mântuiţi, ci între pământeni, mântuiţii sunt clasa specială, nesedusă de balaur. Ei sunt spontani – Îl urmează pe Miel (14:4), cântă un cântec nou (14:3) – sunt creativi, poeţi, muzicieni, diferă de cei fixaţi, centraţi pe cele materiale, economice, ce se manifestă ca nişte roboţi – căci nu vorbesc, fiara vorbeşte pentru ei.
Îl urmează pe Miel oriunde merge El. Denotă loialitatea lor deplină faţă de Hristos; au menţiunut-o cu orice cost... Sunt spontani, creativi... cântă, merg după Miel. Creativitatea lor, dorinţa după autenticitate şi viaţă reală, nu le-a fost înecată de materialism, tehinicile comerciale ale fiarei şi nici a complotului comercial, dus de fiare.
Răscumpăraţi. Dintre oameni – adică nu mai aparţin lumii. Sunt cumpăraţi prin sângele Mielului 5:9. Ei merg pe Muntele Sionului, la Dumnezeu; ceilalţi, nemântuiţi merg la teasc, pentru a fi zdrobiţi (14:17-20).
14:5 Minciună. Probabil mai mult decât simplul neadevăr – minciuna puterii lui anticrist, caracterul său ce-L contestă pe Hristos 1 Ioan1:5-10, 2:21-22. Forţele demonice amăgesc, minţind pe oameni. Dar cei 144.000 nu trăiesc în minciună 22:15, 21:27 – minciuna este caracteristica celor ce nu intră în Noul Ierusalim. Rom 1:25 ne spune că păgânii au schimbat adevărul lui Dumnezeu pentru o minciună. Poporul lui Dumnezeu nu se lasă amăgit de minciună ca ceilalţi 2 Tes 2:11, ci iubeşte adevărul 2 Tes 2:10.
Fără vină. Termen folosit pentru jertfa fără cusur, ce era adusă lui Dumnezeu. Se foloseşte pentru Hristos, pentru viaţa credincioşilor, ce trăiesc fără vină înaintea lui Dumnezeu (Ef 1:4, 5:27, Fil 2:15 etc. Cei 144.000 nu se întinează curvind cu prostituata; de aceea sunt loiali, fără pată. Ei sunt fără vină ca Noe (Gen 6:9) şi Avraam (Gen 17:1), care L-au urmat pe Hristos, au umblat cu Dumnezeu. Beatrice Neall spune: starea aceasta nu este unică celor 144.000, o stare de perfecţiune atinsă doar de sfinţii din timpul din urmă, care trec prin necazul cel mare. Este evaluarea lui Dumnezeu a sfinţilor dintodteauna, din Vechiul Testament şi Noul Testament, care ca şi cei 144.000 şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului Apocalipsa 7:14. Această spălare şi umblarea lor cu Mielul îi face fără pată. Apelul lui Petru este să fim în pace cu Dumnezeu, fără pată, fără vină 2 Petru 3:14, adică să fim împăcaţi cu Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Romani 5:1
Imaginea îngerilor din aceasta pericopa aminteste de profetia lui Iisus din Mat 24:31. Scena celor doua recolte este în legatura cu Sanctuarul ceresc si în ea apar deasemenea trei îngeri. Trei îngeri pentru avertizare, trei pentru judecata.
Comentatorii vad în cei 3 îngeri interventia lui Dumnezeu prin trimisii lui de pe pamânt. Ei sunt, totusi, soli „ceresti", deoarece mesajul si misiunea lor sunt ceresti (2 Cor. 5:20, Gal 4:14
În redesteptarile din sec. XIX si în marea Miscare Adventa dintre anii 1840-1844, primii doi îngeri au fost identificati cu acele treziri si evanghelizari. Interesant este ca, în Miscarea Millerita, care sustinea ca reprezinta primul si apoi al doilea înger, nimeni nu a vorbit despre semnificatia celui de-al treilea înger. Abia dupa 1844, când unii adventistii au descoperit sabatul biblic si identitatea sigiliului lui Dumnezeu si a semnului fiarei. Îngerul al treilea a fost identificat în misiunea Adventistilor de Ziua a Saptea.
Imaginea anticipează judecata finală, când Dumnezeu aduce dragostea şi dreptatea Sa şi pune capăt răului (fulgere şi tunete în fundal).
Solia Primului Înger
În Matei 24:14, indiciul ce prevesteşte revenirea este predicarea Evangheliei. În Apocalipsa 14, acest lucru se împlineşte; este vestirea finală şi globală a Evangheliei. Privind clasa mântuiţilor pe Muntele Sion, Ioan observă şi 3 îngeri care cheamă la închinarea adevărată, mai înainte ca să cadă judecăţile lui Dumnezeu. În acest caz, este o întoarcere în timp... din ceruri, de la muntele Sionului înapoi la proclamarea Evangheliei. Ci ceata mântuiţilor ne este prezentată pe munte, apoi ni se spune cum au ajuns ei acolo, sau cum vor ajunge ei acolo – crezând evanghelia, temându-se de Dumnezeu şi păzind poruncile Lui. Din tabloul ameninţărilor fiarei, Biblia ne oferă un crâmpei din ce va fi soarta mîntuiţilor, finalul la Muntele Sion din ceruri, pentru încurajarea lor, şi apoi se întoarce în istorie, chiar înainte de venirea Fiului Omului (14:14), să ne arate cum au ajuns mântuiţii în Sion, cum au ajuns cei pedepsiţi la pedeapsă – atitudinea conştientă faţă de Evanghelia predicată, chir prin îngeri. Compararea cu Daniel 7, ne ajută să realizăm faptul că solia celor 3 îngeri ne aduce în Timpul Judecăţii, sau Kippurului ceresc (Daniel 8:14), sau în timpul sfârşitului (Daniel 8:17)
Daniel 7 Apocalipsa 13-14
1 Patru fiare Fiare cu 10 coarne (ce seamănă cu leul, ursul, leopardul)
2 Putere uzurpatoare şi opresivă (1260 zile) Putere uzurpatoare şi opresivă (42 de luni)
3 Judecata cerească Proclamarea celor 3 îngeri
4 Venirea Fiului Omului Venirea Fiului Omului
14:6 Locuitorilor pămânutlui. În Apocalipsa, aceştia sunt cei nepocăiţi, cei ce vor fi osândiţi, care nu sunt scrişi în cartea vieţii 13:8. Deci ultima solie nu e pentru poporul lui Dumnezeu, ci pentru închinătorii fiarei.
Evanghelia veşnică. Misiunea primului înger. Este o singură evanghelie, de la Cincizecime încoace: Isus a murit, a înviat, ne-a iertat păcatele, este în cer şi mijloceşte pentru noi, face judecta, va reveni să ne ia cu El. Matei 24:14 – Evanghelia această unică, veşnică va fi predicată la sfârşit, ca şi la început. Este plină de speranţă: sfârşitul tragediei pământului este apropae – vs 7, judecata a sosit. În greaca clasică, cuvântul anunţa fie vestea bună a victoriei – fie înfrângerea inamicului, fie sosirea împăratului roman, care impunea Pax Romana, înlăturând necazul şi frământările.
Oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricăruinorod. Evanghelie universală. Vezi îndemnul din 10:11. Dacă fiara acţionează universal 13:7-8, la fel Evanghelia acţionează universal 14:6. Încă nu e prea târziu pentru pocăinţă – Matei 14:14.
14:7 Glas tare. Strigătul deşteptător pentru pământ
Temeţi-vă de Dumnezeu/ Judecătorul. În Vechiul Testament înseamnă a-L lua în serios pe Dumnezeu, a avea relaţie cu El, a crede în El: Exod 14:31, Gen 22:12 1 Sam 12:14.24, Neemia 7:2, Ieremia 44:10. Frica de Domnul e începutul înţelepciunii: PS 111:10, Prov 1:7, 9:10. Temerea de Domnul are ca rezultat întotdeauna binele: Lev. 19:14.32, 25:17.36.43, sau evitarea răului Iov 1:1.8, Prov 3:7. Este începutul vieţii morale Ecl 12:13, Teme-te de Dumnezeu, adică păzeşte poruncile Lui, conjuncţia şi este una explicativă, nu una care adaugă – omul este legat de poruncile lui Dumnezeu, în vederea judecăţii Ecl 12:14. A te teme de Dumnezeu înseamnă să-L iei în serios, să faci o întoarecere decisivă în viaţă, să intri într-o relaţie cu El şi să I te angajezi total. Cine se teme de Dumnezeu, se pocăieşte – 11:13 // 16:9. Şi trăieşte în conformitate cu cerinţele lui Dumnezeu: cu ceea ce e bun, drept, corect, păzeşte poruncile nu numai în public, ci mai ales în particular, în intimitatea noastră; aşa este religia veritabilă – relaţia cu Dumnezeu, conştinetizarea prezenţei Sale oricând, oriunde, nu doar în locurile sacre, sau zilele sacre.
Dragostea de Dumnezeu nu înseamnă paralizie rece, formalistă, spaimă. E asociată cu dragostea – vezi Deut 6:2 (temerea). 5 (iubirea). A te teme de Dumnezeu înseamnă a-L iubi şi a fi iubit de El! A-L iubi pe Dumnezeu, semnul vizibil este să împlineşti voia Lui, adică poruncile Lui.
Dumnezeu este şi Judecător – ca în Orientul antic (Ex 18:13, 2 Împ 15:5). a te teme de Dumnezeu înseamnă a fi conştient că El vede tot: oriunde suntem, orice facem – conduita (Deut 6:2)
Daţi-I slavă. Cuvântul slavă vine de la ebreiescul kabod – greutate; cine Îl ia în considerare pe Dumnezeu, Îi dă slavă. Cine se teme de Domnul, efectul este acesta. Cine se teme de Domnul, Îl slăveşte, păzind poruncile Lui (astfel dându-I dreptate lui Dumnezeu, Romani 3:4) Ioan 15:8. Aşa a făcut Isus Ioan 17:4. Creştinul, în tot ceea ce face, să-L slujească pe Dumnezeu 1 Cor 10:31. Peste tot în Vechiul Testament temerea de Dumnezeu este alăturată păzirii poruncilor Lui Deut 6:13.17, 5:29, Ier 44:10, Ps 111:10 etc. Temerea de Domnul şi păzirea poruncilor Lui este datoria supremă, ultimă a omului Ecl 12:13. Darea slavei aici, este doar în relaţie cu păzirea poruncilor Sale. Poporul final al lui Dumnezeu se teme de El 11:18, 15:4, 19:5 şi păzeşte poruncile Lui 12:17, 14:12. Versetul critică ipocrizia şi manifestarea religioasă superficială, ce permite oamenilor să construiacă temple mari, dezbat teologie despre Dumnezeu, dar inima rămâne rece, nu se teme de Dumnezeu şi e în stare de minciuni şi crime oribile – vezi holocaustul şi tragediile din ţările creştine, provenite din inimi care nu se tem realmente de Dumnezeu. Dar cine să se mai teamă de Dumnezeu, pe care lumea modernă Îl descrie ca pe un bătrânel amabil, de care nu prea ţi cont, decât la nevoie; iar Isus, este copilul simpatic, prea simpatic ca să fie adevărat – tot ceea ce e real, este considerat ceea ce e palbabil: economic! Oamenii fundamentează oraşele lumii de azi, uitând de tot oraşul lui Dumnezeu din ceruri. Mesajul Apocalipsei, Temeţi-vă, luaţi în serios, nu e numai un basm, este foarte actual.
A venit ceasul judecăţii Lui. Greacă e diferenţă între cuvântul ce denotă judecata, actul judecăţii krisis şi rezultatul, verdictul judecăţii, krina. Aici e prezent krisis- judecata preadventă. Verbul a început, denotă o acţiune începută cândva şi care este în desfăşurare. Apelul închinării este în legătură cu începerea judecăţii. Judecata este în faza ei anterevenire – faza 2, va avea loc la sfârşitul mileniului Apocalipsa 20. Din Apocalipsa 14:14-20 şi alte pasaje biblice (Matei 25, Ioan 5:28-29) ne arată că la venirea lui Hristos, taberele sunt stabilite în buni şi răi – vezi şi Apocalipsa 22:12. Isus arată clar că la judecata krina, cei drepţi nu participă Ioan 5:24. Ei participă, reprezentaţi de Hristos doar la prima fază, krisis, când se stabileşte soarta definitivă a oamenilor 2 Cor 5:10. Faza 2 a judecăţii, priveşte doar pe cei ce vor fi executaţi.
Această fază a judecăţii are loc în acelaşi timp cu ultima proclamare a Evangheliei veşnice. De fapt, judecata finală este parte a Evangheliei veşnice. Pentru cei mântuiţi, judecata este veste bună) (sunt declaraţi nevinovaţi – Nelu Dumitrescu cu soldatul care urlă în închisoare, că nu e judecat, băgat în seamă... nenea de la adunare cu canalul, oameni arestaţi 9 ani, dar niciodată judecaţi). Acum se împlineşte strigătul din 6:10 până când? Pentru cei răi, judecata nu e o veste bună. Ei mai sunt chemaţi odată prin evanghelia veşnică; Dumnezeu doreşte să-i mântuiască 2 Pt 3:9, de aceea îi cheamă.
Închinaţi-vă Celui ce a făcut... Chestiunea centrală în criza finală va fi închinarea. Doar două categorii finale, ce se închină lui Dumnezeu, sau fiarei. Cine se închină lui Dumnezeu, este scris în cartea vieţii; cine nu – lipseşte de acolo 13:8. Închinarea adevăratului Dumnezeu răspunde provocării evoluţioniste, dar şi ignorării zilei speciale de închinare, semnul loialităţii omului faţă de Dumnezeu Exod 31:13-17, Ez:20:12.20. închinarea e descrisă în termenii poruncii a 4-a Exod 20:11. Înţelegem de aici că Sabatul va fi o chestiune centrală în problema închinării – însă problema nu se reduce numai la sabat. După cum Moise îşi îndemna poporul să se teamă de Dumnezeu şi să păzească poruncile Sale la intrarea în Canaan, după cum Solomon însumează toată datoria omului în aceleaşi cuvinte Ecl 12:13, tot aşa Dumnezeu cheamă la ultima Sa chemare, înainte de intrarea în Canaanul ceresc, pământenii să se pocăiască. Reacţia la imensitatea şi frumuseţea universului, este închinarea. În Vechiul Testament închinarea este legată mai mereu de creaţia Ps 95:6, Neemia 9:6. Închinarea este simgurul răspuns la creaţie. Închinarea vorbeşte de: 1. Uimirea faţă de infinita Lui distanţă şi putere faţă de om; 2. Apropierea Sa voluntară faţă de noi, comuniunea cu noi; prin atingerea Lui ne-a dat şi ne deă viaţă. La fel vedem în Gen – cp 1:1-2:4 – Dumnezeu Creator; cp 3:4-24, YHWH, Dumnezeu personal, imanent, Dumnezeul istoriei şi existenţei, Dumnezeul creaţiei.
Izvoarele apelor – pe lângă elementele clasice ale creaţiei (cerul, pământul, marea EX 20:11), apar izvoarele apelor – simbolul vieţii. Este în contrast cu deşertul morţii, răului şi limitărilor (Apocalipsa 12:6.14, 17:3). Este imaginea Noului Ierusalim, care va abunda de viaţă, promisiunea unui tărâm recreat de Dumnezeu (Apocalipsa 7:17, 22:17, Eze.47:1-12) un nou Eden (Gen 2:10-14).
Solia celui de al doilea înger
14:8 Al doilea înger. Expresia arată clar că mesajul este pereche cu cel dintâi: cine se închină lui Dumnezeu, trebuie să respingă orice sistem, practică ce-l face să se întineze cu imoralitatea închinării propusă de fiară. Atenţia este spre tabărăa duşmanului – mesajul e de avertizare, prevesteşte nenorocirea, nu vestea bună, ca în primul caz.
A căzut, a căzut. În greacă, aoristul repetat are sens de viitor – dar un viitor care se împlineşte cu siguranţa descrierii unui eveniment trecut. Profeţii sunt atât de siguri pe predicţia pe care o fac – o consideră împlinită (Isa 21:9, Ier 51:7-8)
Babilonul cel mare. Prima dată când apare în Apocalipsa. Imaginea e inspirată din Vechiul Testament, unde Babilonul (poartea zeilor) este puterea religioasă-politică opusă lui Dumnezeu şi poporului Său: Gen 11:1-9; Babilon egal Lucifer pentru Isaia 14:12-14, comportamentul Babilonului devine simbol al comportamentului lui Lucifer şi a celor inspiraţi de el. Babilonul cel mare, aluzie la îngâmfarea lui Nebucadneţar (Daniel 4:30), dar Dumnezeu pedepseşte şi nimiceşte Babilonul (Daniel 4:21-32). În sec I dHr, Babilonul era numele simbolic pentru Roma (1 Petru 5:13).
În Apocalipsa 17:1-13, Babilonul este o prostituată, care stă pe fiară şi pe ape – fiara şi apele reprezintă puterile seculare. Deci, Babilonul nu reprezintă aceste puteri, ci altceva. Babilonul reprezintă confederaţia religioasă din timpul din urmă, făcută de triumviratul satanic – balaurul, fiara şi profetul mincinos. Babilonul religios include orice credinţă, idee sau sistem religios, care predică posibilitatea omului să se mântuiască, opunându-se astfel învăţăturii evangheliei. Babilonul modern doreşte să se înalţe ca Dumnezeu 2 Tes 2:3-4, contraface Trinitatea Apocalipsa 13, se luptă împotriva poporului lui Dumnezeu şi doreşte să domnească golbal. Babilonul modern este puterea corupătoare, ce stă în spatele puterilor civile, care îi vor sluji scopurile, în timpul din urmă Apocalipsa 17:12-17. Totuşi, ca şi Babionul cel vechi, Babilonul cel nou va fi nimict de Dumnezeu – căderea lui este ilustrată prin căderea primului Babilon – Apocalipsa 16:19 prevede colapsul babilonului modern. Evanghelia este veşnică – Babilonul cade; căderea lui, anunţată de îngerul al doilea, este descrisă mai târziu în Apocalipsa 18.
Vinul mâniei curviei ei. În Apocalipsa cine bea vinul curviei, cine se lasă amăgit de farmecele Babilonului, va primi cupa mâniei divine 17:3, 18:2 – ce vine în urma judecăţii lui Dumnezeu 14:9-10. Imaginea este din Ier 51:7// 25:15. La fel vede şi Ioan Babilonul, ca puterea ce seduce Apocalipsa 17:1-2, 18:3. Pământenii se asociază cu Babilonul, persecutând reprezentanţii lui Dumnezeu pentru prosperitatea economică şi securitate 18:3.9-19; de aceea, primesc cupa mâniei divine. Urmaşii Babilonului sunt îmbătaţi de învăţăturile Babilonului, intoxicaţi şi au pierdut sensul realităţii. AU fost înşelaţi – ca în Prov 23:31-34.
Curvie. Imoralitatea înseamnă necredincioşia faţă de Dumnezeu, atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament: Isaia 57:3-12, Iacov 4:4. (vezi şi versetul 4). – contrast cu cei 144.000. Babilonul s-a dat drept cetatea lui Dumnezeu – adepţii lui l-au crezut. Misiunea îngerului al-II-lea este să deconsipre această fraudă: în Daniel este lucrarea cornului cel mic, în Apocalipsa a fiarei din mare, sisteme omeneşti, insitituţii omeneşti ce uzurpă autoritatea divină, atentează la lucrarea lui Hristos.
Babilonul cade – invitaţie ca nimeni să nu fie înşelat, ci să iasă din el, ca să fie mântuit (18:1-4). Certidudinea căderii lui şi a veşnicie Evangheliei, este speranţa credincioşilor. Căderea Babilonului din istoria veche (539 îHr) a devenit prototip al tuturor căderilor. Mândria, autosuficienţa, pretenţia de infailibilitate, ce aduce confuzie şi mai apoi căderea, este ceea ce acuză îngerul aici. Acest lucru e valabil atât pentru Babilobul antic, cât pentru orice instituţie de-a lungul timpului şi orice individ care are aceste caracteristici – va veni şi căderea!
A treia solie îngerească
14:9 Dacă se închină... continuă solia îngerului 1 – problema este a închinării. Cine se închină fiarei, nu este loial lui Dumnezeu, păzind poruncile Lui. Atunci va primi judecata lui Dumnezeu. Când cineva primeşte semnul fiarei, bea din cupa curviei babilonului 14:18 Fiara uzurpă locul lui Dumnezeu, Creatorul, primind închinarea. Solia îngerului vorbeşte de soarta omenirii, după căderea Babilonului: cine i s-a închinat fiarei, are soarta fiarei; cine I s-a închinat lui Dumnezeu, are parte cu Dumnezeu.
14:10 va bea din vinul mâniei lui Dumnezeu... nediluat. Imaginea judecăţii lui Dumnezeu – Ez.23:32-34, Isaia 51:17, Mat. 20:22. Mânia lui Dumnezeu înseamnă atât neplăcerea Lui, dezgustul Său, cât şi înverşunarea, mânia, indignarea pasională. Sunt folosite mai multe cuvinte pentru a exprima realitatea şi intenistatea mâniei lui Dumnezeu, în judecata finală. Mânia lui Dumnezeu e în cupă şi va fi turnată sub forma celor 7 plăgi, din 15-16 – cu ele se isprăveşte mânia lui Dumnezeu 15:1 (cum ramâne cu distrugerea de după 1000 de ani? Asta să fie culmea mâniei lui Dumnezeu?). Sigilaţii fiarei, însemnaţii ei, au caracterul ei întipărit în inima lor. Au băut vin, s-au ameţit... acum vinul pedepsei e peste ei. Deci pedeapsa este în însăşi acţiunea/ alegerea lor: cu cât beau mai mult vin de-al fiarei, cu atât se pregătesc să primească pedeapsa lui Dumnezeu.
Neamestecată – ne diluată. Adică mânia lui Dumnezeu nu mai e însoţită de milă Ps 75:8. Nu este un sentiment omenesc, ci reacţia normală a sfinţeniei lui Dumnezeu faţă de continua opoziţie faţă de evanghelie, persecutarea celor credincioşi, neascultarea poruncilor şi încăpăţânarea în a face răul. Mânia Sa e corelată cu mila şi dragostea Sa- căci fără distrugerea răului, împărăţia Sa nu vine.
Înaintea sfinţilor şi înaintea Mielului. Referire clară la Apocalipsa 20, distrugerea finală a celor răi. Această distrugere era pregătită pentru diavol (19:20), dar toţi aliaţii lui au parte de ea.
14:11 Fumul chinului lor se ridică în veci vecilor. Imagine din Vechiul Testament: Sodoma şi Gomora nimicite prin foc şi pucioasă Gen 19:24; Avraam vede fumul ce se ridică Gen 19:28 (dovadă a distrugerii complete a lui Dumnezeu); Iuda comentează pasajul, vorbind de focul veşnic, ce a distrus Sodoma şi Gomora Iuda 7. La fel Isaia 34:8-10: această imagine, distrugerea Edomului, este tabloul ce-l inspiră pe Ioan – Edomul mai arde azi? La fel Isa 33:14 – focul mistuitor = foc veşnic // foc mistuitor, ce consumă pentru veşnicii - focul distruge pentru totdeauna. Scopul focului este să consume, niciodată să conserve!!! Expresia se referă la prezenţa focului, până termină de distrus; apoi la permanenţa efectului său. Este şi imaginea Gheenei – Valea lui Hinnom; la sud de Ierusalim Israel ardea copii lui Moloh (2 Regi 23:10). Locul a fost convertit în groapă de gunoi, amintind de abominabila jertfă pentru Moloh, unde mereu ardea gunoiul cetăţii – asta e soarta Babilonului, a cetăţii ce se încrede în sine.
Nu au odihnă, zi şi noapte. Imaginea oamenilor ocupaţi cu lucrurile Babilonului (Gen 11:3-4, Dan 6:6), ce nu au timp să se oprească şi să includă şi pe Dumnezeul cerurilor în viaţa lor, depinzând mereu 100% doar de ei. Contrast cu sfinţii, care se odihnesc 14:13, 6:11. Cei nemântuiţi nu vor intra în această odihnă, în odihna mântuirii, ca şi cei din vechime Ps 95:11 – Evrei 4:9-11: odihna credinţei în opoziţie cu neodihna necredinţei.
Exprimarea grotească a îngerului al treilea e răspuns la arma diavolului, care prin forţă îi face pe oameni să se teamă şi să primească semnul fiarei 13:15. Aici, teama de fiară este întrecută de teama de pedeapsa lui Dumnezeu, care e mai grozavă decât lucrarea fiarei. Mat 10:28 spune la fel: teama să fie de Acela, de Dumnezeu care are dreptul să nimicească pentru vecie (îndemn ce e în armonie cu începutul pasajului îngerilor: Temeţi-vă de Dumnezeu!)
14:12 a. Anunţarea căderii Babilonului are alt efect pentru credincioşii lui Dumnezeu – instituţiile omeneşte sunt în culmea succcesului. Nu se găseşte nici un loc pentru Dumnezeu în lumea modernă, sofisticată. Prevestirea căderii Babilonului din partea îngerului, cere perseverenţa credinciosilor: deşi acum instituţiile omeneşti sunt de succes, totuşi vor cădea; cea ce va dăinui veşnic este împărăţia lui Dumnezeu, şi doar ea.
Solia celor 3 îngeri, orbitează în jurul judeăţii şi a creaţiunii. Judecata implică legea şi temerea de Domnul – judecata se face pe baza legii lui Dumnezeu. Minunea creaţiunii, motivează credinţa şi închinarea către Dumnezeu – singura definiţiei biblică a credinţei, implică creaţiunea Evrei 1:1-3. (deci lege şi har, ascultare şi credinţă mereu şi mereu).
A crede că Dumnezeu a creat totul din nimic, înseamnă a-ţi asuma un risc – a crede că ne tragem din ceva ce nu se vede. Minunea creaţiunii este cea mai mare minune: existenţă din nimic. Evoluţioniştii nu dorescă să meargă în această direcţie, ci preferă ideea dezvoltării naturale a formelor complexe de viaţă din ceva preexistent – dar întrebarea originii primare, a cauzei primare nu primeşte răspuns astfel.
Credincioşii nu doar ascultă poruncile lui Dumnezeu, ci cred în Dumnezeu – care le rămâne mereu exterior lor, nu-L văd, dar El va judeca, căci El a creat. Ideea loveşte lumea noastră de azi, care îşi caută dumnezeul din ei – ideile panteiste şi spiritualiste nu au fost niciodată mai popualre, ca acum. Ideile păgâne: reîncarnare, spiritualizarea naturii, nemurirea sufeltului – au mare putere în creştinism, dar şi în societate în general. Ideea nemuriri naturale a sufeltului cotrazice creţia (şi caută dumnezeirea în om – scânteia divină din el) – Dumnezeu ne-a creat din ţărână, în legătură cu El; cînd legătura se rupe, moartea apare (Gen 2:17). Pentru că suntem fiinţe create, nu suntem fiinţe nemuritoare natural; credinţa în creaţie face credinţa în înviere posibilă.
Rămăşiţa credincioasă
14:12b Sfinţii. Par a fi aceiaşi din 13:10.7 – asupra cărora se năpusteşte fiara; ei sunt rămăşiţa 12:17. Sunt invitaţi să reziste, nu să se răscoale, să se opună. Ei rămân loiali lui Dumnezeu în timp ce sunt loviţi cu idei false, asaltaţi de confederaţiile religioase şi ameninţaţi de puterile civile. Ei nu cedează înşelăciunii diavolului, sau intimidării coerciţiei – ei ţin poruncile lui Dumnezeu, rămân loiali, astfel fiind nedespărţiţi de dragostea lui Dumnezeu Romani 8:38-39. Ei nu sunt retraşii din societate, absenţi din viaţă socială. Ci ei sunt activi: destabilizează ordinea impusă de guvernul fiarei, merg împotriva curentului social şi cultural. Ei sunt revoluţionari: simt că vine sfârşitul acestei lumi, de aceea se acordează după ritumul altei lumi.
Credinţa lui Isus. Cu sensul de credinţa în Isus, adică loiali lui Isus până la capăt. Aici, sensul lui păzesc este ca în 2 Tim 4:7 – a menţine, a rămâne loial, în ciuda persecuţiei majore. Cei ce îşi păstrează credinţa în ei înşişi, în puterile ei, nu vor primi ceea ce Isus dorea să le ofere.
14:13 ferice de morţii care mor în Domnul de acum. A doua din cele 7 fericiri ale Apocalipsa (1:3, 14:13, 16:15, 19:9, 20:6, 22:7.14). Cei ce mor cu speranţa învierii sunt fericiţi, peste angoasa şi spaima morţii, ce îi însoţeşte pe supuşii Babilonului (Babilonul cade – nu se poate susţine pe el, nu poate să-şi dea viaţă, nu poate să dea viaţă; aşa sunt toţi ce se încred în el. În faţa morţii nu au nici o perspectivă, nici o speranţă). Pentru sfinţi, e speranţ dincolo de mormânt – faptele lor îi urmează. Evrei 6:10-12.
Toti cei care au murit în Domnul sunt fericiti, fiindca sunt sfinti si au parte de prima înviere (20:6). Dar aici este o fericire speciala, rezervata celor care mor în Domnul „de acum încolo". Este vorba de privilegiul unei învieri speciale, imediat înainte de ziua venirii Domnului, a celor care au murit în Domnul în credinta adventista (de la 1844 încoace). Observati cele de la Daniel 12:2. Aceasta referire la cei ce au adormit în Christos de la 1844 încoace arata ca fusese prevazuta o întârziere a venirii Domnului dupa 1844, în harul lui Dumnezeu, spre pocainta multora (2 Petru 3:9-12).
Odihna – este imaginea mântuirii, în opoziţie cu neodihna din versetul 11. Mântuirea este odihna credinciosului în Hristos Evr 3:6.11.12.13.14. 18-19!!!, 4:1, 2.3, 10-11 – odihna =credinţă = mântuire. În ea se intră prin credinţa în cuvântul propovăduit (vs2). LA cei trei îngeri e la fel: cuvânt propăvăduit. Cine îl crede intră în odihna lui Dumnezeu (Apocalipsa 14:13), adică mântuirea; cine nu crede, nu are parte de odihnă, adică nu are parte de mântuire, pentru că nu au crezut (Apocalipsa 14:9). Deci, pasajul spune că cei credincioşi au parte de mântuire/odihnă, iar ceilalţi, cei necredincioşi, nu au parte de odihnă/mântuire.
Osteneli. Cu sensul de epuizare. Când cineva moare pentru Hristos, pare a fi o tragedie – dar Dumnezeu spune că nu e aşa; cine moare, se odihneşte, în comparaţie cu neodihna celor răi, din versetul 11. Odihna se referă şi la eliberarea de îngrijorare şi epuizare. Este aceeaşi odihnă ca în 6:9-11, în sigiliu 5, când se vorbeşte de martirii lui Dumnezeu.
Faptele lor îi urmează. Ostenelile lor înseamnă proclamarea adevărului Evangheliei, păzirea poruncilor lui Dumnezeu – ei se pot odihni acum, căci faptele lor îi uremază. 1 Cor 15:58 se demonstrează a fi adevărat. Faptele credinciosilor îi urmeaza. În slava, nu în moarte. Dai mai întâi ele trec pe la judecata pentru a fi martore în favoarea credintei în Christos a faptuitorului. Nu se poate discuta în sens legalist de aceste fapte: ele îl urmează pe om şi vorbesc despre el, atunci când omul nu se mai poate lăuda cu faptele lui sfinte – după moarte chiar. Faptele rămân în memoria lui Dumnezeu – acesata e criteriul, nu în memoria sfinţilor. Mai întâi intră omul în odihna lui Dumnezeu, prin credinţă, este mântuit, şi în ceruri descoperă că acelea au fost faptele neprihănirii –ca în parabola oilor şi caprelor MT 25, când mântuiţii sunt surprinşi că faptele lor comune, de ajutorare, au fost faptele neprihănirii, care i-au urmat în împărăţia cerurilor.
Judecata şi creaţiunea – vorbesc de toată istoria noastră: Începutul şi sfârşitul. Introduce şi o tensiune deosebită. Creaţiunea vorbeşte de bucuria, veselia, viaţă din abundenţă, dragoste pentru vaţă. Dar plăcerea se măsoară în legi, disciplină, judecată. Tensiunea apare din prima poruncă dată omului Gen 2:16-17 – ai libertate maximă, atât timp cât nu faci ceea ce e interzis. Şi în Ecl 11:9 Libertate responsabilă, fericire ce vorbeşte de dreptul altuia, de consecinţe etc. Viţa creştină se desfăşioară între cei doi poli: sunt credincioşi ce predică conformarea, perfecţionismul şi că nu e mântuire fără ascultarea strictă; ceilalţi, reduc religia la sentimente pozitive, privind spre harul crucii şi atât. Tensiunea se păstrează în toată Biblia şi atunci când avem viziunea echilibrată asupra ei – când nu accentuăm una dintre extreme, echilibrul aduce bucuria vieţii: Isus a râs, cântat, mâncat cu oamenii, dar rugăciunea Lui era ca aceştia să fie feriţi de rău (Ioan 17: 15).
Judecata şi creţiunea – elementele esenţiale ale Zilei Ispăşirii, atât în Levetic 16, ct şi Daniel 7. Curăţirea sanctuarului însemna curăţirea pământului de păcat – căci sanctuarul este văzut ca un microcosmos Ps 78:69. Construirea sanctuarului este descrisă după modelul creaţiunii: 7 etape, la finalul cărora se spunea s-a terminat lucrarea (Exod 40:33 // Gen 2:2) – la fel şi templul lui Solomn, 7 etape pe 7 ani, finalizate cu expresia a terminat ... lucrarea (1 Regi 7:40). În Biblia ebraică, expresia această, a isprăvit... apare doar la creaţie şi la ridicarea sanctuarului. Şi creaţiunea este descrisă în termenii sanctuarului: Isa 40:22. Matei identifică distrugerea templului cu a cosmosului Mat 24:1-39, iar perdeaua din templu se rupe când pământul se deschide (Mat 27:51). Astfel ritualul de Kippur simbolizează curăţirea întregului pământ – recreera, Noul Ierusalim (Apocalipsa 21:2, Isa 65:17:18). Daniel face aceleaşi analogii în Daniel 8:14, unde expresia seri şi dimineţi ne trimit la creaţiune (Gen 1:5.8 etc). aşa vedea şi tradiţia rabinică, cea mai veche, care spunea că Dumnezeu a creat prima zi pentru oameni, ca zi de Kippur. Astfel contextul istoric al soliei celor 3 îngeri, este despre un Kippur ceresc, iar din paralela cu Daniel 7 înţelegem că timpul este din sec XIX, de când se vesteşte apropiata revenire a lui Hristos, pentru a refce lucrurile noi, a recrea.
Cele două recolte
SEPARAREA descrisă de cele două recolte, are loc înainte de revenire!!!
14:14. Ca un Fiu al Omului . Este Hristos – Apocalipsa 1:13, Daniel 7:13.
Nori. Aluzia la revenirea lui Hristos, descrisă în Matei 24:30, 26:54, ca venire pe nori.
Cunună de aur. Stepfanos, cununa biruinţei. Viziunea începe cu o femei, îmbrăcată în soare şi încoronată cu stele. Fiul omului e aici pe nor, încoronat astfel este corespondentul femeii – viziunea Fiului răspunde viziunii femeii. Venirea lui Mesia răspunde oftatului femeii din pustie. Este speranţa credincioşilor, ce i-a inspirat să se salute cu Marana tha – Vino Doamne! (1 Cor 16:22). Tha este acelaşi cuvânt ca în Daniel 7, pentru descrierea Fiului omului ce vine (Daniel 7:13).
Seceriş. După ce proclamarea finală se încheie, vine timpul secerişului. Marcu 4:29. Finalu în Biblie e comparat cu culegerea roadelor – adică după creştere, se ajunge la maturitate – atunci este timpul de strâns (Amos 8:2) Dumnezeu constată dominanta, creşterea, roada vieţilor oamenilor, acum totul e copt. Şi vine răsplătirea sau condamnarea. Cine s-a bucurat de viaţă, a trăit-o în tensiunea respectării celorlalţi, a anticipării urmărilor, a consecinţelor (tensiunea libertate, bucurie viaţă – judecată), cine s-a pregătit să trăiască viaţa şi s-a copt, primeşte viaţa. Cine s-a pregătit pentru moarte, cine nu a respectat viaţa aşa cum e ea descrisă de Dumnezeu – singura viaţă posibilă – s-a copt pentru distrugere.
Ioan descrie judecata lui Dumnezeu prin cele două recolte: secerişul grânelor, ce avea loc primăvara – şi culesul viei, ce are loc toamna.
14:15 Templul. Naosul, adică Sfânta Sfintelor.
Seceră. Imaginea îngerilor secerători, care adună pe mântuiţi pentru răsplătire şi pe condamnaţi pentru pedeapsă, deci care despart pe unii de alţii, este des întâlnită la Isus: Marcu 4:29, Matei 13:39-43, Marcu 13:27, Matei 24:31. Dacă clasele sunt formate înainte de revenirea lui Hristos, asta dovedeşte realitatea judecăţii preadvente, la care nu participă oamenii (în cauză). Îngerii sunt cei care despart pe cei răi de cei buni, adică ei sunt cei care fac judecata – adică în prezenţa lor se face judecata şi ei confirmă justeţea deciziei divine pentru mântuirea unora. Mântuiţii sunt primul rod 14:4 (de aceea sunt acum „culeşi”, la prima recoltă, din primăvară nu la a doua, din toamnă). Ei sunt sigiliaţi Apocalipsa 7:3-8, sunt sub protecţia lui Dumnezeu în contrast cu supuşii fiarei, care vor fi nimiciţi. Ei vor fi transformaţi 1 Cor 15:50-54, în trupuri nemuritoare şi apoi luaţi în slava lui Dumnezeu 1 Tes 4:17. Secerarea este asociată cu venirea lui Hristos, cu ziua judecăţii. Ziua judecăţii este asociată cu venireal ui Hristos şi în Daniel 7. Vedem şi în Apocalipsa, structura lui Daniel: Isus vine şi face judecata pozitivă – judecata vieţii, căci culege grâul, adică sentinţă favorabilă pentru credincioşi.â – adunarea lor, adunarea grânelor, depozitarea lor în siguranţă. Apoi vine recolta viei – şi pedepsirea celor răi în foc (Apocalipsa 14:18 //Daniel 7:11)
14:17 Şi în cazul nimicirii, îngerii ies din templu/din altar.
Secerişul pământului. Are aspecte negative – judecata lui Israel, dar şi pozitive în Vechiul Testament (Ier 51:33; Osea 6:11). La Isus, secerişul este adunarea oamenilor în împărăţia lui Dumnezeu Matei 9:37-38, Marcu 4:29, Matei 13:39-43, când grâul e pus în hambare, iar neghina pe foc Matei 3:12.
14:18 Altarul. Cel din curte, al arderilor de tot, sub care sufletele martirilor cereau dreptate – 6:10. Acum se împlineşte; îngerul ieşit din acel altar, face draptate, asupra locuitorilor pământului.
Stăpânire asupra focului. E îngerul din Apocalipsa 8:3-5, care slujeşte aducând rugăciunile celor din 6:10 înaintea lui Dumnezeu. Apoi, acest înger umple cădelniţa cu foc şi aruncă spre pământ, focul nimicirii 8:5, ce anunţă apropierea judecăţii finale.
14:19 Marele teasc al mâniei lui Dumnezeu. Imaginea teascului: două recipiente, unite printr-un canal. Recipientul 1 era mai sus. Aici se puneau strugurii; erau călcaţi în picioare, iar zeama rezultată era colectată de canal şi ajungea în recipientul nr. 2. Este imaginea folosită în Vechiul Testament pentru mânia lui Dumnezeu Isaia 63:1-6.
14:20 Călcat în picioare afară din cetate. În mod sigur, noua cetate, Noul Ierusalim, în care nimic întinat nu va intra 21:27. Imagine preluată din Ioel 3:13. În afară cetăţii, în afara zidurilor Ierusalimului, deci pentru restul lumii, pentru duşmanii lui Israel. Imaginea se repetă la scară planetară, în timpul sfârşitului, cu Israelul spiritual al lui Dumnezeu. Goyim – cei din tabăra lui satan sunt în afara taberei lui Dumnezeu.
Sânge până la zăbala cailor. Imagine hiperbolică, folosită în sec. I, ce descrie judecata finală; imaginea sugerează severitatea execuţiei lui Dumnezeu, mondială, generală, ce atinge pe toţi aceia care nu au dorit umbrela protecţiei lui Dumnezeu. Limbajul e grotesc, pentru că se află în contextul fricii pe care o imprimă fiara. Imaginea pe care o prezintă Dumnezeu ar trebui să fie mai puternică, pentru ca omul să nu se teamă de fiară, ci de Dumnezeu.
1600 de stadii. Cam 400 Km. Numărul e simbolic: 4x(4x4x100) – adică universalitatea, tot pământul. Unii spun că e lungimea Palestinei, şi ca ilustrare a conflictului final – aici se va da ultima bătălie, încleştare, între toate forţele lumii. Sau 4 e numărul pământului, aici e 4 ori 400 – adică simbolul universalităţii pământului şi a pedepsei finale. Biserica poate aştepta o eliberare deplină, apropiată.
Întregul tablou este plin de simboluri si trebuie sa observam ca atât sentinta favorabila cât si pedeapsa, vin din Sanctuarul ceresc (v.l5.17) si din altarul care simbolizeza jertfa lui Iisus (v.18). Pentru unii, Crucea va pronunta îndreptatire si mântuire, pentru altii va rosti sentinta mâniei lui Dumnezeu.
Iisus revine asa cum a promis, semnul prezentei Lui fiind acel nor al slavei divine (Apoc. 1:7, Mat 24:30). Cununa este simbolul biruintei lui finale (comp. cu Apoc.6:l-2).. El vine cu secera, ca sa adune rodul a ceea ce a semanat, roadele suferintei Lui
14:15-16. A venit vremea, secerişul s-a copt. Secerişul vine, când ploaia târzie cade. Cartea lui Ioel compara revarsarea Spiritului Sfânt asupra poporului lui Dumnezeu cu aceste binecuvântari naturale ale cerului (Ioel2:23.28, Fapte2:38.39, 3:19.26, Iacov 5:7-8, Os 6:2, îs 32:15, 44:3-6). Iisus a aratat ca timpul secerisului este conditionat de coacerea (albirea) holdelor de grâu. Acest adevar profund arata ca nu se poate grabi altfel venirea lui Iisus decât prin primirea Spiritului Sfânt care ne face desavârsiti, dupa chipul lui Iisus. Evanghelizarea întregii planete este doar aspectul exterior si secundar al evanghelizarii întregii inimi. Când caracterul lui Iisus va fi reflectat deplin în poporul Lui, atunci El va veni sa-i ia la Sine. Sfinţii lui Dumnezeu, majoritatea ies din morminte; Dar supravietuitorii plagilor, cei sigilati, vor fi glorificati si translati fara sa vada moartea. (1 Tes 4:13-18) – ei sunt pârga vs 4.
14:17-18: Strugurii viei pământului sunt copţi. Aceasta este recolta celor pierduti, a celor ce mai sunt gasiti în viata, dupa primele sase plagi, dintre închinatorii fiarei. Este interesant de observat ca, în timp ce secerisul celor drepti este adunat de catre Christos, recolta celorlalti nu este adunata de El; un înger este pus sa-i adune pentru distrugere (comp. cu Mat 13:39-43). Îngerul focului este cel ce transmite porunca acestei recoltari, ceea ce indica mânia divina, focul jertfei care a fost dispretuita (comp cu cap. 8:5). 2 Petru 3:10, Apoc 19:20. Asemenea grâului, strugurii pamântului sunt culesi numai atunci când sunt copti. Binele si raul se coc în acelasi timp pe pamânt (Deut 32:32-34, Iod 3:13. 19.21, vezi si Gen 15:16, Apoc 13:15, 16:16, Dan 12:17 u.p).
S-ar cere un studiu mai profund al relatiei dintre cei trei îngeri din v.6-12 si cei trei din v.15-19. Toti striga cu glas tare. Toti ies din Sanctuarul ceresc (v. 15) , în ambele cazuri se spune „a sosit ceasul" (v.7.15). În ambele cazuri, primul înger aduce o judecata pozitiva iar al treilea o judecata negativa (comp.7.9-11 cu 15.19). Ambele lucrari, evanghelizarea si sfârsitul lumii, sunt comparate cu secerisul în Biblie (Ioan 4:35,Mat 9:36-38, Mat 13:40) . Exista aici o corespondenta intentionata, între avertizare si pedeapsa.
14:19-20 Teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu. Asemenea altarului de jertfa din cap.6, el ocupa toata suprafata terestra.
Pasajul este cel mai şocant din Apocalipsa. Martin Luther a decanonizat Apocalipsa din cauza acestui pasaj – nu putea asocia un Dumnezeu a l iubirii, care transformă apa în vin spre bucuriao amenilor cu această descriere. Imagineile sunt puterea de exprimare a unei atitudini, a unor sentimente în Vechiul Testament. Dar conţin ideea de bză că dragostea fără dreptate nu e dragoste veritabilă. Biblia asociază dreptatea tsedek cu harul hesed.
Dragostea lui Dumnezeu este mai mult decât să te simţi bine, cuvinte mieroase şi zâmbete tandre care alunecă peste realitatea mizerabilă. Dragostea lui Dumnezeu este de asemenea acţiune – acţiune ce-şi salvează poporul de o asemenea condiţie. Nu aceptă nici un compromis cu inamicul. Nu poate fi salvare din moarte şi suferinţă fără distrugerea totală a răului. Acesta este mesajul din spatele tabloului terifiant. Judecata este dreaptă şi atotcuprinzătoare şi ,ca o mare de sânge, cuprinde tot pământul.
Paradoxal . imaginea nu e dată să creeze frica, ci să reasigure – că binele va fi cel ce va domni veşnic, după distrugerea răului. Ca să-şi salveze poporul, Dumnezeu va înfrunta inamicul. Se va lupta şi va smulge oaia prinsă în gura leului ce rage, şi în final va reorienta istoria în direcţia cea bună – a vieţii şi dreptăţii. (dreptatea este caracteristica celor mântuiţi – de multe ori, în Biblie, a face dreptate este exprimarea unui caracter de creştin, de credincios – chiar când ea e făcut cu sabia în mână, ca în cazul lui Avraam, când a eliberat pe Lot).
Retrospectivă la Apocalipsa 14
Apocalipsa 14 ne spune că îniante de venirea lui Hristos, Dumnezeu va avertiza lumea, prin ultima solie a celor 3 îngeri de consecineţele nascultării şi va îndemna la pocăinţă; solia este ca cea a lui Ilie, care căuta să imprime loialitatea faţă de adevăratul Dumnezeu (Mal 4:5 – de aceea trebuie să vină Ilie). Solia e 1 Regi 18:21: urmaţi-L pe Dumnezeu adevărat, Creatorul, în limbajul Apocalipsei.
Evanghelia este veşnică: ceea ce a fost predicat mereu, de apostoli, acelaş lucru este predicat şi acum. Faptul că 3 îngeri predică nu oamenii, arată că lucrarea este divină şi se va face prin puterea lui Dumnezeu, mai degrabă decât prin cea a oamenilor. Ideea e cuprinsă şi în Matei 24:14 – unde este folosit pasivul divin, adică Evanghelia va fi predicată (nu voi o veţi predica), subliniind călăuzirea divină.
Apocalipsa capitolul 13.
Apocalipsa 13
Apocalipsa 12 se încheie cu războiul pe care balaurul îl face urmaşilor credincioşi ai femeii; în ajutorul său, are acum doi aliaţi, fiara din mare şi fiara de pe uscat.
Fiara din mare 13:1-10
13:1 Apoi (balaurul) a stat. E mai corectă traducerea, decât că Ioan a stat pe malul mării. Editiile actuale grecesti chiar ataseaza aceasta propozitie la 12:17. Nu stim daca se intentioneaza o aplicatie simbolica a acestei expresii, dar Ioan îl vede în viziune pe balaur asezându-se pe plaja Mediteranei, asteptând sa încredinteze fiarei autoritatea lui si misiunea de a înfrânge pe aceia care au fost desemnati de cer sa zdrobeasca capul sarpelui..
O fiară. Fiara este marină, ca în mitologia orientală – esenţialmente negativă, duşmanul lui Dumnezeu. Multe capete ca în Ps. 74:13-14. Este evidentă legătura cu Daniel 7:17.23, unde fiarele reprezintă puteri politice. În Apocalipsa, fiara reprezintă puteri politice pe care satana le foloseşte de-a lungul istoriei şi la timpul sfârşitului Apocalipsa 16:10, 11:7, 19:19-20. Este şocant de asemănătoare cu balaurul din cp 12:3: 10 coarne, 7 capete (diferenţa e că balaurul are cununi împărăteşti pe cele 7 capete, iar fiara are cununile pe cele 10 coarne). Fiara aceasta a primit putere direct de la balaur (13:4).
Noul Testament catolic – fiara desemnează creatura stigmatizată şi decăzută, supusă diavolului/balaurului. Provenienţa din mare reprezintă ostilitate faţă de Dumnezeu, acumulare de forţe de dominare, un pandemonism în cadrul organizaţiilor multinaţionale ce dirijează conflictele după interesele balaurului/ dragonului. Este identică cu dragonul – diferenţa: poartă cununile pa coarne, semnul puterii, executând programul balaurului, ce poartă cununile pe cap (gândeşte programele puse în acţiune de fiară).
Fiara din mare este descrisă suplimentar la capitolul 17, cu mai multe detalii, ajutându-ne mai bine la identificarea ei. Descrierea fiarei are asemanari esentiale cu balaurul. Aceleasi sapte capete si zece coarne. Descrierea fiarei, în care se combina aspecte ale celor patru fiare din Dan.7, ne obliga sa observam aici aceleasi puteri istorice în cele sapte capete
Fiara este compusă din fiarele din Daniel 7. Cheia pentru identificarea ei o găsim deci aici. În Daniel 7, fiarele reprezintă puterile ce se succed la conducerea pământului. În Apocalipsa 13 vedem că adevăratul succesor al acestor puteri este fiara din mare, care are toate caracteristicile fiarelor dintâi. Mai mult, această fiară acţionează, sau succede cele 4 fiare, adică cele patru imperii din Daniel, adică lucrează după căderea Romei. Aici vorbim şi de indentificarea puterii ca una politico-religioasă, căci scoate vorbe de hulă, în versetul 5. Cine e? Seamănă cu cornul cel mic din Daniel, căci huleşte (Daniel 7:8, Apocalipsa 13:4.5). ca şi cornul cel mic are tendinţe uzurpatoare – primeşte închinarea (vs 4). Expresia de aici parodiază numele lui Mihail (Cine este ca Dumnezeu), atentând la Numele lui Dumnezeu – Ex 15:11, Ps 35:10. Ca şi cornul cel mic opresează poporul lui Dumnezeu 42 de luni, după care primeşte o lovitură fatală (13:3).
Vs 1-8 sunt construite în paralelism ABC // A`B`C`:
A fiara primeşte putere de la balaur (13:2)
B unul din capete este rănit mortal (13:3)
C rana este vindecată, fiarei i se aduce închinare (13:3.4)
Paragraf 2:
A’ Fiara primeşte gură şi putere (13:5)
B’ Timp de 42 de luni (13:5)
C’ Deschide gura şi lumea o adoră (13:6-8).
Deci paralelismul B cu B’. Deci fiara primeşte autoritate de la balaur (A), până ce unul din capete este rănit (B), după care toată lumea o admiră (C). Tot aşa ,paragraful 2, fiara primeşte autritate de la balaur (A’), timp de 42 de luni (B’), după care toată lumea, din nou i se închină (C’). Deci fiara primeşte lovitura de moarte, la sfârşitul celor 42 de luni.
Profeţia descrie o putere ce încearcă să-L înlocuiască pe Dumnezeu (în special lucrarea Fiului – mijlocirea şi mântuirea), după căderea Romei, conform lui Daniel. Puterea această opresează poporul lui Dumnezeu 1260 de ani (vreme, 2 vremi şi jumătate), adică 42 de luni (Daniel 7:25). Deşi, după această perioadă fiara primeşte o lovitură, tot pământul se va mira de ea (Apocalipsa 13:8).
7 capete. Fiara este clar că ţine de domeniul spiritual – pretinde închinare (13:4.8.15), face război cu sfinţii (deci e război religios). Are 7 capete, dar când un cap este rănit, fiara nu mai poate lucra – primeşte rana de moarte (13:3) şi pare moartă – deşi nu sunt lovite toate capetele. Ce înseamnă asta? E posibil: sunt mai multe capete ce reprezintă forţele spirituale diferite, care alcătuiesc această fiară ieşită din mare – fiară ce contraface lucrarea lui Hristos: mijlocirea Sa (Biserica Catolică, Ortodoxă etc – înlocuiesc mijlocireal ui Hristos cu mijlocirea Bisericii; religiile necreştine, înlocuiesc mijlocirea lui Hristos cu credinţe proprii, cu sisteme de mântuire aparte de Hristos: mântuire prin fapte, prin meditaţie, prin uciderea infidelilor etc – uitând textul categoric al lui Hristos: Nimeni nu vine a Tatăl, decât prin Mine – Eu sunt calea, adevărul şi viaţa Ioan 14:6. Dar, când un cap este rănit, nici una din aceste puteri nu acţionează împotriva sfinţilor; pare că fiara a murit. Toate aceste puteri sunt conduse, sunt coalizate, se strâng în jurul unui cap. Dacă el este rănit, fiara nu „functionează”. De aceea, imaginea din Apocalipsa se centrează asupra catolicismului, dar nu ignoră celelalte forţe spirituale uzurpatoare, care înlocuiesc slujirea mijlocitoare a lui Hristos şi care se aliază, colaborează cu catolocismul, pentru a face fiara cu cele 7 capete funcţională, împotriva creştinismului, împotriva sfinţilor...
10 Coarne. Coarnele reprezintă puteri politice (17:12); coarnele sunt echivalentul la cele 10 coarne din fiara a patra din Daniel, simbolizând puterile care s-au desprins din Imperiul Roman, la căderea acestuia. (Dan 7:1, 23-24). Whilliam Johnsson spune cele şapte capete reprezintă împărăţiile prin care satana a lucrat de-a lungul secolelor, oprimând poporul lui Dumnezeu. Fiara a fost activă de-a lungul secolelor succesive, prin unul din capetele ei. Când unul dintre capete a fost rănit mortal, nu a mai activat. Când capul este refăcut, oprimarea este reluată. Interesant că fiarele din Daniel, însumate au 7 capete şi 10 coarne.
Şi balaurul din 12:3 are şapte capete şi 10 coarne. Asta arată parodierea unicităţii dintre Tatăl şi Fiul, între balaur şi fiară.
Mare. Este Roma – puterile Orientului Mijlociu vedeau Roma venind pe mare; aşa e identificată de Ezra, o apocrifă din sec. I, ec. Legătură directă cu Daniel 7:2-3; chiar fiară este compusă din caracteristicile fiarelor descris în Daniel 7. [Din mare ies în Vechiul Testament, monştri călăuziţi de diavol să oprime pe Israel (Ps. 74:13-14 , Isaia 27:1]. Marea este asociată cu adâncul, vorbindu-se despre aceeaşi fiară, cu şapte capete şi 10 coarne (17:3.7.12) Apocalipsa 17:8. Deci adâncul, marea este locul satanei, de unde îşi inspiră supuşii. Şi prostituata din Apocalipsa 17, stă pe ape multe, pe o fiară care are nume de hulă (versetul 3). Apele sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi 17:15, care evident, reprezintă acelaşi lucru ca cele 10 coarne ale fiarei 17:12-18. Eugenoi Corsini crede că marea reprezintă tulburările sociale din care ies dictatorii.
Din mare. Fiara aceasta se ridică „din mare”. Fiara din v. 11 se ridică „din pământ”. Una se ridică de acolo unde sunt o mulţime de popoare (vezi mai sus, la „nisipul mării”); cealaltă se ridică de acolo unde populaţia este rară
10 cununi împărăteşti. Sunt diademe. Dacă balaurul avea 7 diademe, copiind autoritatea supremă a Tatălui, fiara are 10 diademe, reflectând puterea, autoritatea şi scaunul de domnie primit de la balaur, adică supremaţia asupra puterilor politice; este opusă lui Hristos, care e Împărat al Împăraţilor, Domn al domnilor (17:14) şi care poartă multe diademe 19:12
Descrierea fiarei are asemanari esentiale cu balaurul. Aceleasi sapte capete si zece coarne. Trebuie sa fim consecventi si sa recunoastem aceeasi identitate a acestor puteri, indiferent daca este vorba de balaur, de fiara din cap. 13 sau de cea din cap. 17. Descrierea fiarei, în care se combina aspecte ale celor patru fiare din Dan.7, ne obliga sa observam aici aceleasi puteri istorice în cele sapte capete. Balaurul avea câte o coroana pe fiecare cap, subliniind astfel ce era esential în toate (satanismul si pagânismul puterilor lumesti), dar nu avea coroane pe coarne. Fiara, în schimb, nu are nici un cap încoronat, ci poarta zece coroane pe cele zece coarne. Deoarece în Daniel 7 cele zece coarne apar pe capul roman, si aceeasi fiara reprezinta Roma în toate fazele ei (pagâna si crestina, unitara si divizata), nu este cazul sa numaram aici un cap roman pagân si un alt cap papal. Ba înca unii numara înca un cap ca simbol al papalitatii reînviate în timpurile noastre. Însa comparatia cu Daniel 7 este suficient de clara si Romei (pagâna si crestina, republicana si imperiala, romana si barbara, junghiata si vindecata) îi ajunge un cap: principalul cap al fiarei—„fiara".
Prezenta celor zece coarne încoronate arata ca, spre deosebire de balaur, care reprezinta controlul lui Satan asupra tuturor împaratiilor lumii, fiara aceasta reprezinta acea putere care detine controlul în timpul existentei statelor crestine. Celelalte sase capete sunt prezente numai pentru a arata legatura organica, înrudirea spirituala dintre puterile istorice ale lumii (ca si în cazul chipului din Dan.2) si pentru a sugera ca aceasta fiara este o reflectare a imaginii balaurului. Complexitatea simbolului si aparenta confuzie a identitatii balaurului si fiarei sunt intentionate. Ei sunt doi si totusi unul singur. Ei sunt o parodie a unitatii dintre Dumnezeu Tatal si Dumnezeu Fiul. Toti interpretii crestini antici au aratat ca aceasta fiara este Antichristul din Dan.7. Or Antichrist este Diavolul însusi, dar si „omul faradelegii" care este chipul si asemanarea sa (lloan 2:18, 5:19-2). Christos este Adevarul (Ioan 14:6) iar Antichrist este Minciuna personificata (2 Tes 2:11-12). Dupa cum Tatal a dat Fiului toata autoritatea Sa, tot astfel si Satan, tatal minciunii si-a ales un reprezentant pamântesc cu influenta mondiala care sa-l reprezinte în toata subtilitatea si stralucirea lui, în toata îndrazneala rebeliunii lui si a pretentiilor de înlocuitor al lui Christos.
Acest Antichrist roman este, în mod sigur un crestin, deoarece apare ca rezultat al unei decaderi în Biserica (2 Tes 2:3, 1 Ioan 2:19) si se numeste „fiul pierzarii". Acest titlu funest mai este dat în Scriptura numai lui Iuda Iscariotul, apostolul politician care l-a vândut pe Mântuitorul lumii pentru treizeci de arginti (Ioan 17:12). Iuda vânzatorul nu este altcineva decât un apostol în care a intrat Satana chiar la masa euharistica (Ioan 13:27). Este posibila aici si o comparatie cu Cain... Obiectiile aduse prin texte ca acelea din 1 Ioan 2:22-23 si 4:2-3 nu pot fi acceptate. Dar aceasta negare a lui Christos cel întrupat nu se refera la o dogma oficiala, ci la viata, la manifestarea reala. Din punct de vedere al marturisirii de credinta si diavolul crede (Iac 2:19), ba înca demonii fac uneori exces de zel în a proclama pe Christosul adevarat, în scopuri diversioniste (Mc 1:24.34). Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat ca sa fie Mântuitorul si Mijlocitorul nostru atotsuficient si Exemplul suprem de umilinta pentru orice fiinta omeneasca, Or, papalitatea s-a asezat pe sine ca Mare Preot si ca Vicar al Aceluia care este Dumnezeu adevarat, poftind, ca si Lucifer, autoritatea si puterea lui Christos, dar nu si exemplul Lui de umilinta si jertfire. În timp ce Petru n-a vrut sa semene cu Christos în ce priveste onoarea, nici macar pe cruce (cerând sa fie rastignit cu capul în jos!), papalitatea care se pretinde succesoare a lui Petru, a construit —pe locul unde s-a jertfit Petru !— o fortareata imperiala si un „tron al lumii", jertfind orice si pe oricine pentru pastrarea acestui „res rapienta" (lat. lucru de apucat — Fii 2:5-11).
13:2 Puterea, sacaunul de domnie şi o stăpânire mare. Parodie Isus – care a primit puterea de la Tatăl Apocalipsa 2:27. Cel ce se numeşte stăpânul lumii acesteia (Luca 4:6), dă puterea sa fiarei, prin intermediul imperiului Roman (ultima fiară din Daniel 7 înainte de succesiunea normală, văzută în Apocalipsa 13).
Pagânismul a cedat locul falsului crestinism. Satan a dat lui Antichrist tronul sau. Pontifii romani au fost succedati de cardinali, pontiful suprem a fost urmat de papa. Zeii inferiori au cedat locul sfintilor si al Mariei, templele au devenit biserici. Legile romane si barbare au devenit legi crestine, imperiul a cedat locul lui Bisericii universale. Împaratii romani au cedat papilor titlul de pontifex maximus.Constantin a cedat papei Silvestru palatul Lateran; acesta era vechiul palat al cezarilor, locuinta unor monstri de felul lui Nero si Diocletian... Ispita pe care Iisus a biruit-o în pustie, aceea de a accepta stapânirea întregii lumi, cu conditia sa faca un compromis cu diavolul în ce priveste închinarea, l-a biruit pe acela care îsi închipuie ca-I tine locul. Asadar „Sf. Scaun", oficiul papal, nu este altceva decât „scaunul de domnie al Satanei" asezat în crestinatate în perioada pergameniana (313-538).
13:3. Rănit de moarte/înjungheat. Acelaşi cuvânt ca pentru înjungheirea Mielului 5:6.9., 13:8. Deci, capul rănit este ca la Miel.
Multimea capetelor fiarei nu trebuie sa ne distraga atentia; fiara are un singur cap încoronat. Nici coarnele nu reprezinta totul, fiindca adevarata putere care le controleaza, fiara propriu-zisa, are „numarul unui om" (v.18). Prin urmare este o autoritate monarhica. Dar nu este prezenta printre cele zece coarne politice. în Dan.7, papalitatea era reprezentata printr-un corn diferit de celelalte coarne, deoarece se sublinia originea, puterea regala si timpul aparitiei ei. Aici însa, papalitatea nu apare ca putere distincta de Roma pagâna... Expresia junghiat, folosita în textul original, parodiaza pe Christos Mielul junghiat. Dupa cum Iisus a activat public timp de trei ani si jumatate (42 de luni), dupa care a fost „junghiat" dar a învins moartea si atrage la Sine pe toti oamenii, tot astfel Antichristul a activat 1260 zile (ani), de la 538 la 1798, dupa care acest oficiu politico-religios a fost lovit de sabie, asteptându-se sfârsitul lui. Dar, într-un mod neasteptat de contemporanii Revolutiei Franceze si ai lui Napoleon, Roma papala si-a revenit. Amanuntul acesta ne arata ca, vorbind despre fiara, avem în vedere acel cap care a fost ranit si s-a vindecat. În perioada de dupa junghiere, apare urmatoarea declaratie blasfematoare a cardinalului Manning: „...'Astfel fiindca Biserica pare slaba si VICARUL FIULUI LUI DUMNEZEU înoieste patimile Maestrului sau pe pamânt, noi gasim pricina de poticnire in ele si ne întoarcem tata de la el..." (CardinalH.E.Manning, The temporal Power of The Vicar of Jesus Christ. London 1862). În anul 1929, prin concordatul dintre guvernul lui Mussolini si scaunul papal, s-a restaurat Statul Papal care guverneaza Biserica Romana. Imediat, tonul catolicilor devine triumfator. În 1930, J.Bernhart publica (Ed. Payot, Paris) lucrarea sa cu un titlu semnificativ: „ Vaticanul—tronul lumii", iar în 1957 H.Fraser, deasemenea un catolic, va scrie: „Sfântul Scaun pe care materialistii îl dispretuiau ieri ca pe o simpla fosila a lumii sociale, este astazi mai înaltat în stima lumii de cum n-a fost niciodata, de pe vremea cruciadelor."... Spre deosebire de timpurile medievale, papii de astazi ies din palatul lor si viziteaza lumea, fiind aclamati ca niste megastar-uri.
Pământul se mira de fiară. Expresia descrie admiratia lumii fata de Antichrist care reflecta slava lui Lucifer, tatal lui. Admirând papalitatea si închinându-se ei, oamenii se închina, de fapt, lui Satan
13:5 hule/blasfemii. În Noul Testament este actul de a pretinde egalitate cu Dumnezeu: Ioan 10:33, Matei 26:63-65, sau a prerogativelor Lui Marcu 2:7. Fiara aruncă blasfemii asupra lui Dumnezeu. Blasfemiile nu sunt jigniri, provocări sau blesteme aruncate asupra lui Dumnezeu, ca în Apocalipsa 16:9; ci Ladd spune că blasfemia fiarei este atribuirea divinităţii prin auto-pretinsa divinizare. Această fiară pretinde egalitatea cu Dumnezeu şi a atributelor Lui. Acest lucru ne face să credem că în timp ce acest aliat al diavolului este o putere politică, este în acelaşi timp şi o putere religioasă, ca în 2 Tes. 2:3-4. Ea pretinde închinare şi suveranitate, care aparţin doar lui Hristos (13:3-4.12).
Cei ce locuiesc în ceruri - în contrast cu locuitorii pământului, reprezintă pe poporul lui Dumnezeu.
Divinizarea omului, cultul imperial a existat la toate celelalte puteri mondiale. Cezarii romani - care erau în acelasi timp pontifi supremi ! - au fost adorati ca zei. Dar aceasta divinizare atinge forma cea mai subtila si, în acelasi timp, mai îndrazneata, în timpul Romei papale. Papii romani au purtat acea întreita diadema imperiala (tiara) care se numeste triregnum ( (întreita regalitate) deoarece reprezinta domnia sa asupra cerului, pamântului si infernului. / Cel putin, aceast este interpretarea clasica, mentinuta pâna târziu în timpurile moderne: „Astfel I papa este încoronat cu o întreita coroana, ca împarat al cerului, al pamântului si al infernului."] (Lucius Ferraris. P.B. 1772, Venetia)
Câteva din afirmatiile istorice ale papilor sau despre papi (citate în 8 SDABCSource Book) sunt edificatoare:
Noi tinem pe pamânt locul Atotputernicului Dumnezeu" (Leon XIII - 20 iunie 1894)
„Tu esti Pastorul, tu esti Vindecatorul, tu esti Directorul, tu esti Stapânul casei, în sfârsit, tu esti un alt Dumnezeu pe pamânt." (Chr. Marcellus - predica la Conciliul V Lateran, sesiunea IV 1512) veziEx.20:3.
„Parintele si învatatorul tuturor crestinilor" (Conciliul de la Florenta, 1439) Mat 23:8-J2
„Papa este purtatorul cheilor si deschizatorul usii; el formeaza un singur consistoriu (sfat) cu Dumnezeu; si nu se poate face apel la cineva mai sus decât papa. Nu se poate intra în legatura cu Dumnezeu si în viata vesnica fara mijlocirea lui."(Augustinus Triumphus) Apoc 3:7-8, Ioan 10:30)
„Papa are o atât de mare autoritate si putere încât el poate modifica, explica si interpreta chiar legile divine, fiindca puterea sa nu este a unui om, ci a unui Dumnezeu, si el actioneaza în locul Iui Dumnezeu pe pământ, cu deplină putere de a lega si dezlega oile sale." (Lucius Ferraris, Venetia, 1772) vezi Dan 7:25, Mat 5:17-19
„Noi, mai mult, proclamam, declaram si ne pronuntam ca este deasemenea necesar pentru mântuirea oricarei fiinte umane, sa fie supus Pontifului Roman." (Bonifaciu VIII-1302) Fapt 4:12
„Cea mai mare putere în lume. VICARUL FIULUI LUI DUMNEZEU întrupat, a luat loc în tribunalul sau" (H.E.Manning- Puterea temporala a Vicarului lui Iisus Christos, Londra 1862) Ioan 5:27, Dan 7:13
La ceremonia încoronarii .„Primeste tiara cu cele trei coroane si sa stii ca tu esti Parintele printilor si regilor. Conducatorul lumii, Vicarul Mântuitorului nostru Iisus Christos!" I(P.Hutchinson. „20 secole de crestinism" 1959. New York) Ev 1:6 "
„De oameni vânator [i.e. pescar de oameni] dumnezeiesc, Hristos pe tine te-a facut, încredintându-ti turmele Bisericii Sale"....„mai mare decât apostolii".... „puietor de lege"...„Petre slavite" .verhovnic pururea slavit ca soarele ceresc" (Marturiile cartilor bisericesti ortodoxe despre papa—Pr.Dr.I.Stanciu, ed.II 1937, Craiova).
Literatura eclesiastică este suprasaturată de probe ale pretenţiilor arogante şi hulitoare ale papalităţii. Exemple tipice sunt următoarele extrase dintr-o întinsă lucrare enciclopedică scrisă de un teolog romano-catolic din secolul al XVIII-lea:
„Papa este de o demnitate atât de mare şi atât de înaltă încât el nu este un simplu om, ci e ca Dumnezeu, şi vicarul lui Dumnezeu ...”
„Papa este încoronat cu o întreită coroană ca împărat al cerului, al pământului şi al locurilor de jos.”
„Papa este ca Dumnezeu pe pământ, unicul suveran al credincioşilor lui Hristos, căpetenia împăraţilor, având plinătatea puterii, căruia i s-a încredinţat de către Atotputernicul Dumnezeu cârmuirea nu numai a împărăţiei pământeşti, dar şi a celei cereşti ...”
„Papa are o autoritate atât de mare încât poate să modifice, să explice, sau să interpreteze chiar şi legile divine ...”
„Papa poate să modifice legea divină, întrucât puterea lui nu este a omului ci a lui Dumnezeu, şi el acţionează ca vicerege al lui Dumnezeu pe pământ cu puterea nemărginită de a-şi lega şi dezlega oile.”
„Tot ceea ce se spune că face Domnul Dumnezeu Însuşi şi Mântuitorul, acestea le face şi vicarul Lui, cu condiţia ca să nu facă nimic contrar credinţei” (tradus din lucrarea lui Lucius Ferraris, „Papa II”, Prompta Biblioteca, Vol. VI, p. 25-29).
Prezenta triregnului si a cheilor ca emblema sau stema pe steagul Vaticanului este elocventa. Papa a fost considerat înca din sec. VI judecator suprem care nu poate fi judecat de nimeni. Cu timpul s-a cristalizat, în mod natural si parerea ca în el se concentreaza nealterata, învatatura corecta. Dar abia în timpurile moderne, la anul 1870, papalitatea a decretat dogma infailibilitatii: atunci când papa vorbeste ca magistru al Bisericii („ ex cathedra"), în conformitate cu Sf. Scriptura si cu traditia, el este infailibil ( nu poate gresi!). Aceasta credinta se întemeiaza pe parerea ca Domnul a dat (prin Petru!) Bisericii, Spiritul Sfânt si prin aceasta o asigurare ca, orice s-ar întâmpla, ea nu va rataci si nu va cadea. Atât ortodocsii cât si catolicii si, uneori chiar biserici protestante, nu pot vedea ca fagaduinta lui Iisus este conditionata (Rom11:17-22). În ciuda tuturor evidentelor, aceasta credinta este confesiunea fundamentala a papismului. Papa se pretinde asemenea lui Christos pe pamânt - si Roma s-a zbatut din cele mai vechi timpuri pentru recunoasterea lui Christos ca Dumnezeu !. Dar adevarata origine a acestei autoritati supreme sta, mai degraba, în tirania traditiei si a multimii. Papalitatea a demonstrat ca poate desfiinta anumite porunci ale lui Dumnezeu si poate porunci lucruri care n-au trecut niciodata prin mintea Domnului, dar el nu poate face si o schimbare inversa: renuntarea la o inovatie omeneasca în favoarea poruncii lui Dumnezeu care a fost neglijata
42 de luni. este o dovada evidenta în favoarea identificarii acestei fiare-Antichrist cu cornul nelegiut din Daniel 7. Cele 42 luni (1260 zile-ani) reprezinta aparitia primului stat papal în Italia, cu ocazia eliberarii Romei de ostrogoti (538), pâna la desfiintarea puterii temporale a papilor de catre armata republicana franceza (1798). Versetele 5-8 nu reprezinta evenimente care urmeaza sa se întâmple dupa cele din v.4. Expresia repetata „i s-a dat" din v.5 trebuie înteleasa în relatie cu autoritatea data de balaur în v.2. Deasemenea, v.5-7 trebuie întelese în lumina profetiei din Daniel 7:25. Aici avem înca o confirmare ca aplicatia dominanta a profetiei despre cornul din Dan. 8:10-11.24-25 si 11:36-39 vizeaza papalitatea si ca profetia lui Pavel din 2 Tes.2 se refera la aceeasi realitate istorica. Blasfemia sau hula este un pacat care înseamna rostirea unor pretentii îndraznete, arogarea unor atribute divine (Mat 26:64-65) sau, în general, vorbire abuziva, defaimare, insulta. Roma si-a atribuit titluri si puteri divine, ea a defaimat pe toti opozantii ei ca fiind antichristi si eretici, condamnându-i.
Este 538 (stabilirea puterii Bisericii ca instituţie politică) – 1798 (lovitura dată de Napoleon). Apoi revenirea paplităţii. Sec XIX se vede revirimentul. Biserica a crescut fără precedent, s-a întins în toată lumea, primind recunoaştere politică şi autoritate morală. Iezuiţii explică faptul că atunci când papa mediază, Însuşi Dumnezeu mediază prin el. Muzicienii compun imnuri de laudă pentru papa Pius IX (1846-1878); papa este numit vice-Dumnezeu pentru omenire (Bruce L. Shelly). În 1870 este dată dogma infailibilităţii papale. Prestigiul Vaticanului a crescut mereu – căderea marxismului a contribuit la mprirea acestui prestigiu – 1994, Papa este omul anului, numit de Time.
Parcă realitate contrazice profeţia – să asociezi imaginea papalităţii, implicată în lupta pentru pacea lumii, eradicarea sărăciei cu fiara monstroasă! Apocalipsa spune că autoritatea Bisericii se extinde mult peste graniţele catolicismului, ale Italiei – cuprinde toată lumea Apocalipsa 13:7-8. Este evidentă lucrarea pozitivă de acum a Bisericii catolice – nimeni nu contestă acest lucru. Dar din dogma infailibilităţii se deduce faptul că papa, prin harul/carisma specială ce o are, când vorbeşte ex-catedra nu poate greşi (vezi declaraţile aberante, blasfemiatoare de mai sus). Deci nu a greşit până acum, când şi-a enunţat pretenţiile uzurpatoare la adresa lucrării lui Hristos, sau afirmaţiile exclusiviste, cu privire la mântuire, doar prin Biserică. Pericolul de aici apare: această mentalitate a dus la prigoana din Evul Mediu. Mentalitatea este delcarată bună, infailibilă, deci nu e schimbată. Dacă nu e schimbată, când condiţiile social-istorice vor permite, comportamentul rezultat în urma unei asemenea mentalităţi, se va reafirma. Intenţia profetică nu este de a acuza vreo entitate religioasă – Biserica Catolică, ci de a elucida istoria trecutului, demonstrând că providenţa divină lucrează pentru consolidarea credinţei sfinţilor.
13:9 Cine are urechi. Aşa se încheie mesajul lui Isus către cele 7 biserici.
13:10. Locuitorii pământului. Cei ce nu vor fi mântuiţi.
Cartea vieţii Mielului. Cartea se referă la registrul ceresc, în care sunt scrise numele celor neprihăniţi Exod 33:32-33, Ps 69:28, Dan 12:1. În Apocalipsa este cartea în care sunt scrişi cei care cred în Hristos, care se închină Mielului şi Îi sunt loiali Lui Apocalipsa 13:8, 21:27. Cine nu e scris aici, sau cine e şters din carte, pierde viaţa veşnică. David pare sa se refere la o scriere a numelor tuturor oamenilor în cartea lui Dumnezeu înainte ca ei sa se nasca: Ps 139:16. Oricare ar fi momentul (sau momentele !) înregistrarii în aceasta carte si Ellen White arata ca si faptele bune sunt trecute acolo! (Exp.& Viz. 56 si 261) acesta nu poate fi un argument al predestinatiei nominale si selective, deoarece Apocalipsa arata la fel de clar ca, în timpul judecatii divine, unele nume vor fi sterse din cartea vietii (Apoc3:5)
De la Întemeierea lumii. Mielul sau cartea? Din paralela cu 17:8, gramatica ne sileste sa punem o virgula dupa „cartea vietii" si sa întelegem ca numele [n-]au fost „scrise... de la întemeierea lumii".
13:10 Dacă cineva ucide cu sabia, de sabie va fi ucis. Tradus în două feluri. 1 Soarta finală a persecutorului – cum a persecutat, aşa va fi nimicit. 2. Soarta poporului lui Dumnezeu chinuit: cine este să moară de sabie, de sabie va muri (Ier 15:2, Textul pare // cu Matei 26:52 – cine ridică sabia, de sabie va muri.
Fiara – parodia lui Hristos:
- Hristos Îşi începe lucrarea ieşind din apă Lc 3:21-23, la fel şi fiara din mare
- Hristos e una cu Tatăl Ioan 10:30, 14:9; la fel şi fiara cu balaurul
- Hristos primeşte puterea de la Tatăl Său Apocalipsa 2:27; la fel şi fiara de la balaur 13:2
- Hristos poartă diademă pe cap Apocalipsa 19:12; la fel fiara 13:1
- Hristos are ca armă sabia Apocalipsa 1:16; şi fiara la fel 13:10
- Hristos are coarne Apocalipsa 5:6; fiara şi ea 13:1
- 3 ani şi jumătate de activitat – 1260 de zile pentru Hristos; la fel pentru fiară 13:5
- Hristos este înjunghiat de moarte Apocalipsa 5:6, dar revine la viaţă, cu putere mai mare; fiara la fel 13:3
- Lui Hristos I se aduce închinare, după ce rana mortală este vindecată Mat 28:17, Fil 2:10; la fel fiara Apocalipsa 13:3-4
- Hristos are urmaşi cu ceva scris pe frunţile lor Apocalipsa 14:1; fiara la fel 13:16
- Michael/ Mihail Cine este ca Dumnezeu? Apocalipsa 12:7; Cine este ca fiara? Apocalipsa 13:4
- Hristos are autoritate globală Apocalipsa 19:16; şi fiara Apocalipsa 13:7
Aceste asemănări demonstrează că primul aliat al balaurului, fiara din mare este un sistem religios care contraface lucrarea lui Hristos pe pământ. Faptul că această forţă este prezentată sub imaginea unei fiare – simbolul puterilor politice în Daniel- sugerează faptul că autoritatea şi puterea sa politică se deghizează sub forma religie. Putere acestei fiare este reminiscentă din cea a cornului cel mic, care vine după a 4 fiară, din Daniel 7 (7:25). Fiara de aici este aceeaşi cu cornul cel mic din Daniel 7, şi domneşte 1260 de ani. Acţiunea ei finală, revirimentul său, are loc după această perioadă de 1260 de ani.
Simbolismul poate fi aplicat şi la mitul Nero revividus – Învierea lui Nero. După ce acesta s-a sinucis, persecuţia împotriva creştinilor a reînflorit, sub Domnia lui Diocleţian. Dar profeţia arată clar că perioada descrisă aici depăşeşte cu mult timpul lui Ioan (e vorba de 1260 de ani).
Descrierea sistemului politico-religios ce se luptă împotriva copiilor lui Dumnezeu, ca un compus al fiarelor din Daniel 7 cu 7 capete (Apocalipsa 17:9-11), sugerează că fiara din mare reprezintă toate forţele opresive, civile şi religioase, care au persecutat poporul lui Dumnezeu de la întemeierea Bisericii exodului, până la a doua venire.
Fiara a existat în perioade diferite, printr-unul din capetele ei. Apocalipsa 17:9-11 aruncă mai multă lumină aici. Cinci dintre aceste imperii (Egipt, Asiria, Babilon, Persia, Grecia) au dominat lumea înaintea timpului lui Ioan; a şasea, Roma era puterea din timpul lui Ioan. A şaptea este în viitor, din punctul de vedere al lui Ioan. Este urmat de faza nu mai este (Apocalipsa 17:11 // 13:3). Deci noi trăim în era nu mai este şi aşteptăm să se împlinească 17:12-13. Singura putere care împlineşte criteriile din timpul nu mai era, sau rana de moarte, este puterea politico-religioasă ce a dominat Europa creştină în numele cerului, mai bine de 1200 de ani, în Evul Mediu.
Aplicarea exclusivă la Biserica medievală a simbolului acestei fiare, nu e bună – şi în protestantism s-au întâlnit situaţii ale intoleranţei religioase şi ale unirii politicului cu religiosul.
Profeţia ne spune că acest sistem autoritar, politico-religios va reînvia cu putere, sub forma celui de al 8-lea cap (Apocalipsa 17:11), acoperind acelaşi teritoriu ca şi predicarea Evangheliei (Apocalipsa 13:7// 14:6). De data aceasta, efortul lui va fi final, căci Dumnezeu va pedepsi pentru totdeauna.
Fiara de pe Pământ
13:11 Pământul. Iniţial este pozitiv în Apocalipsa, oprind atacul balaurului împotriva femeii 12:15-16 – astfel apare prietenoasă; de aceea este şi foarte înşelătoare, conducând lumea la închinare faţă de fiara din mare. Mai târziu, ca şi aici apare în alianţă cu satana 17:5., 19:2. Cei 144.000 sunt răscumpăraţi de pe pământ 14:3. Din Apocalipsa 10:2, 12:12 putem înţelege că pământul este pereche pentru mare (ca şi în 13:1), denotând universalitatea acţiunilor diavolului în timpul din urmă. LaRondelle crede că pământul de aici interpretat ca o zonă nelocuită, sau pustie, în opoziţie cu mare, care reprezintă popoare este speculaţie. SDABC crede că e rezonabilă concluzia.
Când lumea începe să se mire de fiara vindecată, Ioan vede o altă fiară, de origine pământească (nu din mare). Face parte din tabăra balaurului (13:11), acţionând ca şi în favoarea fiarei din mare (13:4.12). Face tot ce poate, înşeală, ameninţă lumea ca să se închine fiarei din mare (13:12-14). Face o statuie, pe care o animă, cu efecte vizuale şi audiotve (vs 14-15). Este ca o păpuşă – ai râde la vederea ei, dacă nu ar fi atât de violentă (vs 15).
Pionierii nostri au înteles marea ca fiind Lumea Veche (Europa, plus zone din Asia si Africa), cu multimea ei de civilizatii succesive si natiuni care au fost mereu în conflict. Prin contrast, pamântul a fost înteles ca fiind o zona geografica relativ putin populata si mai linistita, ceea ce ar corespunde continentului american din sec. XVI-XVIII... Pentru un evreu, marea era în primul rând Mediterana (Marea cea mare), simbol al lumii bântuita de razboaie (Dan 7:1-3), iar pamântul, tara, nu putea fi altceva decât Canaanul, tara minunata, tara promisa. Si carei alte zone geografice i s-ar potrivi un asemenea simbol, daca nu Americii de Nord, patria celor mai sfinte libertati, limanul visat de toti napastuitii lumii, principalul bastion al crestinismului protestant?
Dar ridicarea din pamânt spune si altceva. Singurul loc din Biblie unde ni se vorbeste despre un profet sculându-se din pamânt, este descrierea unei sedinte antice de spiritism în care apare o „fiinta divina" care vorbeste ca si cum ar fi profetul Samuel (1 Sam 28:13-14). Acest caracter înselator se reflecta în contrastul dintre cornitele de miel si glasul de balaur. Prin comparatie cu alte fiare, pare a fi crestinismul personificat. Dar modul în care vorbeste lumii în versetele urmatoare este glasul unui balaur.
Două coarne ca de miel – termenul grec pentru fiară este acelaşi ca cel pentru fiara din mare – deci e sălbatică, primejdioasă. Dar totuşi este descrisă ca Mielul – adică Hristos. Asta înseamnă că istoria acestei fiare este foarte bună, pozitivă cu un sunet secundar religios [nu orice miel, nu orice balaur – ci Mielul şi Balaurul].
Cornitele de miel ale fiarei americane reprezinta blândete, tinerete, atitudine pasnica. Spre deosebire de coarnele fiarei Antichrist, cornitele de miel nu reprezinta puteri politice vrajmase omului. America are doua elemente care au facut din ea o putere favorabila omului: un stat fara rege si o biserica fara papa, în politica si mostenirea protestanta în religie. Cele doua entitati sunt separate si astfel statul serveste fericirea individului.
Vorbeşte ca un balaur. Caracterul fiarei e opus înfăţişării ei, căci vorbeşte ca un balaur. Fiara aceasta ca şi cea precedentă este purtătorul de cuvânt al balaurului, care caută să înşele cu gura pe oameni (referire la 12:9, poate la Geneza). Dacă în Vechiul Testament profeţii erau purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu, aici fiara de pe pământ devine purtător de cuvânt al balaurului. De aceea, aceasta va fi descrisă ca profetul mincinos în Apocalipsa 16:13, 19:20, 20:10.
Glasul de balaur se refera la evenimentele profetice care sunt în curs si care implica o combinatie a celor doua puteri de tip „fier si lut" ca în profetia din Dan.2.
Observând contextul, putem stabili timpul aparitiei acestei fiare pseudo-profetiste: dupa dominatia istorica a fiarei Antichrist, ea apare din pamânt, ca prin minune, pentru a-i vindeca rana. N-a mai fost vorba despre aceasta putere pâna acum. Aici începe paradoxul: Apocalipsa a prevazut ca lovitura de sabie va fi data papalitatii de catre cea mai catolica tara, din fruntea Europei, iar vindecarea acestei rani avea s-o faca tocmai SUA care este cea mai reprezentativa creatie pamânteasca a protestantismului...
O tara care si-a ales credinta în Dumnezeu si supravegherea respectarii drepturilor omului ca program si destin.
13:12 După descrierea fiarei, urmează la prezent urmărirea acţiunilor ei: lucrează, face...
Lucrează cu toată puterea fiarei dintâi. Parodierea Duhului Sfânt (Ioan 15:26, 16:13-14). Indirect, prin această fiară lucrează fiara din mare, care domină lumea ca în timpul celor 42 de luni. Fiara de pe pământ este una politică-religioasă, numită ulterior profetul fals şi foloseşte ca arme înşelăciunea şi coerciţia.
Face ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. Imitarea Duhului Sfânt. Timpi sunt face ca... prezent; să se închine – viitor în greacă; deci fiara face fapte ce pregătesc închinarea la fiara dintâi. Acestea includ evident la început înşelăciunea şi persuasiunea (13:13-14), dar la final pedepsirea (13:15-17). Pământul, prietenos iniţial, se supune fiarei şi ameninţă rămăşiţa poporului lui Dumnezeu.
Vindecarea ranei de moarte a fiarei dintâi – se pare că are legătură cu pregătirea pământului, de către fiara din mare să se închine finarei dintâi. Deci sugerează textul Bibliei că fiara din mare contribuie la vindecarea ranei de moarte, astfel pregătind pământul pentru închinarea la fiara din mare?
Prin urmare, fiara pseudoprofet este America protestanta controlata de spiritualism si catolicism. America este aceea care a vegheat ca ele sa fie respectate pretutindeni si, în multe locuri nu s-ar fi aratat zorii democratiei fara influenta diplomatiei americane. Dar când America însasi va da un exemplu de alterare a principiului constitutional, nu va mai fi pe pamânt nici o putere care sa ia apararea celui oprimat. Lumina lumii se va stinge si „Unchiul Sam", strajerul libertatii, va deveni asa cum se poate întrevedea, profetul si jandarmul unui crestinism corupt si intolerant.
13:13-15. Aici e descrisă prima tehnică pe care o foloseşte fiara de pe pământ pentru a înşela: semne şi minuni. Minunea este coborârea focului din cer, încercare de contrafacere a Cincizecimii. Prin minuni, fiara convinge pe oameni să se închine fiarei din mare – după cum, prin minuni, Duhul Sfânt convingea pe oameni de adevărul predicat de ucenici. Poate fi şi o contrafacerea a lucrării lui Ilie (1 Regi 18:38) – coborât foc din cer, pentru a arăta adevăratul Dumnezeu, care să primească închinarea. Aici la fel, prin minuni, foc din cer, fiara câştigă închinarea. [dacă este contrafacerea lucrării lui Ilie, focul din cer, înseamnă că este contrafacerea şi misiunii lui Ilie, adică a bisericii care trebuie să lucreze în duhul şi puterea lui Ilie la sfârşitul timpului, pentru avertizarea oamenilor, referitor la amăgirile diavolului şi la apropiata revenire a lui Hristos. Atunci, fiara din pământ, SUA cu tot ce înseamnă ea: politică în slujba Vaticanului, religie golită de sens, oferind o altă faţă pentru acceptarea pretenţilor papale, industria distracţiei, care impune modele ale imoralităţii şi o variantă faţă de viaţa poruncită de Dumnezeu... etc, este contraoferta făcute de lume, faţă de mesajul adevărat al „solului Ilie” la sfârşitul timpului. Ce concurenţă!!!! Doar loialitatea 100% faţă de Duhul Sfânt poate să contracareze acest asalt al demonilor, acest asalt al fiarei din pământ, care face minuni, să câştige loialitatea şi închinarea oamenilor, împotriva lui Dumnezeu, faţă de fiara din mare.]
I se dăduse să le facă. Puterea îi este dată... de balaur. Deci lucrează în slujba lui. Trimitere la 2 Tes. 2:8-10. Forţa care permite înşelarea este absenţa dragostei faţă de adevăr.
Icoana fiarei. Pare un nou actor – asemănător fiarei din mare şi diferit fiarei de pe pământ. Dacă fiara din pământ încerca să convingă prin semne şi persuasiune, icoana fiarei convinge prin forţă şi persecuţie. Pare să reprezinte o forţă politică. În Vechiul Testament, idolii şi icoanele sunt prezentaţi ca incapabili să vorbească, de aceea sunt inutili (Ps 115:4-5, 135:17). Icoana de aici primeşte suflare de viaţă (ca în Gen 2:7), de la fiara de pe pământ. Cine nu i se va închina icoanei, va fi omorât – aceasta îşi propune. Imagine din Daniel 3 – închinarea la chipul de aur reglementată prin lege; cine nu se închină, trebuie să moară – chipul din Daniel 3 este replică la cel din Daniel 2. La fel în timpul sfârşitului: fiara de pe pământ, cu icoana fiarei dintâi, fac prin legi civile ca lumea să se închine fiarei din mare. Cine nu face aşa, prin legislaţie civilă, va fi condamnat la moarte.
Fiara aceasta nu este descrisa. Ea nu este miel, are doar cornite de miel. Nu este nici balaur, dar are glas de balaur. Este un fals profet, un prezicator al viitorului lumii, un facator de minuni extraordinare. Minunile acestui fals profet sunt asemanatoare cu ale lui Ilie. Dar ele nu dovedesc altceva decât ca o putere extraterestra interesata controleaza pe falsul profet care descopere lumii vointa „dumnezeului acestui veac". Si care este vointa lui? O noua ordine mondiala... Proiectul noii ordini mondiale are ca cheie instaurarea unui totalitarism crestin, ecumenist, dupa chipul si asemanarea sistemului medieval catolic.
Icoana fiarei. Este evident ca nu o imagine fizica a primei fiare este aici prevazuta. Daca fiara reprezinta un organism politico-religios, o putere istorica, imaginea fiarei trebuie sa fie o copie a aceluiasi organism politico-religios. Dar imaginea fiarei Antichrist nu este vie la început, este doar un proiect care va fi animat de catre America de astazi (v. 15). Icoana fiare, este instituţia care va reînvia procedurile fiarei dintâi – unirea politicului cu religiosul, pentru a impune un fel de închinare.
Chestiunea în discuţie în timpul din urmă nu este dacă să te închin, sau nu. Ci CUI te închini: Dumnezeului adevărat, sau fiarei?
Identificarea fiarei de pe pământ. Şi în timpul lui Ioan – realitatea vremii demonstra monstruozitatea instituţilor politice unite cu cele religioase în conducere. Înţelegeau. Dar este clar că realitatea depăşea vremea lui Ioan, ajungând la timpul sfârşitului, când un sistem politico-religios va domina lumea. Dacă fiara din mare are rădăcini adânci (7 capete de istorie; apoi capul dominaţiei medievale rănit – ap 17:11 suntem la faza nu mai e, dar se aşteptă revirimentul ei), fiara din pământ nu are istorie, ci se aşteaptă a fi o forţă a vremii sfârşitului, implicată în evenimentele sfârşitului (iar la Daniel vremea sfârşitului începe la 1798!!!). descrierea ei este pozitivă iniţial: pământul, aliatul Bisericii în capitolul 12, corniţe de Miel, ce oferă asemănarea cu Hristos; pare că domină cu o autoritate tolerantă lumea. Dar când rana de moarte a fiarei dintâi se vindecă (poate contribuie la vindecare), devine aliat al ei şi al balaurului. Profetul fals, fiara de pe pământ, înalţă fiara din mare şi porunceşte pământenior să i se închine – la fel Duhul Sfânt Îl înalţă pe Hristos (Ioan 15:26, 16:12-15). Fiara de pe pământ va relua obieceiurile fiarei medievale, vorbind ca un balaur.
USA pare să se potrivească descrierii: apare după perioada medievală, după ce fiara dintâi a primit rana de moarte. Apare ca o forţă mondială, admirată pentru valorile democratice şi toleranţa religioasă demonstrată. Ce va provoca vorbirea SUA ca un balaur, rămâne de văzut. Această putere e apoi văzută ca Profetul Fals (Apocalipsa 16:13, 19:10, 20:10). Profetul fals înşeală lumea şi o aduce la Armaghedon, câştigându-le loialitatea, făcând în faţa fiarei dintâi, minuni, prezentând o Evanghelie falsă, caracterizată de senzaţionalism, emoţie şi minuni, care iau locul religiei inimii, ce conduce la transformarea şi influenţa Duhului Sfânt. Cum această putere va atrage toată lumea, cum spune profeţia, nu ştim!!! Aşteptăm să vedem.
13:16 Un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte. Termenul s-ar traduce prin gravare, folosită ca marcă pentru Imperiu, dar şi pentru marcarea animalelor. Nu există informaţii că s-ar fi practicat aşa ceva la romani (pentru marcarea sclavilor era folosit un alt termen). Aici e contrast cu sigiliul lui Dumnezeu 7:1-4. Deuteronomul 6:8/ Exod 13:9 vorbeşte de frunte şi de mână, ca simbol al loialităţii faţă de legea lui Dumnezeu. La evrei era uşor de înţeles, căci ei îşi legau Tefillin pe frunte şi pe mână, ceea ce reprezenta supunerea totală faţă de lege, atât în acţiuni (mâna), cât şi în gândire (frunte). Intenţia fiarei de pe pâmânt este să facă fiara din mare să-şi imprime legile ei aşa cum Dumnezeu şi le-a imprimat peste Israel, în gândire şi în acţiune. Fiara de pe pământ ajută fiara din mare să atingă statut divin – să primească închinare, lumea să i se supună, în gândire şi acţiune, înlocuirea lui Dumnezeu în gândire şi acţiune. Semnul fiarei e mai mult decât un tatuaj superficial, de vreme e este folosit ca semn al faptului că legea fiarei din mare este gravată profund în inimile şi manifestările oamenilor.
Ce e semnul fiarei? Pentru închinătorii sec. I, certificatul care atesta participarea la cultul imperial, era semnul fiarei. De-a lungul istoriei a fost aplicat diferit, pentru multe lucruri. Apocalipsa 13, despre timpul sfârşitului, spune că se va aplica cu puţin timp înainte de revenirea lui Hristos. Este un semn care va arăta supunerea trinităţii diabolice, în opoziţie cu credincioşii, care păzesc poruncile lui Dumnezeu.
Semnul fiarei, oricare ar fi, este în contrast cu semnul lui Dumnezeu. Semnul fiarei funcţionează ca sigiliul lui Dumnezeu contrafăcut (7:3, 14:1). Semnele în Apocalipsa arată apartenenţa, loialitatea. Semnul lui Dumnezeu, poporul care îl poartă, este descris ca fiind loial lui Dumnezeu, păzind poruncile lui (12:17, 14:12). Prin contrast, semnul fiarei trebuie să însemne substituirea ascultării de Dumnezeu, cu ceea ce spune fiara.
De aici înţelegem că primele 4 porunci, din Exod 20, devin semnul loialităţii faţă de Dumnezeu, în criza finală. Semnul de pus pe mâini şi pe frunte în Vechiul Testament era legea lui Dumnezeu (Deut 6:8, ce sublinează capitolul esenţa din 6:4, trebuie să caracterizeze viaţa oricărui credincios). Isus rezumă în Matei 22:27-40 că în aceste cuvinte sunt rezumate primele 4 porunci ale decalogului, care ratifică relaţia omului cu Dumnezeu. Aceste porunci tratează relaţia cu Dumnezeu şi închinarea. Astfel că pretenţia fiarei de a primi închinare, are de a face în special cu primele 4 prounci. Cele două grupuri de la sfârşit sunt astfel identificate: una se închină lui Dumnezeu 14:7; celaltă fiarei 13:8.12-15. Fiarele din Apocalipsa 13 atacă special aceste patru porunci: cer închinare 13:4.8; ridică o icoană, spre închinare 13:12-15; huleşte 13:5-6; iar aşezarea semnului fiarei pe mână, este un atac direct la porunca a patra. Cei ce au semnul fiarei, contrastează cu cei ce au semnul lui Dumnezeu. Cei ce au sigiliul lui Dumnezeu păzesc poruncile lui Dumnezeu (14:12, 12:17). Deci semnul fiarei este în contrast cu poruncile lui Dumnezeu – în special cu primele 4, care discută aspectul închinării, loialităţii.
Sigiliarea înseamnă apartenenţa/loialitate. 2 Tim 2:19 – sigilaţii lui Dumnezeu Îi aparţin Lui. Sigilaţii fiarei, îi aparţin acesteia (13:16-17, 14:9, 16:2, 19:20, 20:4). Numele lui Dumnezeu e pe fruntea sigilaţilor Lui (14:1) – numele fiarei e pe fruntea şi mâna dreaptă a sigilaţilor lui (13:17). Fruntea e pentru minte; mâna e pentru acţiune, fapte.
Sigilarea lui Dumnezeu, nu trebuie limitată doar la Sabat. Sigiliu lui Dumnezeu, în Noul Testament este Duhul Sfânt în inimă 2 Cor 1:21-22, Ef 1:13-14, 4:30 [dacă sigliul lui Dumnezeu înseamnă acţiunea Duhul Sfânt în viaţa oamenilor, sigiliul fiarei, contrafacerea lucrării Duhul Sfânt, înseamnă inluenţa balaurului în viaţa oamenilor lui. Noul Testament catolic: Ea a făcut ca toţi:.... să pună semn pe mâna lor dreaptă sau pe frunte. interesantă traducerea, care sugerează acceptul voluntar: să pună ei, pe mâna lor, sau pe frunte semnul apartenenţie la balaur. Adică oamenii aceştia răspund voluntar invitaţiei balaurului, de a lucrea în vieţile lor. Cu toate acestea, Sabatul nu este anulat ca pecete a Legii lui Dumnezeu. Meredith Kline demonstrează că poruncile din Exod 20 sunt structurate după documentele antice, care purtau sigiliul autorului şi autorităţii în centrul lor. Sabatul este sigiliul ratificator între Dumnezeu şi Israel, la Sinai. Sabatul este semnul special în Vechiul Testament, pentru poporul lui Dumnezeu Exod 31:12-17, Ezec. 20:12.20. în Decalogul din Exod 20 şi Deuteronomul 5, funcţia Sabatului este să-i amintească poporului de Dumnezeu, Creatorul (Exod 20:11) şi Mântuitor (Deut.5:15). Acest aspect al Sabatului pare să fie prezentat în Apocalipsa 12-14. Deşi problema nu se limitează la sabat, Sabatul pare a fi testul turnesol al loialităţii, în zilele din urmă. Johnsson Sabatul e testul turnesol; relaţionarea cuiva faţă de Sabat va descoperi relaţia sa de bază, profundă cu Dumnezeu şi Legea Sa. Dacă relaţia cu Sabatul, abordarea Sabatului e legalistă – aşa e relaţia lui cu Dumnezeu, care îi aduce nefericire, teamă, stress, oboseală (dacă Sabatul de stresează, te oboseşte, te....); dacă Sabatul e ignorat, atunci aceasta demonstrează dispoziţia de ignorare Cuvântului lui Dumnezeu, de fapt a lui Dumnezeu Însuşi, atunci când ceva sau cineva îmi palce, convine mai mult decât porunca divină; dacă cineva aşează alături de Sabat o altă sărbătoare, o altă zi, spunând că le ţine pe amândouă... demonstrează intenţia şi dispoziţia lui de a pune lângă Dumnezeu, la acelaşi nivel, la aceeaşi înălţime şi altceva, pe altcinea, lucru respins şi condamnat de Dumnezeu (Exod 20:23) – Apocalipsa 14:6-12 Ioan descrie chemara finală a lui Dumnezeu către locuitorii pământului, în contextul poruncii a patra: Apocalipsa 14:7 citează din Exod 20:11. După această citare, îngerii anunţă căderea Babilonului şi ceea ce vor păţi închinătorii fiarei (14:6-11). Îndemnarea oamenilor să se închine la adevăratul Dumnezeu în relaţie cu Sabatul (cu expresiile copiate din porunca Sabatului) şi avertizarea lor să nu se închine fiarei şi să nu primească semnul ei sugerează cu putere că semnul fiarei funcţionează ca o contrafacerea a poruncii Sabatului. Contrafacerea fiarei are de a face cu legea lui Dumnezeu, fapt demonstrat şi de concluzia pasajului de aici 14:12. Concluzionăm să Sabatul este semnul distinctiv al ascultării de Dumnezeu prin păzirea poruncilor Sale în zilele crizei finale, în timp ce sabatul contrafăcut, marca fiarei, în contrast cu Sabatul zilei a şaptea, va deveni semnul ascultării de fiară, substituirea poruncii lui Dumnezeu pentru înţelpciunea şi poruncile omeneşti. Sabatul a fost semnul poporului lui Dumnezeu (Exod 31:12, Ez 20:20) şi va fi din nou semnul prin care vor fi arătaţi cei care Îl pun pe Dumnezeu pe primul loc. William G. Johnsson.
Toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi. Mandatul se extinde peste toate rangurile civile, peste toate clasele economice şi categorii sociale
Închinatorii zeilor îsi faceau semne pe corp (în special pe frunte si pe mâna), se tatuau cu simbolurile zeului preferat pentru a-si exprima închinarea si slujirea.... El a aratat ca semnele distinctive ale israelitilor ca închinatori ai adevaratului Dumnezeu sunt respectarea sarbatorilor si a legii Domnului (Ex 13:9.16, Deut 6:8). În mod deosebit, sabatul a fost dat ca semn distinctiv si vesnic al legamântului celor zece porunci (Ex 31:13).Toate acestea sunt comparate de Dumnezeu cu niste semne pe mâna sau pe frunte. N-avem decât sa le întoarcem pe dos si vom afla semnul fiarei. În Dan 7:25 ni se spune despre Antichristul papal ca a îndraznit sa schimbe vremile (sarbatori) si Legea în timp ce Iisus declara ca El n-are de gând sa schimbe Legea lui Dumnezeu (Mat 5:17-20). Or, tocmai Biserica Romana se lauda cu asemenea schimbari devenite astazi practici universale, acceptate si în rasarit si în lumea protestanta. Cea mai spectaculoasa dintre aceste schimbari este transferarea treptata a sfinteniei sabatului biblic asupra unei inovatii omenesti, sfintirea primei zile a saptamânii de lucru, pe care toti crestinii o cinstesc ca zi a Domnului.
Tecere treptată de la sabat la duminică (la început comemorarea învierii, apoi părăsirea zilei de post – sabatul- pentru „ziua luminii”, „ziua Domnului”); Acest destin paralel al celor doua sarbatori saptamânale în crestinatate poate fi observat pe o perioada destul de lunga (aproximativ între anii 135-538), iar la unele biserici orientale (etiopieni, nestorieni) pâna în timpurile moderne. Decretul lui Constantin cel Mare din anul 321 oprea pe locuitorii cetatilor sa lucreze în „venerabila zi a soarelui!!!!!!!" (asa cum o numeste el).
Crestinii de astazi ar trebui sa se întrebe: Daca aceasta schimbare a fost legitima, (indiferent cine a facut-o!), daca a trebuit parasit sabatul în favoarea unei zile „mai crestine", de ce s-a cautat acoperirea acestui transfer, numerotându-se duminica drept asaptea zi a saptamânii? Cine a urmarit o asemenea confuzie si când s-a facut? Daca adevaratul motiv a fost nevoia de a celebra învierea, de ce nu s-a dovedit suficient Pastele ? Iar daca evenimentul a meritat o comemorare mai frecventa decât cea anuala, de ce a fost înlaturat sabatul pentru a face loc acestei inventii pe care NT nu o cere? Si daca sabatul fusese desfiintat de Christos, de ce au pastrat crestinii ciclul saptamânal care nu este legat de natura (cum sunt ziua, luna si anul) ci este dat de la facerea lumii, formând un întreg împreuna cu sabatul ?
Catolic: Biserica Catolica a schimbat serbarea sâmbetei în duminica pe baza autoritatii ei divine si infailibile date de întemeietorul ei, Isus Christos. Protestantii care pretind ca Biblia este singurul lor ghid în materie de credinta, nu au dovezi biblice ca sa serbeze duminica. Din acest punct de vedere, Adventistii de Ziua a Saptea sunt singurii protestanti consecventi." (The Question Box. The Catholic Universe Bulletin, aug. 1942 p.2, citat de revista These Times march 1973 p. 43)
„Cu peste 1000 de ani înainte de a exista Protestantismul, Biserica Catolica a schimbat ziua de odihna, din sâmbata în duminica, în virtutea misiunii ei divine .•" (The Catholic Mirror, Baltimore, sept. 23 1893, citat în These Times, march 1973, p. 42)
„Duminica este semnul autoritatii noastre. Biserica este deasupra Bibliei, si aceasta transferare a tineri sabatului este dovada acestui fapt." (The Catholic Record, Ontario-Canada, 1 sept. 1923, citat de L.Tucker în The Sign ofthe Beast, p. 10)
Oricine calca în mod constient (dupa ce a fost avertizat), sabatul legii morale a lui Dumnezeu, pentru a respecta legile omenesti, primeste semnul fiarei. Ceea ce face din duminica semnul fiarei, nu este nici tema învierii, nici faptul ca este doar un obicei omenesc, ci faptul ca va fi impusa prin lege de stat în locul sabatului, asa cum a facut Roma antica si medievala, determinând persecutarea celor care vor sa asculte de Dumnezeu. Ea nu este si n-a fost niciodata o adevarata comemorare a învierii Domnului. Pentru crestinul obisnuit, duminica este un simplu week-end în care este liber sa faca ce vrea, ascultând si o liturghie sau o predica protestanta, fara ca aceasta sa fie o zi de bucurie în Domnul si de oprire a tuturor lucrarilor si discutiilor de fiecare zi (Is 58:13-14).
Daca cineva tine sabatul in acelasi stil în care se tine duminica, asemenea sarbatorilor ceremoniale care erau o umbra (Ex 12:16, Lev 23:8 comp. cu Lev 23:3), aceasta înseamna ca el tine sabatul sau propriu, nu sabatul Domnului.
13:17 Să nu poată cumpăra sau vinde. Poate fi înţeles literal şi spiritual: ca sancţiuni economice pentru cei ce refuză semnul fiarei – ca cei din Tiatira, care nu participau la breslele negustorilor păgâni; dar sensul figurativ, se potriveşte mai bine în contextul capitolului - capitolul 18 vorbeşte de negustorii îmbogăţiţi prin relaţiile cu Babilonul (18:3. 15), care plâng când nu mai pot face afaceri cu ea (18:11-19) – negustorii sunt mai marii pământului, înşelaţi de curvă (versetul 23). Negustorii din capitolul 18 sunt cei ce vând, distribuie lucrurile spirituale ale Babilonului, doctrinele şi politica coruptă. În capitolul 13, vânzarea şi cumpărarea poate exprima izolarea socială şi greutăţile întâmpinate, când toată lumea va primi „marfa” coruptă a Babilonului. Cei ce se închină fiarei, cumpără marfa Babilonului şi îi servesc scopurile, dorind să-i distrugă pe cei care au rămas credincioşi lui Hristos, până la moarte. În acest sens, domeniul spiritual în care acţionează semnul fiarei e şi mai potrivit: cine acţionează după impulsurile fiarei, cumpără, primeşte de la babilon. Accentul este pus pe realitatea spirituală a semnului fiarei, a trăsăturilor de caracter, a impulsurior intime ce omul le poate primi de la fiară, sau de la Dumnezeu. Sigiliul lui Dumnezeu este pus pe cei care nu cumpără de la fiară. Iar sigiliul fiarei este pus peste cei ce cumpără de la ea, ce devin părtaşi cu ea în caracter. Cine nu se aseamănă fiarei, nu ia valorile ei, sărbătorile ei şi manifestarea adepţilor ei, va fi izolat, să nu poată avea relaţii cu ceilalţi – nu vinde, nu cumpără; nu este influenţat de ceilalţi, nu influenţează, nu transmite valori celorlalţi (pentru că ei nu primesc). Tocmai de aceea, în acest spirit, cei ce cumpără de la fiară, fiind inspiraţi de acelaşi spirit ca ea, doresc să-i nimicească pe cei ce nu au primit semnul fiarei.
Semnul, numele fiarei sau numărului numelui ei – Semnul, care este, numele fiarei, sau numărul numelui ei. Semnul fiarei este aici în contrast cu semnul lui Dumnezeu, adică numele Mielului şi a Tatălui pe frunţile lor.
13:18 Numărul ei este 666. Ioan invită aici la înţelepciunea divină, la discenrământ pentru identificarea fiarei din mare, care e pe cale să înşele lumea – îndeamnă la observarea caracteristicilor ei, pentru identificarea corectă.
Tehnica de a descoperii numele codului încifrat se numeşte ghematria – litera primeşte o valoare numerică. Probleme? Aplicarea este nelimitată; Ioan niciodată nu mai foloseşte aşa ceva în Apocalipsa – când vorbeşte de 144.000 nu foloseşte această tehnică (vezi 14:1).
666 este numit număr de om – nu număr divin. Vezi Daniel 3:1: numărul 6 foarte important pentru Babilon: 60 coţi înălţime şi 6 lăţime avea statuia. Este dimensiunea statuii lui Nebucadneţar, care simbolizează unitatea omenirii, care înlocuieşte autoritatea divină. O amuletă pe care o purtau preoţii babilonieni avea multe numere, care însumate dădeau 666 pe orizontală şi pe verticală. Ţinând cont şi de celelalte contraste din Apocalipsa, reiese că 666 este numărul Babilonului, opus lui Dumnezeu.
Este imperfecţiunea umană – număr de om, faţă de perfecţiunea lui Dumnezeu, reprezentată de 7 – deci ceva mai mic decât perfect. Numărul 6 are mai multă legătură cu omul, caracteristicile şi calităţile sale, decât cu Dumnezeu, căci este un număr de om. Creaţiunea urmează acelaşi model: omul creat în ziua a şasea, darcreaţiunea nu e completă fără ziua a şaptea, ziua lui Dumnezeu. Ziua a şaptea este coroana creaţiunii, amintindu-ne de plinătatea Dumnezeului creator şi mântuitor. Omul reprezentat de 6 se opreşte la cele lumeşti şi nu se ridică la cele divine. 666 – repetiţia este încăpăţânarea omului de a rămâne la imperfecţiunea umană, de a trăi fără Dumnezeu. Numărul 3 de asemenea Îl reprezintă pe Dumnezeu (Isa 6:3, Apocalipsa 4:8) – repetarea de 3 ori a numărului omului 6, reprezintă promovarea omenescului la nivelul divinităţii (iarăşi imaginea Babilonului, puterea uzurpatoare). Sau 666 este contrastul trinităţii demonice, faţă de Trinitatea adevărată, legată în capitolul 1:4-6 de numărul 7. Scopul trinităţii false este să detroneze pe adevăratul Dumnezeu şi să întroneze creaţia. Fiara are această caracteristică, dorind închinarea, care i se cuvine doar lui Dumnezeu. Fiara aceasta comite blasfemie (13:1, 17:3), atribuindu-ş titluri şi acţiuni pe care le are doar Dumnezeu. Cine primeşte numărul sau numele ei, participă la caracterul ei. Fiara din pământ, de la capitolul 13, reprezintă omul care îşi exercită suveranitatea despărţit de Dumnezeu, omul care se conformează icoanei fiarei mai degrabă decât chipului lui Dumnezeu. Omul despărţit de Dumnezeu devine bestial, demonic. Omul neregenerat persistă în rău – Beatrice S. Neall.
Numărul 666 este în contrast cu semnul lui Dumnezeu pus pe fruntea slujitorilor Lui din capitolul 14:1 (Numele lui Dumnezeu îi ocorteşte să primească numele fiarei). Dacă semnul lui Dumnezeu este spiritual, la fel trebuie să fie şi semnul fiarei. – numărul fiarei este sinonim cu numele ei. Mai mult, numărul acesta trebuie interpretat cu înţelepciunea divină, cu simbolsimul luptei dintre bine şi rău, care nu poate fi văzută decât prin iluminarea divină a cerului – nu înţelepciunea matematicii omeneşti. Omul lui Dumnezeu este sigilat de sigiliul Duhului Sfânt (2 Cor 1:21-22, Ef 4:30-32). Doar Duhul Sfânt poate înzestra poporul lui Dumnezeu cu discernământ spiritual ca să se ferească de natura înşelătoare a lucrării satanice de la sfârşitul timpului şi puterea de a le rezista şi de a rămâne loiali lui Hristos şi să-I aducă închinarea lor doar Lui. Îndemnul la înţelepciune şi pricepere se referă la acţiunea Duhului Sfânt, mai mult decât la inteligenţa şi înţelepciunea matematică omenească.
6 – ziua creaţiei omului. 6 este simbolul omului auto-suficient, care nu are nevoie de Dumnezeu – 7.
Biserica ce are ambiţii politice, în ciuda aparenţei ei, imaginii bune (coarne de miel), îşi vinde sufeltul pentru recunoaştere omenească şi astfel se urcă pe spatele fiarei de pe uscat.
...într-o crestinatate care se scalda în prosperitate si confort, unde se discuta cu întelegere despre „drepturile" homosexualilor si unde zeul suprem este, totusi, dolarul, o criza economica serioasa ar putea determina o reforma care sa impuna uniformizarea duminicala.
Apocalipsa este clara asupra faptului ca trinitatea iadului va lucra în unire: balaurul ocultismului reînviat, fiara romana vindecata si falsul profet al lumii moderne (protestantismul american apostat) se vor uni în spirit (Apoc 16:13-14).
Lumea nu va fi silita sa devina catolica. Dar onorând inventiile papale si aratând reverenta (sau, cel putin mirare! — Apoc 17:6-8) fata de aceasta institutie „eterna", te închini fiarei.. De fapt, Apocalipsa arata ca falsele obiecte de închinare sunt, în acest context: fiara sau imaginea fiarei, acceptarea semnului fiarei pe frunte sau pe mâna, acceptarea numelui fiarei sau a numarului numelui ei.
Identificarea ei:
Natura ei – diferită de fiara din mare. Nu este o putere religioasă, căci nu primeşte închinare (13:12.15). Dar este o putere economică – hotărăşte cine să vândă şi să cumpere (vs 17), şi politică – hotărăşte pe cine să omoare (vs 15).
Timpul ei – apare după prima fiară şi după vindecarea ranei de moarte (vs 12); deci se manifestă doar la sfârşitul sec. XVIII.
Spaţiul – pentru evreu, marea era simbolul ameninţării, dar uscatul, pământul este simbolul familiarităţii, a liniştii. Ebraicul erets (pâmânt) înseamnă ţară, patrie, loc natal. Fiara ce vine din erets, pare aliatul. În Apocalipsa 12:6, erets/pământul salvează femeia.
Caracterul – aparenţele sunt bune: seamănă cu un miel, deci poate fi de încredere (13:11). Faţă de fiara sălbatică din mare, aceasta este domesticită şi blândă. Trăsăturile ei amintesc de cele ale bunului Yeshua (14:1). Dar aparenţele înşeală – vorbeşte ca un balaur/adică ca diavolul, şarpele cel vechi şi satana.
Puzzle-lul ne crează imaginea: o superputere economică şi politică, ce apare la finalul sec. XVIII, un paradis pentru opresaţii religioşi, USA rage pe scena internaţională ca un balaur, în ciuda afişării chipului de miel. Dualismul se vede la orice nivel: economic, ideatic etc. Naivitatea idealismului american merge mână în mână cu puterea mare economică, militară şi politică. Istoria confirmă activitatea acestei fiare: interacţionează cu locuitorii pământului şi cu prima fiară; seduce locuitorii pământului cu puterea şi minunile ei, de a coborî foc din cer (evocă imaginea lui Ilie 1 Regi 18:17-39, sau a cleor 2 martori Apocalipsa 11:5). Deci imită minunile divine – pe ecrane, în contactele diplomatice, USA întotdeauna sfârşeşte prin a slava/ elibera, mântui lumea. USA a sedus lumea – produsele ei, banii ei sunt peste tot în lume: muzica rock, blue jeans, engleza, McDonalds, Coca Cola...
Colaborează bine cu cealaltă fiară: cu Vaticanul are relaţii speciale. Au colaborat în trecut, mai ales la căderea marxismului. Dictatura economică este inexplicabilă ca venind din partea unei ţări libere, ca USA. Dar profeţia spune că fiara aceasta va elimina din lumea afacerilor/economică pe cine nu acceptă semnul fiarei. Asta înseamnă, că într-o zi, SUA, ţara libertăţilor va deveni centrul opresiunii religioase. Semnul fiarei va apăsa greu pe oameni – autoritatea omenească va înlocui autoritatea divină în inimile şi acţiunile oamenilor.
Semne ale profeţiei: socioligic, psihologic sau din motive de distracţie/ întreţinere, - toate sunt motive ce înlocuiesc închinarea la Dumnezeu. Se încearcă standardizarea închinării, a zilei de închinare, din motive practice, ecumenice ce sublinează pacea, dragostea şi liniştea universală.
Semnul fiarei implică mai mult decât o zi de închinare – implică supunere/fidelitate/credinţă fiarei, puterii Babel, alienării de Dumnezeu – puterea uzurpatoare, care foloseşte represiunea sau forţa conformităţii maselor pentru a-şi împlini scopul. Lupta Dreptului Creştin, care militează împotriva separării statului de biserică se înscrie în aceeaşi liniea profetică.
Retrospectiva Apocalipsa 13
Apocalipsa 13, în mod figurat prezintă baza războiului dintre rău şi bine, care va culmina în capitolele ulterioare, prin Armaghedon. Aici aflăm că diavolul este în spatele forţelor omeneşti, care se luptă împotriva reprezentanţilor lui Dumnezeu pe acest pământ.
Forţele combatante aici, binele şi răul urmăresc să câştige loialitatea, să controleze mintea şi obiceiurile oamenilor. Semnul este pus pe frunte (supunerea, fidelitate, acceptare) şi pe mână (supunerea, fără consimţământ mental - ????). matei 24:24 îşi găseşte pe deplin împlinirea – diavolul desfăşoară contrafacerea închinării în faţa lui Dumnezeu şi planul Său de mântuire. Înşelăciunea e atât de mare, încât şi cei credincioşi sunt în pericol de a fi înşelaţi. Bătălia nu e politică, ci asupra minţii oamneilor.
Paralela cu Daniel 3 e evidentă: chipul, închinarea în faţa lui, ameninţarea cu moartea, universalitatea (Daniel 3:2), numărul 6, legat de chip (Daniel 3:6) – istoria se va repeta şi centrul bătăliei va fi închinarea. Ca şi în Daniel 3, Dumnezeu şi supuşii Lui vor triumfa.
Evenimente din capitolul 13:11-18 sunt încă în viitor – icoana fiarei nu e pe deplin alcătuită, impunerea semnului fiarei lumii nu este împlinită – deci atenţia, aşa cum avertizează Hans K. LaRondelle.
Atenţie la cum e prezentat subiectul. A împărţi indivizii în oameni ai lui Dumnezeu sau ai fiarei, este imposibil pentru om – aceasta este prerogativa divină. Aici pe pământ, în valea păcatului, Dumnezeu lucrează în toate instituţiile, aşa că nu putem spune că un om, sau o instituţie este cu totul şi cu totul demonică, neavând şi oameni ai lui Dumnezeu în ea. Faptul că satanei îi ia atât de mult timp şi face eforturi atât de mari pentru a înşela oamenii, demonstrează că Duhul Sfânt lucrează cu putere la inima oamenilor, ca să abată, să-i ferească pe aceştia de înşelăciune. Oamenii lui Dumnezeu sunt chemaţi să fie lumină şi sare, să identifice răul din lume, dar şi din ei şi să facă curăţire.
Apelul Scripturii este la dragoste faţă de adevăr, îna ceste timpuri 2 Tes. 2:10. Supunerea totală faţă de Dumnezeu şi dragostea faţă de evanghelie este secretul victoriei pentru poporul lui Dumnezeu la încheierea zilelor istoriei acestui pământ (2 Petru 1:19).
Apocalipsa 12 se încheie cu războiul pe care balaurul îl face urmaşilor credincioşi ai femeii; în ajutorul său, are acum doi aliaţi, fiara din mare şi fiara de pe uscat.
Fiara din mare 13:1-10
13:1 Apoi (balaurul) a stat. E mai corectă traducerea, decât că Ioan a stat pe malul mării. Editiile actuale grecesti chiar ataseaza aceasta propozitie la 12:17. Nu stim daca se intentioneaza o aplicatie simbolica a acestei expresii, dar Ioan îl vede în viziune pe balaur asezându-se pe plaja Mediteranei, asteptând sa încredinteze fiarei autoritatea lui si misiunea de a înfrânge pe aceia care au fost desemnati de cer sa zdrobeasca capul sarpelui..
O fiară. Fiara este marină, ca în mitologia orientală – esenţialmente negativă, duşmanul lui Dumnezeu. Multe capete ca în Ps. 74:13-14. Este evidentă legătura cu Daniel 7:17.23, unde fiarele reprezintă puteri politice. În Apocalipsa, fiara reprezintă puteri politice pe care satana le foloseşte de-a lungul istoriei şi la timpul sfârşitului Apocalipsa 16:10, 11:7, 19:19-20. Este şocant de asemănătoare cu balaurul din cp 12:3: 10 coarne, 7 capete (diferenţa e că balaurul are cununi împărăteşti pe cele 7 capete, iar fiara are cununile pe cele 10 coarne). Fiara aceasta a primit putere direct de la balaur (13:4).
Noul Testament catolic – fiara desemnează creatura stigmatizată şi decăzută, supusă diavolului/balaurului. Provenienţa din mare reprezintă ostilitate faţă de Dumnezeu, acumulare de forţe de dominare, un pandemonism în cadrul organizaţiilor multinaţionale ce dirijează conflictele după interesele balaurului/ dragonului. Este identică cu dragonul – diferenţa: poartă cununile pa coarne, semnul puterii, executând programul balaurului, ce poartă cununile pe cap (gândeşte programele puse în acţiune de fiară).
Fiara din mare este descrisă suplimentar la capitolul 17, cu mai multe detalii, ajutându-ne mai bine la identificarea ei. Descrierea fiarei are asemanari esentiale cu balaurul. Aceleasi sapte capete si zece coarne. Descrierea fiarei, în care se combina aspecte ale celor patru fiare din Dan.7, ne obliga sa observam aici aceleasi puteri istorice în cele sapte capete
Fiara este compusă din fiarele din Daniel 7. Cheia pentru identificarea ei o găsim deci aici. În Daniel 7, fiarele reprezintă puterile ce se succed la conducerea pământului. În Apocalipsa 13 vedem că adevăratul succesor al acestor puteri este fiara din mare, care are toate caracteristicile fiarelor dintâi. Mai mult, această fiară acţionează, sau succede cele 4 fiare, adică cele patru imperii din Daniel, adică lucrează după căderea Romei. Aici vorbim şi de indentificarea puterii ca una politico-religioasă, căci scoate vorbe de hulă, în versetul 5. Cine e? Seamănă cu cornul cel mic din Daniel, căci huleşte (Daniel 7:8, Apocalipsa 13:4.5). ca şi cornul cel mic are tendinţe uzurpatoare – primeşte închinarea (vs 4). Expresia de aici parodiază numele lui Mihail (Cine este ca Dumnezeu), atentând la Numele lui Dumnezeu – Ex 15:11, Ps 35:10. Ca şi cornul cel mic opresează poporul lui Dumnezeu 42 de luni, după care primeşte o lovitură fatală (13:3).
Vs 1-8 sunt construite în paralelism ABC // A`B`C`:
A fiara primeşte putere de la balaur (13:2)
B unul din capete este rănit mortal (13:3)
C rana este vindecată, fiarei i se aduce închinare (13:3.4)
Paragraf 2:
A’ Fiara primeşte gură şi putere (13:5)
B’ Timp de 42 de luni (13:5)
C’ Deschide gura şi lumea o adoră (13:6-8).
Deci paralelismul B cu B’. Deci fiara primeşte autoritate de la balaur (A), până ce unul din capete este rănit (B), după care toată lumea o admiră (C). Tot aşa ,paragraful 2, fiara primeşte autritate de la balaur (A’), timp de 42 de luni (B’), după care toată lumea, din nou i se închină (C’). Deci fiara primeşte lovitura de moarte, la sfârşitul celor 42 de luni.
Profeţia descrie o putere ce încearcă să-L înlocuiască pe Dumnezeu (în special lucrarea Fiului – mijlocirea şi mântuirea), după căderea Romei, conform lui Daniel. Puterea această opresează poporul lui Dumnezeu 1260 de ani (vreme, 2 vremi şi jumătate), adică 42 de luni (Daniel 7:25). Deşi, după această perioadă fiara primeşte o lovitură, tot pământul se va mira de ea (Apocalipsa 13:8).
7 capete. Fiara este clar că ţine de domeniul spiritual – pretinde închinare (13:4.8.15), face război cu sfinţii (deci e război religios). Are 7 capete, dar când un cap este rănit, fiara nu mai poate lucra – primeşte rana de moarte (13:3) şi pare moartă – deşi nu sunt lovite toate capetele. Ce înseamnă asta? E posibil: sunt mai multe capete ce reprezintă forţele spirituale diferite, care alcătuiesc această fiară ieşită din mare – fiară ce contraface lucrarea lui Hristos: mijlocirea Sa (Biserica Catolică, Ortodoxă etc – înlocuiesc mijlocireal ui Hristos cu mijlocirea Bisericii; religiile necreştine, înlocuiesc mijlocirea lui Hristos cu credinţe proprii, cu sisteme de mântuire aparte de Hristos: mântuire prin fapte, prin meditaţie, prin uciderea infidelilor etc – uitând textul categoric al lui Hristos: Nimeni nu vine a Tatăl, decât prin Mine – Eu sunt calea, adevărul şi viaţa Ioan 14:6. Dar, când un cap este rănit, nici una din aceste puteri nu acţionează împotriva sfinţilor; pare că fiara a murit. Toate aceste puteri sunt conduse, sunt coalizate, se strâng în jurul unui cap. Dacă el este rănit, fiara nu „functionează”. De aceea, imaginea din Apocalipsa se centrează asupra catolicismului, dar nu ignoră celelalte forţe spirituale uzurpatoare, care înlocuiesc slujirea mijlocitoare a lui Hristos şi care se aliază, colaborează cu catolocismul, pentru a face fiara cu cele 7 capete funcţională, împotriva creştinismului, împotriva sfinţilor...
10 Coarne. Coarnele reprezintă puteri politice (17:12); coarnele sunt echivalentul la cele 10 coarne din fiara a patra din Daniel, simbolizând puterile care s-au desprins din Imperiul Roman, la căderea acestuia. (Dan 7:1, 23-24). Whilliam Johnsson spune cele şapte capete reprezintă împărăţiile prin care satana a lucrat de-a lungul secolelor, oprimând poporul lui Dumnezeu. Fiara a fost activă de-a lungul secolelor succesive, prin unul din capetele ei. Când unul dintre capete a fost rănit mortal, nu a mai activat. Când capul este refăcut, oprimarea este reluată. Interesant că fiarele din Daniel, însumate au 7 capete şi 10 coarne.
Şi balaurul din 12:3 are şapte capete şi 10 coarne. Asta arată parodierea unicităţii dintre Tatăl şi Fiul, între balaur şi fiară.
Mare. Este Roma – puterile Orientului Mijlociu vedeau Roma venind pe mare; aşa e identificată de Ezra, o apocrifă din sec. I, ec. Legătură directă cu Daniel 7:2-3; chiar fiară este compusă din caracteristicile fiarelor descris în Daniel 7. [Din mare ies în Vechiul Testament, monştri călăuziţi de diavol să oprime pe Israel (Ps. 74:13-14 , Isaia 27:1]. Marea este asociată cu adâncul, vorbindu-se despre aceeaşi fiară, cu şapte capete şi 10 coarne (17:3.7.12) Apocalipsa 17:8. Deci adâncul, marea este locul satanei, de unde îşi inspiră supuşii. Şi prostituata din Apocalipsa 17, stă pe ape multe, pe o fiară care are nume de hulă (versetul 3). Apele sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi 17:15, care evident, reprezintă acelaşi lucru ca cele 10 coarne ale fiarei 17:12-18. Eugenoi Corsini crede că marea reprezintă tulburările sociale din care ies dictatorii.
Din mare. Fiara aceasta se ridică „din mare”. Fiara din v. 11 se ridică „din pământ”. Una se ridică de acolo unde sunt o mulţime de popoare (vezi mai sus, la „nisipul mării”); cealaltă se ridică de acolo unde populaţia este rară
10 cununi împărăteşti. Sunt diademe. Dacă balaurul avea 7 diademe, copiind autoritatea supremă a Tatălui, fiara are 10 diademe, reflectând puterea, autoritatea şi scaunul de domnie primit de la balaur, adică supremaţia asupra puterilor politice; este opusă lui Hristos, care e Împărat al Împăraţilor, Domn al domnilor (17:14) şi care poartă multe diademe 19:12
Descrierea fiarei are asemanari esentiale cu balaurul. Aceleasi sapte capete si zece coarne. Trebuie sa fim consecventi si sa recunoastem aceeasi identitate a acestor puteri, indiferent daca este vorba de balaur, de fiara din cap. 13 sau de cea din cap. 17. Descrierea fiarei, în care se combina aspecte ale celor patru fiare din Dan.7, ne obliga sa observam aici aceleasi puteri istorice în cele sapte capete. Balaurul avea câte o coroana pe fiecare cap, subliniind astfel ce era esential în toate (satanismul si pagânismul puterilor lumesti), dar nu avea coroane pe coarne. Fiara, în schimb, nu are nici un cap încoronat, ci poarta zece coroane pe cele zece coarne. Deoarece în Daniel 7 cele zece coarne apar pe capul roman, si aceeasi fiara reprezinta Roma în toate fazele ei (pagâna si crestina, unitara si divizata), nu este cazul sa numaram aici un cap roman pagân si un alt cap papal. Ba înca unii numara înca un cap ca simbol al papalitatii reînviate în timpurile noastre. Însa comparatia cu Daniel 7 este suficient de clara si Romei (pagâna si crestina, republicana si imperiala, romana si barbara, junghiata si vindecata) îi ajunge un cap: principalul cap al fiarei—„fiara".
Prezenta celor zece coarne încoronate arata ca, spre deosebire de balaur, care reprezinta controlul lui Satan asupra tuturor împaratiilor lumii, fiara aceasta reprezinta acea putere care detine controlul în timpul existentei statelor crestine. Celelalte sase capete sunt prezente numai pentru a arata legatura organica, înrudirea spirituala dintre puterile istorice ale lumii (ca si în cazul chipului din Dan.2) si pentru a sugera ca aceasta fiara este o reflectare a imaginii balaurului. Complexitatea simbolului si aparenta confuzie a identitatii balaurului si fiarei sunt intentionate. Ei sunt doi si totusi unul singur. Ei sunt o parodie a unitatii dintre Dumnezeu Tatal si Dumnezeu Fiul. Toti interpretii crestini antici au aratat ca aceasta fiara este Antichristul din Dan.7. Or Antichrist este Diavolul însusi, dar si „omul faradelegii" care este chipul si asemanarea sa (lloan 2:18, 5:19-2). Christos este Adevarul (Ioan 14:6) iar Antichrist este Minciuna personificata (2 Tes 2:11-12). Dupa cum Tatal a dat Fiului toata autoritatea Sa, tot astfel si Satan, tatal minciunii si-a ales un reprezentant pamântesc cu influenta mondiala care sa-l reprezinte în toata subtilitatea si stralucirea lui, în toata îndrazneala rebeliunii lui si a pretentiilor de înlocuitor al lui Christos.
Acest Antichrist roman este, în mod sigur un crestin, deoarece apare ca rezultat al unei decaderi în Biserica (2 Tes 2:3, 1 Ioan 2:19) si se numeste „fiul pierzarii". Acest titlu funest mai este dat în Scriptura numai lui Iuda Iscariotul, apostolul politician care l-a vândut pe Mântuitorul lumii pentru treizeci de arginti (Ioan 17:12). Iuda vânzatorul nu este altcineva decât un apostol în care a intrat Satana chiar la masa euharistica (Ioan 13:27). Este posibila aici si o comparatie cu Cain... Obiectiile aduse prin texte ca acelea din 1 Ioan 2:22-23 si 4:2-3 nu pot fi acceptate. Dar aceasta negare a lui Christos cel întrupat nu se refera la o dogma oficiala, ci la viata, la manifestarea reala. Din punct de vedere al marturisirii de credinta si diavolul crede (Iac 2:19), ba înca demonii fac uneori exces de zel în a proclama pe Christosul adevarat, în scopuri diversioniste (Mc 1:24.34). Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat ca sa fie Mântuitorul si Mijlocitorul nostru atotsuficient si Exemplul suprem de umilinta pentru orice fiinta omeneasca, Or, papalitatea s-a asezat pe sine ca Mare Preot si ca Vicar al Aceluia care este Dumnezeu adevarat, poftind, ca si Lucifer, autoritatea si puterea lui Christos, dar nu si exemplul Lui de umilinta si jertfire. În timp ce Petru n-a vrut sa semene cu Christos în ce priveste onoarea, nici macar pe cruce (cerând sa fie rastignit cu capul în jos!), papalitatea care se pretinde succesoare a lui Petru, a construit —pe locul unde s-a jertfit Petru !— o fortareata imperiala si un „tron al lumii", jertfind orice si pe oricine pentru pastrarea acestui „res rapienta" (lat. lucru de apucat — Fii 2:5-11).
13:2 Puterea, sacaunul de domnie şi o stăpânire mare. Parodie Isus – care a primit puterea de la Tatăl Apocalipsa 2:27. Cel ce se numeşte stăpânul lumii acesteia (Luca 4:6), dă puterea sa fiarei, prin intermediul imperiului Roman (ultima fiară din Daniel 7 înainte de succesiunea normală, văzută în Apocalipsa 13).
Pagânismul a cedat locul falsului crestinism. Satan a dat lui Antichrist tronul sau. Pontifii romani au fost succedati de cardinali, pontiful suprem a fost urmat de papa. Zeii inferiori au cedat locul sfintilor si al Mariei, templele au devenit biserici. Legile romane si barbare au devenit legi crestine, imperiul a cedat locul lui Bisericii universale. Împaratii romani au cedat papilor titlul de pontifex maximus.Constantin a cedat papei Silvestru palatul Lateran; acesta era vechiul palat al cezarilor, locuinta unor monstri de felul lui Nero si Diocletian... Ispita pe care Iisus a biruit-o în pustie, aceea de a accepta stapânirea întregii lumi, cu conditia sa faca un compromis cu diavolul în ce priveste închinarea, l-a biruit pe acela care îsi închipuie ca-I tine locul. Asadar „Sf. Scaun", oficiul papal, nu este altceva decât „scaunul de domnie al Satanei" asezat în crestinatate în perioada pergameniana (313-538).
13:3. Rănit de moarte/înjungheat. Acelaşi cuvânt ca pentru înjungheirea Mielului 5:6.9., 13:8. Deci, capul rănit este ca la Miel.
Multimea capetelor fiarei nu trebuie sa ne distraga atentia; fiara are un singur cap încoronat. Nici coarnele nu reprezinta totul, fiindca adevarata putere care le controleaza, fiara propriu-zisa, are „numarul unui om" (v.18). Prin urmare este o autoritate monarhica. Dar nu este prezenta printre cele zece coarne politice. în Dan.7, papalitatea era reprezentata printr-un corn diferit de celelalte coarne, deoarece se sublinia originea, puterea regala si timpul aparitiei ei. Aici însa, papalitatea nu apare ca putere distincta de Roma pagâna... Expresia junghiat, folosita în textul original, parodiaza pe Christos Mielul junghiat. Dupa cum Iisus a activat public timp de trei ani si jumatate (42 de luni), dupa care a fost „junghiat" dar a învins moartea si atrage la Sine pe toti oamenii, tot astfel Antichristul a activat 1260 zile (ani), de la 538 la 1798, dupa care acest oficiu politico-religios a fost lovit de sabie, asteptându-se sfârsitul lui. Dar, într-un mod neasteptat de contemporanii Revolutiei Franceze si ai lui Napoleon, Roma papala si-a revenit. Amanuntul acesta ne arata ca, vorbind despre fiara, avem în vedere acel cap care a fost ranit si s-a vindecat. În perioada de dupa junghiere, apare urmatoarea declaratie blasfematoare a cardinalului Manning: „...'Astfel fiindca Biserica pare slaba si VICARUL FIULUI LUI DUMNEZEU înoieste patimile Maestrului sau pe pamânt, noi gasim pricina de poticnire in ele si ne întoarcem tata de la el..." (CardinalH.E.Manning, The temporal Power of The Vicar of Jesus Christ. London 1862). În anul 1929, prin concordatul dintre guvernul lui Mussolini si scaunul papal, s-a restaurat Statul Papal care guverneaza Biserica Romana. Imediat, tonul catolicilor devine triumfator. În 1930, J.Bernhart publica (Ed. Payot, Paris) lucrarea sa cu un titlu semnificativ: „ Vaticanul—tronul lumii", iar în 1957 H.Fraser, deasemenea un catolic, va scrie: „Sfântul Scaun pe care materialistii îl dispretuiau ieri ca pe o simpla fosila a lumii sociale, este astazi mai înaltat în stima lumii de cum n-a fost niciodata, de pe vremea cruciadelor."... Spre deosebire de timpurile medievale, papii de astazi ies din palatul lor si viziteaza lumea, fiind aclamati ca niste megastar-uri.
Pământul se mira de fiară. Expresia descrie admiratia lumii fata de Antichrist care reflecta slava lui Lucifer, tatal lui. Admirând papalitatea si închinându-se ei, oamenii se închina, de fapt, lui Satan
13:5 hule/blasfemii. În Noul Testament este actul de a pretinde egalitate cu Dumnezeu: Ioan 10:33, Matei 26:63-65, sau a prerogativelor Lui Marcu 2:7. Fiara aruncă blasfemii asupra lui Dumnezeu. Blasfemiile nu sunt jigniri, provocări sau blesteme aruncate asupra lui Dumnezeu, ca în Apocalipsa 16:9; ci Ladd spune că blasfemia fiarei este atribuirea divinităţii prin auto-pretinsa divinizare. Această fiară pretinde egalitatea cu Dumnezeu şi a atributelor Lui. Acest lucru ne face să credem că în timp ce acest aliat al diavolului este o putere politică, este în acelaşi timp şi o putere religioasă, ca în 2 Tes. 2:3-4. Ea pretinde închinare şi suveranitate, care aparţin doar lui Hristos (13:3-4.12).
Cei ce locuiesc în ceruri - în contrast cu locuitorii pământului, reprezintă pe poporul lui Dumnezeu.
Divinizarea omului, cultul imperial a existat la toate celelalte puteri mondiale. Cezarii romani - care erau în acelasi timp pontifi supremi ! - au fost adorati ca zei. Dar aceasta divinizare atinge forma cea mai subtila si, în acelasi timp, mai îndrazneata, în timpul Romei papale. Papii romani au purtat acea întreita diadema imperiala (tiara) care se numeste triregnum ( (întreita regalitate) deoarece reprezinta domnia sa asupra cerului, pamântului si infernului. / Cel putin, aceast este interpretarea clasica, mentinuta pâna târziu în timpurile moderne: „Astfel I papa este încoronat cu o întreita coroana, ca împarat al cerului, al pamântului si al infernului."] (Lucius Ferraris. P.B. 1772, Venetia)
Câteva din afirmatiile istorice ale papilor sau despre papi (citate în 8 SDABCSource Book) sunt edificatoare:
Noi tinem pe pamânt locul Atotputernicului Dumnezeu" (Leon XIII - 20 iunie 1894)
„Tu esti Pastorul, tu esti Vindecatorul, tu esti Directorul, tu esti Stapânul casei, în sfârsit, tu esti un alt Dumnezeu pe pamânt." (Chr. Marcellus - predica la Conciliul V Lateran, sesiunea IV 1512) veziEx.20:3.
„Parintele si învatatorul tuturor crestinilor" (Conciliul de la Florenta, 1439) Mat 23:8-J2
„Papa este purtatorul cheilor si deschizatorul usii; el formeaza un singur consistoriu (sfat) cu Dumnezeu; si nu se poate face apel la cineva mai sus decât papa. Nu se poate intra în legatura cu Dumnezeu si în viata vesnica fara mijlocirea lui."(Augustinus Triumphus) Apoc 3:7-8, Ioan 10:30)
„Papa are o atât de mare autoritate si putere încât el poate modifica, explica si interpreta chiar legile divine, fiindca puterea sa nu este a unui om, ci a unui Dumnezeu, si el actioneaza în locul Iui Dumnezeu pe pământ, cu deplină putere de a lega si dezlega oile sale." (Lucius Ferraris, Venetia, 1772) vezi Dan 7:25, Mat 5:17-19
„Noi, mai mult, proclamam, declaram si ne pronuntam ca este deasemenea necesar pentru mântuirea oricarei fiinte umane, sa fie supus Pontifului Roman." (Bonifaciu VIII-1302) Fapt 4:12
„Cea mai mare putere în lume. VICARUL FIULUI LUI DUMNEZEU întrupat, a luat loc în tribunalul sau" (H.E.Manning- Puterea temporala a Vicarului lui Iisus Christos, Londra 1862) Ioan 5:27, Dan 7:13
La ceremonia încoronarii .„Primeste tiara cu cele trei coroane si sa stii ca tu esti Parintele printilor si regilor. Conducatorul lumii, Vicarul Mântuitorului nostru Iisus Christos!" I(P.Hutchinson. „20 secole de crestinism" 1959. New York) Ev 1:6 "
„De oameni vânator [i.e. pescar de oameni] dumnezeiesc, Hristos pe tine te-a facut, încredintându-ti turmele Bisericii Sale"....„mai mare decât apostolii".... „puietor de lege"...„Petre slavite" .verhovnic pururea slavit ca soarele ceresc" (Marturiile cartilor bisericesti ortodoxe despre papa—Pr.Dr.I.Stanciu, ed.II 1937, Craiova).
Literatura eclesiastică este suprasaturată de probe ale pretenţiilor arogante şi hulitoare ale papalităţii. Exemple tipice sunt următoarele extrase dintr-o întinsă lucrare enciclopedică scrisă de un teolog romano-catolic din secolul al XVIII-lea:
„Papa este de o demnitate atât de mare şi atât de înaltă încât el nu este un simplu om, ci e ca Dumnezeu, şi vicarul lui Dumnezeu ...”
„Papa este încoronat cu o întreită coroană ca împărat al cerului, al pământului şi al locurilor de jos.”
„Papa este ca Dumnezeu pe pământ, unicul suveran al credincioşilor lui Hristos, căpetenia împăraţilor, având plinătatea puterii, căruia i s-a încredinţat de către Atotputernicul Dumnezeu cârmuirea nu numai a împărăţiei pământeşti, dar şi a celei cereşti ...”
„Papa are o autoritate atât de mare încât poate să modifice, să explice, sau să interpreteze chiar şi legile divine ...”
„Papa poate să modifice legea divină, întrucât puterea lui nu este a omului ci a lui Dumnezeu, şi el acţionează ca vicerege al lui Dumnezeu pe pământ cu puterea nemărginită de a-şi lega şi dezlega oile.”
„Tot ceea ce se spune că face Domnul Dumnezeu Însuşi şi Mântuitorul, acestea le face şi vicarul Lui, cu condiţia ca să nu facă nimic contrar credinţei” (tradus din lucrarea lui Lucius Ferraris, „Papa II”, Prompta Biblioteca, Vol. VI, p. 25-29).
Prezenta triregnului si a cheilor ca emblema sau stema pe steagul Vaticanului este elocventa. Papa a fost considerat înca din sec. VI judecator suprem care nu poate fi judecat de nimeni. Cu timpul s-a cristalizat, în mod natural si parerea ca în el se concentreaza nealterata, învatatura corecta. Dar abia în timpurile moderne, la anul 1870, papalitatea a decretat dogma infailibilitatii: atunci când papa vorbeste ca magistru al Bisericii („ ex cathedra"), în conformitate cu Sf. Scriptura si cu traditia, el este infailibil ( nu poate gresi!). Aceasta credinta se întemeiaza pe parerea ca Domnul a dat (prin Petru!) Bisericii, Spiritul Sfânt si prin aceasta o asigurare ca, orice s-ar întâmpla, ea nu va rataci si nu va cadea. Atât ortodocsii cât si catolicii si, uneori chiar biserici protestante, nu pot vedea ca fagaduinta lui Iisus este conditionata (Rom11:17-22). În ciuda tuturor evidentelor, aceasta credinta este confesiunea fundamentala a papismului. Papa se pretinde asemenea lui Christos pe pamânt - si Roma s-a zbatut din cele mai vechi timpuri pentru recunoasterea lui Christos ca Dumnezeu !. Dar adevarata origine a acestei autoritati supreme sta, mai degraba, în tirania traditiei si a multimii. Papalitatea a demonstrat ca poate desfiinta anumite porunci ale lui Dumnezeu si poate porunci lucruri care n-au trecut niciodata prin mintea Domnului, dar el nu poate face si o schimbare inversa: renuntarea la o inovatie omeneasca în favoarea poruncii lui Dumnezeu care a fost neglijata
42 de luni. este o dovada evidenta în favoarea identificarii acestei fiare-Antichrist cu cornul nelegiut din Daniel 7. Cele 42 luni (1260 zile-ani) reprezinta aparitia primului stat papal în Italia, cu ocazia eliberarii Romei de ostrogoti (538), pâna la desfiintarea puterii temporale a papilor de catre armata republicana franceza (1798). Versetele 5-8 nu reprezinta evenimente care urmeaza sa se întâmple dupa cele din v.4. Expresia repetata „i s-a dat" din v.5 trebuie înteleasa în relatie cu autoritatea data de balaur în v.2. Deasemenea, v.5-7 trebuie întelese în lumina profetiei din Daniel 7:25. Aici avem înca o confirmare ca aplicatia dominanta a profetiei despre cornul din Dan. 8:10-11.24-25 si 11:36-39 vizeaza papalitatea si ca profetia lui Pavel din 2 Tes.2 se refera la aceeasi realitate istorica. Blasfemia sau hula este un pacat care înseamna rostirea unor pretentii îndraznete, arogarea unor atribute divine (Mat 26:64-65) sau, în general, vorbire abuziva, defaimare, insulta. Roma si-a atribuit titluri si puteri divine, ea a defaimat pe toti opozantii ei ca fiind antichristi si eretici, condamnându-i.
Este 538 (stabilirea puterii Bisericii ca instituţie politică) – 1798 (lovitura dată de Napoleon). Apoi revenirea paplităţii. Sec XIX se vede revirimentul. Biserica a crescut fără precedent, s-a întins în toată lumea, primind recunoaştere politică şi autoritate morală. Iezuiţii explică faptul că atunci când papa mediază, Însuşi Dumnezeu mediază prin el. Muzicienii compun imnuri de laudă pentru papa Pius IX (1846-1878); papa este numit vice-Dumnezeu pentru omenire (Bruce L. Shelly). În 1870 este dată dogma infailibilităţii papale. Prestigiul Vaticanului a crescut mereu – căderea marxismului a contribuit la mprirea acestui prestigiu – 1994, Papa este omul anului, numit de Time.
Parcă realitate contrazice profeţia – să asociezi imaginea papalităţii, implicată în lupta pentru pacea lumii, eradicarea sărăciei cu fiara monstroasă! Apocalipsa spune că autoritatea Bisericii se extinde mult peste graniţele catolicismului, ale Italiei – cuprinde toată lumea Apocalipsa 13:7-8. Este evidentă lucrarea pozitivă de acum a Bisericii catolice – nimeni nu contestă acest lucru. Dar din dogma infailibilităţii se deduce faptul că papa, prin harul/carisma specială ce o are, când vorbeşte ex-catedra nu poate greşi (vezi declaraţile aberante, blasfemiatoare de mai sus). Deci nu a greşit până acum, când şi-a enunţat pretenţiile uzurpatoare la adresa lucrării lui Hristos, sau afirmaţiile exclusiviste, cu privire la mântuire, doar prin Biserică. Pericolul de aici apare: această mentalitate a dus la prigoana din Evul Mediu. Mentalitatea este delcarată bună, infailibilă, deci nu e schimbată. Dacă nu e schimbată, când condiţiile social-istorice vor permite, comportamentul rezultat în urma unei asemenea mentalităţi, se va reafirma. Intenţia profetică nu este de a acuza vreo entitate religioasă – Biserica Catolică, ci de a elucida istoria trecutului, demonstrând că providenţa divină lucrează pentru consolidarea credinţei sfinţilor.
13:9 Cine are urechi. Aşa se încheie mesajul lui Isus către cele 7 biserici.
13:10. Locuitorii pământului. Cei ce nu vor fi mântuiţi.
Cartea vieţii Mielului. Cartea se referă la registrul ceresc, în care sunt scrise numele celor neprihăniţi Exod 33:32-33, Ps 69:28, Dan 12:1. În Apocalipsa este cartea în care sunt scrişi cei care cred în Hristos, care se închină Mielului şi Îi sunt loiali Lui Apocalipsa 13:8, 21:27. Cine nu e scris aici, sau cine e şters din carte, pierde viaţa veşnică. David pare sa se refere la o scriere a numelor tuturor oamenilor în cartea lui Dumnezeu înainte ca ei sa se nasca: Ps 139:16. Oricare ar fi momentul (sau momentele !) înregistrarii în aceasta carte si Ellen White arata ca si faptele bune sunt trecute acolo! (Exp.& Viz. 56 si 261) acesta nu poate fi un argument al predestinatiei nominale si selective, deoarece Apocalipsa arata la fel de clar ca, în timpul judecatii divine, unele nume vor fi sterse din cartea vietii (Apoc3:5)
De la Întemeierea lumii. Mielul sau cartea? Din paralela cu 17:8, gramatica ne sileste sa punem o virgula dupa „cartea vietii" si sa întelegem ca numele [n-]au fost „scrise... de la întemeierea lumii".
13:10 Dacă cineva ucide cu sabia, de sabie va fi ucis. Tradus în două feluri. 1 Soarta finală a persecutorului – cum a persecutat, aşa va fi nimicit. 2. Soarta poporului lui Dumnezeu chinuit: cine este să moară de sabie, de sabie va muri (Ier 15:2, Textul pare // cu Matei 26:52 – cine ridică sabia, de sabie va muri.
Fiara – parodia lui Hristos:
- Hristos Îşi începe lucrarea ieşind din apă Lc 3:21-23, la fel şi fiara din mare
- Hristos e una cu Tatăl Ioan 10:30, 14:9; la fel şi fiara cu balaurul
- Hristos primeşte puterea de la Tatăl Său Apocalipsa 2:27; la fel şi fiara de la balaur 13:2
- Hristos poartă diademă pe cap Apocalipsa 19:12; la fel fiara 13:1
- Hristos are ca armă sabia Apocalipsa 1:16; şi fiara la fel 13:10
- Hristos are coarne Apocalipsa 5:6; fiara şi ea 13:1
- 3 ani şi jumătate de activitat – 1260 de zile pentru Hristos; la fel pentru fiară 13:5
- Hristos este înjunghiat de moarte Apocalipsa 5:6, dar revine la viaţă, cu putere mai mare; fiara la fel 13:3
- Lui Hristos I se aduce închinare, după ce rana mortală este vindecată Mat 28:17, Fil 2:10; la fel fiara Apocalipsa 13:3-4
- Hristos are urmaşi cu ceva scris pe frunţile lor Apocalipsa 14:1; fiara la fel 13:16
- Michael/ Mihail Cine este ca Dumnezeu? Apocalipsa 12:7; Cine este ca fiara? Apocalipsa 13:4
- Hristos are autoritate globală Apocalipsa 19:16; şi fiara Apocalipsa 13:7
Aceste asemănări demonstrează că primul aliat al balaurului, fiara din mare este un sistem religios care contraface lucrarea lui Hristos pe pământ. Faptul că această forţă este prezentată sub imaginea unei fiare – simbolul puterilor politice în Daniel- sugerează faptul că autoritatea şi puterea sa politică se deghizează sub forma religie. Putere acestei fiare este reminiscentă din cea a cornului cel mic, care vine după a 4 fiară, din Daniel 7 (7:25). Fiara de aici este aceeaşi cu cornul cel mic din Daniel 7, şi domneşte 1260 de ani. Acţiunea ei finală, revirimentul său, are loc după această perioadă de 1260 de ani.
Simbolismul poate fi aplicat şi la mitul Nero revividus – Învierea lui Nero. După ce acesta s-a sinucis, persecuţia împotriva creştinilor a reînflorit, sub Domnia lui Diocleţian. Dar profeţia arată clar că perioada descrisă aici depăşeşte cu mult timpul lui Ioan (e vorba de 1260 de ani).
Descrierea sistemului politico-religios ce se luptă împotriva copiilor lui Dumnezeu, ca un compus al fiarelor din Daniel 7 cu 7 capete (Apocalipsa 17:9-11), sugerează că fiara din mare reprezintă toate forţele opresive, civile şi religioase, care au persecutat poporul lui Dumnezeu de la întemeierea Bisericii exodului, până la a doua venire.
Fiara a existat în perioade diferite, printr-unul din capetele ei. Apocalipsa 17:9-11 aruncă mai multă lumină aici. Cinci dintre aceste imperii (Egipt, Asiria, Babilon, Persia, Grecia) au dominat lumea înaintea timpului lui Ioan; a şasea, Roma era puterea din timpul lui Ioan. A şaptea este în viitor, din punctul de vedere al lui Ioan. Este urmat de faza nu mai este (Apocalipsa 17:11 // 13:3). Deci noi trăim în era nu mai este şi aşteptăm să se împlinească 17:12-13. Singura putere care împlineşte criteriile din timpul nu mai era, sau rana de moarte, este puterea politico-religioasă ce a dominat Europa creştină în numele cerului, mai bine de 1200 de ani, în Evul Mediu.
Aplicarea exclusivă la Biserica medievală a simbolului acestei fiare, nu e bună – şi în protestantism s-au întâlnit situaţii ale intoleranţei religioase şi ale unirii politicului cu religiosul.
Profeţia ne spune că acest sistem autoritar, politico-religios va reînvia cu putere, sub forma celui de al 8-lea cap (Apocalipsa 17:11), acoperind acelaşi teritoriu ca şi predicarea Evangheliei (Apocalipsa 13:7// 14:6). De data aceasta, efortul lui va fi final, căci Dumnezeu va pedepsi pentru totdeauna.
Fiara de pe Pământ
13:11 Pământul. Iniţial este pozitiv în Apocalipsa, oprind atacul balaurului împotriva femeii 12:15-16 – astfel apare prietenoasă; de aceea este şi foarte înşelătoare, conducând lumea la închinare faţă de fiara din mare. Mai târziu, ca şi aici apare în alianţă cu satana 17:5., 19:2. Cei 144.000 sunt răscumpăraţi de pe pământ 14:3. Din Apocalipsa 10:2, 12:12 putem înţelege că pământul este pereche pentru mare (ca şi în 13:1), denotând universalitatea acţiunilor diavolului în timpul din urmă. LaRondelle crede că pământul de aici interpretat ca o zonă nelocuită, sau pustie, în opoziţie cu mare, care reprezintă popoare este speculaţie. SDABC crede că e rezonabilă concluzia.
Când lumea începe să se mire de fiara vindecată, Ioan vede o altă fiară, de origine pământească (nu din mare). Face parte din tabăra balaurului (13:11), acţionând ca şi în favoarea fiarei din mare (13:4.12). Face tot ce poate, înşeală, ameninţă lumea ca să se închine fiarei din mare (13:12-14). Face o statuie, pe care o animă, cu efecte vizuale şi audiotve (vs 14-15). Este ca o păpuşă – ai râde la vederea ei, dacă nu ar fi atât de violentă (vs 15).
Pionierii nostri au înteles marea ca fiind Lumea Veche (Europa, plus zone din Asia si Africa), cu multimea ei de civilizatii succesive si natiuni care au fost mereu în conflict. Prin contrast, pamântul a fost înteles ca fiind o zona geografica relativ putin populata si mai linistita, ceea ce ar corespunde continentului american din sec. XVI-XVIII... Pentru un evreu, marea era în primul rând Mediterana (Marea cea mare), simbol al lumii bântuita de razboaie (Dan 7:1-3), iar pamântul, tara, nu putea fi altceva decât Canaanul, tara minunata, tara promisa. Si carei alte zone geografice i s-ar potrivi un asemenea simbol, daca nu Americii de Nord, patria celor mai sfinte libertati, limanul visat de toti napastuitii lumii, principalul bastion al crestinismului protestant?
Dar ridicarea din pamânt spune si altceva. Singurul loc din Biblie unde ni se vorbeste despre un profet sculându-se din pamânt, este descrierea unei sedinte antice de spiritism în care apare o „fiinta divina" care vorbeste ca si cum ar fi profetul Samuel (1 Sam 28:13-14). Acest caracter înselator se reflecta în contrastul dintre cornitele de miel si glasul de balaur. Prin comparatie cu alte fiare, pare a fi crestinismul personificat. Dar modul în care vorbeste lumii în versetele urmatoare este glasul unui balaur.
Două coarne ca de miel – termenul grec pentru fiară este acelaşi ca cel pentru fiara din mare – deci e sălbatică, primejdioasă. Dar totuşi este descrisă ca Mielul – adică Hristos. Asta înseamnă că istoria acestei fiare este foarte bună, pozitivă cu un sunet secundar religios [nu orice miel, nu orice balaur – ci Mielul şi Balaurul].
Cornitele de miel ale fiarei americane reprezinta blândete, tinerete, atitudine pasnica. Spre deosebire de coarnele fiarei Antichrist, cornitele de miel nu reprezinta puteri politice vrajmase omului. America are doua elemente care au facut din ea o putere favorabila omului: un stat fara rege si o biserica fara papa, în politica si mostenirea protestanta în religie. Cele doua entitati sunt separate si astfel statul serveste fericirea individului.
Vorbeşte ca un balaur. Caracterul fiarei e opus înfăţişării ei, căci vorbeşte ca un balaur. Fiara aceasta ca şi cea precedentă este purtătorul de cuvânt al balaurului, care caută să înşele cu gura pe oameni (referire la 12:9, poate la Geneza). Dacă în Vechiul Testament profeţii erau purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu, aici fiara de pe pământ devine purtător de cuvânt al balaurului. De aceea, aceasta va fi descrisă ca profetul mincinos în Apocalipsa 16:13, 19:20, 20:10.
Glasul de balaur se refera la evenimentele profetice care sunt în curs si care implica o combinatie a celor doua puteri de tip „fier si lut" ca în profetia din Dan.2.
Observând contextul, putem stabili timpul aparitiei acestei fiare pseudo-profetiste: dupa dominatia istorica a fiarei Antichrist, ea apare din pamânt, ca prin minune, pentru a-i vindeca rana. N-a mai fost vorba despre aceasta putere pâna acum. Aici începe paradoxul: Apocalipsa a prevazut ca lovitura de sabie va fi data papalitatii de catre cea mai catolica tara, din fruntea Europei, iar vindecarea acestei rani avea s-o faca tocmai SUA care este cea mai reprezentativa creatie pamânteasca a protestantismului...
O tara care si-a ales credinta în Dumnezeu si supravegherea respectarii drepturilor omului ca program si destin.
13:12 După descrierea fiarei, urmează la prezent urmărirea acţiunilor ei: lucrează, face...
Lucrează cu toată puterea fiarei dintâi. Parodierea Duhului Sfânt (Ioan 15:26, 16:13-14). Indirect, prin această fiară lucrează fiara din mare, care domină lumea ca în timpul celor 42 de luni. Fiara de pe pământ este una politică-religioasă, numită ulterior profetul fals şi foloseşte ca arme înşelăciunea şi coerciţia.
Face ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. Imitarea Duhului Sfânt. Timpi sunt face ca... prezent; să se închine – viitor în greacă; deci fiara face fapte ce pregătesc închinarea la fiara dintâi. Acestea includ evident la început înşelăciunea şi persuasiunea (13:13-14), dar la final pedepsirea (13:15-17). Pământul, prietenos iniţial, se supune fiarei şi ameninţă rămăşiţa poporului lui Dumnezeu.
Vindecarea ranei de moarte a fiarei dintâi – se pare că are legătură cu pregătirea pământului, de către fiara din mare să se închine finarei dintâi. Deci sugerează textul Bibliei că fiara din mare contribuie la vindecarea ranei de moarte, astfel pregătind pământul pentru închinarea la fiara din mare?
Prin urmare, fiara pseudoprofet este America protestanta controlata de spiritualism si catolicism. America este aceea care a vegheat ca ele sa fie respectate pretutindeni si, în multe locuri nu s-ar fi aratat zorii democratiei fara influenta diplomatiei americane. Dar când America însasi va da un exemplu de alterare a principiului constitutional, nu va mai fi pe pamânt nici o putere care sa ia apararea celui oprimat. Lumina lumii se va stinge si „Unchiul Sam", strajerul libertatii, va deveni asa cum se poate întrevedea, profetul si jandarmul unui crestinism corupt si intolerant.
13:13-15. Aici e descrisă prima tehnică pe care o foloseşte fiara de pe pământ pentru a înşela: semne şi minuni. Minunea este coborârea focului din cer, încercare de contrafacere a Cincizecimii. Prin minuni, fiara convinge pe oameni să se închine fiarei din mare – după cum, prin minuni, Duhul Sfânt convingea pe oameni de adevărul predicat de ucenici. Poate fi şi o contrafacerea a lucrării lui Ilie (1 Regi 18:38) – coborât foc din cer, pentru a arăta adevăratul Dumnezeu, care să primească închinarea. Aici la fel, prin minuni, foc din cer, fiara câştigă închinarea. [dacă este contrafacerea lucrării lui Ilie, focul din cer, înseamnă că este contrafacerea şi misiunii lui Ilie, adică a bisericii care trebuie să lucreze în duhul şi puterea lui Ilie la sfârşitul timpului, pentru avertizarea oamenilor, referitor la amăgirile diavolului şi la apropiata revenire a lui Hristos. Atunci, fiara din pământ, SUA cu tot ce înseamnă ea: politică în slujba Vaticanului, religie golită de sens, oferind o altă faţă pentru acceptarea pretenţilor papale, industria distracţiei, care impune modele ale imoralităţii şi o variantă faţă de viaţa poruncită de Dumnezeu... etc, este contraoferta făcute de lume, faţă de mesajul adevărat al „solului Ilie” la sfârşitul timpului. Ce concurenţă!!!! Doar loialitatea 100% faţă de Duhul Sfânt poate să contracareze acest asalt al demonilor, acest asalt al fiarei din pământ, care face minuni, să câştige loialitatea şi închinarea oamenilor, împotriva lui Dumnezeu, faţă de fiara din mare.]
I se dăduse să le facă. Puterea îi este dată... de balaur. Deci lucrează în slujba lui. Trimitere la 2 Tes. 2:8-10. Forţa care permite înşelarea este absenţa dragostei faţă de adevăr.
Icoana fiarei. Pare un nou actor – asemănător fiarei din mare şi diferit fiarei de pe pământ. Dacă fiara din pământ încerca să convingă prin semne şi persuasiune, icoana fiarei convinge prin forţă şi persecuţie. Pare să reprezinte o forţă politică. În Vechiul Testament, idolii şi icoanele sunt prezentaţi ca incapabili să vorbească, de aceea sunt inutili (Ps 115:4-5, 135:17). Icoana de aici primeşte suflare de viaţă (ca în Gen 2:7), de la fiara de pe pământ. Cine nu i se va închina icoanei, va fi omorât – aceasta îşi propune. Imagine din Daniel 3 – închinarea la chipul de aur reglementată prin lege; cine nu se închină, trebuie să moară – chipul din Daniel 3 este replică la cel din Daniel 2. La fel în timpul sfârşitului: fiara de pe pământ, cu icoana fiarei dintâi, fac prin legi civile ca lumea să se închine fiarei din mare. Cine nu face aşa, prin legislaţie civilă, va fi condamnat la moarte.
Fiara aceasta nu este descrisa. Ea nu este miel, are doar cornite de miel. Nu este nici balaur, dar are glas de balaur. Este un fals profet, un prezicator al viitorului lumii, un facator de minuni extraordinare. Minunile acestui fals profet sunt asemanatoare cu ale lui Ilie. Dar ele nu dovedesc altceva decât ca o putere extraterestra interesata controleaza pe falsul profet care descopere lumii vointa „dumnezeului acestui veac". Si care este vointa lui? O noua ordine mondiala... Proiectul noii ordini mondiale are ca cheie instaurarea unui totalitarism crestin, ecumenist, dupa chipul si asemanarea sistemului medieval catolic.
Icoana fiarei. Este evident ca nu o imagine fizica a primei fiare este aici prevazuta. Daca fiara reprezinta un organism politico-religios, o putere istorica, imaginea fiarei trebuie sa fie o copie a aceluiasi organism politico-religios. Dar imaginea fiarei Antichrist nu este vie la început, este doar un proiect care va fi animat de catre America de astazi (v. 15). Icoana fiare, este instituţia care va reînvia procedurile fiarei dintâi – unirea politicului cu religiosul, pentru a impune un fel de închinare.
Chestiunea în discuţie în timpul din urmă nu este dacă să te închin, sau nu. Ci CUI te închini: Dumnezeului adevărat, sau fiarei?
Identificarea fiarei de pe pământ. Şi în timpul lui Ioan – realitatea vremii demonstra monstruozitatea instituţilor politice unite cu cele religioase în conducere. Înţelegeau. Dar este clar că realitatea depăşea vremea lui Ioan, ajungând la timpul sfârşitului, când un sistem politico-religios va domina lumea. Dacă fiara din mare are rădăcini adânci (7 capete de istorie; apoi capul dominaţiei medievale rănit – ap 17:11 suntem la faza nu mai e, dar se aşteptă revirimentul ei), fiara din pământ nu are istorie, ci se aşteaptă a fi o forţă a vremii sfârşitului, implicată în evenimentele sfârşitului (iar la Daniel vremea sfârşitului începe la 1798!!!). descrierea ei este pozitivă iniţial: pământul, aliatul Bisericii în capitolul 12, corniţe de Miel, ce oferă asemănarea cu Hristos; pare că domină cu o autoritate tolerantă lumea. Dar când rana de moarte a fiarei dintâi se vindecă (poate contribuie la vindecare), devine aliat al ei şi al balaurului. Profetul fals, fiara de pe pământ, înalţă fiara din mare şi porunceşte pământenior să i se închine – la fel Duhul Sfânt Îl înalţă pe Hristos (Ioan 15:26, 16:12-15). Fiara de pe pământ va relua obieceiurile fiarei medievale, vorbind ca un balaur.
USA pare să se potrivească descrierii: apare după perioada medievală, după ce fiara dintâi a primit rana de moarte. Apare ca o forţă mondială, admirată pentru valorile democratice şi toleranţa religioasă demonstrată. Ce va provoca vorbirea SUA ca un balaur, rămâne de văzut. Această putere e apoi văzută ca Profetul Fals (Apocalipsa 16:13, 19:10, 20:10). Profetul fals înşeală lumea şi o aduce la Armaghedon, câştigându-le loialitatea, făcând în faţa fiarei dintâi, minuni, prezentând o Evanghelie falsă, caracterizată de senzaţionalism, emoţie şi minuni, care iau locul religiei inimii, ce conduce la transformarea şi influenţa Duhului Sfânt. Cum această putere va atrage toată lumea, cum spune profeţia, nu ştim!!! Aşteptăm să vedem.
13:16 Un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte. Termenul s-ar traduce prin gravare, folosită ca marcă pentru Imperiu, dar şi pentru marcarea animalelor. Nu există informaţii că s-ar fi practicat aşa ceva la romani (pentru marcarea sclavilor era folosit un alt termen). Aici e contrast cu sigiliul lui Dumnezeu 7:1-4. Deuteronomul 6:8/ Exod 13:9 vorbeşte de frunte şi de mână, ca simbol al loialităţii faţă de legea lui Dumnezeu. La evrei era uşor de înţeles, căci ei îşi legau Tefillin pe frunte şi pe mână, ceea ce reprezenta supunerea totală faţă de lege, atât în acţiuni (mâna), cât şi în gândire (frunte). Intenţia fiarei de pe pâmânt este să facă fiara din mare să-şi imprime legile ei aşa cum Dumnezeu şi le-a imprimat peste Israel, în gândire şi în acţiune. Fiara de pe pământ ajută fiara din mare să atingă statut divin – să primească închinare, lumea să i se supună, în gândire şi acţiune, înlocuirea lui Dumnezeu în gândire şi acţiune. Semnul fiarei e mai mult decât un tatuaj superficial, de vreme e este folosit ca semn al faptului că legea fiarei din mare este gravată profund în inimile şi manifestările oamenilor.
Ce e semnul fiarei? Pentru închinătorii sec. I, certificatul care atesta participarea la cultul imperial, era semnul fiarei. De-a lungul istoriei a fost aplicat diferit, pentru multe lucruri. Apocalipsa 13, despre timpul sfârşitului, spune că se va aplica cu puţin timp înainte de revenirea lui Hristos. Este un semn care va arăta supunerea trinităţii diabolice, în opoziţie cu credincioşii, care păzesc poruncile lui Dumnezeu.
Semnul fiarei, oricare ar fi, este în contrast cu semnul lui Dumnezeu. Semnul fiarei funcţionează ca sigiliul lui Dumnezeu contrafăcut (7:3, 14:1). Semnele în Apocalipsa arată apartenenţa, loialitatea. Semnul lui Dumnezeu, poporul care îl poartă, este descris ca fiind loial lui Dumnezeu, păzind poruncile lui (12:17, 14:12). Prin contrast, semnul fiarei trebuie să însemne substituirea ascultării de Dumnezeu, cu ceea ce spune fiara.
De aici înţelegem că primele 4 porunci, din Exod 20, devin semnul loialităţii faţă de Dumnezeu, în criza finală. Semnul de pus pe mâini şi pe frunte în Vechiul Testament era legea lui Dumnezeu (Deut 6:8, ce sublinează capitolul esenţa din 6:4, trebuie să caracterizeze viaţa oricărui credincios). Isus rezumă în Matei 22:27-40 că în aceste cuvinte sunt rezumate primele 4 porunci ale decalogului, care ratifică relaţia omului cu Dumnezeu. Aceste porunci tratează relaţia cu Dumnezeu şi închinarea. Astfel că pretenţia fiarei de a primi închinare, are de a face în special cu primele 4 prounci. Cele două grupuri de la sfârşit sunt astfel identificate: una se închină lui Dumnezeu 14:7; celaltă fiarei 13:8.12-15. Fiarele din Apocalipsa 13 atacă special aceste patru porunci: cer închinare 13:4.8; ridică o icoană, spre închinare 13:12-15; huleşte 13:5-6; iar aşezarea semnului fiarei pe mână, este un atac direct la porunca a patra. Cei ce au semnul fiarei, contrastează cu cei ce au semnul lui Dumnezeu. Cei ce au sigiliul lui Dumnezeu păzesc poruncile lui Dumnezeu (14:12, 12:17). Deci semnul fiarei este în contrast cu poruncile lui Dumnezeu – în special cu primele 4, care discută aspectul închinării, loialităţii.
Sigiliarea înseamnă apartenenţa/loialitate. 2 Tim 2:19 – sigilaţii lui Dumnezeu Îi aparţin Lui. Sigilaţii fiarei, îi aparţin acesteia (13:16-17, 14:9, 16:2, 19:20, 20:4). Numele lui Dumnezeu e pe fruntea sigilaţilor Lui (14:1) – numele fiarei e pe fruntea şi mâna dreaptă a sigilaţilor lui (13:17). Fruntea e pentru minte; mâna e pentru acţiune, fapte.
Sigilarea lui Dumnezeu, nu trebuie limitată doar la Sabat. Sigiliu lui Dumnezeu, în Noul Testament este Duhul Sfânt în inimă 2 Cor 1:21-22, Ef 1:13-14, 4:30 [dacă sigliul lui Dumnezeu înseamnă acţiunea Duhul Sfânt în viaţa oamenilor, sigiliul fiarei, contrafacerea lucrării Duhul Sfânt, înseamnă inluenţa balaurului în viaţa oamenilor lui. Noul Testament catolic: Ea a făcut ca toţi:.... să pună semn pe mâna lor dreaptă sau pe frunte. interesantă traducerea, care sugerează acceptul voluntar: să pună ei, pe mâna lor, sau pe frunte semnul apartenenţie la balaur. Adică oamenii aceştia răspund voluntar invitaţiei balaurului, de a lucrea în vieţile lor. Cu toate acestea, Sabatul nu este anulat ca pecete a Legii lui Dumnezeu. Meredith Kline demonstrează că poruncile din Exod 20 sunt structurate după documentele antice, care purtau sigiliul autorului şi autorităţii în centrul lor. Sabatul este sigiliul ratificator între Dumnezeu şi Israel, la Sinai. Sabatul este semnul special în Vechiul Testament, pentru poporul lui Dumnezeu Exod 31:12-17, Ezec. 20:12.20. în Decalogul din Exod 20 şi Deuteronomul 5, funcţia Sabatului este să-i amintească poporului de Dumnezeu, Creatorul (Exod 20:11) şi Mântuitor (Deut.5:15). Acest aspect al Sabatului pare să fie prezentat în Apocalipsa 12-14. Deşi problema nu se limitează la sabat, Sabatul pare a fi testul turnesol al loialităţii, în zilele din urmă. Johnsson Sabatul e testul turnesol; relaţionarea cuiva faţă de Sabat va descoperi relaţia sa de bază, profundă cu Dumnezeu şi Legea Sa. Dacă relaţia cu Sabatul, abordarea Sabatului e legalistă – aşa e relaţia lui cu Dumnezeu, care îi aduce nefericire, teamă, stress, oboseală (dacă Sabatul de stresează, te oboseşte, te....); dacă Sabatul e ignorat, atunci aceasta demonstrează dispoziţia de ignorare Cuvântului lui Dumnezeu, de fapt a lui Dumnezeu Însuşi, atunci când ceva sau cineva îmi palce, convine mai mult decât porunca divină; dacă cineva aşează alături de Sabat o altă sărbătoare, o altă zi, spunând că le ţine pe amândouă... demonstrează intenţia şi dispoziţia lui de a pune lângă Dumnezeu, la acelaşi nivel, la aceeaşi înălţime şi altceva, pe altcinea, lucru respins şi condamnat de Dumnezeu (Exod 20:23) – Apocalipsa 14:6-12 Ioan descrie chemara finală a lui Dumnezeu către locuitorii pământului, în contextul poruncii a patra: Apocalipsa 14:7 citează din Exod 20:11. După această citare, îngerii anunţă căderea Babilonului şi ceea ce vor păţi închinătorii fiarei (14:6-11). Îndemnarea oamenilor să se închine la adevăratul Dumnezeu în relaţie cu Sabatul (cu expresiile copiate din porunca Sabatului) şi avertizarea lor să nu se închine fiarei şi să nu primească semnul ei sugerează cu putere că semnul fiarei funcţionează ca o contrafacerea a poruncii Sabatului. Contrafacerea fiarei are de a face cu legea lui Dumnezeu, fapt demonstrat şi de concluzia pasajului de aici 14:12. Concluzionăm să Sabatul este semnul distinctiv al ascultării de Dumnezeu prin păzirea poruncilor Sale în zilele crizei finale, în timp ce sabatul contrafăcut, marca fiarei, în contrast cu Sabatul zilei a şaptea, va deveni semnul ascultării de fiară, substituirea poruncii lui Dumnezeu pentru înţelpciunea şi poruncile omeneşti. Sabatul a fost semnul poporului lui Dumnezeu (Exod 31:12, Ez 20:20) şi va fi din nou semnul prin care vor fi arătaţi cei care Îl pun pe Dumnezeu pe primul loc. William G. Johnsson.
Toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi. Mandatul se extinde peste toate rangurile civile, peste toate clasele economice şi categorii sociale
Închinatorii zeilor îsi faceau semne pe corp (în special pe frunte si pe mâna), se tatuau cu simbolurile zeului preferat pentru a-si exprima închinarea si slujirea.... El a aratat ca semnele distinctive ale israelitilor ca închinatori ai adevaratului Dumnezeu sunt respectarea sarbatorilor si a legii Domnului (Ex 13:9.16, Deut 6:8). În mod deosebit, sabatul a fost dat ca semn distinctiv si vesnic al legamântului celor zece porunci (Ex 31:13).Toate acestea sunt comparate de Dumnezeu cu niste semne pe mâna sau pe frunte. N-avem decât sa le întoarcem pe dos si vom afla semnul fiarei. În Dan 7:25 ni se spune despre Antichristul papal ca a îndraznit sa schimbe vremile (sarbatori) si Legea în timp ce Iisus declara ca El n-are de gând sa schimbe Legea lui Dumnezeu (Mat 5:17-20). Or, tocmai Biserica Romana se lauda cu asemenea schimbari devenite astazi practici universale, acceptate si în rasarit si în lumea protestanta. Cea mai spectaculoasa dintre aceste schimbari este transferarea treptata a sfinteniei sabatului biblic asupra unei inovatii omenesti, sfintirea primei zile a saptamânii de lucru, pe care toti crestinii o cinstesc ca zi a Domnului.
Tecere treptată de la sabat la duminică (la început comemorarea învierii, apoi părăsirea zilei de post – sabatul- pentru „ziua luminii”, „ziua Domnului”); Acest destin paralel al celor doua sarbatori saptamânale în crestinatate poate fi observat pe o perioada destul de lunga (aproximativ între anii 135-538), iar la unele biserici orientale (etiopieni, nestorieni) pâna în timpurile moderne. Decretul lui Constantin cel Mare din anul 321 oprea pe locuitorii cetatilor sa lucreze în „venerabila zi a soarelui!!!!!!!" (asa cum o numeste el).
Crestinii de astazi ar trebui sa se întrebe: Daca aceasta schimbare a fost legitima, (indiferent cine a facut-o!), daca a trebuit parasit sabatul în favoarea unei zile „mai crestine", de ce s-a cautat acoperirea acestui transfer, numerotându-se duminica drept asaptea zi a saptamânii? Cine a urmarit o asemenea confuzie si când s-a facut? Daca adevaratul motiv a fost nevoia de a celebra învierea, de ce nu s-a dovedit suficient Pastele ? Iar daca evenimentul a meritat o comemorare mai frecventa decât cea anuala, de ce a fost înlaturat sabatul pentru a face loc acestei inventii pe care NT nu o cere? Si daca sabatul fusese desfiintat de Christos, de ce au pastrat crestinii ciclul saptamânal care nu este legat de natura (cum sunt ziua, luna si anul) ci este dat de la facerea lumii, formând un întreg împreuna cu sabatul ?
Catolic: Biserica Catolica a schimbat serbarea sâmbetei în duminica pe baza autoritatii ei divine si infailibile date de întemeietorul ei, Isus Christos. Protestantii care pretind ca Biblia este singurul lor ghid în materie de credinta, nu au dovezi biblice ca sa serbeze duminica. Din acest punct de vedere, Adventistii de Ziua a Saptea sunt singurii protestanti consecventi." (The Question Box. The Catholic Universe Bulletin, aug. 1942 p.2, citat de revista These Times march 1973 p. 43)
„Cu peste 1000 de ani înainte de a exista Protestantismul, Biserica Catolica a schimbat ziua de odihna, din sâmbata în duminica, în virtutea misiunii ei divine .•" (The Catholic Mirror, Baltimore, sept. 23 1893, citat în These Times, march 1973, p. 42)
„Duminica este semnul autoritatii noastre. Biserica este deasupra Bibliei, si aceasta transferare a tineri sabatului este dovada acestui fapt." (The Catholic Record, Ontario-Canada, 1 sept. 1923, citat de L.Tucker în The Sign ofthe Beast, p. 10)
Oricine calca în mod constient (dupa ce a fost avertizat), sabatul legii morale a lui Dumnezeu, pentru a respecta legile omenesti, primeste semnul fiarei. Ceea ce face din duminica semnul fiarei, nu este nici tema învierii, nici faptul ca este doar un obicei omenesc, ci faptul ca va fi impusa prin lege de stat în locul sabatului, asa cum a facut Roma antica si medievala, determinând persecutarea celor care vor sa asculte de Dumnezeu. Ea nu este si n-a fost niciodata o adevarata comemorare a învierii Domnului. Pentru crestinul obisnuit, duminica este un simplu week-end în care este liber sa faca ce vrea, ascultând si o liturghie sau o predica protestanta, fara ca aceasta sa fie o zi de bucurie în Domnul si de oprire a tuturor lucrarilor si discutiilor de fiecare zi (Is 58:13-14).
Daca cineva tine sabatul in acelasi stil în care se tine duminica, asemenea sarbatorilor ceremoniale care erau o umbra (Ex 12:16, Lev 23:8 comp. cu Lev 23:3), aceasta înseamna ca el tine sabatul sau propriu, nu sabatul Domnului.
13:17 Să nu poată cumpăra sau vinde. Poate fi înţeles literal şi spiritual: ca sancţiuni economice pentru cei ce refuză semnul fiarei – ca cei din Tiatira, care nu participau la breslele negustorilor păgâni; dar sensul figurativ, se potriveşte mai bine în contextul capitolului - capitolul 18 vorbeşte de negustorii îmbogăţiţi prin relaţiile cu Babilonul (18:3. 15), care plâng când nu mai pot face afaceri cu ea (18:11-19) – negustorii sunt mai marii pământului, înşelaţi de curvă (versetul 23). Negustorii din capitolul 18 sunt cei ce vând, distribuie lucrurile spirituale ale Babilonului, doctrinele şi politica coruptă. În capitolul 13, vânzarea şi cumpărarea poate exprima izolarea socială şi greutăţile întâmpinate, când toată lumea va primi „marfa” coruptă a Babilonului. Cei ce se închină fiarei, cumpără marfa Babilonului şi îi servesc scopurile, dorind să-i distrugă pe cei care au rămas credincioşi lui Hristos, până la moarte. În acest sens, domeniul spiritual în care acţionează semnul fiarei e şi mai potrivit: cine acţionează după impulsurile fiarei, cumpără, primeşte de la babilon. Accentul este pus pe realitatea spirituală a semnului fiarei, a trăsăturilor de caracter, a impulsurior intime ce omul le poate primi de la fiară, sau de la Dumnezeu. Sigiliul lui Dumnezeu este pus pe cei care nu cumpără de la fiară. Iar sigiliul fiarei este pus peste cei ce cumpără de la ea, ce devin părtaşi cu ea în caracter. Cine nu se aseamănă fiarei, nu ia valorile ei, sărbătorile ei şi manifestarea adepţilor ei, va fi izolat, să nu poată avea relaţii cu ceilalţi – nu vinde, nu cumpără; nu este influenţat de ceilalţi, nu influenţează, nu transmite valori celorlalţi (pentru că ei nu primesc). Tocmai de aceea, în acest spirit, cei ce cumpără de la fiară, fiind inspiraţi de acelaşi spirit ca ea, doresc să-i nimicească pe cei ce nu au primit semnul fiarei.
Semnul, numele fiarei sau numărului numelui ei – Semnul, care este, numele fiarei, sau numărul numelui ei. Semnul fiarei este aici în contrast cu semnul lui Dumnezeu, adică numele Mielului şi a Tatălui pe frunţile lor.
13:18 Numărul ei este 666. Ioan invită aici la înţelepciunea divină, la discenrământ pentru identificarea fiarei din mare, care e pe cale să înşele lumea – îndeamnă la observarea caracteristicilor ei, pentru identificarea corectă.
Tehnica de a descoperii numele codului încifrat se numeşte ghematria – litera primeşte o valoare numerică. Probleme? Aplicarea este nelimitată; Ioan niciodată nu mai foloseşte aşa ceva în Apocalipsa – când vorbeşte de 144.000 nu foloseşte această tehnică (vezi 14:1).
666 este numit număr de om – nu număr divin. Vezi Daniel 3:1: numărul 6 foarte important pentru Babilon: 60 coţi înălţime şi 6 lăţime avea statuia. Este dimensiunea statuii lui Nebucadneţar, care simbolizează unitatea omenirii, care înlocuieşte autoritatea divină. O amuletă pe care o purtau preoţii babilonieni avea multe numere, care însumate dădeau 666 pe orizontală şi pe verticală. Ţinând cont şi de celelalte contraste din Apocalipsa, reiese că 666 este numărul Babilonului, opus lui Dumnezeu.
Este imperfecţiunea umană – număr de om, faţă de perfecţiunea lui Dumnezeu, reprezentată de 7 – deci ceva mai mic decât perfect. Numărul 6 are mai multă legătură cu omul, caracteristicile şi calităţile sale, decât cu Dumnezeu, căci este un număr de om. Creaţiunea urmează acelaşi model: omul creat în ziua a şasea, darcreaţiunea nu e completă fără ziua a şaptea, ziua lui Dumnezeu. Ziua a şaptea este coroana creaţiunii, amintindu-ne de plinătatea Dumnezeului creator şi mântuitor. Omul reprezentat de 6 se opreşte la cele lumeşti şi nu se ridică la cele divine. 666 – repetiţia este încăpăţânarea omului de a rămâne la imperfecţiunea umană, de a trăi fără Dumnezeu. Numărul 3 de asemenea Îl reprezintă pe Dumnezeu (Isa 6:3, Apocalipsa 4:8) – repetarea de 3 ori a numărului omului 6, reprezintă promovarea omenescului la nivelul divinităţii (iarăşi imaginea Babilonului, puterea uzurpatoare). Sau 666 este contrastul trinităţii demonice, faţă de Trinitatea adevărată, legată în capitolul 1:4-6 de numărul 7. Scopul trinităţii false este să detroneze pe adevăratul Dumnezeu şi să întroneze creaţia. Fiara are această caracteristică, dorind închinarea, care i se cuvine doar lui Dumnezeu. Fiara aceasta comite blasfemie (13:1, 17:3), atribuindu-ş titluri şi acţiuni pe care le are doar Dumnezeu. Cine primeşte numărul sau numele ei, participă la caracterul ei. Fiara din pământ, de la capitolul 13, reprezintă omul care îşi exercită suveranitatea despărţit de Dumnezeu, omul care se conformează icoanei fiarei mai degrabă decât chipului lui Dumnezeu. Omul despărţit de Dumnezeu devine bestial, demonic. Omul neregenerat persistă în rău – Beatrice S. Neall.
Numărul 666 este în contrast cu semnul lui Dumnezeu pus pe fruntea slujitorilor Lui din capitolul 14:1 (Numele lui Dumnezeu îi ocorteşte să primească numele fiarei). Dacă semnul lui Dumnezeu este spiritual, la fel trebuie să fie şi semnul fiarei. – numărul fiarei este sinonim cu numele ei. Mai mult, numărul acesta trebuie interpretat cu înţelepciunea divină, cu simbolsimul luptei dintre bine şi rău, care nu poate fi văzută decât prin iluminarea divină a cerului – nu înţelepciunea matematicii omeneşti. Omul lui Dumnezeu este sigilat de sigiliul Duhului Sfânt (2 Cor 1:21-22, Ef 4:30-32). Doar Duhul Sfânt poate înzestra poporul lui Dumnezeu cu discernământ spiritual ca să se ferească de natura înşelătoare a lucrării satanice de la sfârşitul timpului şi puterea de a le rezista şi de a rămâne loiali lui Hristos şi să-I aducă închinarea lor doar Lui. Îndemnul la înţelepciune şi pricepere se referă la acţiunea Duhului Sfânt, mai mult decât la inteligenţa şi înţelepciunea matematică omenească.
6 – ziua creaţiei omului. 6 este simbolul omului auto-suficient, care nu are nevoie de Dumnezeu – 7.
Biserica ce are ambiţii politice, în ciuda aparenţei ei, imaginii bune (coarne de miel), îşi vinde sufeltul pentru recunoaştere omenească şi astfel se urcă pe spatele fiarei de pe uscat.
...într-o crestinatate care se scalda în prosperitate si confort, unde se discuta cu întelegere despre „drepturile" homosexualilor si unde zeul suprem este, totusi, dolarul, o criza economica serioasa ar putea determina o reforma care sa impuna uniformizarea duminicala.
Apocalipsa este clara asupra faptului ca trinitatea iadului va lucra în unire: balaurul ocultismului reînviat, fiara romana vindecata si falsul profet al lumii moderne (protestantismul american apostat) se vor uni în spirit (Apoc 16:13-14).
Lumea nu va fi silita sa devina catolica. Dar onorând inventiile papale si aratând reverenta (sau, cel putin mirare! — Apoc 17:6-8) fata de aceasta institutie „eterna", te închini fiarei.. De fapt, Apocalipsa arata ca falsele obiecte de închinare sunt, în acest context: fiara sau imaginea fiarei, acceptarea semnului fiarei pe frunte sau pe mâna, acceptarea numelui fiarei sau a numarului numelui ei.
Identificarea ei:
Natura ei – diferită de fiara din mare. Nu este o putere religioasă, căci nu primeşte închinare (13:12.15). Dar este o putere economică – hotărăşte cine să vândă şi să cumpere (vs 17), şi politică – hotărăşte pe cine să omoare (vs 15).
Timpul ei – apare după prima fiară şi după vindecarea ranei de moarte (vs 12); deci se manifestă doar la sfârşitul sec. XVIII.
Spaţiul – pentru evreu, marea era simbolul ameninţării, dar uscatul, pământul este simbolul familiarităţii, a liniştii. Ebraicul erets (pâmânt) înseamnă ţară, patrie, loc natal. Fiara ce vine din erets, pare aliatul. În Apocalipsa 12:6, erets/pământul salvează femeia.
Caracterul – aparenţele sunt bune: seamănă cu un miel, deci poate fi de încredere (13:11). Faţă de fiara sălbatică din mare, aceasta este domesticită şi blândă. Trăsăturile ei amintesc de cele ale bunului Yeshua (14:1). Dar aparenţele înşeală – vorbeşte ca un balaur/adică ca diavolul, şarpele cel vechi şi satana.
Puzzle-lul ne crează imaginea: o superputere economică şi politică, ce apare la finalul sec. XVIII, un paradis pentru opresaţii religioşi, USA rage pe scena internaţională ca un balaur, în ciuda afişării chipului de miel. Dualismul se vede la orice nivel: economic, ideatic etc. Naivitatea idealismului american merge mână în mână cu puterea mare economică, militară şi politică. Istoria confirmă activitatea acestei fiare: interacţionează cu locuitorii pământului şi cu prima fiară; seduce locuitorii pământului cu puterea şi minunile ei, de a coborî foc din cer (evocă imaginea lui Ilie 1 Regi 18:17-39, sau a cleor 2 martori Apocalipsa 11:5). Deci imită minunile divine – pe ecrane, în contactele diplomatice, USA întotdeauna sfârşeşte prin a slava/ elibera, mântui lumea. USA a sedus lumea – produsele ei, banii ei sunt peste tot în lume: muzica rock, blue jeans, engleza, McDonalds, Coca Cola...
Colaborează bine cu cealaltă fiară: cu Vaticanul are relaţii speciale. Au colaborat în trecut, mai ales la căderea marxismului. Dictatura economică este inexplicabilă ca venind din partea unei ţări libere, ca USA. Dar profeţia spune că fiara aceasta va elimina din lumea afacerilor/economică pe cine nu acceptă semnul fiarei. Asta înseamnă, că într-o zi, SUA, ţara libertăţilor va deveni centrul opresiunii religioase. Semnul fiarei va apăsa greu pe oameni – autoritatea omenească va înlocui autoritatea divină în inimile şi acţiunile oamenilor.
Semne ale profeţiei: socioligic, psihologic sau din motive de distracţie/ întreţinere, - toate sunt motive ce înlocuiesc închinarea la Dumnezeu. Se încearcă standardizarea închinării, a zilei de închinare, din motive practice, ecumenice ce sublinează pacea, dragostea şi liniştea universală.
Semnul fiarei implică mai mult decât o zi de închinare – implică supunere/fidelitate/credinţă fiarei, puterii Babel, alienării de Dumnezeu – puterea uzurpatoare, care foloseşte represiunea sau forţa conformităţii maselor pentru a-şi împlini scopul. Lupta Dreptului Creştin, care militează împotriva separării statului de biserică se înscrie în aceeaşi liniea profetică.
Retrospectiva Apocalipsa 13
Apocalipsa 13, în mod figurat prezintă baza războiului dintre rău şi bine, care va culmina în capitolele ulterioare, prin Armaghedon. Aici aflăm că diavolul este în spatele forţelor omeneşti, care se luptă împotriva reprezentanţilor lui Dumnezeu pe acest pământ.
Forţele combatante aici, binele şi răul urmăresc să câştige loialitatea, să controleze mintea şi obiceiurile oamenilor. Semnul este pus pe frunte (supunerea, fidelitate, acceptare) şi pe mână (supunerea, fără consimţământ mental - ????). matei 24:24 îşi găseşte pe deplin împlinirea – diavolul desfăşoară contrafacerea închinării în faţa lui Dumnezeu şi planul Său de mântuire. Înşelăciunea e atât de mare, încât şi cei credincioşi sunt în pericol de a fi înşelaţi. Bătălia nu e politică, ci asupra minţii oamneilor.
Paralela cu Daniel 3 e evidentă: chipul, închinarea în faţa lui, ameninţarea cu moartea, universalitatea (Daniel 3:2), numărul 6, legat de chip (Daniel 3:6) – istoria se va repeta şi centrul bătăliei va fi închinarea. Ca şi în Daniel 3, Dumnezeu şi supuşii Lui vor triumfa.
Evenimente din capitolul 13:11-18 sunt încă în viitor – icoana fiarei nu e pe deplin alcătuită, impunerea semnului fiarei lumii nu este împlinită – deci atenţia, aşa cum avertizează Hans K. LaRondelle.
Atenţie la cum e prezentat subiectul. A împărţi indivizii în oameni ai lui Dumnezeu sau ai fiarei, este imposibil pentru om – aceasta este prerogativa divină. Aici pe pământ, în valea păcatului, Dumnezeu lucrează în toate instituţiile, aşa că nu putem spune că un om, sau o instituţie este cu totul şi cu totul demonică, neavând şi oameni ai lui Dumnezeu în ea. Faptul că satanei îi ia atât de mult timp şi face eforturi atât de mari pentru a înşela oamenii, demonstrează că Duhul Sfânt lucrează cu putere la inima oamenilor, ca să abată, să-i ferească pe aceştia de înşelăciune. Oamenii lui Dumnezeu sunt chemaţi să fie lumină şi sare, să identifice răul din lume, dar şi din ei şi să facă curăţire.
Apelul Scripturii este la dragoste faţă de adevăr, îna ceste timpuri 2 Tes. 2:10. Supunerea totală faţă de Dumnezeu şi dragostea faţă de evanghelie este secretul victoriei pentru poporul lui Dumnezeu la încheierea zilelor istoriei acestui pământ (2 Petru 1:19).
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
