Dă-mi și mie niște predici, mi-a zis el, așa, cam cu jumătate de gură. Se pregătea să plece și moșmondea la bagaje. - Poftim? Mi s-a părut că nu am înțeles ce-a spus. - Predici. Mi-ar trebui niște predici. - A, da, cum să nu: ”Pocăiți-vă și credeți în...” - am început eu să declam cam cum mi-l imaginez pe Ioan Botezătorul predicând la Iordan. - Hei, nu așa, nu glumesc, am nevoie de predici de-ale tale. Îmi place cum scrii - a început el să schimbe tactica, periindu-mă. Hai că nu le mai dau la nimeni - mă asigură el. Inutil, deoarece oricum nu cred că-și dezvăluia aşa cu una cu două izvoarele pământești într-ale inspirației celeşti. - De care predici? - Păi cred că le păstrezi, nu-i așa? Și se uită pe furiș să vadă cum reacționez... Măcar una-două acolo, să nu mai stau să caut când m-oi întoarce acasă. N-am nici timp și nu știu nici dacă mai am ore de Internet la ăia cu cablu’... ca să caut. Adică el oricum căuta. Și găsea. Predici. Ale mele sau ale altora, tot una. Dar ale mele erau mai practice. Vroia mură-n gură, de la ”Stimații mei frați”și până la ”așa să ne-ajute Dumnezeu, amin”. Totul de-a gata, fără efort, că-i ”persoană ocupată” (oare cine-i locatarul?) cum mi-a tot repetat că doar-doar m-o îndupleca. Pentru alte predici trebuia să se zbată mai mult. - Mai mult? Cum adică? am făcut eu din nou pe naivul fiind de fapt interesat să înțeleg natura și amploarea fenomenului. M-a privit condescendent: - Păi tu nu știi? Te duci la site-urile cu predici românești. Sau în engleză dacă vrei dar eu nu înțeleg ca tine toate cuvintele și scriu și mai greu; trebuie să și traduc. Dar ai destule în românește. Internetul să trăiască. Mi-a descris tehnica lui, pe cât de simplă, pe atât de practică: - Găseşti ca mine predici scrise integral și arhivate gata pe site-uri specializate (le găsești prin Google).. Le copiază băiatu' în Word și apoi dai "print". Și aici trebuie să fii atent - m-a dădăcit el cu siguranță de expert. Sunt multe site-uri la care trebuie să plătești; marfa e bună dar ce sunt fraier să le dau bani? Te duci la alea gratis, îți faci cont la ei și gata... Dar la gratis trebuie să cauți mai mult până găsesești ceva fain... Mai bine le cauți pe alea în format video sau audio mp3... Iar aici expertul ”predicolog” a făcut o pauză: să-mi spună?... să nu-mi spună?... S-a hotărât totuși să-mi vândă pontul, măcar așa, ca să mă impresioneze: - Cu astelaltele înregistrate doar audio sau video, este mai complicat, chiar dacă sunt gratis. Trebuie să asculți predica și în același timp să o copiezi pe hârtie cu pixul. Sau dacă vorbitorul este mai lent și tu bun la butonat, poţi să copiezi totul la același computer. Am eu un program care le încetinește viteza. Îl instalezi, auzi clar și ai timp să scrii. Cuvânt cu cuvânt. Am rămas fără cuvânt. În loc să deschidă Cuvântul, să lase Cuvântul să-i vorbească, să lase Cuvântul să-l inspire, să scoată Lumina din Cuvânt, el... cuvânt cu cuvânt. Admit, cu toții citim cărți și cităm din ele. Pastori, preoți, prezbiteri, diaconi, Instructori de Biblie... Folosim selectiv ilustrații și exemple pe care alții le-au produs, venim cu citate adnotate și potrivite unui anumit context. Ne inspirăm dintr-un anumit aranjament al pericopei alese. Derulăm texte grupate de experții in exegeză. Introducem istorioare adevărate sau doar folclor pios la care cititorii sau ascultătorii se raportează personal. Este un proces dinamic, firesc de studiu și aplicație creativă. Dar el și alții ca el: cuvânt cu cuvânt... www.parămălăiață.org Săptămânal mii și mii de predici; rostite de la amvoane, din fața altarelor, de la înălțimea pupitrelor, înregistrate și arhivate, scrise și publicate, savurate sau dezavuate... Mii și zeci de mii. Şi cu toate acestea, astăzi ca şi pe vremea Judecătorilor, ”Cuvântul Domnului este rar și vedeniile nu sunt dese” (1 Samuel 3:1). Cuvântul este rar... nu în sensul de cinci cuvinte pe pagină de predică ”trasă la xerox”. Ci este rar în inimile și suflete profesioniștilor care scot predicile din laptop cât ai zice... nu pește ci www.intercer.net/tv/php. Și care se plâng mai apoi că bisericile sunt pustii, că oamenii nu mai sunt interesați de religie. Ba sunt, dar nu de religie digitală și predici copiate la indigo și re-mestecate de alții, ci sunt flămânzi de Iisus Christos și El răstignit în viețile celor care predică și Îi trăiesc Cuvântul. Îl trăiesc Cuvânt cu Cuvânt.
Ovidiu Rădulescu - Majesty.ro
duminică, 22 februarie 2009
Despre optimismul negru şi pesimismul roz
Despre optimism negru şi pesimism roz
Daţi-mi voie să vă pun o întrebare, una nu stânjenitoare dar cel putin personală şi care provoacă la autoanaliză. Cum v-aţi caracteriza: pesimist sau optimist? Este posibil ca persoana cea mai aproape de dvs. (soţ, soţie, părinte, copil) şi vă cunoaşte mai bine decat vă cunoaşteţi singuri, poate să şi raspundă cel mai bine.
- Pesimist sau optimist?
- Vedeţi lumea înconjuratoare în roz sau în negru?
- Zâmbiţi sau vă încruntaţi ca stare generală de spirit?
Scorul este 49,9% contra 51,1%, echilibru aproape perfect? Una dintre părţi prevalează totuşi.
Nimănui nu-i place să fie etichetat drept pesimist, nu-i aşa? Preferăm feţele luminoase, optimiste şi de foarte multe ori facem eforturi măcar să mimam un optimism de faţadă care să ne facă minimal acceptabili în faţa celorlalţi. Funcţionarii de la Pompe Funebre zâmbesc în timpul serviciilor de înmormântare şi sunt consideraţi un model de optimism. Sunt persoane extrem de echilibrate, cu scoruri mari pe scala optimismului la toate testele anuale la care sunt supuşi prin lege. Probabil că îi energizează şi gândul încasărilor pe număr de sicrie (S) plus zâmbete (z) la puterea a doua, formula relativităţii cu care banii le surâd: $E = Sz²,
Eşti optimist sau pesimist? De fapt ambele categorii sunt în mod obligatoriu prezenţe necesare în societatea în care trăim pentru a face din această lume un loc mai bun. Şi chiar în biserică, atunci când întâlnim dualitatea pesimist/optimist, trebuie să ne gândim că ambele categorii de persoane sunt indispensabile pentru a menţine echilibrul.
-Optimistul a inventat avionul.
- Pesimistul a inventat paraşuta. Iar de la fraţii Wright şi Traian Vuia încoace, optimştii zboară. Cu paraşuta la îndemână. Complementaritate.
-Optimistul îl citează Psalmul 23: “Paharul meu e plin de da peste el” şi conchide bucuros: ce binecuvântare!
-Pesimistul îl citează şi el pe psalmist : “Paharul meu este plin de dă peste el” şi adaugă încruntat: câtă risipă!….
Da, biserica are nevoie de ambele categorii de lucrători: şi de optimişti vizionari dar şi de pesimişti realişti, pentru a păstra echilibrul şi pentru a permite ca din aparenta ciocnire, din presupusul conflict, să se genereze progresul. Ideea aceasta am preluat-o de la marxişti care le mai nimereu câteodată atunci când filozofau. Nenorocirea a fost când au trecut la practică!
Putem observa mecanismul acesta la lucru chiar atunci când analizăm componenţa grupului de ucenici ales de Isus. Sangvinul Petru era dublat de melancolicul Natanael iar exuberanţa exagerată a Fiilor Tunetului a fost temperată de un pragmatic precum Matei sau de sângele rece al lui Toma. Trebuie să acceptăm faptul că dintr-un punct personal de vedere, atât optimistul cât şi pesimistul au dreptate. Este totuşi o diferenţă. Pesimistului i se pare că viaţa este dificilă, grea, complicată, in timp ce optimistul spune: chiar in viaţa aceasta sunt bucurii, satisfacţii şi mai multe zile frumoase pe care merită sa le traieşti, decât zile întunecate… Acesta este şi mesajul de bază al cărţii Eclesiastul.
Leit-motivul deşertăciunii.
Eclesiastul este o carte a Vechiului Testament, aşezată exact la jumătatea Bibliei, plină de tot felul de ciudăţenii si declaraţii care par contradictorii. Este o carte greu digerabilă, ar spune oricine care nu a trecut printr-o clasă de filozofie. Grea. Adâncă. Interogatoriu încrucişat. La limita truismului şi la capătul de dincoace al sofismului. Şi dacă o mai şi citeşti în seara zilei când ţi-au venit facturile de plată la curentul electric şi la gaze, ţi se pare că este chiar cea mai pesimistă carte din lume. Acesta este şi motivul pentru care mulţi creştini trec repede peste ea, poate doar citând doua-trei versete apologetice, întru susţinerea unor adevăruri biblice ca cele despre temerea de Dumnezeu şi păzirea poruncilor şi cele referitoare la starea omului în moarte, cu care să facă praf argumentaţia celor ce cred în nemurirea sufletului… Cam atât. Poate că sunt şi profesori de teologie gata să scoată un studiu în trei volume despre Eclesistul sau măcar o dizertaţie doctorală din câte un verset mai cu schepsis, dar vorbesc acum din punctul de vedere al unui cititor obişnuit.
Eclesiastul este o carte destul de încâlcită pentru creierele moderne XXI (nu este o mărime de creier, ci secolul 21) obişnuite cu editoriale pesimiste în ziare optimiste, ziare cu poze reflectând tragedii pe prima pagină şi pe ultima cu reclame la roboţi de bucătărie ţinuţi delicat de fete la plajă care n-au gătit în viaţa lor nici măcar cartofi prăjiţi. Jurnalism de consum ca să-i fie cât mai uşor Superficialităţii sale Vodă-Cititorul, să ştie când să plângă şi când să se amuze. Dar la polul opus, Eclesiastul este o carte din Carte care nu se încadrează în nici un tipar anume…
Ecles. 1, 2: O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune. Deşertăciune de trei ori. Acest verset biblic sună mai degrabă a Freud decât a Evanghelie. Totul = deşertăciune, “meaningless ”, zadarnic, fără înţeles, fără logică, golit de sens, cum suna varianta egleză NIV.
O frază atât de pesimistă chiar de început, nu poate da impresia că avem de-a face cu o carte care să îmbie la citit şi cu un mesaj optimist care să înalţe, nu-i aşa? Adică vreau să spun că foarte greu am putea gasi în literatura profană sau în alte parţi ale Bibliei ceva mai întunecat. Nici măcar “Pădurea spânzuraţilor” a lui Liviu Rebreanu, nu reuşeşte această performanţă; descrierea execuţiei cu care începe romancierul nu este un pesimism de fond ci unul de circumstanţă. Viaţa este tragică pentru că războiul este tragic. Eclesiastul merge la esenţă: totul este deşertăciune, indiferent de circumstanţe.
Deşertăciune… totul este deşertăciune. Iar înţelesul de bază al acestui cuvânt folosit aici ar putea fi extrapolat astfel: viaţă nu este decat o iluzie. Totul nu este decât un vis şi încă unul urât, nimic nu este real, totul este fără sens şi orice lucru care pare că ar avea valoare în viaţă nu se dovedeşte a fi decât un miraj. Deşertăciune. Şi cine oare de pe faţa pământului se poate bucura de viaţă când ajunge la concluzia că totul este lipsit de sens? Evident nimeni şi chiar cel mai optimist dintre optimişti se va arunca mai devreme sau mai târziu, de la balcon, să pună capăt iluziei. Suntem ca într-un vis fără somn, dinaintea lungului somn fără vise! Matrix şi Hibernatus, deşertăciune deci şi cum să te mai bucuri de viaţă şi să fi optimist? Viaţa nu este decât o fluturare de plete intre doua chelii, cum spunea un gânditor român. Iar a trăi pe acest pământ este egal cu a fi un Sisif ce ridică bolovanul în deal doar ca acesta să aibă de unde se rostogoli înapoi în vale, şi aşa la nesfârşit…
Pe deasupra, ideea că totul este deşertăciune nu apare numai la începutul cărţii Eclesiatul ci de mai multe ori, până la capitolul 12, 8 aproape de sfârşit. Iar ideea este reluata aproape mecanic, cuvânt cu cuvânt: totul în viaţă este deşertăciune.
Acesta să fie mesajul pe care Dumnezeu vrea să ni-l transmită prin Eclesiastul? În mijlocul Bibliei, cartea care ne vorbeşte despre Dumnezeul dragostei şi despre speranţa salvării prin Isus, Eclesiastul să fie oare pomul oprit, să fie un miez amar, pagini negre, pesimiste, aducatoare de deznădejde?
Dar nu a fost oare Solomon, autorul, cel mai înţelept dintre oameni? Si atunci? Să-i urmărim demonstraţia, pentru că autorul nu se margineşte doar să agite o lozincă ci caută să şi demonstreze efectiv ceea ce susţine. Viaţa nu este altceva decât deşeretăciune, spune el, şi am să explic în detaliu ce inteleg prin aceasta. Iar Solomon punctează:
- Înţelepciunea este deşertăciune:
Mi-am pus inima să cunosc înţelepciunea… dar am înţeles că şi aceasta este goană după vânt: Ecl 1,17. Splendidă această metaforă, goană după vânt. Câţi dintre noi credem că este aşa? Dar o spune cel mai inţelept om care a existat vreodată, Solomon. Şi a rămas consemnat în Biblie, scrie clar aici că înţelepciunea este deşertăciune. Şi Solomon nu se opreşte aici ci merge mai departe cu argumentaţia:
- Plăcerea este deşertăciune .
Am zis inimii mele: Haide! Vreau să te încerc cu veselie şi gustă fericirea. Dar iată că şi aceastaeste o deşertăciune. Am hotărât în inima mea să-mi veselesc trupul cu vin în timp ce inima mă va cârmui cu înţelepciune (alt paradox solomonian, păi cum să pui semnul egal între alcool şi înţelepciune?)… Mi-am strîns argint şi aur… mi-am adus cântăreţi şi cântăreţe, şi desfătarea fiilor oamenilor: o mulţime de femei. Tot ce mi-au poftit ochii, le-am dat; nu mi-am oprit inima de la nici-o veselie ci am lăsat-o să se bucure… Apoi când m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrăprile pe care le făcusem cu mâinile mele şila truda cu care le făcusem, am văzut că în toate este numai deşertăciune şi goană după vânt. Cap. 2, 1.3.4.8.10.11
Proiecte personale, plăceri, Mercedesuri, case pe malul lacului/oceanului, concedii in Hawai, şi… blasfemie, femei o mulţime. Multipoligamie cu logaritm de pleonasm în baza 1000. Solomon facea această declaraţie fără nici o ruşine, fără urmă de remuşcare. Nu se confesează ci scoate jurnalul personal şi enumeră categoriile de păcate în care devenise expert. Doctor în plăcereologie. Am cunoscut un specimen asemănător care, de câte ori vorbea despre viaţa de dinainte de a se face creştin, se înflăcăra descriind cu lux de amănunte cum bea până la ultimul leuţ şi ce isprăvi făcea prin dormitoarele internatelor studentelor: “ehei, dacă ai ştii tu, Ovidiu, ce stricat am fost…”, apoi ofta dus pe gânduri. Vorba lui Eminescu: “Când amintirile-n trecut/ Încearcă să mă cheme/ Pe drumul lung şi cunoscut/ Mai trec din vreme-n vreme”… Doamne fereşte de asemenea pocăinţă pe motive de dischinezie biliară postacoolică şi impotenţă sexuală postorgiastică!
“Tot ce mi-au poftit ochii le-am dat” spune şi Solomon cu o umbră de maliţiozitate. Tot. Tot ceea ce îşi doreşte un om, unul păcătos – iată biografia lui consemnată cuvânt cu cuvânt pe paginile Bibliei. Dar imediat, ca să ne demonstreze că nu simţămîntul de superiorite îl îndeamnă, în lipsă de altceva, la confesiuni pe drum de seară până spre dimineaţă, concluzionează: în toate este numai deşertăciune şi goană după vânt. Experimentatorul tuturor plăcerilor imaginabile, ajunge la această concluzie. “Tot ce-am poftit am avut, dar totul este deşertăciune”…
Deci: înţelepciunea = deşertăciune, plăcerea = deşertăciune. Ce mai rămâne din viaţă? Serviciul, munca, o carieră care să te ducă în vârful piramidei.
- Cariera este şi ea tot una dintre deşertăciunile acestei vieţi.
Atunci am urât viaţa căci nu mi-a plăcut ce se face sub soare: totul este deşertăciune şi goană după vânt. Mi-am urât până şi toată munca pe care am făcut-o sub soare, muncă pe care o las omului care vine după mine, ca să se bucure de ea. Şi cine ştie dacă va fi înţelept sau nebun?... Eclesiastul 2,17.18. Cu cât muncesti mai puţin, spune cu alte cuvite, cu atât nu are de ce să-ţi pară rău mai târziu, când alţii se înfruptă din munca ta şi se caţără pe schela pe care ai făcut-o tu, conform slognului comunist: cine-i harnic şi munceste are tot ce vrea, cine-i leneş şi chiuleşte are tot aşa”… Anii lungi pe bancile şcolilor si colegiilor în care te-ai ţinut cu eugenii şi pantofi de meşină scâlciaţi, apoi primul loc de muncă plătit mizerabil, orele suplimentare şi atribuţiunile neremunerate, zecii de ani vechime în acelaşi loc, sperând că şefii vor aprecia sacrificiile făcute şi vor înţelege că tu eşti cel mai în măsură să ocupi locul acela rămas vacant... Şi când colo este avansat un “neica nimeni” gata să facă sluj înaintea stăpânilor iar tu eşti ultimul care afli. Carieră în umbra altor cariere. Îmi aduc aminte de celebrul monolog al lui Toma Caragiu despre un oarecare carierist-securist Gârneaţă, obsesia tuturor oamenilor care doresc să mai şi muncească pentru instituţia sau firma unde sunt angajaţi.
Şi apoi altă tragedie: când să te bucuri de o pensie meritată şi răs-meritată dincolo de meschinul unei cariere în umbra diletanţilor, constaţi că, gata, s-a rupt filmul, The End, Fin, Konieţ…viaţa a ajuns la ultima secvenţă. Şi cine ştie pe mâna căruia încape agoniseala ta… Prietenul meu Vali îşi îngrijea atat de mult maşina cea nouă că îţi era mila să te urci in ea. Nu era dumincă în care să nu-l vezi în faţa blocului, ştergând, spălând, schimbând, gresând. Huse pluşate, busolă electronică instalată de un pilot de avion, instalaţie audio quadrafonică, o bijuterie de maşină… Omul a plecat in SUA şi altcineva din familie i-a condus maşina. Când s-a întors după şase luni, a făcut preinfarct la vederea rablei pe care a gasit-o în garaj şi pentru care muncise pe brânci ani de zile…
Recapitulând: înţelepciunea = deşertăciune, plăceri = deşertăciune, cariera = deşertăciune. Iar acum, incredibil, chiar bogaţiile sunt trecute de “săracu’ bogat” Solomon pe această listă.
-Averea = deşertăciune.
Cine iubeşte argintul, nu se satură niciodată de argint, şi cine iubeşte bogăţia multă, nu trage folos din ea. Eclesiastul 5, 10. O spune nu un sărăntoc din acela care lucreaza cu ziua pe unde apucă ci unul mai bogat decât Bill Gates sau sultanul Bruneiului. Aşa că nu îl putem suspecta de lozinci electorale proletcultiste. Verestele din cartea 1 Împăraţi cap.10 descriu fastul de la curtea lui Solomon: tron regal din aur şi fildeş, moşii, palate, grădini, aur, aur, aur…Cuvântul aur este pomenit în acest paragraf de treisprezece ori. Iar acest om al aurului de 24 carate, declară mult înainte de întemeierea Romei de la care avem dictonul “auri sacra fames” că averea este deşerăciune. Iar eu îl cred.
Ce rămâne? Dacă nu este satisfacţie în înţelepciune, plăceri, carieră, avere, ce mai rămâne din viaţă? “Ei da - ar putea spune cineva - există totuşi ceva care nu poate fi pus lângă toate aceste categorii profane. Există un lucru legitim, curat, cosher, de care, credincioşii care se închină adevaratului Dumnezeu, se pot bucura fără ca să fie bănuiţi de epicureism şi secularism. Iar acel unic lucru care este OK, aprobat de Dumnezeu şi de care credincioşii ca dvs şi ca mine, se pot bucura fără eticheta “deşertaciune”, este religia”.
Îmi pare rau dar presupunerea este greşită. Solomon aruncă prosopul în ringul religiei într-un verset memorabil care anticipează expunerea lui Pavel din Epistola către Romani. Religia formală este aşezată pe aceeaşi treaptă cu cu cele profane. Sau nu ne vine să credem? Nici eu nu aş fi crezut asta dacă nu aş fi avut sub ochi textul din capitolul 7, versetul 20: Fiindcă pe pământ nu este nici un om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască. Apoi lovitura de graţie în capitolul 9, versetul 2: Tuturor li se întâmplă toate deopotrivă; aceeaşi soartă are cel neprihănit şi cel rău, cel bun şi curat ca şi cel necurat, cel ce aduce jertfă ca şi cel ce n-aduce jertfa; cel bun ca şi cel păcătos…
-Religia = deşertăciunea deşertăciunilor.
La sfârşitul unei vieţi lungi, Solomon se uită în jur, la preoţi, la leviţi, observă bătrânii lui Israel, pe Marele Preot, analizează crema religioasă a naţiunii alese, scrutează consilierii săi în ale religiei şi ajunge la această concluzie de un pesimism devastator: nimeni pe acest pământ nu este neprihanit, nimeni nu este fără păcat. Toţi oamenii sunt păcătoşi, fără nici o excepţie. Şi atunci cum să te mai bucuri de religie când totul pare zadarnic? Te straduieşti, încerci să păzeşti legi şi porunci, posturi şi penitenţe, doar pentru a constata că păcatul este încă acolo, înăuntru, adânc… Răi şi buni, vameşi şi păcătoşi, uşi de biserici şi stâlpi de cârciumă, toţi sunt aduşi la acelaşi numitor comun: păcătoşi. Şi Solomon spune: “Ştiţi ceva? religia este inutilă dacă nu găseşte soluţia acestei probleme. Este atât de mult rău în natura umană şi cum aş putea să lupt împotriva lui dacă religia nu este de nici un folos? Aşa că şi religia nu este altceva decât tot deşertăciune.”
Şi observaţia mea personală este următoarea: cei mai religioşi sunt şi cei mai nefericiţi oameni din lume. Crede cineva că fanaticii musulmani care se sinucid în numele Jihadului, sunt fericiţi? Sau că templele budiste sunt pline de oameni fericiţi? Ba sunt mai degrabă cu inima purice pentru că oricând ar putea să greşească şi faptele lor bune să fie anulate dintr-un condei de cine ştie ce gând ticălos care le-ar putea fura mântuirea sau să calce din neatenţie o gânganie, crimă de neiertat. Aşa că se străduiesc din răsputeri să impresioneze Divinitatea cu faptele lor bune în virtutea cărora să merite. Să merite ce anume? Să merite salvarea, favoarea, mântuirea… Raiul cu fecioare pentru musulmani, o nouă întrupare sau chiar Nirvana pentru budişti, păşunile verzi ale lui Manitu pentru pieile roşii din tribul irochiezilor…
Sunt şi destul de mulţi creştini în ale căror minţi nu încap împreună aceste două concepte: creştinismul şi fericirea. Au impresia ca trebuie să renunţe la una ca să se bucure de cealaltă. După părerea lor, a fi creştin înseamnă a pune cruce fericirii şi bucuriei, care sunt deşertăciuni (sic), o chinuire actuală a trupului pentru salvarea şi fericirea viitoare a sufletului. Consecinţa acestui calcul reducţionist? Amânarea consacrării totale pentru mai la bătrâneţe deoarece trebuie să guste măcar pe furiş din fructul oprit, care are savoare, miez, parfum ah, ce bun este… dar Dumnezeu ne vede de acolo, de sus şi ne taie porţia de la pomul vieţii. Aşa că, înapoi la haine negre şi feţe posomorâte de sfinţi cu aureola dată pe ceafă şi încruntături peste tot. Bucură-te tinere (aluzie la Eclesiastul 11,9), dar să ştii… ia bine seama, o să îţi vină şi ţie rândul şi iţi arată El ţie, Dumnezeu, draguţul de El…
Închinare Mări€i $ale, Dolarul…
Oare aceasta să fie mesajul lui Solomon în Eclesiastul? Pesimism pe toate planurile? Viaţa nu ca o pradă (Marin Preda) ci viaţa ca un prădător în faţa căruia nu ai nici o şansă? Aşa pare dar vestea bună este că Solomon NU spune deloc aşa ceva. Avem într-adevăr cu toţii tendinţa să obţinem fericirea sau măcar fragmente de fericire, momente de bucurie, alergând după înţelepciune, bogăţie, clădindu-ne o carieră, toate acestea colecţionându-le ca pe nişte jucării înghesuite în debaraua vieţii noastre. Şi case şi terenuri de construcţie, şi livezi la ţară, şi relaţii suspuse fie la “Vodă”, fie la “Vlădică. Este tendinţa noastră firească. Iar Solomon atenţionează astfel de colecţionari care nu mai văd dincolo de “jucăriile” din debara, că mai este şi o altă faţă a vieţii care se afla în premejdia de a rămâne nedescoperită…
Lumea este extaziată în faţa oamenilor inteligenţi, înţelepţi, cu înaltă educaţie, face statui starurilor de cinema, se închină Mări€i $ale dolarul, lumea este fascinată în acelaşi timp şi de fenomenul religios… Da, şi dovada este că majoritatea locuitorilor pământului nu o formeaza ateii care reprezintă o infimă minoritate ci oamenii religioşi. Iar oamenii care nu cred in Isus, care nu cred in Dumnezeul Bibliei, sunt cum am spus, chiar mai religioşi decât creştinii. Musulmanii si Budiştii, Shintoiştii si Taoiştii, Confucianiştii şi Animiştii…
Dar asa fim cinstiţi cu noi înşine: nu cumva şi in biserică domină aceleaşi mentalitaţi? Sau credeţi că un pastor trebuie să gâdile urechile enoriaşilor în mod cât mai plăcut ca mesajul să fie acceptat? Iar un scriitor creştin trebuie să scrie doar cu cerneală roz şi doar rapoarte triumfaliste despre ce bine ne merge nouă, laodiceenilor, ce progrese facem noi şi ce credincioşi devenim pe zi ce trece? Nu cumva mesajul trebuie să fie o atenţionare şi o redirecţionare?
Nu-i aşa că şi în Biserică întâlnim aceleaşi mentalităţi reducţioniste? Ne uităm la un creştin care pare sfîntul Francisc variantă modernă: modestia absolută. Dar credeţi că în sinea lui nu are un sentiment deosebit când conduce un Mercedes SLR, alb, nou-nouţ? Adică, ah, mă simt şi eu altfel privit… Natura umană, firea pământească. Dar fără să sar în apărarea firii acesteia, soră bună cu pofta şi păcatul, să ne gândim la partea pozitivă a lucrurilor, direct şi fără ocolişuri:
-Arataţi-mi un creştin care să nu se bucure atunci când şeful îl laudă in faţa colegilor sau când este avansat în respectiva companie, plus cei 15% la salariu.
-Arataţi-mi un creştin care să nu-şi invite plin de bucurie prietenii, să fie de faţă la ceremonia de absolvire a facultăţii (fie în cazul lui direct, fie în cazul copiilor lui).
-Sau arataţi-mi un creştin care să nu se simtă bine ştiind că “da, religia mea este adevărata religie”…
Nu cred că este anormal să te bucuri pentru asemenea realizari. Înţelepciune, plăcere, carieră, avere, religie… Acesta este cercul în care ne învârtim. Aţi putea întreba: “Bine, dar cum demonstrezi că toţi suntem aşa?” Păi despre ce vorbim unii cu alţii? Conversaţiile noastre se învârt în acest cerc şi când cineva îndrăzneşte să intre pe tarâmul spiritualului în afară de orele oficiale de închinare şi studiu, se face linişte şi toţi se întreabă: “dar ce l-a apucat şi pe ăsta? că doar nu suntem la biserică”. Necazul nu este că vorbim despre realizările noastre sau ale altora, ci că acestea ne obsedează, ne acoperă tot orizontul.
Religia ca abţibild
Fiind la lucru pe şantierele patriei mele nr.2, am parcat lângă o maşină care mi-a atras imediat atenţia. Pe capotă scria mare: PROMIS KEEPERS, iar partea din spate era acoperită de două abţibilduri (stickere – engl) mari. Pe ele scria cu litere de-o şchioapă: I love my wife şi I love Jesus: “Îmi iubesc soţia, Îl iubesc pe Isus”. Am găsit imediat proprietarul şi dornic să cunosc mai multe despre organizaţia aceasta a “Păstrătorilor promisiunilor” i-am întins mâna: Ah, în sfârşit un creştin autentic, unul căruia nu-i este ruşine să-şi etaleze sentimentele… hai să discutăm! Păi nu prea mai era de discutat în contextul dorit de mine. Generalităţi gen “ce-mai-faci-mulţumesc-bine-dar-tu?”
Am aflat totuşi ceva şi anume că abţibildurile fuseseră lipite acolo cu doi ani în urmă şi între timp lucrurile s-au mai schimbat. Omul divorţase şi el “ca tot omul” aşa că abţibildurile dobândiseră vrând-nevrând, un nou înţeles. Îmi ♥ soţia se transformase vrând nevrând în ceva ridicol şi absurd în acelaşi timp: “Mi-am iubit soţia” sau, de ce nu? “Îmi iubesc noua soţie/noile soţii”. Iar celălalt abţibild, conţinând declaraţia de dragoste cu inimoară roşie faţă de Isus, este condiţionat de primul. Aşa că şi înţelesul acestuia putea fi tradus cam aşa: “L-am iubit pe Isus” sau “Iubesc alt isus”… Religia ca un abţibild lipit de capota vieţii noastre. În caz de, lipim şi dezlipim cum vrem. Autocolant cu lipiciul garantat doar până la al treilea cântat al cocoşului. Bârrrrr…mă ia cu frig! Vorba lui Flaubert, asta înseamnă să te autosinucizi singur cu propria ta mână. Şi până la urmă nu doar la modul spiritual.
Trebuie să clarific un lucru şi dacă până acum cineva s-ar putea să fi inţeles greşit logica argumentaţiei de mai sus din cartea lui Solomon, este momentul unei “lămuriri lămuritoare”. De-a lungul intregii sale carţi Solomon nu susţine că este satanic, că este rău, să căutăm înţelepciune. Sau că este păcat să avem ca ţintă o carieră în această viaţă. Sau că este malefic să ne bucuram de placerile vieţii, de avere sau de religie. El nu spune ca este rău sa urmărim aceste ţinte în viaţă; nu acesta este punctul pe care vrea să îl demonstreze. Solomon nu spune precum un unchi al meu, pe vremea când învăţam pentru concursul de admitere la facultatea de medicină: “Dacă reuşeşti şi intri la facultate, o să îţi pierzi credinţa şi oricum poţi să îl slujeşti pe Dumnezeu şi ca simplu muncitor aşa ca mine!”.
Solomon nu vorbeşte ca unul care şi-a văzut sacii în căruţă iar acum ne dă nouă lecţii de cum să ne folosim spinările fără să facem hernie de disc. Dimpotrivă, el spune cam aşa: Depunem prea multe eforturi în alergarea după înţelepciune, plăceri, carieră, avere şi religie. Ne străduim prea mult, ne zbatem prea tare, ne cheltuim pe noi înşine şi după o viaţă de alergatură şi stress, constatăm că nu am ajuns încă la acea satisfacţie adevarată, la acea împlinire care satură. Şi eşecul se datorează faptului că am neglijat tocmai ceea ce era mai important.
Iar la capătul drumului, în preajma mormântului, când becul aprins din bord avertizează că nu mai este prea mult combustibil în rezervor, omul realizează cutremurându-se de groază că a ajuns la capat şi… stop!
- Gata, asta este tot…
- Cum gata? Doar atât?
- Da, atât. Alţii nici atât ci…
- Stai aşa, păi când să apuc şi eu să mă bucur de ce-am acumulat, de înţelepciunea anilor mei, de rodul muncii mele, de ceea ce am strâns până acum, de timpul mai liber pe care pot să îl dedic religiei...
- Nici un “păi”. Gata. Ceea ce ai acumulat pentru aici, rămâne aici. Ceea ce ai investit dincolo, poate fi luat dincolo.
- Ah, dacă aş fi ştiut că totul se termină aşa de repede, aş fi făcut, aş fi dres, aş fi studiat, proclamat, cheltuit în lucare…
- Nu ai ştiut?
- … Bănuiam eu, dar credeam că în cazul meu o să fie mai altfel…
Suflete goale care şi-au pus absolut toate economiile in acţiunile (interesant termenul care nu este doar unul tehnic legat de lumea afacerilor...) lumii acesteia. Iar acum falimentul.
Când concernul energetic american Enron s-a declarat falimentar, angajaţii care cumparaseră acţiuni la propria firmă au sărit în sus: “am bagat milioane în companie, unde sunt dividendele, sau măcar capitalul nostru? Unde sunt fondurile noastre de pensii?” Dar aceeaşi angajaţi nu s-au întrebat niciodată cum de au ajuns acţiunile lor atât de umflate într-o perioadă atât de scurtă de timp fără absolut nici o investiţie majoră… Dar nici nu aveau timp să îşi pună astfel de întrebări pentru că de doi ani si jumătate acţiunile creşteau permanent până atinseseră cote ameţitoare. Erau prea prinşi, prea fascinaţi de joc, prea ca să se mai gândească şi la altceva…
Ecles 11, 9 text citat mai înainte are totuşi o altă cononaţie decât ameninţarea. Bucură-te, fii cu inima veselă şi nu-L uita pe Dumnezeu. Ecles. 12, 1 Adu-ţi aminte de Făcătorul tău, nu la capătul drumului când constaţi cu groază că eşti singur, ci la început de drum, “în zilele tinereţii tale”.
Motivul pentru care atât de mulţi oameni se regăsesc goi pe dinăuntru la capăt de drum, după o viaţă, fie ea şi una împlinită conform standardelor lumii acesteia, este acela că nu îşi aduc aminte de Făcător. Alergarea după înţelepciune, plăceri, carieră, avere şi religie (reţineţi, religie, nu spiritualitate!) cu care să impresioneze pe alţii, eclispsează pe Soarele neprihănirii noastre, pe Dumnezeu. Şi când Dumnezeu este eclipsat, tot sistemul nostru solar cu universul învârtindu-se în jurul propriei noastre persoane, devine întunecat. O, nu Îl aruncăm pe Dumnezeu afară din vieţile noastre, cu siguranţă nu, ci lăsăm alte lucruri să Îl eclipseze. Dumnezeu devine cumva un accesoriu inutil dar drăguţ lipit pe maşina vieţii noastre: I ♥ Jesus. Ceva decorativ. Îl lipim undeva într-un colţişor al vieţii, la vedere ca să fim în rând cu toţi ceilalţi creştini “cumsecade şi suficient de buni”, dar nici aşa pe centru ca să nu ne încurce vizibilitatea când conducem maşina vieţii către înţelepciune, plăceri, carieră, bogăţiei, religie…Cum? Să Îl lasam pe El la volan? O, nicidecum, eu ştiu mai bine pe unde este drumul şi unde trebuie să ajung. El să stea acolo cuminte, în colţişorul Lui… Că acum Îl dezlipesc şi pun în loc un poster cu Brad Pitt!
Optimismul Eclesiastului
Dar destul cu atâta pesimism… Să trecem la partea optimistă. Pentru că există, imaginaţi-vă, există şi o parte optimistă în “cartea deşertăciunilor”, cum o numea cineva comparând-o cu romanul “Bâlciul deşertăciunilor”, în Eclesiastul. Există veşti bune pentru cei care au răbdat partea pesimistă: Eclesiastul este mesajul optimist perfect pentru noi şi contemporanii noştri neliniştiţi care împrumutăm de la “mâine” ca să cheltuim pe “astăzi”, este mesajul adecvat pentru oamenii-roboţi care aleargă de dimineaţa până seara în căutare de înţelepciune, plăceri, carieră, avere şi religie. Cuvântul potrivit atât pentru cei ce cărora li se pare că deja au gasit ce căutau, cât şi pentru cei care constată că mai au mult până… departe.
Eclesiastul are răspunsul atât pentru cei care aleargă trăind din avans în chenzină, de la o leafă la alta, sau de la un împrumut la altul, cât si pentru patronii care îşi fac planuri cum să mărească eficenţa alergării. Eclesiastul răspunde la întrebarea care a frămânatat pe orice om care a trăit vreodată pe pământ: există vreo soluţie care să îmi permită să fiu în competiţia vieţii dar să am şi aprobarea lui Dumnezeu în acelaşi timp? Exista vreo cale prin care să pot gasi înţelepciune-plăceri-carieră-avere-religie şi în acelaşi timp să am o viaţă de credinţă centrată pe Dumnezeu şi pe Cuvântul Lui? Sunt acestea compatibile? Sau este doar zadarnica încercare de a sluji la doi stăpâni?
Cartea Eclesiastul răspunde. Este scrisă prin inspiraţia Duhului Sfant de catre Solomon, cel care ar fi trebuit să apară în Guiness Book of Records la acea data: cel mai la toate capitolele. Cel mai înţelept, cel mai bogat, cel cu o carieră stralucită, care a gustat din toate placerile vieţii, cel mai religios om al epocii sale construind un magnific Templu. Iar Dumnezeu a rânduit ca experienţa lui să fie pildă tuturor pământenilor şi în special nouă, vânătorilor de înţelepciune-plăceri-carieră-bogăţie-religie din generaţia informaţiei digitale şi a manipulărilor genetice.
Cititorii superficiali cred că Eclesiastul este o carte pesimistă, o înşiruire de existenţialism şi îndoială metafizică, aşa cum mi s-a părut şi mie când am descoperit-o cu mirare, între sfătoşenia Proverbelor şi erotismul Cântării Cântărilor. Nimic mai fals. Vă îndemn ca să vă luaţi o jumătate de oră, chiar acum, pentru a o citi. Sunt aici comori de gândire şi trăire, iar mesajul citit dincolo cuvinte, versete şi capitole, este unul de bucurie, de îndemn optimist la trăirea din plin a acestei vieţi, un mesaj care umple inimile de speranţă. Da, viaţa este frumoasă, chiar aşa, cu problemele şi provocarile păcatului! Viaţa are sens, are direcţie, are miez, are parfum… cu o condiţie.
-Nu este altă fericire pentru om decât să mănânce şi să bea şi să-şi înveselească sufletul cu ce este bun din agoniseala lui. Dar am văzut că şi aceasta vine din mâna lui Dumnezeu. Căci în adevăr, cine poate să mănânce şi să se bucure fără El? Vers 2,24.25.
- Dar şi faptul că un om mănâncă şi bea şi duce un trai bun în mijlocul întregii lui munci, este un dar de la Dumnezeu. Vers.3, 13
- Dar dacă a dat Dumnezeu cuiva avere şi bogăţii, şi i-a îngăduit să mănânce din ele, să-şi ia partea lui din ele, şi să se bucure în mijlocul muncii lui, aceasta este un dar de la Dumnezeu. Vers. 5,19.
De trei ori afirmă Solomon că tot ceea ce suntem şi toate câte avem, sunt DARURI de la Dumnezeu. Este un adevăr cu valoare de axiomă. Ca să te bucuri de ceea ce îţi oferă această viaţă, trebuie să ai o relaţie personală cu Dumnezeu pentru că El este Dădătorul, Sursa, Izvorul, Bunul prin definiţie. Miliarde de bărbaţi şi femei s-au perindat pe această planetă de la Creaţiune şi până astăzi, căutând fericirea dar din păcate extrem de puţini au şi gustat fărâmituri din ea. Pentru că fericirea nu poate fi gasită decât în relaţie cu Dumnezeu. El dă şi înţelepciune şi plăcere şi bogaţie şi carieră şi pe El este focalizată religia/spiritualitatea. Isus a condensat acest adevăr în memorabilul verset de argint al Bibliei, Matei 6,33: Cautaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi TOATE aceste lucruri – înţelepciune superioară, plăceri nevinovate, bogăţie binecuvîntată, carieră împlinită, religie autentică – vi se vor da pe deasupra.
Fără o relaţie cu Dumnezeu oamenii aleargă înjugaţi precum boii lui Păcală, să prindă fânul din vârful prăjinei, o înşelăciune. Împlinirea în viaţă o aduce doar o relatie personală cu Dumnezeu! Aş repeta această frază preţ de şapte pagini, numărul perfect.
Împlinirea în viaţă o aduce doar o relaţie personală cu Dumnezeu!
Împlinirea în viaţă o aduce doar o relaţie personală cu Dumnezeu!
Împlinirea în viaţă o aduce doar o relaţie personală cu Dumnezeu!
Împlinirea în viaţă o aduce doar o relaţie personală cu Dumnezeu!
Împlinirea în viaţă o aduce doar o relaţie personală cu Dumnezeu!
Împlinirea în viaţă o aduce doar o relaţie personală cu Dumnezeu!
Împlinirea în viaţă o aduce doar o relaţie personală cu Dumnezeu!
Eclesiastul îşi prezintă mesajul acesta, diferenţiat, pentru ambele categorii existente în afara şi înăuntrul bisericii:
-şi pentru optimişti şi pentru pesimişti,
-şi pentru liberali şi pentru conservatori,
-şi pentru saducheii adepţi ai harului ieftin şi pentru fariseii legalişti.
Liberalului îi spune: “Bucura-te de viaţă în cadrul stabilit de Dumnezeu, nu mai căuta himere ci fă din familie satisfacţia şi împlinirea fizică, emoţională, sentimentală, ca dar de la Mine”: Eclesiastul 5,18.19.
Conservatorului le spune: “Nu te arăta prea neprihănit, nu poza ce nu eşti ci teme-te de Dumnezeu şi când eşti în public, dar şi când eşti în odăiţa ta în care trebuie să te rogi şi să conversezi cu Mine. Căci nu forma este scopul în sine, ci relaţia”: Eclesiastul 7,14.16 şi 12,13 pp…
O perspectivă pesimistă, viaţa ca un maraton - care să fie cel mai deştept, cel mai bogat, cel mai în centrul atenţiei - nu va face decât să altereze orice tendinţă către spiritualitate. Însă perspectiva optimistă a Eclesiastului şi a lui Isus care a aplicat-o la viaţa Sa pămânească este cheia:
Bucură-te de ce ai, nu fi nemulţumit de ce nu ai tu şi ţi se pare că are vecinul. În toate avându-L pe Dumnezeu ca punct de referinţă absolut. Aşa că fi fericit, viaţa merită să fie trăită şi chiar dacă te apropii de mormânt, nu dispera: te aşteaptă veşnicia alături de Dumnezeu, pentru a continua să faci ceea ce ce aici doar ai început.
Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toate puterile - cap.9,10 - implicare totală dar numai alături de Dumnezeu. Nu ca o lozincă goală, nu doar vorbe, ci o viaţă spirituală sănătoasă. Cand râzi la o gluma reuşită, să râzi din toată inima, când plângi că ai pierdut pe cineva drag, mort fizic sau mort spiritual, să plângi din toată inima. Când munceşti, investeşte-te total, o să iasă ceva bun. Timpul trece mai uşor si răsplata creşte. Iar când studiezi, când te rogi, cand vorbeşti aproapelui despre iubirea lui Dumnezeu, de asemenea, implică-te total, dăruieşte-te, fă-o cu toată puterea ta, cum spune Solomon…
Cuvintele bucurie şi fericire se găsesc de 17 ori in cartea Eclesiastul. Este pe drept cea mai optimistă carte a Bibliei, contrar primei impresii. Văzută prin această prismă, înţelegem şi apreciem logica lui Solomon care dezvoltă ideile în aşa fel învât să pună şi mai mult în evidenţă viaţa împlinită a creştinului optimist, alături de Dumnezeu, în contrast cu viaţa goală în alergare după bogaţii efemere, întelepciune iluzorie, carieră care te depărtează de Mântuitorul, placerile “de o clipă ale păcatului” şi aplauzele celor ce apreciază formele religioase lipsite de conţinut.
Cartea Eclesiastul este manualul nostru fericireologie. Ne invaţă cum să fim fericiţi. Nouă pagini din Biblie: instrucţiuni de cum să fim fericiţi în această viaţă şi să astepăm plini de încredere viaţa veşnică. Alături de Isus. Aici-acum cu un “va urma” atunci-acolo. Isus ne spune:
Cine Mă găseşte pe Mine, găseşte totul:
-Adevărata Înţelepciune Eu Sunt – Matei 13,53
-Adevărata cariera Eu Sunt – Geneza 15,1
-Adevărata plăcere Eu o ofer – Eclesiastul 9,9; 11,10
-Comoara de mare preţ, Eu Sunt – Matei 13,44
-Centrul religiei, Eu sunt – Evrei 9,28
Cand îl faci pe Dumnezeu fericit cu prietenia ta, tu însuţi vei fi fericit. Nu vrei să Îi întinzi mâna şi să-I spui: “Hai să fim prieteni, hai să stăm de vorbă pentru că şi aşa mergem împreună în aceeaşi direcţie”!
Daţi-mi voie să vă pun o întrebare, una nu stânjenitoare dar cel putin personală şi care provoacă la autoanaliză. Cum v-aţi caracteriza: pesimist sau optimist? Este posibil ca persoana cea mai aproape de dvs. (soţ, soţie, părinte, copil) şi vă cunoaşte mai bine decat vă cunoaşteţi singuri, poate să şi raspundă cel mai bine.
- Pesimist sau optimist?
- Vedeţi lumea înconjuratoare în roz sau în negru?
- Zâmbiţi sau vă încruntaţi ca stare generală de spirit?
Scorul este 49,9% contra 51,1%, echilibru aproape perfect? Una dintre părţi prevalează totuşi.
Nimănui nu-i place să fie etichetat drept pesimist, nu-i aşa? Preferăm feţele luminoase, optimiste şi de foarte multe ori facem eforturi măcar să mimam un optimism de faţadă care să ne facă minimal acceptabili în faţa celorlalţi. Funcţionarii de la Pompe Funebre zâmbesc în timpul serviciilor de înmormântare şi sunt consideraţi un model de optimism. Sunt persoane extrem de echilibrate, cu scoruri mari pe scala optimismului la toate testele anuale la care sunt supuşi prin lege. Probabil că îi energizează şi gândul încasărilor pe număr de sicrie (S) plus zâmbete (z) la puterea a doua, formula relativităţii cu care banii le surâd: $E = Sz²,
Eşti optimist sau pesimist? De fapt ambele categorii sunt în mod obligatoriu prezenţe necesare în societatea în care trăim pentru a face din această lume un loc mai bun. Şi chiar în biserică, atunci când întâlnim dualitatea pesimist/optimist, trebuie să ne gândim că ambele categorii de persoane sunt indispensabile pentru a menţine echilibrul.
-Optimistul a inventat avionul.
- Pesimistul a inventat paraşuta. Iar de la fraţii Wright şi Traian Vuia încoace, optimştii zboară. Cu paraşuta la îndemână. Complementaritate.
-Optimistul îl citează Psalmul 23: “Paharul meu e plin de da peste el” şi conchide bucuros: ce binecuvântare!
-Pesimistul îl citează şi el pe psalmist : “Paharul meu este plin de dă peste el” şi adaugă încruntat: câtă risipă!….
Da, biserica are nevoie de ambele categorii de lucrători: şi de optimişti vizionari dar şi de pesimişti realişti, pentru a păstra echilibrul şi pentru a permite ca din aparenta ciocnire, din presupusul conflict, să se genereze progresul. Ideea aceasta am preluat-o de la marxişti care le mai nimereu câteodată atunci când filozofau. Nenorocirea a fost când au trecut la practică!
Putem observa mecanismul acesta la lucru chiar atunci când analizăm componenţa grupului de ucenici ales de Isus. Sangvinul Petru era dublat de melancolicul Natanael iar exuberanţa exagerată a Fiilor Tunetului a fost temperată de un pragmatic precum Matei sau de sângele rece al lui Toma. Trebuie să acceptăm faptul că dintr-un punct personal de vedere, atât optimistul cât şi pesimistul au dreptate. Este totuşi o diferenţă. Pesimistului i se pare că viaţa este dificilă, grea, complicată, in timp ce optimistul spune: chiar in viaţa aceasta sunt bucurii, satisfacţii şi mai multe zile frumoase pe care merită sa le traieşti, decât zile întunecate… Acesta este şi mesajul de bază al cărţii Eclesiastul.
Leit-motivul deşertăciunii.
Eclesiastul este o carte a Vechiului Testament, aşezată exact la jumătatea Bibliei, plină de tot felul de ciudăţenii si declaraţii care par contradictorii. Este o carte greu digerabilă, ar spune oricine care nu a trecut printr-o clasă de filozofie. Grea. Adâncă. Interogatoriu încrucişat. La limita truismului şi la capătul de dincoace al sofismului. Şi dacă o mai şi citeşti în seara zilei când ţi-au venit facturile de plată la curentul electric şi la gaze, ţi se pare că este chiar cea mai pesimistă carte din lume. Acesta este şi motivul pentru care mulţi creştini trec repede peste ea, poate doar citând doua-trei versete apologetice, întru susţinerea unor adevăruri biblice ca cele despre temerea de Dumnezeu şi păzirea poruncilor şi cele referitoare la starea omului în moarte, cu care să facă praf argumentaţia celor ce cred în nemurirea sufletului… Cam atât. Poate că sunt şi profesori de teologie gata să scoată un studiu în trei volume despre Eclesistul sau măcar o dizertaţie doctorală din câte un verset mai cu schepsis, dar vorbesc acum din punctul de vedere al unui cititor obişnuit.
Eclesiastul este o carte destul de încâlcită pentru creierele moderne XXI (nu este o mărime de creier, ci secolul 21) obişnuite cu editoriale pesimiste în ziare optimiste, ziare cu poze reflectând tragedii pe prima pagină şi pe ultima cu reclame la roboţi de bucătărie ţinuţi delicat de fete la plajă care n-au gătit în viaţa lor nici măcar cartofi prăjiţi. Jurnalism de consum ca să-i fie cât mai uşor Superficialităţii sale Vodă-Cititorul, să ştie când să plângă şi când să se amuze. Dar la polul opus, Eclesiastul este o carte din Carte care nu se încadrează în nici un tipar anume…
Ecles. 1, 2: O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune. Deşertăciune de trei ori. Acest verset biblic sună mai degrabă a Freud decât a Evanghelie. Totul = deşertăciune, “meaningless ”, zadarnic, fără înţeles, fără logică, golit de sens, cum suna varianta egleză NIV.
O frază atât de pesimistă chiar de început, nu poate da impresia că avem de-a face cu o carte care să îmbie la citit şi cu un mesaj optimist care să înalţe, nu-i aşa? Adică vreau să spun că foarte greu am putea gasi în literatura profană sau în alte parţi ale Bibliei ceva mai întunecat. Nici măcar “Pădurea spânzuraţilor” a lui Liviu Rebreanu, nu reuşeşte această performanţă; descrierea execuţiei cu care începe romancierul nu este un pesimism de fond ci unul de circumstanţă. Viaţa este tragică pentru că războiul este tragic. Eclesiastul merge la esenţă: totul este deşertăciune, indiferent de circumstanţe.
Deşertăciune… totul este deşertăciune. Iar înţelesul de bază al acestui cuvânt folosit aici ar putea fi extrapolat astfel: viaţă nu este decat o iluzie. Totul nu este decât un vis şi încă unul urât, nimic nu este real, totul este fără sens şi orice lucru care pare că ar avea valoare în viaţă nu se dovedeşte a fi decât un miraj. Deşertăciune. Şi cine oare de pe faţa pământului se poate bucura de viaţă când ajunge la concluzia că totul este lipsit de sens? Evident nimeni şi chiar cel mai optimist dintre optimişti se va arunca mai devreme sau mai târziu, de la balcon, să pună capăt iluziei. Suntem ca într-un vis fără somn, dinaintea lungului somn fără vise! Matrix şi Hibernatus, deşertăciune deci şi cum să te mai bucuri de viaţă şi să fi optimist? Viaţa nu este decât o fluturare de plete intre doua chelii, cum spunea un gânditor român. Iar a trăi pe acest pământ este egal cu a fi un Sisif ce ridică bolovanul în deal doar ca acesta să aibă de unde se rostogoli înapoi în vale, şi aşa la nesfârşit…
Pe deasupra, ideea că totul este deşertăciune nu apare numai la începutul cărţii Eclesiatul ci de mai multe ori, până la capitolul 12, 8 aproape de sfârşit. Iar ideea este reluata aproape mecanic, cuvânt cu cuvânt: totul în viaţă este deşertăciune.
Acesta să fie mesajul pe care Dumnezeu vrea să ni-l transmită prin Eclesiastul? În mijlocul Bibliei, cartea care ne vorbeşte despre Dumnezeul dragostei şi despre speranţa salvării prin Isus, Eclesiastul să fie oare pomul oprit, să fie un miez amar, pagini negre, pesimiste, aducatoare de deznădejde?
Dar nu a fost oare Solomon, autorul, cel mai înţelept dintre oameni? Si atunci? Să-i urmărim demonstraţia, pentru că autorul nu se margineşte doar să agite o lozincă ci caută să şi demonstreze efectiv ceea ce susţine. Viaţa nu este altceva decât deşeretăciune, spune el, şi am să explic în detaliu ce inteleg prin aceasta. Iar Solomon punctează:
- Înţelepciunea este deşertăciune:
Mi-am pus inima să cunosc înţelepciunea… dar am înţeles că şi aceasta este goană după vânt: Ecl 1,17. Splendidă această metaforă, goană după vânt. Câţi dintre noi credem că este aşa? Dar o spune cel mai inţelept om care a existat vreodată, Solomon. Şi a rămas consemnat în Biblie, scrie clar aici că înţelepciunea este deşertăciune. Şi Solomon nu se opreşte aici ci merge mai departe cu argumentaţia:
- Plăcerea este deşertăciune .
Am zis inimii mele: Haide! Vreau să te încerc cu veselie şi gustă fericirea. Dar iată că şi aceastaeste o deşertăciune. Am hotărât în inima mea să-mi veselesc trupul cu vin în timp ce inima mă va cârmui cu înţelepciune (alt paradox solomonian, păi cum să pui semnul egal între alcool şi înţelepciune?)… Mi-am strîns argint şi aur… mi-am adus cântăreţi şi cântăreţe, şi desfătarea fiilor oamenilor: o mulţime de femei. Tot ce mi-au poftit ochii, le-am dat; nu mi-am oprit inima de la nici-o veselie ci am lăsat-o să se bucure… Apoi când m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrăprile pe care le făcusem cu mâinile mele şila truda cu care le făcusem, am văzut că în toate este numai deşertăciune şi goană după vânt. Cap. 2, 1.3.4.8.10.11
Proiecte personale, plăceri, Mercedesuri, case pe malul lacului/oceanului, concedii in Hawai, şi… blasfemie, femei o mulţime. Multipoligamie cu logaritm de pleonasm în baza 1000. Solomon facea această declaraţie fără nici o ruşine, fără urmă de remuşcare. Nu se confesează ci scoate jurnalul personal şi enumeră categoriile de păcate în care devenise expert. Doctor în plăcereologie. Am cunoscut un specimen asemănător care, de câte ori vorbea despre viaţa de dinainte de a se face creştin, se înflăcăra descriind cu lux de amănunte cum bea până la ultimul leuţ şi ce isprăvi făcea prin dormitoarele internatelor studentelor: “ehei, dacă ai ştii tu, Ovidiu, ce stricat am fost…”, apoi ofta dus pe gânduri. Vorba lui Eminescu: “Când amintirile-n trecut/ Încearcă să mă cheme/ Pe drumul lung şi cunoscut/ Mai trec din vreme-n vreme”… Doamne fereşte de asemenea pocăinţă pe motive de dischinezie biliară postacoolică şi impotenţă sexuală postorgiastică!
“Tot ce mi-au poftit ochii le-am dat” spune şi Solomon cu o umbră de maliţiozitate. Tot. Tot ceea ce îşi doreşte un om, unul păcătos – iată biografia lui consemnată cuvânt cu cuvânt pe paginile Bibliei. Dar imediat, ca să ne demonstreze că nu simţămîntul de superiorite îl îndeamnă, în lipsă de altceva, la confesiuni pe drum de seară până spre dimineaţă, concluzionează: în toate este numai deşertăciune şi goană după vânt. Experimentatorul tuturor plăcerilor imaginabile, ajunge la această concluzie. “Tot ce-am poftit am avut, dar totul este deşertăciune”…
Deci: înţelepciunea = deşertăciune, plăcerea = deşertăciune. Ce mai rămâne din viaţă? Serviciul, munca, o carieră care să te ducă în vârful piramidei.
- Cariera este şi ea tot una dintre deşertăciunile acestei vieţi.
Atunci am urât viaţa căci nu mi-a plăcut ce se face sub soare: totul este deşertăciune şi goană după vânt. Mi-am urât până şi toată munca pe care am făcut-o sub soare, muncă pe care o las omului care vine după mine, ca să se bucure de ea. Şi cine ştie dacă va fi înţelept sau nebun?... Eclesiastul 2,17.18. Cu cât muncesti mai puţin, spune cu alte cuvite, cu atât nu are de ce să-ţi pară rău mai târziu, când alţii se înfruptă din munca ta şi se caţără pe schela pe care ai făcut-o tu, conform slognului comunist: cine-i harnic şi munceste are tot ce vrea, cine-i leneş şi chiuleşte are tot aşa”… Anii lungi pe bancile şcolilor si colegiilor în care te-ai ţinut cu eugenii şi pantofi de meşină scâlciaţi, apoi primul loc de muncă plătit mizerabil, orele suplimentare şi atribuţiunile neremunerate, zecii de ani vechime în acelaşi loc, sperând că şefii vor aprecia sacrificiile făcute şi vor înţelege că tu eşti cel mai în măsură să ocupi locul acela rămas vacant... Şi când colo este avansat un “neica nimeni” gata să facă sluj înaintea stăpânilor iar tu eşti ultimul care afli. Carieră în umbra altor cariere. Îmi aduc aminte de celebrul monolog al lui Toma Caragiu despre un oarecare carierist-securist Gârneaţă, obsesia tuturor oamenilor care doresc să mai şi muncească pentru instituţia sau firma unde sunt angajaţi.
Şi apoi altă tragedie: când să te bucuri de o pensie meritată şi răs-meritată dincolo de meschinul unei cariere în umbra diletanţilor, constaţi că, gata, s-a rupt filmul, The End, Fin, Konieţ…viaţa a ajuns la ultima secvenţă. Şi cine ştie pe mâna căruia încape agoniseala ta… Prietenul meu Vali îşi îngrijea atat de mult maşina cea nouă că îţi era mila să te urci in ea. Nu era dumincă în care să nu-l vezi în faţa blocului, ştergând, spălând, schimbând, gresând. Huse pluşate, busolă electronică instalată de un pilot de avion, instalaţie audio quadrafonică, o bijuterie de maşină… Omul a plecat in SUA şi altcineva din familie i-a condus maşina. Când s-a întors după şase luni, a făcut preinfarct la vederea rablei pe care a gasit-o în garaj şi pentru care muncise pe brânci ani de zile…
Recapitulând: înţelepciunea = deşertăciune, plăceri = deşertăciune, cariera = deşertăciune. Iar acum, incredibil, chiar bogaţiile sunt trecute de “săracu’ bogat” Solomon pe această listă.
-Averea = deşertăciune.
Cine iubeşte argintul, nu se satură niciodată de argint, şi cine iubeşte bogăţia multă, nu trage folos din ea. Eclesiastul 5, 10. O spune nu un sărăntoc din acela care lucreaza cu ziua pe unde apucă ci unul mai bogat decât Bill Gates sau sultanul Bruneiului. Aşa că nu îl putem suspecta de lozinci electorale proletcultiste. Verestele din cartea 1 Împăraţi cap.10 descriu fastul de la curtea lui Solomon: tron regal din aur şi fildeş, moşii, palate, grădini, aur, aur, aur…Cuvântul aur este pomenit în acest paragraf de treisprezece ori. Iar acest om al aurului de 24 carate, declară mult înainte de întemeierea Romei de la care avem dictonul “auri sacra fames” că averea este deşerăciune. Iar eu îl cred.
Ce rămâne? Dacă nu este satisfacţie în înţelepciune, plăceri, carieră, avere, ce mai rămâne din viaţă? “Ei da - ar putea spune cineva - există totuşi ceva care nu poate fi pus lângă toate aceste categorii profane. Există un lucru legitim, curat, cosher, de care, credincioşii care se închină adevaratului Dumnezeu, se pot bucura fără ca să fie bănuiţi de epicureism şi secularism. Iar acel unic lucru care este OK, aprobat de Dumnezeu şi de care credincioşii ca dvs şi ca mine, se pot bucura fără eticheta “deşertaciune”, este religia”.
Îmi pare rau dar presupunerea este greşită. Solomon aruncă prosopul în ringul religiei într-un verset memorabil care anticipează expunerea lui Pavel din Epistola către Romani. Religia formală este aşezată pe aceeaşi treaptă cu cu cele profane. Sau nu ne vine să credem? Nici eu nu aş fi crezut asta dacă nu aş fi avut sub ochi textul din capitolul 7, versetul 20: Fiindcă pe pământ nu este nici un om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască. Apoi lovitura de graţie în capitolul 9, versetul 2: Tuturor li se întâmplă toate deopotrivă; aceeaşi soartă are cel neprihănit şi cel rău, cel bun şi curat ca şi cel necurat, cel ce aduce jertfă ca şi cel ce n-aduce jertfa; cel bun ca şi cel păcătos…
-Religia = deşertăciunea deşertăciunilor.
La sfârşitul unei vieţi lungi, Solomon se uită în jur, la preoţi, la leviţi, observă bătrânii lui Israel, pe Marele Preot, analizează crema religioasă a naţiunii alese, scrutează consilierii săi în ale religiei şi ajunge la această concluzie de un pesimism devastator: nimeni pe acest pământ nu este neprihanit, nimeni nu este fără păcat. Toţi oamenii sunt păcătoşi, fără nici o excepţie. Şi atunci cum să te mai bucuri de religie când totul pare zadarnic? Te straduieşti, încerci să păzeşti legi şi porunci, posturi şi penitenţe, doar pentru a constata că păcatul este încă acolo, înăuntru, adânc… Răi şi buni, vameşi şi păcătoşi, uşi de biserici şi stâlpi de cârciumă, toţi sunt aduşi la acelaşi numitor comun: păcătoşi. Şi Solomon spune: “Ştiţi ceva? religia este inutilă dacă nu găseşte soluţia acestei probleme. Este atât de mult rău în natura umană şi cum aş putea să lupt împotriva lui dacă religia nu este de nici un folos? Aşa că şi religia nu este altceva decât tot deşertăciune.”
Şi observaţia mea personală este următoarea: cei mai religioşi sunt şi cei mai nefericiţi oameni din lume. Crede cineva că fanaticii musulmani care se sinucid în numele Jihadului, sunt fericiţi? Sau că templele budiste sunt pline de oameni fericiţi? Ba sunt mai degrabă cu inima purice pentru că oricând ar putea să greşească şi faptele lor bune să fie anulate dintr-un condei de cine ştie ce gând ticălos care le-ar putea fura mântuirea sau să calce din neatenţie o gânganie, crimă de neiertat. Aşa că se străduiesc din răsputeri să impresioneze Divinitatea cu faptele lor bune în virtutea cărora să merite. Să merite ce anume? Să merite salvarea, favoarea, mântuirea… Raiul cu fecioare pentru musulmani, o nouă întrupare sau chiar Nirvana pentru budişti, păşunile verzi ale lui Manitu pentru pieile roşii din tribul irochiezilor…
Sunt şi destul de mulţi creştini în ale căror minţi nu încap împreună aceste două concepte: creştinismul şi fericirea. Au impresia ca trebuie să renunţe la una ca să se bucure de cealaltă. După părerea lor, a fi creştin înseamnă a pune cruce fericirii şi bucuriei, care sunt deşertăciuni (sic), o chinuire actuală a trupului pentru salvarea şi fericirea viitoare a sufletului. Consecinţa acestui calcul reducţionist? Amânarea consacrării totale pentru mai la bătrâneţe deoarece trebuie să guste măcar pe furiş din fructul oprit, care are savoare, miez, parfum ah, ce bun este… dar Dumnezeu ne vede de acolo, de sus şi ne taie porţia de la pomul vieţii. Aşa că, înapoi la haine negre şi feţe posomorâte de sfinţi cu aureola dată pe ceafă şi încruntături peste tot. Bucură-te tinere (aluzie la Eclesiastul 11,9), dar să ştii… ia bine seama, o să îţi vină şi ţie rândul şi iţi arată El ţie, Dumnezeu, draguţul de El…
Închinare Mări€i $ale, Dolarul…
Oare aceasta să fie mesajul lui Solomon în Eclesiastul? Pesimism pe toate planurile? Viaţa nu ca o pradă (Marin Preda) ci viaţa ca un prădător în faţa căruia nu ai nici o şansă? Aşa pare dar vestea bună este că Solomon NU spune deloc aşa ceva. Avem într-adevăr cu toţii tendinţa să obţinem fericirea sau măcar fragmente de fericire, momente de bucurie, alergând după înţelepciune, bogăţie, clădindu-ne o carieră, toate acestea colecţionându-le ca pe nişte jucării înghesuite în debaraua vieţii noastre. Şi case şi terenuri de construcţie, şi livezi la ţară, şi relaţii suspuse fie la “Vodă”, fie la “Vlădică. Este tendinţa noastră firească. Iar Solomon atenţionează astfel de colecţionari care nu mai văd dincolo de “jucăriile” din debara, că mai este şi o altă faţă a vieţii care se afla în premejdia de a rămâne nedescoperită…
Lumea este extaziată în faţa oamenilor inteligenţi, înţelepţi, cu înaltă educaţie, face statui starurilor de cinema, se închină Mări€i $ale dolarul, lumea este fascinată în acelaşi timp şi de fenomenul religios… Da, şi dovada este că majoritatea locuitorilor pământului nu o formeaza ateii care reprezintă o infimă minoritate ci oamenii religioşi. Iar oamenii care nu cred in Isus, care nu cred in Dumnezeul Bibliei, sunt cum am spus, chiar mai religioşi decât creştinii. Musulmanii si Budiştii, Shintoiştii si Taoiştii, Confucianiştii şi Animiştii…
Dar asa fim cinstiţi cu noi înşine: nu cumva şi in biserică domină aceleaşi mentalitaţi? Sau credeţi că un pastor trebuie să gâdile urechile enoriaşilor în mod cât mai plăcut ca mesajul să fie acceptat? Iar un scriitor creştin trebuie să scrie doar cu cerneală roz şi doar rapoarte triumfaliste despre ce bine ne merge nouă, laodiceenilor, ce progrese facem noi şi ce credincioşi devenim pe zi ce trece? Nu cumva mesajul trebuie să fie o atenţionare şi o redirecţionare?
Nu-i aşa că şi în Biserică întâlnim aceleaşi mentalităţi reducţioniste? Ne uităm la un creştin care pare sfîntul Francisc variantă modernă: modestia absolută. Dar credeţi că în sinea lui nu are un sentiment deosebit când conduce un Mercedes SLR, alb, nou-nouţ? Adică, ah, mă simt şi eu altfel privit… Natura umană, firea pământească. Dar fără să sar în apărarea firii acesteia, soră bună cu pofta şi păcatul, să ne gândim la partea pozitivă a lucrurilor, direct şi fără ocolişuri:
-Arataţi-mi un creştin care să nu se bucure atunci când şeful îl laudă in faţa colegilor sau când este avansat în respectiva companie, plus cei 15% la salariu.
-Arataţi-mi un creştin care să nu-şi invite plin de bucurie prietenii, să fie de faţă la ceremonia de absolvire a facultăţii (fie în cazul lui direct, fie în cazul copiilor lui).
-Sau arataţi-mi un creştin care să nu se simtă bine ştiind că “da, religia mea este adevărata religie”…
Nu cred că este anormal să te bucuri pentru asemenea realizari. Înţelepciune, plăcere, carieră, avere, religie… Acesta este cercul în care ne învârtim. Aţi putea întreba: “Bine, dar cum demonstrezi că toţi suntem aşa?” Păi despre ce vorbim unii cu alţii? Conversaţiile noastre se învârt în acest cerc şi când cineva îndrăzneşte să intre pe tarâmul spiritualului în afară de orele oficiale de închinare şi studiu, se face linişte şi toţi se întreabă: “dar ce l-a apucat şi pe ăsta? că doar nu suntem la biserică”. Necazul nu este că vorbim despre realizările noastre sau ale altora, ci că acestea ne obsedează, ne acoperă tot orizontul.
Religia ca abţibild
Fiind la lucru pe şantierele patriei mele nr.2, am parcat lângă o maşină care mi-a atras imediat atenţia. Pe capotă scria mare: PROMIS KEEPERS, iar partea din spate era acoperită de două abţibilduri (stickere – engl) mari. Pe ele scria cu litere de-o şchioapă: I love my wife şi I love Jesus: “Îmi iubesc soţia, Îl iubesc pe Isus”. Am găsit imediat proprietarul şi dornic să cunosc mai multe despre organizaţia aceasta a “Păstrătorilor promisiunilor” i-am întins mâna: Ah, în sfârşit un creştin autentic, unul căruia nu-i este ruşine să-şi etaleze sentimentele… hai să discutăm! Păi nu prea mai era de discutat în contextul dorit de mine. Generalităţi gen “ce-mai-faci-mulţumesc-bine-dar-tu?”
Am aflat totuşi ceva şi anume că abţibildurile fuseseră lipite acolo cu doi ani în urmă şi între timp lucrurile s-au mai schimbat. Omul divorţase şi el “ca tot omul” aşa că abţibildurile dobândiseră vrând-nevrând, un nou înţeles. Îmi ♥ soţia se transformase vrând nevrând în ceva ridicol şi absurd în acelaşi timp: “Mi-am iubit soţia” sau, de ce nu? “Îmi iubesc noua soţie/noile soţii”. Iar celălalt abţibild, conţinând declaraţia de dragoste cu inimoară roşie faţă de Isus, este condiţionat de primul. Aşa că şi înţelesul acestuia putea fi tradus cam aşa: “L-am iubit pe Isus” sau “Iubesc alt isus”… Religia ca un abţibild lipit de capota vieţii noastre. În caz de, lipim şi dezlipim cum vrem. Autocolant cu lipiciul garantat doar până la al treilea cântat al cocoşului. Bârrrrr…mă ia cu frig! Vorba lui Flaubert, asta înseamnă să te autosinucizi singur cu propria ta mână. Şi până la urmă nu doar la modul spiritual.
Trebuie să clarific un lucru şi dacă până acum cineva s-ar putea să fi inţeles greşit logica argumentaţiei de mai sus din cartea lui Solomon, este momentul unei “lămuriri lămuritoare”. De-a lungul intregii sale carţi Solomon nu susţine că este satanic, că este rău, să căutăm înţelepciune. Sau că este păcat să avem ca ţintă o carieră în această viaţă. Sau că este malefic să ne bucuram de placerile vieţii, de avere sau de religie. El nu spune ca este rău sa urmărim aceste ţinte în viaţă; nu acesta este punctul pe care vrea să îl demonstreze. Solomon nu spune precum un unchi al meu, pe vremea când învăţam pentru concursul de admitere la facultatea de medicină: “Dacă reuşeşti şi intri la facultate, o să îţi pierzi credinţa şi oricum poţi să îl slujeşti pe Dumnezeu şi ca simplu muncitor aşa ca mine!”.
Solomon nu vorbeşte ca unul care şi-a văzut sacii în căruţă iar acum ne dă nouă lecţii de cum să ne folosim spinările fără să facem hernie de disc. Dimpotrivă, el spune cam aşa: Depunem prea multe eforturi în alergarea după înţelepciune, plăceri, carieră, avere şi religie. Ne străduim prea mult, ne zbatem prea tare, ne cheltuim pe noi înşine şi după o viaţă de alergatură şi stress, constatăm că nu am ajuns încă la acea satisfacţie adevarată, la acea împlinire care satură. Şi eşecul se datorează faptului că am neglijat tocmai ceea ce era mai important.
Iar la capătul drumului, în preajma mormântului, când becul aprins din bord avertizează că nu mai este prea mult combustibil în rezervor, omul realizează cutremurându-se de groază că a ajuns la capat şi… stop!
- Gata, asta este tot…
- Cum gata? Doar atât?
- Da, atât. Alţii nici atât ci…
- Stai aşa, păi când să apuc şi eu să mă bucur de ce-am acumulat, de înţelepciunea anilor mei, de rodul muncii mele, de ceea ce am strâns până acum, de timpul mai liber pe care pot să îl dedic religiei...
- Nici un “păi”. Gata. Ceea ce ai acumulat pentru aici, rămâne aici. Ceea ce ai investit dincolo, poate fi luat dincolo.
- Ah, dacă aş fi ştiut că totul se termină aşa de repede, aş fi făcut, aş fi dres, aş fi studiat, proclamat, cheltuit în lucare…
- Nu ai ştiut?
- … Bănuiam eu, dar credeam că în cazul meu o să fie mai altfel…
Suflete goale care şi-au pus absolut toate economiile in acţiunile (interesant termenul care nu este doar unul tehnic legat de lumea afacerilor...) lumii acesteia. Iar acum falimentul.
Când concernul energetic american Enron s-a declarat falimentar, angajaţii care cumparaseră acţiuni la propria firmă au sărit în sus: “am bagat milioane în companie, unde sunt dividendele, sau măcar capitalul nostru? Unde sunt fondurile noastre de pensii?” Dar aceeaşi angajaţi nu s-au întrebat niciodată cum de au ajuns acţiunile lor atât de umflate într-o perioadă atât de scurtă de timp fără absolut nici o investiţie majoră… Dar nici nu aveau timp să îşi pună astfel de întrebări pentru că de doi ani si jumătate acţiunile creşteau permanent până atinseseră cote ameţitoare. Erau prea prinşi, prea fascinaţi de joc, prea ca să se mai gândească şi la altceva…
Ecles 11, 9 text citat mai înainte are totuşi o altă cononaţie decât ameninţarea. Bucură-te, fii cu inima veselă şi nu-L uita pe Dumnezeu. Ecles. 12, 1 Adu-ţi aminte de Făcătorul tău, nu la capătul drumului când constaţi cu groază că eşti singur, ci la început de drum, “în zilele tinereţii tale”.
Motivul pentru care atât de mulţi oameni se regăsesc goi pe dinăuntru la capăt de drum, după o viaţă, fie ea şi una împlinită conform standardelor lumii acesteia, este acela că nu îşi aduc aminte de Făcător. Alergarea după înţelepciune, plăceri, carieră, avere şi religie (reţineţi, religie, nu spiritualitate!) cu care să impresioneze pe alţii, eclispsează pe Soarele neprihănirii noastre, pe Dumnezeu. Şi când Dumnezeu este eclipsat, tot sistemul nostru solar cu universul învârtindu-se în jurul propriei noastre persoane, devine întunecat. O, nu Îl aruncăm pe Dumnezeu afară din vieţile noastre, cu siguranţă nu, ci lăsăm alte lucruri să Îl eclipseze. Dumnezeu devine cumva un accesoriu inutil dar drăguţ lipit pe maşina vieţii noastre: I ♥ Jesus. Ceva decorativ. Îl lipim undeva într-un colţişor al vieţii, la vedere ca să fim în rând cu toţi ceilalţi creştini “cumsecade şi suficient de buni”, dar nici aşa pe centru ca să nu ne încurce vizibilitatea când conducem maşina vieţii către înţelepciune, plăceri, carieră, bogăţiei, religie…Cum? Să Îl lasam pe El la volan? O, nicidecum, eu ştiu mai bine pe unde este drumul şi unde trebuie să ajung. El să stea acolo cuminte, în colţişorul Lui… Că acum Îl dezlipesc şi pun în loc un poster cu Brad Pitt!
Optimismul Eclesiastului
Dar destul cu atâta pesimism… Să trecem la partea optimistă. Pentru că există, imaginaţi-vă, există şi o parte optimistă în “cartea deşertăciunilor”, cum o numea cineva comparând-o cu romanul “Bâlciul deşertăciunilor”, în Eclesiastul. Există veşti bune pentru cei care au răbdat partea pesimistă: Eclesiastul este mesajul optimist perfect pentru noi şi contemporanii noştri neliniştiţi care împrumutăm de la “mâine” ca să cheltuim pe “astăzi”, este mesajul adecvat pentru oamenii-roboţi care aleargă de dimineaţa până seara în căutare de înţelepciune, plăceri, carieră, avere şi religie. Cuvântul potrivit atât pentru cei ce cărora li se pare că deja au gasit ce căutau, cât şi pentru cei care constată că mai au mult până… departe.
Eclesiastul are răspunsul atât pentru cei care aleargă trăind din avans în chenzină, de la o leafă la alta, sau de la un împrumut la altul, cât si pentru patronii care îşi fac planuri cum să mărească eficenţa alergării. Eclesiastul răspunde la întrebarea care a frămânatat pe orice om care a trăit vreodată pe pământ: există vreo soluţie care să îmi permită să fiu în competiţia vieţii dar să am şi aprobarea lui Dumnezeu în acelaşi timp? Exista vreo cale prin care să pot gasi înţelepciune-plăceri-carieră-avere-religie şi în acelaşi timp să am o viaţă de credinţă centrată pe Dumnezeu şi pe Cuvântul Lui? Sunt acestea compatibile? Sau este doar zadarnica încercare de a sluji la doi stăpâni?
Cartea Eclesiastul răspunde. Este scrisă prin inspiraţia Duhului Sfant de catre Solomon, cel care ar fi trebuit să apară în Guiness Book of Records la acea data: cel mai la toate capitolele. Cel mai înţelept, cel mai bogat, cel cu o carieră stralucită, care a gustat din toate placerile vieţii, cel mai religios om al epocii sale construind un magnific Templu. Iar Dumnezeu a rânduit ca experienţa lui să fie pildă tuturor pământenilor şi în special nouă, vânătorilor de înţelepciune-plăceri-carieră-bogăţie-religie din generaţia informaţiei digitale şi a manipulărilor genetice.
Cititorii superficiali cred că Eclesiastul este o carte pesimistă, o înşiruire de existenţialism şi îndoială metafizică, aşa cum mi s-a părut şi mie când am descoperit-o cu mirare, între sfătoşenia Proverbelor şi erotismul Cântării Cântărilor. Nimic mai fals. Vă îndemn ca să vă luaţi o jumătate de oră, chiar acum, pentru a o citi. Sunt aici comori de gândire şi trăire, iar mesajul citit dincolo cuvinte, versete şi capitole, este unul de bucurie, de îndemn optimist la trăirea din plin a acestei vieţi, un mesaj care umple inimile de speranţă. Da, viaţa este frumoasă, chiar aşa, cu problemele şi provocarile păcatului! Viaţa are sens, are direcţie, are miez, are parfum… cu o condiţie.
-Nu este altă fericire pentru om decât să mănânce şi să bea şi să-şi înveselească sufletul cu ce este bun din agoniseala lui. Dar am văzut că şi aceasta vine din mâna lui Dumnezeu. Căci în adevăr, cine poate să mănânce şi să se bucure fără El? Vers 2,24.25.
- Dar şi faptul că un om mănâncă şi bea şi duce un trai bun în mijlocul întregii lui munci, este un dar de la Dumnezeu. Vers.3, 13
- Dar dacă a dat Dumnezeu cuiva avere şi bogăţii, şi i-a îngăduit să mănânce din ele, să-şi ia partea lui din ele, şi să se bucure în mijlocul muncii lui, aceasta este un dar de la Dumnezeu. Vers. 5,19.
De trei ori afirmă Solomon că tot ceea ce suntem şi toate câte avem, sunt DARURI de la Dumnezeu. Este un adevăr cu valoare de axiomă. Ca să te bucuri de ceea ce îţi oferă această viaţă, trebuie să ai o relaţie personală cu Dumnezeu pentru că El este Dădătorul, Sursa, Izvorul, Bunul prin definiţie. Miliarde de bărbaţi şi femei s-au perindat pe această planetă de la Creaţiune şi până astăzi, căutând fericirea dar din păcate extrem de puţini au şi gustat fărâmituri din ea. Pentru că fericirea nu poate fi gasită decât în relaţie cu Dumnezeu. El dă şi înţelepciune şi plăcere şi bogaţie şi carieră şi pe El este focalizată religia/spiritualitatea. Isus a condensat acest adevăr în memorabilul verset de argint al Bibliei, Matei 6,33: Cautaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi TOATE aceste lucruri – înţelepciune superioară, plăceri nevinovate, bogăţie binecuvîntată, carieră împlinită, religie autentică – vi se vor da pe deasupra.
Fără o relaţie cu Dumnezeu oamenii aleargă înjugaţi precum boii lui Păcală, să prindă fânul din vârful prăjinei, o înşelăciune. Împlinirea în viaţă o aduce doar o relatie personală cu Dumnezeu! Aş repeta această frază preţ de şapte pagini, numărul perfect.
Împlinirea în viaţă o aduce doar o relaţie personală cu Dumnezeu!
Împlinirea în viaţă o aduce doar o relaţie personală cu Dumnezeu!
Împlinirea în viaţă o aduce doar o relaţie personală cu Dumnezeu!
Împlinirea în viaţă o aduce doar o relaţie personală cu Dumnezeu!
Împlinirea în viaţă o aduce doar o relaţie personală cu Dumnezeu!
Împlinirea în viaţă o aduce doar o relaţie personală cu Dumnezeu!
Împlinirea în viaţă o aduce doar o relaţie personală cu Dumnezeu!
Eclesiastul îşi prezintă mesajul acesta, diferenţiat, pentru ambele categorii existente în afara şi înăuntrul bisericii:
-şi pentru optimişti şi pentru pesimişti,
-şi pentru liberali şi pentru conservatori,
-şi pentru saducheii adepţi ai harului ieftin şi pentru fariseii legalişti.
Liberalului îi spune: “Bucura-te de viaţă în cadrul stabilit de Dumnezeu, nu mai căuta himere ci fă din familie satisfacţia şi împlinirea fizică, emoţională, sentimentală, ca dar de la Mine”: Eclesiastul 5,18.19.
Conservatorului le spune: “Nu te arăta prea neprihănit, nu poza ce nu eşti ci teme-te de Dumnezeu şi când eşti în public, dar şi când eşti în odăiţa ta în care trebuie să te rogi şi să conversezi cu Mine. Căci nu forma este scopul în sine, ci relaţia”: Eclesiastul 7,14.16 şi 12,13 pp…
O perspectivă pesimistă, viaţa ca un maraton - care să fie cel mai deştept, cel mai bogat, cel mai în centrul atenţiei - nu va face decât să altereze orice tendinţă către spiritualitate. Însă perspectiva optimistă a Eclesiastului şi a lui Isus care a aplicat-o la viaţa Sa pămânească este cheia:
Bucură-te de ce ai, nu fi nemulţumit de ce nu ai tu şi ţi se pare că are vecinul. În toate avându-L pe Dumnezeu ca punct de referinţă absolut. Aşa că fi fericit, viaţa merită să fie trăită şi chiar dacă te apropii de mormânt, nu dispera: te aşteaptă veşnicia alături de Dumnezeu, pentru a continua să faci ceea ce ce aici doar ai început.
Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toate puterile - cap.9,10 - implicare totală dar numai alături de Dumnezeu. Nu ca o lozincă goală, nu doar vorbe, ci o viaţă spirituală sănătoasă. Cand râzi la o gluma reuşită, să râzi din toată inima, când plângi că ai pierdut pe cineva drag, mort fizic sau mort spiritual, să plângi din toată inima. Când munceşti, investeşte-te total, o să iasă ceva bun. Timpul trece mai uşor si răsplata creşte. Iar când studiezi, când te rogi, cand vorbeşti aproapelui despre iubirea lui Dumnezeu, de asemenea, implică-te total, dăruieşte-te, fă-o cu toată puterea ta, cum spune Solomon…
Cuvintele bucurie şi fericire se găsesc de 17 ori in cartea Eclesiastul. Este pe drept cea mai optimistă carte a Bibliei, contrar primei impresii. Văzută prin această prismă, înţelegem şi apreciem logica lui Solomon care dezvoltă ideile în aşa fel învât să pună şi mai mult în evidenţă viaţa împlinită a creştinului optimist, alături de Dumnezeu, în contrast cu viaţa goală în alergare după bogaţii efemere, întelepciune iluzorie, carieră care te depărtează de Mântuitorul, placerile “de o clipă ale păcatului” şi aplauzele celor ce apreciază formele religioase lipsite de conţinut.
Cartea Eclesiastul este manualul nostru fericireologie. Ne invaţă cum să fim fericiţi. Nouă pagini din Biblie: instrucţiuni de cum să fim fericiţi în această viaţă şi să astepăm plini de încredere viaţa veşnică. Alături de Isus. Aici-acum cu un “va urma” atunci-acolo. Isus ne spune:
Cine Mă găseşte pe Mine, găseşte totul:
-Adevărata Înţelepciune Eu Sunt – Matei 13,53
-Adevărata cariera Eu Sunt – Geneza 15,1
-Adevărata plăcere Eu o ofer – Eclesiastul 9,9; 11,10
-Comoara de mare preţ, Eu Sunt – Matei 13,44
-Centrul religiei, Eu sunt – Evrei 9,28
Cand îl faci pe Dumnezeu fericit cu prietenia ta, tu însuţi vei fi fericit. Nu vrei să Îi întinzi mâna şi să-I spui: “Hai să fim prieteni, hai să stăm de vorbă pentru că şi aşa mergem împreună în aceeaşi direcţie”!
Gândul lui Christos...
Gândul lui Christos...
În ţara noastră apare tot mai multă literatură cu orientare dubioasă, în care se face caz de faptul că, credinţa creştină a neamului nostru are un caracter militant, că în numele acestei credinţe noi am declarat război ateismului bolşevic. Că în numele acestei credinţe ne-am bătut cu turcii, cu tătarii, cu ruşii, că în numele credinţei ne-am eliberat de comunism... Iar Christosul bisericii majoritare este transformat într-un fel de Mesia al iudeilor, variantă valahă. Dacă este nevoie ca cineva să fie eliberat de duşmani, (fie o singură persoană, ca în cazul lui Petru, fie mulţimi, precum locuiturii Ierusalimului salvaţi de la asediul lui Sancherib), Dumnezeu ar trimite un înger. E suficient chiar şi numai un om cu calităţi excepţionale, cum a fost Samson de exemplu care a făcut ordine între filisteni mai ceva ca o trupele Delta Force... Nu era nevoie pentru asta ca Dumnezeu să vină pe pământ.
De ce totuşi Însuşi Dumnezeu coboară aici la noi prin întrupare? De ce a fost nevoie ca Dumnezeu să devină om? Iată întrebări la care iudeii n-au răspuns. Şi dacă iudeii nu au răspuns, aş avea curajul să fac un pas mai departe şi să întreb dacă creştinii s-au străduit să răspundă cu adevărat?!... Orice creştin ştie Isus Christos este Fiul lui Dumnezeu. Ştie că Isus este şi Dumnezeu şi Om în acelaşi timp. Deo de Deo, Lumen de Lumen, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, lumină din lumină…născut iară nu făcut... crezul se recită în toate mediile creştine (mai puţin gruparea Martorilor, dar cu ei este altceva, nici nu pretind că sunt creştini din moment ce neagă divinitatea lui Christos).
Dar de ce a fost nevoie ca Dumnezeu să devină om? Putem să răspundem fără clişee religioase verbale la această întrebare tulburătoare?
"Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Christos Isus... El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu. Filipeni 2, 5.6. De ce Pavel spune "chipul lui Dumnezeu" şi nu spune esenţa sau natura lui Dumnezeu? Pentru simplul motiv că noi muritorii nu ştim care este natura lui Dumnezeu. Ar fi o impietate ca să vorbim prea mult despre natura Lui, să facem speculaţii. Uneori auzim întrebări absurde, copilăreşti sau rău intenţionate: cine L-a făcut pe Dumnezeu? Ce sex are Dumnezeu? De aceea Pavel preferă să vorbească despre chipul lui Dumnezeu (în limba greacă "morphe"), despre ceea ce ştim văzând manifestările exterioare ale lui Dumnezeu. Şi Biblia ne spune prin aceasta că, din acest punct de vedere Isus Christos era exact ca Dumnezeu Tatăl, ca putere, ca atotştiinţă, ca înţelepciune, ca veşnicie...
Ce ştim şi ce nu ştim despre Dumnezeu. În 1993, un fizician din Cambridge a elaborat o ipoteză interesantă cu privire la naşterea Universului, care se bazează pe un calcul matematic foarte sofisticat la care el a lucrat 20 de ani... Omul acesta de ştiinţă celebru, este paralizat şi vorbeşte cu un sintetizator de voce - Stephen Hawking... El a ajuns la concluzia că Universul a luat fiinţă acum 16 miliarde de ani. Şi că a fost creat de Dumnezeu şi organizat de inteligenţa Lui superioară. Mai departe el se opreşte însă în faţa unor întrebări: De ce acum 16 miliarde de ani Dumnezeu a făcut universul? Nu ştim. Ce se va întâmpla în viitor cu Universul? Nu ştim. De ce Dumnezeu a hotărât ca noi oamenii să existăm? Nu ştim. Ce se întâmplă cu noi după moarte? Iarăşi nu ştim... Păi dacă el nu ştie, savantul cu mintea cea mai strălucită după Einstein încoace, cum aş putea să înţeleg eu ceva din logica existenţei acestui Univers? Fie accept bazaconii culese de prin filmele şi cărţile ştiinţifico-fantastice gen “Matrix” şi un univers al iluziilor, fie nu-mi bat deloc capul şi merg prin viaţă cu ochelarii de cal mărimea XXL. Fizicianul acesta onest mă conduce direct către expresia de aici: acesta este GÂNDUL cunoscut doar de Dumnezeu, partea Lui cea mai intimă, intenţia Lui tainică pe care n-a dezvăluit-o nici măcar îngerilor.
Staţi cu camera pe mine!...
Staţi cu camera pe mine!...
Astăzi slăbiciunea aceasta pentru propriul nume popularizat este valorificată de institute specializate în psihologia imaginii publice... Trăim într-o lume a imaginii, a spectacolului, spun psihologii şi politologii, şi este mult mai important să pari decât să fii. De la funcţionarul de la primărie şi până la senator, de la muncitorul care vine din Germania cu o maşină nouă-nouţă pentru care şi-a ruinat sănătatea dar "îi termină" pe vecini şi prieteni... şi până la ministrul care nu-şi poate permite să umble cu vechea Dacie pentru a nu-şi şifona imaginea.... toţi oamenii doresc să aibe un nume răsunător, o imagine cu care să-şi hrănească eul-paraleul...
Pentru foarte mulţi actori sociali contează mult, exagerat de mult, ce spun alţii despre ei decât să fie aşa în realitate. Dacă în alte vremuri, oamenii îşi făureau mai mult intuitiv o imagine, un nume, apelând la mijloace grosiere ce trădau amatorism, astăzi se apelează la firme specializate a căror activitate este construirea de imagine. Sunt utilizate strategii de mare complexitate şi cele mai noi descoperiri în materie de psihosociologie şi posologia maselor.
Credeţi că un candidat la alegerile parlamentare sau consiliul local, va fi ales pentru că este moral, pentru că are un program echilibrat, pentru că inspiră încredere fiindcă este cinstit şi realist şi ştie să-şi plece urechea la doleanţe? Echipa de experţi în psihologie, care cere bani grei pentru asta, i-a creat o astfel de imagine! Psihologul îi spune ce să spună când apare la TV, cum să zâmbească, cum să fie îmbrăcat El îi compune afişele electorale şi îi face programul: unde să se ducă şi ce să spună. Iată-l vizitând un azil de bătrâni şi rostind apăsat în faţa camerelor video că el în calitate de "ales" va mări pensiile şi alocaţiile pentru cei în vârstă. Iată-l în faţa unui bloc neterminat şi declarând că el cunoaşte ce greu este să n-ai casă dar că va face o mie de apartamente pentru tinerii nefamilişti pe an... Probabil că nu pe an ci pe Lună ar fi zis dacă nu l-ar fi oprit expertul psiholog... Se plimbă prin curtea unei biserici cu preotul alături... ei da, iată un om credincios, pe ăsta să-l alegem! zice poporul (cum s-a nimerit un camaraman tocmai atunci?)...
Vitrină de sfânt cu aoreolă!
O imagine publică se construieşte prin selectarea însuşirilor preţuite de popor, sublinierea lor şi adăugarea altora noi care lipsea candidatului. Coerenţa este sarcina psihologilor... Şi astfel adevărul parţial se împleteşte cu neadevărul total, confecţionându-se o imagine gata de servit, un nume deci care să spună ceva. Un reflex psihic care se va declanşa în primul rând la cel în cauză, din ce în ce mai convins că chiar este aşa cum i-a fost retuşată imaginea... Este drumul pe care-l parcurge orice despot pe măsură ce înaintează în vârstă şi în numărul de guri care-l ovaţionează... În cazul lui Ştefan cel Mare, ca personalitate naţională model, coerenţa însuşirilor este excelentă. Tradiţia istorică, literatura, mai nou acţiunea bisericii care l-a beatificat, au creat din Ştefan un erou cu nume de invidiat... Sunt însă şi mărturii care strică imaginea: devenise cu vremea violent, "mâniosu şi degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat", o vizita cam des pe Răreşoaia cu care avea copii nelegitimi, plus alte metehne şi răreşoaice. Însă aceste "amănunte" sunt lăsate intenţionat deoparte... Când spun Ştefan, mă gândesc la patriarhala figură a lui George Calboreanu din “Apus de Soare”, şi magnificul monolog despre Moldova pe fundal de tunete… Nimic despre crime.
Nu contează cum eşti din moment ce imaginea poate să-ţi fie modelată la comandă: susţin psihologii care se ocupă de fenomen. Dumnezeu însă spune altfel.
Citind 1 Samuel cap.15 şi 16 găsim o întâmplare ce ne dă dimensiunea raportului dintre imagine şi realitate, atât în ochii oamenilor cât, mai ales, în ochii lui Dumnezeu. Saul cel Mare, primul rege al lui Israel, avea şi el o imagine publică excelentă: fizic impunător, neînfricat, gata să să conducă lupta împotriva filistenilor şi amoriţilor, ce mai, devenise un erou naţional. Dar în scurtă vreme succesul i s-a urcat la cap şi a început să sfideze planurile lui Dumnezeu...
Deşi i s-a spus clar să nimicească absolut tot ce era amalecit, ca instrument ales de Dumnezeu ca să pedepsească răutatea fără leac, Saul opreşte pentru procesiunea triumfală, ce era mai arătos şi de asemenea, pe însuşi regele Agag (vezi conexiunea cu Haman Agaghitul din cartea Esterei!). Samuel s-a înfuriat văzând încăpăţânarea lui Saul de a-şi urma propriul drum, de a-şi croi un cult al personalităţii, sub pretextul ascultării de Dumnezeu. Vazându-se demascat, Saul insistă pe lângă Samuel: (1 Sam. 15, 30.31) …cinsteşte-mă în faţa bătrânilor poporului meu (era poprului lui de acum, nu mai era ”al nostru” şi cu atât mai puţin “al Domnului”). Întoarce-te cu mine ca să mă închin înaintea Domnului, Dumnezeului tău (da, este Dumnezeul tău, nu şi al meu; al meu este poporul şi ajută-mă să-l manipulăm după placul meu)… Nu-l interesează altceva decât să fie văzut de popor cum se închină împreuncă cu profetul. Samuel s-a întors şi a mers după Saul, şi Saul s-a închinat înaintea Domnului. Teatru, teatru religios. Împreună trebuie să ofere soldaţilor o imagine puternic pozitivă, statul şi religia îşi dau mâna ca să salveze naţiunea... Cu partidul nostru-n frunte/ Spargem munte după munte – slogan electoral şi nimic altceva.
Închinarea lui Saul înaintea Domnului, cu Samuel în spatele lui ca fundal este o imagine cutremurătoare. Mă duc cu gândul la politicieni care se închină telegenic pe la toate icoanele şi moaştele naţionale şi euro-atlantice, cu sobor de preoţi drept fundal făcător de minuni electorale. Mă duc cu gândul şi la noi, credincioşii de rând care suntem în permanent pericol de a exagera formele religiei în detrimentul esenţei, de a sublinia litera legii şi nu spiritul lui Christos. Pentru că alţii ne privesc şi ne judecă… Să le oferim ceea ce doresc, spectacol religios, închinare până la pământ. Dar închinarea până la ceruri este cea descrisă de Isus în Matei 5,6: Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie uşa şi roagă-te Tatălui tău care este în ascuns şi Tatăl tău care vede în ascuns, îţi va răsplăti.
Mai târziu Samuel însuşi cade în această greşeală cu ocazia alegerii succesorului regelui Saul. Văzându-l pe fratele mai mare al lui David, îşi zice: Negreşit el este... Schwartzenegger, Terminatorul filistenilor, al doilea Samson. L-am lepădat, zice Domnul, pentru că Eu mă uit la inimă. Băieţandrul acesta, ciobanul acesta, David, să fie viitorul rege? Da.
Un alt exemplu este imaginea aurită a lui Solomon. Suntem porniţi să preluăm idei de-a gata fără a pătrunde mai bine textul Bibliei şi a cumula toate elementele. În realitate regimul dictatorial al lui Solomon a epuizat ţara împovărând excesiv clasele mici şi mijlocii datorită fiscalităţii excesive. Întreţinerea haremurilor (plural la plural!) lui Solomon costau cât PIB-ul Siriei,vecina Israelului, iar bodygurazii lui Solomon aveau scuturi de aur în timp ce ţăranii şi meşteşugarii erau obligaţi la impozite ce se ridicau pană la trei cincimi din ce câştigau. Bătaie cu biciuri şi scorpioane – tratamentul locuitorilor feudei Israel sub vătaful Solomon.
Nu sunt ce par a fi, ba mai mult decât atât
Artificiile legate de o imagine poleită, aurită, înfrumuseţată, îi pot fi înşela pe cei superficiali. Dar pentru Dumnezeu şi pentru oamenii care ştiu să meargă la esenţă = zero. Atât. Marfa şi ambalajul sunt lucruri care nu se pot confunda. “Afară-i vopsit gradul; înăuntru-i leopardul”, ca să folosesc rima Ninei Cassian. Sau, ca în povestea “Piele de Măgar”, ziua prinţ şi noaptea… împieliţat, departe de ochi străini, purtându-se cum îi este de fapt firea, ca un măgar… La biserică, sfânt; acasă, dezbrăcat de caracter şi luând pielea de măgar - firea păcătoasă, călduroasă şi scorţoasă, care ţine la tăvăleală.
Trăim într-o lume în care anonimatul pare a fi un păcat de neiertat. Făurirea unei imagini devine pentru omul muritor şi mărginit, mijlocul de a se afirma. Un nume la care urechea să tresare, o faţă la care ochii să se holbeze fascinaţi. Pe când mă aflam în vizită la Paris, am dat într-o seară peste actorul Bruce Willis care se amuza plimbîndu-se alene pe Boulevard Charles de Gaulle zâmbind trecătorilor; am fost şocat fără să realizez atunci de ce, aproape că l-am atins iar imaginea lui mi-a rămas multă vreme pe retină, “mi-a luat piuitul”. Am aflat a doua zi din ziare că îşi făcea reclamă restaurantului nou deschis. Evident că seara următoare era coadă acolo. De unde ştiu? Păi unde credeţi că am pierdut două ore, dacă nu dând târcoale locului respectiv. Să-l mai văd odată pe actor... Poate chiar o poză împreună cu care să mă grozăvesc la rândul meu în faţa prietenilor: “Păi ştiţi voi cine este prieten cu mine”? Şi să cresc astfel în ochii lor. Faimă prin derivaţie, faimă second-hand.
Criminali. hoţi, femei uşoare, miniştri corupţi, spioni - această faună contemporană care umple ziarele şi micul ecran, nu face decât să urmeze spiritul vremii: celebritate cu orice preţ, indiferent de conotaţia respectivă. "Dacă nu am alte argumente prin care să mă evidenţiez, măcar să şochez!..."
Îmi vine să strig de bucurie că am un Dumnezeu căruia nu i-a fost ruişine să se nască într-un grajd, într-o familie săracă, să fie tâmplar şi să aibe în preajmă drept prieteni şi discipoli, pescari, femei umile şi ciobani... Fără gardă cu scuturi de aur, fără să fie nevoit să-Şi retuşeze imaginea publică... A fost exact ceea ce a arătat - un Dumnezeu al celor anonimi, gata să treacă prin şcoala aceasta a umilinţei înainte de a ne promova pe noi în Academia gloriilor cereşti... Te laud că sunt o făptură aşa de minunată (Ps.139).
Dincolo de costumul Armani, dincolo de mătăsuri, dincolo de operaţii estetice fie ale obrazului, fie ale biografiei oficiale, ţi se vede firea, năravul. Ruşine! Te văd! Acoperă-te mai repede cu haina cea albă (Apoc.3, 18).
Astăzi slăbiciunea aceasta pentru propriul nume popularizat este valorificată de institute specializate în psihologia imaginii publice... Trăim într-o lume a imaginii, a spectacolului, spun psihologii şi politologii, şi este mult mai important să pari decât să fii. De la funcţionarul de la primărie şi până la senator, de la muncitorul care vine din Germania cu o maşină nouă-nouţă pentru care şi-a ruinat sănătatea dar "îi termină" pe vecini şi prieteni... şi până la ministrul care nu-şi poate permite să umble cu vechea Dacie pentru a nu-şi şifona imaginea.... toţi oamenii doresc să aibe un nume răsunător, o imagine cu care să-şi hrănească eul-paraleul...
Pentru foarte mulţi actori sociali contează mult, exagerat de mult, ce spun alţii despre ei decât să fie aşa în realitate. Dacă în alte vremuri, oamenii îşi făureau mai mult intuitiv o imagine, un nume, apelând la mijloace grosiere ce trădau amatorism, astăzi se apelează la firme specializate a căror activitate este construirea de imagine. Sunt utilizate strategii de mare complexitate şi cele mai noi descoperiri în materie de psihosociologie şi posologia maselor.
Credeţi că un candidat la alegerile parlamentare sau consiliul local, va fi ales pentru că este moral, pentru că are un program echilibrat, pentru că inspiră încredere fiindcă este cinstit şi realist şi ştie să-şi plece urechea la doleanţe? Echipa de experţi în psihologie, care cere bani grei pentru asta, i-a creat o astfel de imagine! Psihologul îi spune ce să spună când apare la TV, cum să zâmbească, cum să fie îmbrăcat El îi compune afişele electorale şi îi face programul: unde să se ducă şi ce să spună. Iată-l vizitând un azil de bătrâni şi rostind apăsat în faţa camerelor video că el în calitate de "ales" va mări pensiile şi alocaţiile pentru cei în vârstă. Iată-l în faţa unui bloc neterminat şi declarând că el cunoaşte ce greu este să n-ai casă dar că va face o mie de apartamente pentru tinerii nefamilişti pe an... Probabil că nu pe an ci pe Lună ar fi zis dacă nu l-ar fi oprit expertul psiholog... Se plimbă prin curtea unei biserici cu preotul alături... ei da, iată un om credincios, pe ăsta să-l alegem! zice poporul (cum s-a nimerit un camaraman tocmai atunci?)...
Vitrină de sfânt cu aoreolă!
O imagine publică se construieşte prin selectarea însuşirilor preţuite de popor, sublinierea lor şi adăugarea altora noi care lipsea candidatului. Coerenţa este sarcina psihologilor... Şi astfel adevărul parţial se împleteşte cu neadevărul total, confecţionându-se o imagine gata de servit, un nume deci care să spună ceva. Un reflex psihic care se va declanşa în primul rând la cel în cauză, din ce în ce mai convins că chiar este aşa cum i-a fost retuşată imaginea... Este drumul pe care-l parcurge orice despot pe măsură ce înaintează în vârstă şi în numărul de guri care-l ovaţionează... În cazul lui Ştefan cel Mare, ca personalitate naţională model, coerenţa însuşirilor este excelentă. Tradiţia istorică, literatura, mai nou acţiunea bisericii care l-a beatificat, au creat din Ştefan un erou cu nume de invidiat... Sunt însă şi mărturii care strică imaginea: devenise cu vremea violent, "mâniosu şi degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat", o vizita cam des pe Răreşoaia cu care avea copii nelegitimi, plus alte metehne şi răreşoaice. Însă aceste "amănunte" sunt lăsate intenţionat deoparte... Când spun Ştefan, mă gândesc la patriarhala figură a lui George Calboreanu din “Apus de Soare”, şi magnificul monolog despre Moldova pe fundal de tunete… Nimic despre crime.
Nu contează cum eşti din moment ce imaginea poate să-ţi fie modelată la comandă: susţin psihologii care se ocupă de fenomen. Dumnezeu însă spune altfel.
Citind 1 Samuel cap.15 şi 16 găsim o întâmplare ce ne dă dimensiunea raportului dintre imagine şi realitate, atât în ochii oamenilor cât, mai ales, în ochii lui Dumnezeu. Saul cel Mare, primul rege al lui Israel, avea şi el o imagine publică excelentă: fizic impunător, neînfricat, gata să să conducă lupta împotriva filistenilor şi amoriţilor, ce mai, devenise un erou naţional. Dar în scurtă vreme succesul i s-a urcat la cap şi a început să sfideze planurile lui Dumnezeu...
Deşi i s-a spus clar să nimicească absolut tot ce era amalecit, ca instrument ales de Dumnezeu ca să pedepsească răutatea fără leac, Saul opreşte pentru procesiunea triumfală, ce era mai arătos şi de asemenea, pe însuşi regele Agag (vezi conexiunea cu Haman Agaghitul din cartea Esterei!). Samuel s-a înfuriat văzând încăpăţânarea lui Saul de a-şi urma propriul drum, de a-şi croi un cult al personalităţii, sub pretextul ascultării de Dumnezeu. Vazându-se demascat, Saul insistă pe lângă Samuel: (1 Sam. 15, 30.31) …cinsteşte-mă în faţa bătrânilor poporului meu (era poprului lui de acum, nu mai era ”al nostru” şi cu atât mai puţin “al Domnului”). Întoarce-te cu mine ca să mă închin înaintea Domnului, Dumnezeului tău (da, este Dumnezeul tău, nu şi al meu; al meu este poporul şi ajută-mă să-l manipulăm după placul meu)… Nu-l interesează altceva decât să fie văzut de popor cum se închină împreuncă cu profetul. Samuel s-a întors şi a mers după Saul, şi Saul s-a închinat înaintea Domnului. Teatru, teatru religios. Împreună trebuie să ofere soldaţilor o imagine puternic pozitivă, statul şi religia îşi dau mâna ca să salveze naţiunea... Cu partidul nostru-n frunte/ Spargem munte după munte – slogan electoral şi nimic altceva.
Închinarea lui Saul înaintea Domnului, cu Samuel în spatele lui ca fundal este o imagine cutremurătoare. Mă duc cu gândul la politicieni care se închină telegenic pe la toate icoanele şi moaştele naţionale şi euro-atlantice, cu sobor de preoţi drept fundal făcător de minuni electorale. Mă duc cu gândul şi la noi, credincioşii de rând care suntem în permanent pericol de a exagera formele religiei în detrimentul esenţei, de a sublinia litera legii şi nu spiritul lui Christos. Pentru că alţii ne privesc şi ne judecă… Să le oferim ceea ce doresc, spectacol religios, închinare până la pământ. Dar închinarea până la ceruri este cea descrisă de Isus în Matei 5,6: Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie uşa şi roagă-te Tatălui tău care este în ascuns şi Tatăl tău care vede în ascuns, îţi va răsplăti.
Mai târziu Samuel însuşi cade în această greşeală cu ocazia alegerii succesorului regelui Saul. Văzându-l pe fratele mai mare al lui David, îşi zice: Negreşit el este... Schwartzenegger, Terminatorul filistenilor, al doilea Samson. L-am lepădat, zice Domnul, pentru că Eu mă uit la inimă. Băieţandrul acesta, ciobanul acesta, David, să fie viitorul rege? Da.
Un alt exemplu este imaginea aurită a lui Solomon. Suntem porniţi să preluăm idei de-a gata fără a pătrunde mai bine textul Bibliei şi a cumula toate elementele. În realitate regimul dictatorial al lui Solomon a epuizat ţara împovărând excesiv clasele mici şi mijlocii datorită fiscalităţii excesive. Întreţinerea haremurilor (plural la plural!) lui Solomon costau cât PIB-ul Siriei,vecina Israelului, iar bodygurazii lui Solomon aveau scuturi de aur în timp ce ţăranii şi meşteşugarii erau obligaţi la impozite ce se ridicau pană la trei cincimi din ce câştigau. Bătaie cu biciuri şi scorpioane – tratamentul locuitorilor feudei Israel sub vătaful Solomon.
Nu sunt ce par a fi, ba mai mult decât atât
Artificiile legate de o imagine poleită, aurită, înfrumuseţată, îi pot fi înşela pe cei superficiali. Dar pentru Dumnezeu şi pentru oamenii care ştiu să meargă la esenţă = zero. Atât. Marfa şi ambalajul sunt lucruri care nu se pot confunda. “Afară-i vopsit gradul; înăuntru-i leopardul”, ca să folosesc rima Ninei Cassian. Sau, ca în povestea “Piele de Măgar”, ziua prinţ şi noaptea… împieliţat, departe de ochi străini, purtându-se cum îi este de fapt firea, ca un măgar… La biserică, sfânt; acasă, dezbrăcat de caracter şi luând pielea de măgar - firea păcătoasă, călduroasă şi scorţoasă, care ţine la tăvăleală.
Trăim într-o lume în care anonimatul pare a fi un păcat de neiertat. Făurirea unei imagini devine pentru omul muritor şi mărginit, mijlocul de a se afirma. Un nume la care urechea să tresare, o faţă la care ochii să se holbeze fascinaţi. Pe când mă aflam în vizită la Paris, am dat într-o seară peste actorul Bruce Willis care se amuza plimbîndu-se alene pe Boulevard Charles de Gaulle zâmbind trecătorilor; am fost şocat fără să realizez atunci de ce, aproape că l-am atins iar imaginea lui mi-a rămas multă vreme pe retină, “mi-a luat piuitul”. Am aflat a doua zi din ziare că îşi făcea reclamă restaurantului nou deschis. Evident că seara următoare era coadă acolo. De unde ştiu? Păi unde credeţi că am pierdut două ore, dacă nu dând târcoale locului respectiv. Să-l mai văd odată pe actor... Poate chiar o poză împreună cu care să mă grozăvesc la rândul meu în faţa prietenilor: “Păi ştiţi voi cine este prieten cu mine”? Şi să cresc astfel în ochii lor. Faimă prin derivaţie, faimă second-hand.
Criminali. hoţi, femei uşoare, miniştri corupţi, spioni - această faună contemporană care umple ziarele şi micul ecran, nu face decât să urmeze spiritul vremii: celebritate cu orice preţ, indiferent de conotaţia respectivă. "Dacă nu am alte argumente prin care să mă evidenţiez, măcar să şochez!..."
Îmi vine să strig de bucurie că am un Dumnezeu căruia nu i-a fost ruişine să se nască într-un grajd, într-o familie săracă, să fie tâmplar şi să aibe în preajmă drept prieteni şi discipoli, pescari, femei umile şi ciobani... Fără gardă cu scuturi de aur, fără să fie nevoit să-Şi retuşeze imaginea publică... A fost exact ceea ce a arătat - un Dumnezeu al celor anonimi, gata să treacă prin şcoala aceasta a umilinţei înainte de a ne promova pe noi în Academia gloriilor cereşti... Te laud că sunt o făptură aşa de minunată (Ps.139).
Dincolo de costumul Armani, dincolo de mătăsuri, dincolo de operaţii estetice fie ale obrazului, fie ale biografiei oficiale, ţi se vede firea, năravul. Ruşine! Te văd! Acoperă-te mai repede cu haina cea albă (Apoc.3, 18).
Cât de scump este sângele scump al lui Isus?
Duşuri rare şi băi scumpe...
Cu cât mai mult sângele lui Christos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu! Evrei 9, 14.
Am rămas uimit să aflu câţi bani se cheltuie cu şampoanele şi sărurile de baie pentru… animale. Milioane de dolari. Există fel de fel de cosmeticale pentru blănuri miţoase sau ne, sprayuri, şampoane, săruri, fixative, există chiar şi căzi speciale pentru câini. Iar pisicile, cu comprese muiate in substanţe speciale, sunt tratate mai bine decât Liz Taylor la prima ei operaţie estetică. Păsările sunt spălate cu spumant special, ph 7.1 neutru, pentru prospeţimea culorilor penajului şi chiar… peştii, imaginaţi-vă, sunt clătiţi cu “bathfish”! De acum nu vor mai mirosi neplăcut a peşte, sub aripioarele înnotătoare, ci a “Prestige”…
Cât costã sã faci baie unei vidre? Dupã catastrofa petrecutã în Alaska când au fost deversate în ocean mii de barili de petrol, compania Exxon a plãtit 18,3 milioane dolari ca sã cureţe 357 vidre. Preţul mediu a fost de 51.260 dolari pentru fiecare vidră! Cheltuielile legate de curãţire au acoperit salarii, bãrci, elicoptere, si construirea a trei refugii pentru urgenţe. Rezultatul final a fost cã au supravieţuit 225 de vidre. A meritat costul? Dacã ai fi fost una din acele vidre şi ai fi înteles cã toatã aceea zarvã a fost pentru tine, ai fi spus cã a meritat. O baie scumpă. Dar câţi copii din ţările sărace, mor de boli şi foame fără să ştie măcar ce înseamnă a face baie!?
Nu întodeauna obiceiul de a face baie sau duş a fost apreciat. În 1869, guvernatorul statului Tennessee a semnat o lege care interzicea îmbăiatul mai des de o dată la trei săptămâni. Asemănător, Kentucky şi Mississippi aveau regulamente drastice impotriva băilor publice, săpunului şi apei parfumate care erau “împotriva modestiei şi bunului simţ, încurajau lenea şi atacau bunele moravuri”, cum specifica hotărârea legislatorilor transpiraţi la datorie, veghind la bunăstarea poporului.
În Arkansas prima cadă cu scurgere a fost introdusă in anul 1887 de către o familie de olandezi care ulterior s-a mutat in Virginia. Au fost şicanaţi şi ridiculizaţi de vecini şi de membrii din biserica Episcopală din Little Rock de care aparţineau. Ba apăruse şi o caricatură într-o revistă de pe vremea aceea, “The Southerner Mirror” în care erau înfăţişaţi în cadă, cu părul vâlvoi şi ochii ieşiţi din orbite. Nebuni. Auzi, să dea banii pe prostia aia când un butoi în spatele casei, este mult mai potrivit…
Duşul sublingual al lui Ludovic
Curăţenia a fost un lucru rar de-a lungul istoriei acestei lumi murdare de păcat şi la propriu şi la figurat. De la greci şi romani încoace, cei cu băi publice după care oftau soldaţii romani aflati in misiune pe la marginile Imperiului, nimeni nu a mai pus preţ pe apă şi săpun… În Evul Mediu, în toate oraşele Europei, hârdăul cu zoaie era aruncat pe fereastră, direct în stradă. La Paris, Ludovic al XIV-lea a lansat moda parfumurilor fără baie. El însuşi nu se spăla decât extrem de rar, cu cârpa înmuiată în apă de trandafir, mângâindu-şi pielea pe ici pe colo prin părţile neesenţiale. Atât. Mai ales că apa era udă iar Regele Soare putea răci!
Palatul Versailles a fost construit cu un lux si rafinament fără egal, cu marmură, aur şi lemn exotic, cu sute de saloane, camere speciale de dans, muzică, pictură, alcoave şi dormitoare, dar… fără WC-uri şi băi. Nobilimea Franţei urina pe coridoarele de marmură şi se spăla doar când îi apuca ploaia la vânătoare. Domnii fini şi doamnele elegante aveau scărpinători speciale, din argint cu fildeş, ca să-şi râcâie clocitoarea de păduchi - capul acoperit de perucile cât baniţa. Dacă mai divulg şi tipul de hârtie igienică preferat, persoanele mai slabe de inimă chiar că ar leşina citind şi înţelegând. Iar mizeria fizică era dublată de cea morală. Baroni şi baronese, conţi şi contese, doamne de companie sau grăjdari, toţi erau bolnavi de venerice şi infecţii de toate soiurile ale zonelor ano-genitale… De câte ori văd reclama vreunui film de capă şi spadă, cu muschetari şi romantism, îmi amintesc de coridoarele de la Versailles mirosind chiar şi acum ciudat. De unde ştiu? Vizitând splendorile Versailles-ului am căutat şi eu cu disperare chiar locul acela unde Ludovic, regele în persoană, se ducea pe jos. Mulţumită grijii pentru turişti, am găsit in extremis lăcaşul cu pricina dar ca o anexă modernă, de negăsit pe vremuri. Era coadă…
La noi, în mod tradiţional, ţăranii cu bun simţ făceau ce puteau ca măcar duminica să apară în public “primeniţi” dar aceasta a fost de cele mai multe ori în decursul istoriei noastre zbuciumate, doar un deziderat. În 1825 s-a deschis în Bucureşti prima baie publică, care folosea apă curentă, localizată pe strada Ştirbei Vodă. Din păcate a fost o încercare singulară, edificiul devenind în scurtă vreme “baie turcească” sinonim cu manierele proaste, balcanice, aburite sau ne. Era vizitat doar ocazional de bărbaţi (exclusiv) de-alde jupân Titircă Inimă Rea.
Prima baie particulară autentică a fost introdusă de celebra Miliţa Baston (dacă informaţiile mele sunt corecte). Era poreclită Miţa Biciclista. Promotoarea primului germene de feminism local, Miţa a comandat de la Paris o bicicletă cumpărată pe bani mulţi, la modă, din aceea cu o roată enormă pe care cu greu îţi păstrai echilibrul. Şi pedala, îmbrăcată în pantaloni, stârnind râsul şi glumele proaste…”Armazoancă”, ce mai. Purtarea ei a scandalizat lumea “bună” a mahalelor. Se zvonea despre ea că face baie de două ori pe săptămână, auzi, de două ori!!… iar doctorii se aratau sceptici: ”sigur o să se îmbolnăvească fără chip de scăpare. Pielea o să i se subţieze, o să facă pneumonie, o să i se irite parţile sensibile …”
Nu este nici glumă şi nici cinism modern de trei duşuri pe zi, dimineaţa săpun “Dove”, la prânz şampon “Johnson” iar seara duş-gel “Palmolive”; problema a fost extrem de serioasă. Să nu mai spunem de felul în care lucrau chirurgii secolelor trecute. Dr. Semmelwiss, descoperitorul metodelor antiseptice, a fost atât de mult batjocorit de colegi pentru simplul fapt că îşi spăla mâinile ieşind de la disecţile din morga spitalului, înainte de a intra să asiste în sala de naşteri, încât a înnebunit.
Încă o mostră… sfinţii care şi-au mortificat trupul, sperând să îşi spele sufletul. Iată numele unor „preafericiţi” ai Bisericii Medievale care s-au făcut remarcaţi prin murdărie:
- Sfântul Labre, a cărei putoare îngreţoşa pe toţi cei aflaţi în preajmă.
- Sfânta Oportuna care nu a folosit niciodată apa şi nu şi-a spălat nciodată aşternutul decât cu lacrimi.
- Sfânta Radegona care nu şi-a spălat şi nu şi-a schimbat niciodată rasa cu care a stat îmbrăcată toată viaţa, dormind pe un pat de cenuşă.
- Sfântul Simeon Stâlpnicul care a stat în soare, ploaie şi vânt, în vîrful unui stâlp care era şi dormitor şi sufragerie şi bucătărie şi WC, timp de 22 de ani. În tot acest timp nu şi-a tăiat nici măcar unghiile.
Mizeria spirituală în care au fost ţinuţi de către Satana, oameni pioşi în naivitatea lor. Nu ei sunt de vină ci sistemul în care au crezut. În nici o parte a ei, Biblia nu încurajează murdăria ca un argument al sfinţeniei. Dimpotrivă, iată recomndarea: Eclesiastul 9, 7.8000 sq m (10,760 sq ft). The bath has a capacity of 1,500 persons.
Detergentul cel mai scump din lume
Spălarea unei vidre murdare de petrol a costat peste 50.000 dolari. Dar cât costă curăţirea unui om poluat de păcat, ca tine şi ca mine? Evrei, capitolul 9, ne spune cã Isus, Fiul lui Dumnezeu, Şi-a dat viaţa Sa pentru noi. Pentru cã Isus este Atotputernicul Creator şi Dumnezeu, aceasta înseamnã cã preţul pentru fiecare persoanã este mult mai mare decât putem pricepe. A meritat preţul? Dacã eşti una din persoanele salvate de Isus, vei spune cu sigurantã cã a meritat.
- Evrei 10,22 – Să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinşă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău, şi cu trupul spălat cu o apă curată. Trupul spălat dar şi duhul spălat ca să nu miroasă a lumea aceasta… Să nu pută precum zdrenţele fiului risipitor după ce stătuse în compania porcilor
- Apoc.7,14 – …Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului. Dacă Isus a fãcut totul pentru mine, cum pot sã-mi arăt recunoştinţa? Nu-I pot răsplăti fiind suficient de bun — aceasta ar fi doar o auto-înşelare.
Ce pot face? Îi pot fi recunoscător şi ascultător. Biblia vorbeşte despre botezul cu apă şi botezul cu Duh Sfânt şi cu foc, fără de care nimeni nu poate aspira către Împărăţia curată a lui Dumnezeu. Naşterea din nou. Icoana aceasta închipuitoare vă mântuieşte acum pe voi şi anume botezul, care nu este o curăţire de întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu - 1 Petru 3,21. Biblia vorbeşte şi despre rânduiala umilinţei, a spălării picioarelor, înainte de împărtăşirea credincioşilor din simbolurile sfinte ale pâinii nedospite şi vinului nefermentat. Exemplul dat de Isus. Pentru că cine a fost curăţat odată prin apa botezului, se mai poate murdări păşind prin această lume numită de Ioan Grigorescu “paradis murdar”. Se poate murdări pe dinăuntru.. Să tot spele ei fariseii, blidul pe dinafară cu Tix şi Ariel; sângele lui Isus este unicul detergent care spală cugetul de orice păcat. Un “detergent” ieftin sau unul scump? Cerul a dat totul pentru spălarea omului de păcat. Omul este dispus să dea cât? Cât de scump este sângele scump al lui Isus?
Cu cât mai mult sângele lui Christos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu! Evrei 9, 14.
Am rămas uimit să aflu câţi bani se cheltuie cu şampoanele şi sărurile de baie pentru… animale. Milioane de dolari. Există fel de fel de cosmeticale pentru blănuri miţoase sau ne, sprayuri, şampoane, săruri, fixative, există chiar şi căzi speciale pentru câini. Iar pisicile, cu comprese muiate in substanţe speciale, sunt tratate mai bine decât Liz Taylor la prima ei operaţie estetică. Păsările sunt spălate cu spumant special, ph 7.1 neutru, pentru prospeţimea culorilor penajului şi chiar… peştii, imaginaţi-vă, sunt clătiţi cu “bathfish”! De acum nu vor mai mirosi neplăcut a peşte, sub aripioarele înnotătoare, ci a “Prestige”…
Cât costã sã faci baie unei vidre? Dupã catastrofa petrecutã în Alaska când au fost deversate în ocean mii de barili de petrol, compania Exxon a plãtit 18,3 milioane dolari ca sã cureţe 357 vidre. Preţul mediu a fost de 51.260 dolari pentru fiecare vidră! Cheltuielile legate de curãţire au acoperit salarii, bãrci, elicoptere, si construirea a trei refugii pentru urgenţe. Rezultatul final a fost cã au supravieţuit 225 de vidre. A meritat costul? Dacã ai fi fost una din acele vidre şi ai fi înteles cã toatã aceea zarvã a fost pentru tine, ai fi spus cã a meritat. O baie scumpă. Dar câţi copii din ţările sărace, mor de boli şi foame fără să ştie măcar ce înseamnă a face baie!?
Nu întodeauna obiceiul de a face baie sau duş a fost apreciat. În 1869, guvernatorul statului Tennessee a semnat o lege care interzicea îmbăiatul mai des de o dată la trei săptămâni. Asemănător, Kentucky şi Mississippi aveau regulamente drastice impotriva băilor publice, săpunului şi apei parfumate care erau “împotriva modestiei şi bunului simţ, încurajau lenea şi atacau bunele moravuri”, cum specifica hotărârea legislatorilor transpiraţi la datorie, veghind la bunăstarea poporului.
În Arkansas prima cadă cu scurgere a fost introdusă in anul 1887 de către o familie de olandezi care ulterior s-a mutat in Virginia. Au fost şicanaţi şi ridiculizaţi de vecini şi de membrii din biserica Episcopală din Little Rock de care aparţineau. Ba apăruse şi o caricatură într-o revistă de pe vremea aceea, “The Southerner Mirror” în care erau înfăţişaţi în cadă, cu părul vâlvoi şi ochii ieşiţi din orbite. Nebuni. Auzi, să dea banii pe prostia aia când un butoi în spatele casei, este mult mai potrivit…
Duşul sublingual al lui Ludovic
Curăţenia a fost un lucru rar de-a lungul istoriei acestei lumi murdare de păcat şi la propriu şi la figurat. De la greci şi romani încoace, cei cu băi publice după care oftau soldaţii romani aflati in misiune pe la marginile Imperiului, nimeni nu a mai pus preţ pe apă şi săpun… În Evul Mediu, în toate oraşele Europei, hârdăul cu zoaie era aruncat pe fereastră, direct în stradă. La Paris, Ludovic al XIV-lea a lansat moda parfumurilor fără baie. El însuşi nu se spăla decât extrem de rar, cu cârpa înmuiată în apă de trandafir, mângâindu-şi pielea pe ici pe colo prin părţile neesenţiale. Atât. Mai ales că apa era udă iar Regele Soare putea răci!
Palatul Versailles a fost construit cu un lux si rafinament fără egal, cu marmură, aur şi lemn exotic, cu sute de saloane, camere speciale de dans, muzică, pictură, alcoave şi dormitoare, dar… fără WC-uri şi băi. Nobilimea Franţei urina pe coridoarele de marmură şi se spăla doar când îi apuca ploaia la vânătoare. Domnii fini şi doamnele elegante aveau scărpinători speciale, din argint cu fildeş, ca să-şi râcâie clocitoarea de păduchi - capul acoperit de perucile cât baniţa. Dacă mai divulg şi tipul de hârtie igienică preferat, persoanele mai slabe de inimă chiar că ar leşina citind şi înţelegând. Iar mizeria fizică era dublată de cea morală. Baroni şi baronese, conţi şi contese, doamne de companie sau grăjdari, toţi erau bolnavi de venerice şi infecţii de toate soiurile ale zonelor ano-genitale… De câte ori văd reclama vreunui film de capă şi spadă, cu muschetari şi romantism, îmi amintesc de coridoarele de la Versailles mirosind chiar şi acum ciudat. De unde ştiu? Vizitând splendorile Versailles-ului am căutat şi eu cu disperare chiar locul acela unde Ludovic, regele în persoană, se ducea pe jos. Mulţumită grijii pentru turişti, am găsit in extremis lăcaşul cu pricina dar ca o anexă modernă, de negăsit pe vremuri. Era coadă…
La noi, în mod tradiţional, ţăranii cu bun simţ făceau ce puteau ca măcar duminica să apară în public “primeniţi” dar aceasta a fost de cele mai multe ori în decursul istoriei noastre zbuciumate, doar un deziderat. În 1825 s-a deschis în Bucureşti prima baie publică, care folosea apă curentă, localizată pe strada Ştirbei Vodă. Din păcate a fost o încercare singulară, edificiul devenind în scurtă vreme “baie turcească” sinonim cu manierele proaste, balcanice, aburite sau ne. Era vizitat doar ocazional de bărbaţi (exclusiv) de-alde jupân Titircă Inimă Rea.
Prima baie particulară autentică a fost introdusă de celebra Miliţa Baston (dacă informaţiile mele sunt corecte). Era poreclită Miţa Biciclista. Promotoarea primului germene de feminism local, Miţa a comandat de la Paris o bicicletă cumpărată pe bani mulţi, la modă, din aceea cu o roată enormă pe care cu greu îţi păstrai echilibrul. Şi pedala, îmbrăcată în pantaloni, stârnind râsul şi glumele proaste…”Armazoancă”, ce mai. Purtarea ei a scandalizat lumea “bună” a mahalelor. Se zvonea despre ea că face baie de două ori pe săptămână, auzi, de două ori!!… iar doctorii se aratau sceptici: ”sigur o să se îmbolnăvească fără chip de scăpare. Pielea o să i se subţieze, o să facă pneumonie, o să i se irite parţile sensibile …”
Nu este nici glumă şi nici cinism modern de trei duşuri pe zi, dimineaţa săpun “Dove”, la prânz şampon “Johnson” iar seara duş-gel “Palmolive”; problema a fost extrem de serioasă. Să nu mai spunem de felul în care lucrau chirurgii secolelor trecute. Dr. Semmelwiss, descoperitorul metodelor antiseptice, a fost atât de mult batjocorit de colegi pentru simplul fapt că îşi spăla mâinile ieşind de la disecţile din morga spitalului, înainte de a intra să asiste în sala de naşteri, încât a înnebunit.
Încă o mostră… sfinţii care şi-au mortificat trupul, sperând să îşi spele sufletul. Iată numele unor „preafericiţi” ai Bisericii Medievale care s-au făcut remarcaţi prin murdărie:
- Sfântul Labre, a cărei putoare îngreţoşa pe toţi cei aflaţi în preajmă.
- Sfânta Oportuna care nu a folosit niciodată apa şi nu şi-a spălat nciodată aşternutul decât cu lacrimi.
- Sfânta Radegona care nu şi-a spălat şi nu şi-a schimbat niciodată rasa cu care a stat îmbrăcată toată viaţa, dormind pe un pat de cenuşă.
- Sfântul Simeon Stâlpnicul care a stat în soare, ploaie şi vânt, în vîrful unui stâlp care era şi dormitor şi sufragerie şi bucătărie şi WC, timp de 22 de ani. În tot acest timp nu şi-a tăiat nici măcar unghiile.
Mizeria spirituală în care au fost ţinuţi de către Satana, oameni pioşi în naivitatea lor. Nu ei sunt de vină ci sistemul în care au crezut. În nici o parte a ei, Biblia nu încurajează murdăria ca un argument al sfinţeniei. Dimpotrivă, iată recomndarea: Eclesiastul 9, 7.8000 sq m (10,760 sq ft). The bath has a capacity of 1,500 persons.
Detergentul cel mai scump din lume
Spălarea unei vidre murdare de petrol a costat peste 50.000 dolari. Dar cât costă curăţirea unui om poluat de păcat, ca tine şi ca mine? Evrei, capitolul 9, ne spune cã Isus, Fiul lui Dumnezeu, Şi-a dat viaţa Sa pentru noi. Pentru cã Isus este Atotputernicul Creator şi Dumnezeu, aceasta înseamnã cã preţul pentru fiecare persoanã este mult mai mare decât putem pricepe. A meritat preţul? Dacã eşti una din persoanele salvate de Isus, vei spune cu sigurantã cã a meritat.
- Evrei 10,22 – Să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinşă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău, şi cu trupul spălat cu o apă curată. Trupul spălat dar şi duhul spălat ca să nu miroasă a lumea aceasta… Să nu pută precum zdrenţele fiului risipitor după ce stătuse în compania porcilor
- Apoc.7,14 – …Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului. Dacă Isus a fãcut totul pentru mine, cum pot sã-mi arăt recunoştinţa? Nu-I pot răsplăti fiind suficient de bun — aceasta ar fi doar o auto-înşelare.
Ce pot face? Îi pot fi recunoscător şi ascultător. Biblia vorbeşte despre botezul cu apă şi botezul cu Duh Sfânt şi cu foc, fără de care nimeni nu poate aspira către Împărăţia curată a lui Dumnezeu. Naşterea din nou. Icoana aceasta închipuitoare vă mântuieşte acum pe voi şi anume botezul, care nu este o curăţire de întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu - 1 Petru 3,21. Biblia vorbeşte şi despre rânduiala umilinţei, a spălării picioarelor, înainte de împărtăşirea credincioşilor din simbolurile sfinte ale pâinii nedospite şi vinului nefermentat. Exemplul dat de Isus. Pentru că cine a fost curăţat odată prin apa botezului, se mai poate murdări păşind prin această lume numită de Ioan Grigorescu “paradis murdar”. Se poate murdări pe dinăuntru.. Să tot spele ei fariseii, blidul pe dinafară cu Tix şi Ariel; sângele lui Isus este unicul detergent care spală cugetul de orice păcat. Un “detergent” ieftin sau unul scump? Cerul a dat totul pentru spălarea omului de păcat. Omul este dispus să dea cât? Cât de scump este sângele scump al lui Isus?
The Faces of the Unemployed,
The frustration of the search showed as Steve Lespiegle, 25, of Harlem, worked the phones and the computer at the New York labor department offices in Harlem.&
Job seekers crowded the office of Workforce Denver, a branch of a state-run unemployment agency, on Friday.
Joe Daily waits for a phone to use to contact employers directly for interviews and jobs at the State of California Employment Development Department office in Oakland,
In Brooklyn, Youssef Tsouli sat in an unemployment office Friday at the Department of Labor for the State of New York. After filing more than 60 job applications since he lost his job on Sept. 15, with no luck, Mr. Tsouli decided to come to the unemployment office for help. He had spent the last two days here.
episodul 2 din Imagini de pe Terra...
Viata e dura in China, left.totusi unii inteleg sa recicleze pet-urile, decat sa le arunce, le recicleaza si le refolosesc, apoi vand apa in pet-uri la un pretz mult mai mic...and bellow: in Venezuela, in urma referendumului,Chavez ramane inca pt multi ani,de aici inainte Presidente, unii au plans, de suparare,e de inteles...cui ii place Dictatura?
Muncitor chinez in Bucuresti,traieste in cort, ateptand in fata ambasadei Chinei sa i se ofere sansa de a fi ascultat...
agricultori in Manila, Filipine.
Vot pe baza amprentei in Caracas,Venezuela, orice e posibil, numai Chavez sa ramana Presidente, manipularea nu conoaste limite.
imagini de pe Terra...
Pakistan, a poluted river.
Kenia
United States, isnt that obvious?
South Correa
United States, isnt that obvious?
South Correa
India
David & Ionatan
· Ma doare dupa tine, frate Ionatane! Tu erai placerea mea; dragostea ta pentru mine era minunata: mai pe sus de dragostea femeiasca. (2Sam.1:26) ,
· David a zis: "A mai ramas cineva din casa lui Saul, ca sa-i fac bine din pricina lui Ionatan?" (2Sam.9:1)
· Imparatul a zis: "Nu mai este nimeni din casa lui Saul, ca sa ma port cu el cu o bunatate ca bunatatea lui Dumnezeu?" Si Tiba a raspuns imparatului: "Mai este un fiu al lui Ionatan, olog de picioare". (2Sam.9:3)
· Si Mefiboset, fiul lui Ionatan, fiul lui Saul, a venit la David, a cazut cu fata la pamant, si s-a inchinat. David a zis: "Mefiboset!" Si el a raspuns: "Iata robul tau!" (2Sam.9:6)
· David i-a zis: "Nu te teme, caci vreau sa-ti fac bine din pricina tatalui tau Ionatan. Iti voi da inapoi toate pamanturile tatalui tau Saul, si vei manca totdeauna la masa mea". (2Sam.9:7) ...
· David a zis: "A mai ramas cineva din casa lui Saul, ca sa-i fac bine din pricina lui Ionatan?" (2Sam.9:1)
· Imparatul a zis: "Nu mai este nimeni din casa lui Saul, ca sa ma port cu el cu o bunatate ca bunatatea lui Dumnezeu?" Si Tiba a raspuns imparatului: "Mai este un fiu al lui Ionatan, olog de picioare". (2Sam.9:3)
· Si Mefiboset, fiul lui Ionatan, fiul lui Saul, a venit la David, a cazut cu fata la pamant, si s-a inchinat. David a zis: "Mefiboset!" Si el a raspuns: "Iata robul tau!" (2Sam.9:6)
· David i-a zis: "Nu te teme, caci vreau sa-ti fac bine din pricina tatalui tau Ionatan. Iti voi da inapoi toate pamanturile tatalui tau Saul, si vei manca totdeauna la masa mea". (2Sam.9:7) ...
si am vazut un Cer Nou si un Pamant Nou... (Apoc.21:1)
..."Cele mai delicate si duioase sentimente de simpatie vor fii cultivate si dezvoltate abia in cer...scrie in cartea "Caminul Advent"...Acum ne este greu sau imposibil chiar sa ne imaginam cum va fii Acolo, pt ca traim in mediul Pacatului si deci al Egoismului...Acolo de fapt, cred din toata inima, se vor transforma relatiile cu adevarat, si ceea ce azi reprezinta afectiunea, tandretea si iubirea pt familie, acolo totul va fi inghitit de catre acea mare familie...totul va fi o mare, o imensa familie, asta cred.Intr-o mare familie nu exista doar sot si sotie...Va fii in orice caz o alta raportare...Inca nu stim sigur cum va fi acolo, dar putem totusi sa ne bazam pe ceea ce ne spune, printre randuri, Ellen G. White. Acolo relatiile noastre nu vor mai fii afectate de pacat, azi si aici relatiile noastre sunt "manjite"...de egoism, de pacat, de competitie, de rivalitate, de invidie ,de interese meschine, de iubire de sine, de nelepadare de sine, de rau...acolo va fi o diferentza totala...Familia a fost data pentru aceasta protectie, este si o mare binecuvantare dar cred ca este si protectie impotriva pacatului,dar e si mediul imaginat de Marele Arhitect pt dezvoltarea la infinit, nu la maxim...acolo nu cred ca exista maxim...exista doar dezvoltare pt infinit, o cuntinua dezvoltare…a celor mai nobile sentimente de bine, de altruism...si de empatie."Mai bine sa se insoare decat sa arda"...cumva familia, formarea unei familii, reiese de aici ca ma impiedica sa ard...cred ca acolo abia acolo va exista cu adevarat fericirea...mult visata, cea pierduta la inceput...in Eden.Scrie George Toparceanu in Minunile Sfantului Sisoe...ca aceasta a ajuns in Cer si ca acolo s-ar fi plictisit...pt ca-i lipseau muraturile...Si a zis :mi-e dor sa mananc o muratura...vreau sa cobor pe Pamant...si a mers sa faca minuni pe Pamant si sa "pape"muraturi...ei bine cred ca este vorba doar de imaginatia "deviata" a scriitorului, pt ca in ceruri va fii fericirea desavarsita ,absoluta. Abia acolo va fii realitatea ultima, cea pierduta initial. In cer nu va fii nimeni care sa regrete ceva de pe Pamant...si nici nu va exista vreodata plictiseala in Ceruri...Pt a merge in cer trebuie sa fii pregatit pt cer...CUMVA SA AI DEJA Cerul in inima ta…sa "te califici" pt a fii acolo.Nu vorbesc despre a merita cerul, cerul niciodata nu-l vom merita, dar noi trebuie sa ne pregatim activ...sa fim gata pt viata de acolo...Anumiti oameni daca acum ar fii acum dusi (mutati) in Cer ar fii torturati... s-ar simti ca si torturati…si atunci...trebuie o pregatire…cred ca pentru a te bucura de Cer trebuie sa te pregatesti de pe acum,prin micile Bucurii ale Cerului...de pe Pamant…primite acum...sa ne gasim deja aici si acum Bucuria in lucrurile care sunt Bucuria Cerului, si a Tatalui...si sa nu ne placa lucrurile care ne vor lipsi in cer....nu?Imagineaza-ti un roman care-si doreste toata viata sa mearga in Spania, viseaza sa ajunga acolo, sau in America, care insa, cand ajungein fine acolo, este dezamagit, si devine un neadaptat...Poate ca era un neadaptat si in Romania, la fel este si in America, si in Spania, Domnul nu cred ca va duce in Cer oameni care nu-si doresc mai mult decat orice vesnicia...testul este Biserica.Aici invatam sa ...traim asa cum trai acolo...Daca cumva am ajuns eu vreodata sa prefer sa stau acasa sa-mi petrec , sa sarbatoresc Sabatul singur....sa fie singuratatea de fapt o alegere a egoismului? o intrebare,atat...Sau faptul ca cica "eu ma simt mai binecuvantat sa petrec Sabatul sub un copac,in natura"...sau intr-o grupa mai sfanta, de elita, nu cu oricine alaturi de mine...atunci cred ca nu sunt pregatit...asta cred.Bucuria mea zice Domnul sunt sfintii din tara...Ideea e ca ... eu trebuie sa incep sa cultiv totul de pe acum,in ceea ce priveste relatiile inter-umane... pt ca asa imi spune cugetul .Pt ca de fapt cred din tot sufletul ca obiceiurile pe care le dezvolt aici pe Pamant, vor fii continuate in Vesnicie...Cred ca in ceruri vom avea o viata activa...si nicidecum pasiva...Imparatia Lui Dumnezeu...si ma gandeam deunazi cum parca am uitat sa ma bucur de micile bucurii...pe care zi de zi ni le ofera Dumnezeu…cu atata bucurie...EL se bucura de bucuriile pe care ni le ofera cu mana larga...clipa de clipa.Si brusc m-am intrebat: cum ma bucuram cand eram copil? si cum ma bucur azi, ca si adult?de ce sunt atat de usor azi de ...incruntat? de gata sa uit sa ma bucur? in Domnul?...si pt ce? as fi trist?...de ce sa cred ca El nu este la carma vietii mele?pt ce sa ma plang?si sa ma cred ca sunt singur? sau parasit?...departe de Dumnezeu sau asa ceva...acolo vom sadi vii si vom avea case...vom avea proprietati...le vom locui...cu bucurie.Vom munci, vom face poate...cred asta...vom face si un fel sau un alt fel de Evanghelizari...,nu stiu, ma intrebam doar...Poate ca va veni un inger...cu un copil in brate si va spune":Florin , ia in grija ta acest copilas, parintii lui nu sunt aici, educa-l, arata-i si explica-i tu de ce Domnul Isus are acele semne ale cuielor in palmele Sale"...Apoi, un alt inger va veni la tine...si-ti va spune: Ionutz, uite acest salbatic din jungla Amazoniei,nu a stiut el prea multe, dar a salvat viata unui misionar, a renuntzat sa mai fie canibal, atat cat Eu i-am descoperit, putina lumina pe care el avut-o, el a trait-o, si azi este aici, pentru vesnicie, atat cat a stiut, el a trait, ia-l in grija ta si invata-l despre semnele cuielor din palmele Domnului Isus...si el va fii o vesnicie fratele tau, si al nostru, si tu vei avea grija de el...nu?grija ...ca de tine!Acolo nu va fii mai fii nici bogat nici sarac, nimic de genul acesta...Egoismul acolo va fii fost deja istorie, disparut...liberi pt a trai adevaratul scop pt care am fost creati, inca de la inceput...Acolo, nu vom mai fugi dupa scopurile noastre, egoiste, fie adunarea de bani, fie simpla castigare a existentei…abia atunci.Vom trai cu adevarat pt scopul lui Dumnezeu pt care am fost creati....abia atunci vom incepe viata adevarata…in cetate nu vom avea soare, nici lumina pt ca Domnul va fii Soarele nostru...Viata pe noul pamnt va fii activa...creatoare…inventiva, ingenioasa...dezinvolta,spontana,si plina de nou...Ce sa fac pt ca sa-l, (sau sa) o fac fericit(a) pe "X"?cum sa-i fac fericiti pe ei? pe altii? asta cred ca este ideea, de baza...Veti sadi vii, va veti invita unul pe altul sub smochin.De ce spunea Domnul asa?pt ca atata puteau ei, cei de atunci sa inteleaga...e adevarat...eu si tu ...si toti copiii Domnului Isus din toate timpurile...nu?Ne vom folosi atunci fiecare putere a mintii a sufletului si a noului nostru trup, de slava, si vom fii intr-o continua dezvoltare…de neimaginat azi...intr-o continua dezvoltare...fara competitie, fara concurenta...FARA RIVALITATE,...SI fara pacat...Acum ne e greu sa ne putem imagina pt ca aproape tot ce cunoastem noi aici este competitie, egoism, lupte surde, acerbe...Ilie si Moise au inceput deja acest stil de viata...vesnica. Copiii jucandu-se cu animale...nu?Cam asta se picteaza de cele mai multe ori cand vine vorba de Noul Pamant...dar as vrea sa-ti spun ceva...In ultima instanta ceea ce ne va oferi Noul Pamant va fii o intoarcere totala, absoluta, la bucuriile reale si sfinte...simple.Date si lasate de Dumnezeu...noi azi ne buram pt lucruri, un televizor mare cu ecran plat, un laptop nou...un telefon scump, sau foarte scump, sau haine scumpe...cat mai de lux...o masina noua,o casa mai mare....traim intr-o lume foarte artificiala...azi, nu?Goana dupa vant...nu?Solomon a avut totul...si a spus, ca pana la urma este asa: "Singura bucurie reala este: du-te sa-ti traiesti viata cu sotia ta, bucura-te...de simplitate"......Abia acolo vom regasi asemeni unor copii absolut inocenti bucuria de trai deplin ...la maxim, ca si copiii....nu intamplator cred ca pictorii cand vine vorba despre Noul Pamant picteaza copiii...care se bucura...frenetic.la maxim.ma bucur ca pot impartasi cu voi ganduri...idei sentimente...emotii…ma bucur ca un copil...Domnul Dumnezeu sa fie cu voi si cu toti cei iubiti de voi,dragi cititori...pe curand!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
