repulsie fata de pacat

Încă de la prima gustare a fructului oprit, păcatul a fost şi a rămas cea mai mare nenorocire a neamului omenesc cu consecinţe fatale pentru acesta. Confruntat cu realitatea prezenţei păcatului în viaţa sa, singura şansă a omului de a scăpa de osânda aferentă acestuia era să recunoască faptul că „un singur lucru trebuieşte” şi dintre multele griji ale vieţii pe care o mai avea în exclusivitate datorită harului lui Dumnezeu să aleagă „partea cea bună, care nu i se va lua” (Luca 10:42) – aceea de a a-L primi pe Hristos şi neprihănirea Lui spre iertarea păcatelor lor.
Pentru Acela care Se reprezenta prin ilustraţia Păstorului cel Bun, care a venit „pentru ca oile să aibă viaţa şi s-o aibă din belşug” (Ioan 10:10) mântuirea oferită de El în dar nu se limita doar la iertarea păcatelor, ci includea de asemenea curăţirea şi de ele: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).
Însă de această lucrare de iertare şi curăţire nu pot beneficia decât aceia care au simţit şi înţeles caracterul oribil al păcatului şi care, dezgustaţi de sine şi de păcatele lor prin care s-au întinat şi au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu, se căiesc cu sinceritate de ele, cerând iertare lui Dumnezeu pentru ele: „Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele…” (Fapte 3:19).
Biblia menţionează o clasă de oameni care mergeau să primească botezul pocăinţei, în încercarea de a fugi astfel de mânia viitoare (Matei 3:7) şi de asemenea o altă clasă care spera ca prin pocăinţă să dobândească o răsplată substanţială: „Atunci Petru a luat cuvântul şi I-a zis: „Iată că noi am lăsat totul şi te-am urmat; ce răsplată vom avea?” (Matei 19:27).
Nici una nici alta dintre aceste alternative nu pot constitui motivul adevăratei pocăinţe şi nu o pot produce: „Ei vor învăţa a urî păcatul şi a-l evita nu doar din speranţa de răsplată sau din teama de pedeapsă, ci dintr-un sentiment al josniciei sale inerente, deoarece ar constitui o degradare a puterilor date lor de Dumnezeu, o pată asupra bărbăţiei lor asemănătoare lui Dumnezeu. (PP 602 eng.)
Atitudinea noastră faţă de păcat este determinantă pentru posibilitatea obţinerii de către noi a iertării. Exemplul lui Balam care spunea că ar vrea să facă păcatul dar „nu-l lasă Dumnezeu” este grăitor pentru acest tip de atitudine.
Este posibil să evităm anumite păcate sau să ne pocăim de ele, doar pentru că „nu ne lasă Dumnezeu” în timp ce noi încă s-ar putea să le găsim bune sau atractive? Oare nu acest lucru este denotat de faptul că păcate favorite, pentru care am cerut odată iertare ajung să fie repetate?
Singura pocăinţă veritabilă este însoţită de o atitudine similară celei a lui Iov: „De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.” (Iov 42:6).
Chemându-ne la pocăinţă, Domnul nu aşteaptă de la noi să lepădăm păcatul pentru că aşa vrea El şi pentru că ne-ar impune aceasta ca pe o condiţie pentru mântuire ci pentru că înţelegându-i păcătoşenia, ne disociem cu dezgust de el, nu ne mai place şi în consecinţă refuzăm să-l mai repetăm.
Înainte de a aştepta de la noi părăsirea păcatelor sau de a ne acorda iertarea, Dumnezeu ne cheamă să înţelegem natura păcatului şi vinovăţia lui, întocmai cum păcătosul, în Vechiul Testament, înainte de a putea fi iertat, trebuia să aducă jertfă Mielul care-L simboliza pe Domnul Hristos şi să fie autorul şi martorul chinului, agoniei şi morţii animalului jertfit.
„Veniţi să chibzuim (gândim, judecăm, raţionăm) împreună” este invitaţia lui Dumnezeu în Isaia 1:18 (engl.), încercând să ne determine astfel să vedem păcatul în adevărata lui urâciune şi dezgustaţi de el, să nu mai avem nici o plăcere sau atracţie de a-l comite. Abia atunci căinţa noastră poate fi considerată veritabilă şi ne putem bucura de o iertare completă, prin faptul că în acest caz iertarea nu reprezintă doar scutirea de consecinţele vinovăţiei acumulate în trecut, ci şi curăţirea de păcat, adică de tendinţele de a-l mai săvârşi.
Citeam cândva că mulţi parteneri, înainte de a se căsători, încearcă să se asigure de faptul că se iubesc unul pe altul, însă prima condiţie esenţială pentru o căsătorie reuşită este aceea ca amândoi să iubească aceleaşi lucruri, adică să aibă interese comune.
Prin analogie cu aceasta putem deduce că secretul unei bune relaţii cu Dumnezeu este acela ca amândoi să iubească aceleaşi lucruri….
Chemaţi fiind de Dumnezeu la o împreună-cugetare, El încearcă să ne facă să înţelegem, să admirăm, să iubim şi să dorim frumuseţea sfinţeniei, în timp ce vom detesta josnicia şi hidoşenia, mizeria şi întinarea neascultării de Dumnezeu.
Prin aceasta Dumnezeu îşi confirmă dorinţa de a ne face părtaşi gândirii Sale şi astfel fii ai Săi, care să împărtăşim cu El acelaşi sistem de valori.
Câtă vreme ne străduim să ascultăm de frică sau din interes, vom rămâne doar străini şi robi în familia lui Dumnezeu, privilegiul de fii şi fiice neavându-l decât aceia care ascultă pentru că iubesc neprihănirea şi sunt dezgustaţi de păcat: „Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu. Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu.” (Ioan 15:14,15).
Din fire omul este atras spre păcat şi vrăjmaş al neprihănirii, iar căutarea neprihănirii şi împotrivirea cu succes la păcat nu sunt decât rezultate ale acţionării Duhului lui Dumnezeu în inima omului.
Odată acceptând chemarea lui Dumnezeu de a ne supune mintea influenţei Duhului Său cel sfânt în noi, privind la Dumnezeu şi contemplând frumuseţea caracterului Său, ajungem să fim schimbaţi, poate chiar fără să ne dăm seama de aceasta, ajungând să avem altfel de valori, principii şi comportament decât mai înainte.
La această minunată experienţă ne îndeamnă apostolul Pavel în Efeseni, spunând: „Să vă înnoiţi în duhul minţii voastre şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul.” (Efeseni 4:23,24).
Despre această înnoire „în duhul minţii” vorbeşte şi apostolul Petru, spunând că aceasta poate avea un impact atât de mare, încât să ne facă „părtaşi firii dumnezeieşti” (2 Petru 1:4).
În Psalmul 51, scris în urma dramaticii experienţe a păcătuirii sale cu Bat Şeba, David conştientizează şi exprimă nu doar nevoia de a fi iertat de copleşitoarea vină a păcatului său, ci de asemenea aceea de a fi eliberat şi scăpat de tendinţele rele care l-au îndemnat la acea fărădelege: „Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic!” (Psalmii 51:10).
Oripilat de propria-i vinovăţie, de care era urmărit până la obsesie – „Căci îmi cunosc bine fărădelegile şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea” (Psalmii 51:3) – el îşi dă seama că o simplă iertare de vinovăţia trecutului, fără o schimbare a naturii sale nu i-ar fi fost de prea mare folos, întrucât păstrând aceleaşi tendinţe spre păcat ar fi fost oricând expus repetării acestuia.
Din acest motiv, în Psalmul 119 El îşi înalţă rugăciunea spre Dumnezeu, implorându-L să-l ajute la o corectă înţelegere şi apreciere a adevăratelor valori, în care doreşte să-şi afle bucuria şi împlinirea: „Deschide-mi ochii, ca să văd lucrurile minunate ale Legii Tale!” (Psalmii 119:18).
Pentru acela care s-a obişnuit să admire înţelepciunea lui Dumnezeu în lucrurile minunate ale Legii Sale, ascultarea de Dumnezeu devine o desfătare a unui fiu care ascultă din iubire de tatăl său şi nicidecum o corvoadă a unui serv pe care o are de îndeplinit pentru stăpânul său. Aceasta a fost şi experienţa Mântuitorului, prezentată profetic prin cuvintele: „Mă desfătez să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele.” (Psalmii 40:8 eng.).
Acest „gând al lui Hristos” a fost cel care a dat putere apostolilor de a avea o experienţă creştină biruitoare: „Noi însă avem gândul lui Hristos” (1 Corinteni 2:16 u.p.), iar cel mai bun sfat pe care-l puteau da celor cărora li-L vesteau pe Hristos nu putea fi altul decât: „Să aveţi în voi gândul lui Hristos” (Filipeni 2:5), acesta constituindu-se într-o veritabilă şi invincibilă armă în lupta cu vrăjmaşul: „Să vă înarmaţi cu acelaşi mod de gândire”. (1 Petru 4:1).
Cultivând în permanenţă comuniunea cu Hristos şi părtăşia cu gândul Său vom putea trăi minunea convertirii şi sfinţirii în toată frumuseţea ei descrisă inspirat prin cuvintele: „El a spus despre Sine: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule; da, Legea Ta este înăuntrul inimii Mele.” Psalmii 40:8. Când era pe pământ, El a spus ucenicilor Săi: Eu am păzit poruncile Tatălui Meu.” Ioan 15:10. Prin ascultarea Lui desăvârşită el a făcut posibil ca fiecare fiinţă umană să asculte de poruncile lui Dumnezeu. Când ne predăm lui Hristos, inima este unită cu inima Sa, voinţa este contopită cu voinţa Sa, mintea devine una cu mintea Sa, gândurile sunt aduse în captivitate faţă de El; noi trăim viaţa Lui. Aceasta este ceea ce înseamnă a fi îmbrăcat cu mantia neprihănirii Sale. Atunci când Domnul priveşte asupra noastră El vede, nu haina din frunze de smochin, nu goliciunea şi diformitatea păcatului, ci propria Sa haină a neprihănirii, care este ascultare desăvârşită faţă de legea lui Iehova.” Parabolele Domnului, 311 eng.
Cu privire la această experienţă indispensabilă unei convertiri veritabile, Spiritul Profeţiei oferă următoarele sfaturi şi avertismente preţioase:
„Dar nu dormiţi acum în pragul lumii veşnice. Dobândiţi experienţa în care veţi urî lucrurile pe care le iubeaţi cândva şi să iubiţi ceea ce odinioară uraţi; în care veţi considera toate lucrurile ca o pierdere pentru preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos.” Review and Herald, 9 aprilie 1895, par. 8.
„În dependenţă umilă şi recunoscătoare acela căruia i-a fost dată o inimă nouă se bazează pe ajutorul lui Hristos. El descoperă în viaţa lui rodul neprihănirii. El cândva S-a iubit pe sine. Plăcerea lumească era desfătarea lui. Acum idolul său este detronat şi Dumnezeu conduce suprem. Păcatele pe care odinioară le iubea acum le urăşte. Ferm şi hotărât el urmează pe calea sfinţeniei.” Harul uimitor al lui Dumnezeu, pg.107. eng.
„Pentru a fi mântuiţi, trebuie să cunoaştem din experienţă semnificaţia adevăratei convertiri. Este o greşeală înspăimântătoare pentru bărbaţi şi femei să continue zi de zi pretinzând că sunt creştini, totuşi neavând nici un drept la acest nume. Înaintea lui Dumnezeu mărturisirea nu este nimic, poziţia nu este nimic. El întreabă: „Este viaţa în armonie cu preceptele Mele? Sunt mulţi care presupun că sunt convertiţi, dar care nu sunt în stare să suporte testul caracterului prezentat în cuvântul lui Dumnezeu… (HP 20.3)
„Sunt profund preocupată în mintea mea cu privire la standardul scăzut de pietate în poporul nostru…. Mă adresez oamenilor într-un mod foarte solemn, îndemnându-i să-şi întrebe propriile conştiinţe: Ce sunt eu? Sunt creştin sau nu sunt? Este inima mea reînnoită? Mi-a modelat harul transformator al lui Dumnezeu caracterul? Sunt căite păcatele mele? Sunt ele mărturisite? Sunt iertate? Eu sunt una cu Hristos după cum El este una cu Tatăl? Urăsc Eu ceea ce am iubit cândva? Iubesc eu ceea ce uram odinioară? Socotesc eu toate lucrurile ca pe o pierdere pentru preţul nespus de mare al cunoştinţei lui Isus Hristos? Simt eu că sunt proprietatea cumpărată a lui Isus Hristos şi că în fiecare clipă trebuie să mă consacru în serviciul Său?
Ne aflăm în pragul unor evenimente mari şi solemne. Întregul pământ trebuie să fie luminat de slava Domnului după cum apele acoperă canalele marelui adânc. Profeţiile sunt împlinite şi timpuri furtunoase sunt înaintea noastră. Vechi controverse care aparent vor fi fost aduse la tăcere de multă vreme vor fi revigorate şi vor izbucni noi controverse; cele noi şi cele vechi se vor amesteca şi aceasta va avea loc foarte curând. Îngerii ţin cele patru vânturi, pentru ca ele să nu sufle până când lucrarea specificată de avertizare este dată lumii; dar furtuna se strânge, norii se strâng gata să izbucnească asupra lumii şi pentru mulţi va fi ca un hoţ noaptea.” SpTA01b37,38.

Ziua Domnului

Prin însăşi definiţia noastră ca popor advent, ne pretindem a fi poporul aşteptător al revenirii Domnului Isus şi mărturisim a fi acei oameni pentru care acest eveniment constituie împlinirea celei mai măreţe speranţe şi a celei mai arzătoare dorinţe a lor. Deşi această atitudine aşteptătoare este una cât se poate de potrivită pentru acest timp, cuvântul lui Dumnezeu face o afirmaţie neaşteptată despre această categorie de oameni: „Vai de cei ce doresc ‚Ziua Domnului’”continuând cu întrebarea: „Ce aşteptaţi voi de la Ziua Domnului?” (Amos 5:18) care sugerează că majoritatea ar putea avea aşteptări false de la această zi. Faptul că simpla aşteptare a zilei Domnului nu-i conferă aşteptătorului un statut privilegiat şi că aşteptările multora ar putea fi amarnic dezamăgite mai este sugerat şi de pilda celor zece fecioare, pildă care prezintă în mod simbolic ce se va întâmpla la a doua venire a Domnului Isus.
Dacă s-ar fi spus că este vai de cei care NU aşteaptă venirea Domnului, acest lucru ar fi fost mai uşor de înţeles şi acceptat pentru noi, însă este posibil ca vaiul să-i includă şi pe aceia care aşteaptă venirea Domnului, adică chiar şi pe noi?
De aceea persistă pentru toţi întrebarea: „Ce aşteptaţi voi de la Ziua Domnului?”.
În încercarea de a-i trezi la realitate pe aşteptătorii exaltaţi de false iluzii cu privire la ziua Domnului, profetul Ezechiel scria sub inspiraţie divină: „Vine sfârşitul, vine sfârşitul peste cele patru margini ale ţării!... Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: ‚Iată vine o nenorocire, o nenorocire nemaipomenită! Vine sfârşitul, vine sfârşitul; se trezeşte împotriva ta!...Vine vremea, se apropie ziua! Să nu se bucure cumpărătorul, să nu se mâhnească vânzătorul! Căci izbucneşte mânia împotriva întregii lor mulţimi… şi din pricina nelegiuirii lui nici unul nu-şi va păstra viaţa… Fugarii lor, când scapă, stau pe munţi, ca nişte porumbei ai văilor, văitându-se toţi, fiecare de nelegiuirea lui. Îşi vor arunca argintul pe uliţe, şi aurul lor le va fi o scârbă. Argintul sau aurul lor nu poate să-i scape, în ziua urgiei Domnului; nu poate nici să le sature sufletul, nici să le umple măruntaiele, căci el i-a aruncat în nelegiuirea lor… Vine prăpădul! Ei caută scăpare, dar scăpare nu-i! Vine nenorocire peste nenorocire, zvon după zvon.” (Ezechiel 7:2-26).
Şi profetul Ţefania lansează un avertisment cu privire la Ziua Domnului şi aşteptările legate de ea, spunând: „Ziua cea mare a Domnului este aproape, este aproape şi vine în grabă mare! Da, este aproape ziua cea amarnică a Domnului şi viteazul ţipă cu amar. Ziua aceea este o zi de mânie, o zi de necaz şi de groază, o zi de pustiire şi nimicire, o zi de întuneric şi negură, o zi de nori şi de întunecime, o zi în care va răsuna trâmbiţa şi strigătele de război împotriva cetăţilor întărite şi turnurilor înalte. Atunci voi pune pe oameni la strâmtoare şi vor bâjbăi ca nişte orbi pentru că au păcătuit împotriva Domnului; de aceea le voi vărsa sângele ca praful şi carnea ca gunoiul! Nici argintul, nici aurul lor nu vor putea să-i izbăvească în ziua mâniei Domnului; ci toată ţara va fi mistuită de focul geloziei Lui, căci va nimici deodată pe toţi locuitorii ţării.” (Ţefania 1:14-18).
În ambele profeţii citate anterior referitoare la Ziua Domnului se pot identifica câteva elemente comune, menite să ne ofere o imagine realistă asupra Zilei Domnului. Dintre acestea remarcăm:
1. Iminenţa venirii zilei Domnului.
2. Nenorocirea universală care va însoţi această zi.
3. Imposibilitatea claselor privilegiate de a scăpa de această nenorocire – nici viteazul şi nici bogatul neavând nici o şansă în plus, datorită statutului lor, a cetăţilor întărite sau a turnurilor înalte.
4. Zădărnicia comorilor pământeşti – argintul şi aurul – care-şi pierd valoarea, nefiind în stare să izbăvească şi devenind chiar obiecte de repulsie şi de ocară.
5. Nelegiuirea oamenilor este cea care i-a adus în acea stare mizerabilă, iar la aceasta va fi contribuit în mare măsură alergarea după argint şi aur – dorinţa de îmbogăţire.
Remarcând imposibilitatea mijloacelor convenţionale de a-i izbăvi pe oameni în acea zi (bogăţie, vitejie, poziţie socială etc.), profetul Ţefania face referire la singura modalitate în care cineva ar putea fi cruţat în acea zi: „Veniţi-vă în fire şi cercetaţi-vă, neam fără ruşine, până nu se împlineşte hotărârea – ca pleava trece vremea – până nu vine peste voi mânia aprinsă a Domnului, până nu vine peste voi ziua mâniei Domnului! Căutaţi pe Domnul, toţi cei smeriţi din ţară, care împliniţi poruncile Lui! Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia! Poate că veţi fi cruţaţi în ziua mâniei Domnului.” (Ţefania 2:1-3).
Din acest apel se desprind următoarele calităţi care se vor regăsi în cei ce ar putea fi cruţaţi:
1. Cultivarea smereniei
2. Împlinirea poruncilor
3. Înfăptuirea dreptăţii
Ziua înfricoşată a Domnului va fi o zi teribilă pentru toţi locuitorii pământului, nu doar pentru necredincioşi însă va avea un deznodământ pozitiv pentru acei ce caută neprihănirea cu smerenie. Descriind experienţa acestui timp, Domnul Isus o aseamănă travaliului femeii însărcinate care trece prin cea mai critică fază a vieţii ei, dar va ieşi îmbogăţită din ea: „Adevărat vă spun că… vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. Femeia când este în durerile naşterii se întristează pentru că i-a sosit ceasul; dar după ce a născut pruncul, nu-şi mai aduce aminte de suferinţă, de bucurie că s-a născut un om. Tot aşa şi voi: acum sunteţi plini de întristare; dar Eu vă voi vedea iarăşi, inima vi se va bucura şi nimeni nu vă va răpi bucuria voastră.” (Ioan 16:20-22).
Marea zi a Domnului va da pe faţă zădărnicia tuturor falselor valori ale lumii şi va scoate în evidenţă lucrurile care sunt trainice şi cu adevărat preţioase înaintea lui Dumnezeu: „În ea voi vă bucuraţi mult, măcar că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este cercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea la arătarea lui Isus Hristos.” (1 Petru 1:6,7).
Înainte de a face unul dintre cele mai solemne apeluri adresate credincioşilor referitoare la necesitatea pregătirii în vederea iminentei reveniri a Domnului Hristos, apostolul Petru îşi declară scopul urmărit prin aceasta: „Prea iubiţilor, aceasta este a doua epistolă pe care v-o scriu. În amândouă caut să vă trezesc mintea sănătoasă, prin înştiinţări, ca să vă fac să vă aduceţi aminte de lucrurile vestite mai dinainte de sfinţii prooroci şi de porunca Domnului şi Mântuitorului nostru, dată prin apostolii voştri.” (2 Petru 3:1,2).
Alarmat de faptul că mulţi mărturisitori ai aşteptării venirii lui Hristos nu se comportau la înălţimea mărturisirii lor, era intensa preocupare sufletească a lui Petru de a-i convinge pe credincioşi să acţioneze în armonie cu o gândire sănătoasă, purtându-se într-un mod corespunzător solemnităţii timpului: „Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea. De aceea, prea iubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină şi în pace.” (2 Petru 3:10-14).
Pentru a putea dori Ziua Domnului, fără ca această dorinţă bună să se transforme într-un vai pentru noi, ar fi bine să avem aşteptări realiste de la această zi şi să nu mai permitem cu nici un chip vreunei nelegiuiri să se găsească în viaţa noastră, ci în locul alergării după bogăţiile trecătoare ale acestei lumi să cultivăm cu sinceritate smerenia, dreptatea şi ascultarea de poruncile lui Dumnezeu. Atunci ne vom putea bucura în aşteptare şi vom putea primi cununa neprihănirii ce va fi dată tuturor ce vor fi iubit prin atitudine şi faptă venirea Domnului Isus. După o scurtă vreme de necaz, care va veni peste întreaga lume, ne vom putea bucura de împlinirea făgăduinţei lăsate de Dumnezeu copiilor Săi credincioşi prin intermediul profetului Maleahi: „Ei vor fi ai Mei, zice Domnul oştirilor, Îmi vor fi o comoară deosebită în ziua pe care o pregătesc Eu. Voi avea milă de ei cum are milă un om de fiul său, care-i slujeşte. Şi veţi vedea din nou atunci deosebirea dintre cel neprihănit şi cel rău, dintre cel ce slujeşte lui Dumnezeu şi cel ce nu-I slujeşte. Căci iată, vine ziua, care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi, vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură.
Dar pentru voi, care vă temeţi de numele Meu, va răsări Soarele neprihănirii şi tămăduirea va fi sub aripile Lui; veţi ieşi şi veţi sări ca viţeii din grajd…” (Maleahi 3:17,18; 4:1,2).

despre dreptate

Dreptatea e un concept care în zilele noastre pare să aibă corespondent mai mult în domeniul idealului decât al concretului. Zilnic apar noi relatări despre infracţiuni mici şi mari, despre delicte, fraude şi corupţie ce se ridică până la cele mai înalte nivele, în care sunt implicate adesea chiar cunoscute personalităţi ale vieţii publice. De la micii funcţionari, până la bancheri, parlamentari, miniştri şi şefi de state, scandalurile de corupţie se ţin lanţ, iar ceea ce răzbate la suprafaţă, ajungând la cunoştinţa publicului larg este doar vârful icebergului.
Paradoxal este însă faptul că locul unde oamenii renunţă la orice speranţă de dreptate şi cad pradă deznădejdii este tocmai cel special abilitat să facă dreptate: Tribunalele şi curţile de justiţie. După nenumărate întârzieri şi amânări se pronunţă adesea verdicte ce spulberă orice iluzie de dreptate, prin care cei vinovaţi trec drept nevinovaţi, iar cei nedreptăţiţi rămân cu sentimentul neputinţei şi cu gustul amar al înfrângerii…
Această stare de lucruri nu este un fenomen caracteristic doar timpurilor moderne ci constituie o realitate perenă ce este confirmată în istorie prin nenumărate exemple.
Biblia ne relatează că din cele mai vechi timpuri au domnit aceleaşi stări de lucruri, aceeaşi speranţă dezamăgită, pe care profetul biblic Isaia o descrie astfel:
“El se aştepta la judecată, şi când colo, iată sânge vărsat! – Se aştepta la dreptate şi când colo, iată strigăte de apăsare!” (Isaia 5:7)
Consecinţa acestei nedreptăţi universale este resimţită de locuitorii pământului, care trebuie să suporte blestemul pe care aceasta îl atrage după sine: “Ţara este tristă, sleită de puteri; locuitorii sunt mâhniţi şi tânjesc; căpeteniile poporului sunt fără putere, căci ţara a fost spurcată de locuitorii ei; ei călcau legile, nu ţineau poruncile şi rupeau legământul cel veşnic! De aceea mănâncă blestemul ţara şi sufăr locuitorii ei pedeapsa nelegiuirilor lor…” (Isaia 24:4-6)
Totuşi, în ciuda aşteptărilor dezamăgite, şi a nedreptăţii ce predomină pretutindeni, Biblia ne încurajează să nu ne pierdem încrederea în înaltul principiu al dreptăţii, care va triumfa în cele din urmă, chiar dacă în prezent pare a fi înăbuşit de nedreptate: “Şi să ştiţi că este o judecată.” (Iov 19:29).
Spre deosebire de judecăţile omeneşti, acea judecată este una obiectivă şi imparţială în care Dumnezeu Însuşi: “… judecă lumea cu dreptate şi popoarele cu nepărtinire.” (Psalm 9:8)
Această judecată va satisface dorinţa acelora care au însetat după dreptate în toate timpurile: “Şi atunci oamenii vor zice: ‘Da, este o răsplată… Este un Dumnezeu care judecă pe pământ!’ ” (Psalm 58:11)
Prin faţa acestei judecăţi se va perinda cazul fiecărui om care a trăit vreodată pe acest pământ, şi acolo vor fi cântărite gândurile, vorbele şi faptele oamenilor, chiar şi cele mai ascunse: “Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos.” (Romani 14:8 u.p.) “Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată şi judecata se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău.” (Eclesiastul 11:14.)
Cu privire la această judecată suntem informaţi că nu se face oricând şi oricum, ci că are un timp stabilit de Dumnezeu pentru ea. În unele cazuri judecata se face abia după moartea individului (“…oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata.” Evrei 9:27)
în timp ce în altele oamenii sunt judecaţi chiar în timpul vieţii lor: Belşaţar de exemplu a fost “cântărit şi găsit prea uşor” (Daniel 5:27) în timp ce era încă împărat al Babilonului. La judecată se judecă “vii şi morţii” (2 Timotei 4:1), cazul fiecăruia putând fi oricând chemat la judecată.
Pentru începerea acestei judecăţi există o zi rânduită de Dumnezeu: “A rânduit o zi în care va judeca lumea cu dreptate” (Faptele Apostolilor 17:31) iar despre aceasta Apostolul Petru spunea încă din zilele lui că era foarte aproape: “Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă…” (1 Petru 4:17).
Datorită marii Sale mile şi îndurări, Dumnezeu nu-i lasă pe oameni neavertizaţi cu privire la această judecată, ci le reaminteşte mereu de ea, în speranţa că ei vor realiza importanţa acesteia şi vor face pregătirea corespunzătoare în vederea ei, anunţând chiar momentul începerii ei. Această avertizare este atât de vastă şi de cuprinzătoare, încât este reprezentată printr-un înger zburând prin mijlocul cerului cu o solie universală ce trebuie vestită tuturor locuitorilor pământului: “Şi am văzut un alt înger care zbura prim mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: “Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!” (Apocalipsa 14:6,7)
Din momentul proclamării acestei solii care anunţă începerea judecăţii pentru pământeni, noi trăim în acea “zi a judecăţii” în care chiar cazurile celor vii vor fi analizate de Judecătorul universului, care hotărăşte cu dreptate viaţa sau moartea veşnică a fiecăruia.
Interesele veşnice ale fiecăruia dintre noi sunt în joc. Poate astăzi, poate mâine, sau cândva într-un viitor nu foarte îndepărtat, vom fi şi noi “cântăriţi” asemenea lui Belşaţar. S-ar putea oare să fim şi noi găsiţi prea uşor? Care este “greutatea” vieţilor noastre? Am trăit noi o viaţă dreaptă şi curată, aşa încât să putem ţine capul sus în ziua judecăţii (Ps.1:5), atunci când vom fi confruntaţi cu cele zece porunci – legea veşnică a lui Dumnezeu, care enunţă principiile dreptăţii Sale veşnice. Suntem noi cu adevărat “sfinţi” (1 Petru 1:16) şi “desăvârşiţi”, adică perfecţi (Matei 5:48), “fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfinţi şi fără prihană” (Efeseni 5:27), aşa cum este Tatăl nostru ceresc, pentru a putea avea parte de un loc în Cetatea Sfântă, despre care ştim că “Nimic întinat nu va intra în ea” (Apocalipsa 21:27)?
Ce constatăm atunci când comparăm viaţa noastră cu standardul de desăvârşire pus de Dumnezeu ca şi condiţie a mântuirii? Putem sta liniştiţi şi încrezători că am trăit în totul după voia Lui, sau constatăm că “fărădelegile mele se ridică deasupra capului meu; ca o povară grea, sunt prea grele pentru mine” (Psalm 38:4), fapt pentru care “… iată-ne înaintea Ta ca nişte vinovaţi, şi din această pricină nu putem sta înaintea Ta” (Ezra 9:15). Nu cumva ne încadrăm şi noi în descrierea făcută de Sfânta Scriptură omenirii: “Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu (Romani 3:23), “… şi nu mai este nici un om cinstit printre oameni” (Mica 7:2), “Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar” (Romani 3:10-12) ?
Compararea vieţii noastre cu ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la noi, s-ar putea să smulgă de pe buzele noastre acelaşi strigăt deznădăjduit ca al ucenicilor de odinioară: “Cine poate atunci să fie mântuit?”, iar răspunsul ce ni se dă este mereu acelaşi: “La oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă.” (Matei 19:25,26)
Dumnezeu, în marea Lui iubire, a făcut acest lucru posibil pentru noi prin iertarea pe care ne-o oferă din abundenţă şi fără plată prin Hristos: “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3:16). “Dar la tine este iertare, ca să fii de temut… căci la Domnul este îndurarea şi la El este belşug de răscumpărare!” (Psalm 130:3,7)
Această iertare nemeritată ce ni se oferă în dar, nu este doar o inestimabilă favoare, ci ne obligă la ascultare, ca dovadă că apreciem darul ce ni s-a făcut: “Şi Isus i-a zis: ‘Nici eu nu te osândesc. Du-te şi nu mai păcătui!’ ” (Ioan 8:12).
Pentru toţi acei care fructifică această şansă a mântuirii, ce le-a fost oferită cu un preţ atât de mare – însăşi viaţa Fiului lui Dumnezeu – crezând în Domnul Isus, căindu-se de păcatele lor, mărturisindu-le lui Dumnezeu şi renunţând la a le mai face, şi care încep apoi să “lucreze ca nişte oameni care au să fie judecaţi de o lege a slobozeniei” (Iacov 2:12), aşa încât “porunca Legii să fie împlinită în noi” (Romani 8:4), “mila biruieşte judecata” (Iacov 2:13).
Numai împăcându-ne cu Dumnezeu şi cu semenii noştri, aflând iertarea de păcate prin Hristos şi începând să trăim o viaţă curată şi sfântă, în ascultare desăvârşită de voia Lui, vom putea “să avem deplină încredere în ziua judecăţii” (1 Ioan 4:17) şi, asemenea Tatălui nostru ceresc, să fim “găsiţi neprihăniţi în cuvintele Noastre şi să ieşim biruitori când vom fi judecaţi” (Romani 3:4)
Este de o importanţă crucială pentru noi să cunoaştem “vremea cercetării noastre” (Luca 19:44) iar pentru că “acum e vremea potrivită, acum e ziua mântuirii” (2 Corinteni 6:2) să ne numărăm printre acei înţelepţi a căror inimă “cunoaşte şi vremea şi judecata” (Eclesiastul 8:5) şi care pregătindu-se în vederea ei prin ascultarea de cuvintele Mântuitorului, vor fi “mântuiţi prin judecată” (Isaia 1:27), “rămânând în picioare după ce vor fi biruit totul” (Efeseni 6:13).
Fie ca atunci când dreptatea deplină a lui Dumnezeu va fi satisfăcută prin judecată, ea să-şi aibă corespondentul şi în viaţa ta, stimate cititor, aşa încât să poţi fi găsit vrednic de acea viaţă mai bună pe “noul pământ în care locuieşte neprihănirea” (2 Petru 3:13). Dar dacă vrei să te bucuri acolo de dreptate deplină a lui Dumnezeu împreună cu cei neprihăniţi, trebuie să începi neîntârziat să trăieşti în această dreptate aici şi acum! Du Dumnezeu vei birui, căci El “poate să vă păzească de orice cădere şi să vă facă să vă înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale!” (Iuda 24).