Psalm 20. (briefly).

Psalmul 20

Este o urare, compusă de David, pentru a fi adresată regelui, atunci când acesta pleca la luptă. Versetul 7 este indiciul că este vorba despre luptă. Participă întreaga adunare, care rostește primele șase versete, apoi un levit sau un conducător al serviciului de închinare, apoi, din nou, adunarea. Ce impresionant și plăcut să vezi, înainte de plecarea la război, cum regele, puternicul rege, vine înaintea lui Dumnezeu, recunoscându-și dependența de El, aducând jertfe și cerând călăuzirea Lui!

Dumnezeu este cel care intervine în luptă. Aceasta este convingerea lui Israel. Aceasta este caracteristica acestui mic popor, care se încrede mai mult în Dumnezeu decât în armata sa (care, totuși, trebuie să existe). Psalmul este reflectat și în 2 Cronici 20: probabil că a fost și atunci recitat.
Ultimul verset formează baza pentru urarea care se folosește și acum în țările monarhice: „God Save the King/Queen”.


Adunarea recunoaște că regele este reprezentantul lor. Victoria lui este și victoria lor. Viața lui este și viața lor. Ce frumos ar fi dacă ar înțelege fiecare membru că liderul lor, indiferent cine este, îi reprezintă. Pentru el trebuie să se roage. Pe el trebuie să-l susțină. Pentru el trebuie să mijlocească.


Cuvintele acestui psalm cred că, într-o anumită formă, au fost rostite de către îngeri atunci când Domnul lor, și al nostru, Isus Hristos, a hotărât să coboare pe pământ. În marea luptă.

Din acest unghi, ele sunt ca o profeție: jertfa adusă de Hristos (adică chiar trupul Său), urmau să fie primite de către Dumnezeu.