despre Isus...

Revenind la Capernaum, Isus n-a mers la locul cunoscut unde învăţase pe oameni, ci împreună cu ucenicii a căutat în linişte casa care trebuia să fie căminul Său trecător. În timpul rămânerii Sale în Galilea, luase ca ţintă instruirea ucenicilor mai mult decât lucrarea pentru mulţime.

În călătoria prin Galilea, Hristos încercase din nou să pregătească mintea ucenicilor pentru evenimentul care Îi stătea înainte. El le-a spus că trebuie să se urce la Ierusalim pentru a fi dat la moarte şi apoi să învieze. Şi a adăugat o avertizare ciudată şi solemnă: avea să fie trădat şi dat pe mâna vrăjmaşilor. Ucenicii n-au înţeles cuvintele Sale nici de astă dată. Deşi deasupra lor se abătuse umbra unei mari întristări, în inima lor se strecurase un spirit de rivalitate. Se certau între ei, fiecare dorind să fie socotit mai mare în împărăţie. Ei credeau că pot să ascundă de Isus această ceartă, de aceea n-au stat ca de obicei aproape de El, ci s-au înşirat în urmă, aşa ca atunci când au intrat în Capernaum, El era înaintea lor. Isus le citea gândurile şi dorea să le dea sfaturi şi dorea să-i înveţe. Dar pentru aceasta a aşteptat un moment de linişte, când inimile lor să se deschidă pentru a primi cuvintele Sale.

Curând după intrarea Lui în oraş, cel ce striga darea pentru templu a venit la Petru cu întrebarea: "Învăţătorul vostru nu plăteşte darea?" Tributul acesta nu era o taxă civilă, ci o contribuţie religioasă, pe care fiecare iudeu era dator să o plătească anual pentru întreţinerea templului. Refuzul de a plăti acest tribut era socotit ca o dovadă de necredincioşi faţă de templu - după socoteala rabinilor, un păcat foarte mare. Atitudinea Mântuitorului faţă de legile rabinilor şi felul Său de a mustra pe faţă pe cei ce apărau tradiţia le ofereau un pretext pentru a-L acuza că El caută să desfiinţeze serviciul templului. Acum vrăjmaşii au văzut ocazia de a-L discredita. Ei au găsit un aliat potrivit în cel ce strângea darea.

Dar Petru a înţeles numai în parte ce urmărea cel care-l întrebase. Erau categorii de oameni scutiţi de plata dării. În templul lui Moise, când leviţii fuseseră puşi deoparte pentru slujba în sanctuar, nu li s-a dat nici o moştenire în mijlocul ţării. Domnul a zis: "Levi n-are nici o parte din moşie nici moştenire cu fraţii lui; Domnul este moştenirea lui". Deut 10,9. În zilele lui Hristos, preoţii şi leviţii erau încă priviţi ca devotaţi templului în mod deosebit şi nu li se cerea să contribuie anual pentru întreţinerea lui. Şi profeţii erau scutiţi de dare. Cerând tribut de la Isus, rabinii înlăturau orice pretenţie a Lui că ar fi profet sau învăţător şi Îl tratau ca pe orice persoană de rând. Dacă ar fi refuzat să plătească darea, ar fi însemnat că nu Se poartă credincios faţă de templu; iar, pe de altă parte, dacă plătea, lucrul acesta ar fi putut fi folosit ca o justificare pentru refuzul lor de a-L recunoaşte ca profet.

Numai cu puţin înainte, Petru recunoscuse pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, dar acum pierduse o ocazie de a scoate în evidenţă originea divină a Învăţătorului său. Prin răspunsul său, că Isus va plăti darea, el a întărit de fapt părerea greşită pe care preoţii şi conducătorii căutau să o răspândească.

Când Petru a intrat în casă, Mântuitorul nu a făcut nici o aluzie la cele întâmplate, ci a întrebat: "Ce crezi, Simone? Împăraţii pământului de la cine iau dări sau biruri, de la fiii lor, sau de la străini?" Petru a răspuns: "De la străini". Şi Isus a zis: "Aşadar, fiii sunt scutiţi". În timp ce de la locuitorii unei ţări se cereau taxe pentru susţinerea regelui, copiii monarhului erau scutiţi. Aşa şi lui Israel, pretinsul popor al lui Dumnezeu, i se cerea să susţină serviciul Său; dar Isus, Fiul lui Dumnezeu, nu se găsea sub această obligaţie. Dacă preoţii şi leviţii erau scutiţi datorită legăturilor cu templul, cu atât mai mult Acela pentru care templul era casa Tatălui Său.

Dacă Isus ar fi plătit birul fără nici un protest, ar fi recunoscut justeţea acestei pretenţii şi în felul acesta ar fi tăgăduit divinitatea Sa. Dar, deşi a socotit că e bine să împlinească cererea, a combătut pretenţia pe care era întemeiată. Procurând mijloace pentru a plăti darea, El a dat dovadă despre originea Sa divină. El S-a manifestat ca fiind una cu Dumnezeu şi prin urmare nu avea aceleaşi obligaţi ca un supus oarecare al stăpânirii.

"Du-te la mare", a îndrumat El pe Petru, "aruncă undiţa şi vei trage afară peştele care va veni întâi; deschide-i gura şi vei găsi în ea o monedă pe care ia-o şi dă-le-o pentru Mine şi pentru tine." Deşi El îmbrăcase natura Sa dumnezeiască cu natura omenească, în minunea aceasta Şi-a dat pe faţă slava. Era evident că El era Cel care declarase prin David: "Ale Mele sunt toate dobitoacele pădurilor, toate fiarele munţilor cu miile lor. Eu cunosc păsările de pe munţi şi tot ce se mişcă pe câmp este al Meu. Dacă Mi-ar fi foame nu ţi-aş spune ţie, căci a Mea este lumea şi tot ce se cuprinde în ea". Ps.50,10-12.

Cu toate că a arătat lămurit că nu avea obligaţia de a plăti darea, Isus nu s-a luat la ceartă cu iudeii cu privire la acest lucru, deoarece ei ar fi interpretat greşit cuvintele Sale şi le-ar fi îndreptat împotriva Sa. Ca să nu dea pricină de poticnire prin neplata dării, El a făcut lucrul acesta care de drept nu I s-ar fi putut cer. Învăţătura aceasta urma să fie de mare însemnătate pentru ucenici. În curând urmau să aibă loc schimbări însemnate în relaţia lor cu serviciul de la templu şi Hristos i-a învăţat să nu se aşeze împotriva ordinei stabilite fără să fie nevoie. Pe cât era posibil ei trebuiau să nu dea nici un prilej de răstălmăcire a credinţei lor. Deşi creştinii nu trebuie să sacrifice nici un principiu al adevărului, ei trebuie să evite cearta ori de câte ori lucrul acesta e cu putinţă.

Când Hristos şi ucenicii erau singuri în casă, în timp ce Petru plecase la mare, Isus i-a chemat pe ceilalţi şi a întrebat: "Despre ce vorbiţi uni cu alţi pe drum?" Prezenţa lui Isus şi întrebarea Lui i-au făcut să vadă lucrurile într-o lumină cu totul deosebită de aceea în care le văzuseră când se certau pe drum. Ruşinea şi sentimentul de vinovăţie i-au făcut să tacă. Isus le spusese că El trebuie să moară pentru mântuirea lor, iar ambiţia lor egoistă era într-un dureros contrast cu iubirea Lui neegoistă.

Când Isus le spusese că El trebuie să moară şi să învieze, căutase să-i atragă într-o discuţie cu privire la marea încercare a credinţei care le stătea înainte. Dacă ar fi fost gata să primească ce dorea El să le facă cunoscut, ar fi fost scutiţi de o durere şi o disperare grozavă. Cuvintele Lui le-ar fi adus mângâiere în ceasul întristării şi descurajării. Cu toate că vorbise aşa de lămurit despre ceea ce Îl aştepta, faptul că amintise că va merge curând în Ierusalim le aprinsese iar speranţa că împărăţia va fi întemeiată. Lucrul acesta dusese la cearta cu privire la cine va ocupa cele mai înalte funcţii. Când Petru a revenit de la mare, ucenicii i-au spus şi lui despre întrebarea Mântuitorului, şi în cele din urmă unul a îndrăznit să întrebe pe Isus: "Cine este mai mare în Împărăţia Cerurilor?" Mântuitorul a adunat în jurul Său pe ucenici şi le-a spus: " Dacă vrea cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă din toţi, servul tuturor" Aceste cuvinte erau atât de solemne şi impresionante, dar ucenicii erau departe de a le înţelege. Ei nu puteau să vadă ceea ce înţelegea Hristos. Nu înţelegeau natura Împărăţiei lui Hristos şi această neştiinţă era cauza certurilor lor. Dar adevărata cauză era mai profundă. Explicând natura Împărăţiei Sale, Hristos ar fi putut stinge cearta; dar acesta n-ar fi înlăturat cauza. Chiar după ce ar fi primit cunoştinţă deplină, problema cu privire la întâietate ar fi reînnoit neînţelegerea. În felul acesta ar fi adus dezastru asupra biserici după plecarea lui Hristos. Cearta pentru locul cel mai de frunte era lucrarea aceluiaşi spirit care începuse marea luptă din lumile de sus şi care coborâse pe Hristos din cer ca să moară. În faţa Sa El a văzut pe Lucifer, 'fiul zorilor", întrecând în slavă pe toţi îngerii care înconjurau tronul şi unit prin legăturile cele mai strânse cu Fiul lui Dumnezeu. Lucifer spusese: "Voi fi ca Cel Prea Înalt" [Is.14,12.14], şi dorinţa după înălţare de sine adusese ceartă în curţile cereşti şi făcuse să fie alungată o mare parte din oştile lui Dumnezeu. Dacă Lucifer ar fi dorit cu adevărat să fie asemenea cu Cel Prea Înalt, n-ar fi dezertat niciodată de la locul ce i se dăduse în cer, deoarece spiritul Celui prea Înalt se dă pe faţă în lucrarea neegoistă. Lucifer dorea puterea lui Dumnezeu, dar nu caracterul Lui. El căuta pentru sine locul cel mai de frunte şi orice fiinţă care e stăpânită de spiritul lui face la fel. În felul acesta, înstrăinarea, dezbinarea şi cearta ajung inevitabile. Stăpânirea ajunge premiul celui mai tare. Împărăţia lui Satana este o împărăţie a forţei; fiecare îi socoteşte pe toţi ceilalţi ca o piedică pentru înaintarea sa, sau ca o treaptă pe care călcând să ajungă la un loc mai înalt.

În timp ce Lucifer socotea ca un lucru de apucat să fie egal cu Dumnezeu, Hristos, Cel Proslăvit, "S-a dezbrăcat de Sine Însuşi şi a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte pe cruce". Fil.2,7.8. Acum crucea era chiar în faţa Sa; şi propriii Săi ucenici erau aşa plini de gânduri egoiste - de însuşi principiul împărăţiei lui Satana - încât nu puteau să simtă ca Domnul lor sau măcar să-L înţeleagă atunci când El vorbea despre umilirea Sa pentru ei.

Foarte duios, dar cu multă solemnitate, Isus încerca să îndrepte răul. El a arătat care este principiul care stăpâneşte în cer şi în ce constă adevărata mărire, aşa cum este apreciată după etalonul curţilor de sus. Cei care erau mânaţi de îngâmfare şi dorinţă de înălţare de sine se gândeau mai mult al ei şi la răsplata pe care trebuia să o primească decât la felul în care trebuia să reîntoarcă lui Dumnezeu darurile pe care le primiseră. Ei nu puteau să aibă loc în Împărăţia Cerurilor, deoarece erau asemenea celor din rândurile lui Satana.

Înainte de onoare este umilinţa. Pentru a sta într-un loc înalt înaintea oamenilor, Dumnezeu alege pe lucrătorul care asemenea lui Ioan Botezătorul, ia un loc umil în faţa lui Dumnezeu. Ucenicul care seamănă mai mult unui copil este lucrătorul care are mai mult succes în lucrarea lui Dumnezeu. Inteligenţele cereşti pot să conlucreze cu acela care nu caută să-şi înalţe eul, ci să salveze sufletele. Acela care simte mai mult nevoia după ajutorul divin va stărui mai mult ca să-l aibă; iar Duhul Sfânt îi va descoperi pe Isus, care va întări şi va înălţa sufletul. În urma comuniunii cu Hristos, el pleacă să lucreze pentru cei ce pier în păcatele lor. El este uns pentru misiunea sa şi are succes acolo unde mulţi învăţaţi şi intelectuali se dau bătuţi.

Dar când oamenii se înalţă, gândind că ei sunt necesari pentru ca marele plan al lui Dumnezeu să aibă succes, Domnul face să fie înlăturaţi. Se face dovada că Dumnezeu nu este dependent de ei. Lucrarea nu încetează din cauza îndepărtării lor, ci merge mai departe cu putere şi mai mare.

Nu era destul pentru ucenicii lui Isus să fie instruiţi cu privire la natura Împărăţiei Sale. Ceea ce le trebuia era o transformare a inimii care să-i aducă în armonie cu principiile ei. Chemând la sine un copilaş, Isus l-a aşezat în mijlocul lor, apoi, strângându-l cu gingăşie în braţe, El a zis: "Dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor". Simplitatea, uitarea de sine şi iubirea plină de încredere ale copilaşilor sunt însuşiri pe care cerul le apreciază. Acestea sunt caracteristicile adevăratei măriri.

Isus a explicat din nou ucenicilor că Împărăţia Sa nu este caracterizată prin fast şi strălucire pământească. La picioarele lui Isus orice deosebiri sunt uitate. Bogatul şi săracul, învăţatul şi neînvăţatul se întâlnesc fără gând de castă sau întâietate lumească. Toţi se întâlnesc ca fiinţe răscumpărate prin sânge, la fel de dependente de Acela care i-a mântuit pentru Dumnezeu.

Sufletul sincer şi umilit e preţios înaintea lui Dumnezeu. El pune semnul Său asupra oamenilor, nu după rang nici după bogăţia lor, nici după mărimea inteligenţei lor, ci după felul în care ei sunt una cu Hristos. Domnul slavei este mulţumit cu cei umiliţi şi blânzi cu inima. "Tu îmi dai", zicea David, "scutul mântuirii Tale... şi îndurarea Ta" - ca o trăsătură a caracterului omenesc - , "mă face mare". Ps 18,35.

"Oricine va primi un copilaş ca acesta în Numele Meu", a zis Isus, "Mă primeşte pe Mine; şi oricine mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine". "Aşa vorbeşte Domnul: 'Cerul este scaunul Meu de domnie şi pământul aşternutul picioarelor Mele!'" "Iată spre cine îmi voi îndrepta privirile: spre cel ce suferă şi are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de Cuvântul Meu". Is. 66,1.2.

Cuvintele Mântuitorului au trezit în ucenici un simţământ de neîncredere în ei înşişi. Deşi răspunsul dat nu viza în mod direct pe cineva anume, Ioan a început să se întrebe dacă într-o anumită împrejurare purtarea lui fusese corectă. Cu spirit ca de copil, el a adus această problemă înaintea lui Isus: "Învăţătorule", a zis el, "noi am văzut pe un om scoţând draci în numele Tău; şi l-am oprit pentru că nu mergea după noi".

Iacob şi Ioan erau de părere că îl opriseră pe omul acela pentru a-i da onoare Domnului lor; dar acum au început să vadă că de fapt erau geloşi pentru persoana lor. Ei şi-au recunoscut greşeala şi au primit mustrarea lui Isus. "Nu-l opriţi, fiindcă nu este nimeni care să facă minuni în numele Meu şi să mă poată grăi de rău îndată după aceea". Nimeni din cei care într-un fel oarecare s-au arătat prietenoşi faţă de Isus nu trebuiau să fie dispreţuiţi. Mulţi fuseseră adânc mişcaţi de caracterul şi lucrarea lui Hristos şi inimile lor se deschideau în credinţă faţă de El; şi ucenicii care nu puteau cunoaşte motivele, trebuiau să fie cu băgare de seamă pentru a nu descuraja asemenea suflete. Când Isus urma să fie personal printre ei, iar lucrarea să fie lăsată în mâinile lor, nu trebuiau să-şi îngăduie un spirit mărginit, exclusivist, ci să dea pe faţă aceeaşi iubire cuprinzătoare pe care o văzuseră la Învăţătorul lor.

Faptul că cineva nu se potriveşte în totul cu părerile sau ideile noastre personale nu ne va îndreptăţi să-i interzicem să lucreze pentru Domnul. Hristos este marele Învăţător; noi nu trebuie să judecăm sau să poruncim, ci fiecare din noi să stea cu umilinţă la picioarele lui Isus şi să înveţe de la El. Fiecare suflet pe care Dumnezeu l-a făcut binevoitor este un canal prin care Hristos Îşi va descoperi iubirea Sa iertătoare. Cât de atenţi ar trebui să fim, ca nu cumva să descurajăm pe vreunul dintre purtătorii de lumină de la Dumnezeu şi astfel să împiedicăm razele cu care El ar vrea să lumineze lumea! Asprimea sau răceală arătată de ucenici faţă de o persoană pe care o atrage Hristos - au act de felul acesta săvârşit de Ioan când a interzis unui om să facă minunea în numele lui Hristos - ar putea avea ca rezultat întoarcerea acelui om la calea vrăjmaşului, cauzând în felul acesta pierderea unui suflet. Cu privire la cel care ar putea face aşa ceva, Isus a zis: "Ar fi mai bine pentru el să i se lege de gât o piatră mare, de moară şi să fie aruncaţi în mare". Şi a adăugat: "Dacă mâna ta te face să păcătuieşti, taie-o; este mai bine pentru tine să intri ciung în viaţă, decât să ai două mâini şi să mergi în gheenă, în focul care nu se stinge. Dacă piciorul tău te va face să cazi în păcat, taie-l; este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop, decât să ai două picioare şi să fi aruncat în gheenă". Marcu 9,43-45.

Care era motivul pentru care Isus vorbea atât de hotărât? Deoarece "Fiul omului a venit să mântuiască ce era pierdut". Trebuie să arete ucenicii lui Isus mai puţină atenţie faţă de semenii lor decât a arătat Maiestatea cerului ? Fiecare fiinţă a costat un preţ nemărginit şi deci cât de grozav e păcatul de a îndepărtat un suflet de la Hristos, aşa încât pentru el iubirea, umilinţa şi suferinţele Mântuitorului să fie zadarnice !

"Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire". Matei 18,7. Lumea, inspirată de Satana, se va împotrivi cu siguranţă urmaşilor lui Hristos şi va căuta să le distrugă credinţa; dar vai de acela care a luat numele lui Hristos şi totuşi este găsit făcând această lucrare! Domnul nostru suferă ocară pentru aceia care pretind că-L servesc, dar reprezintă rău caracterul Său; şi astfel mulţi oameni sunt amăgiţi şi duşi pe căi rătăcite.

Orice obicei sau acţiune care ar conduce la păcat şi care ar aduce ocară asupra lui Hristos ai fi mai bine îndepărtat, ori care ar fi sacrificiul. Ceea ce dezonorează pe Dumnezeu nu poate fi folositor pentru nimeni. Binecuvântarea cerului nu poate să însoţească pe un om care calcă principiile veşnice ale dreptăţii. Şi un singur păcat cultivat cu plăcere este îndestulătoare pentru a produce degradarea caracterului şi pentru a rătăci pe alţii. Dacă piciorul sau mâna trebuie tăiate şi chiar ochiul trebuie scos pentru a scăpa trupul de moarte, cu cât mai mult ar trebui să fie îndepărtat păcatul, care aduce moartea veşnică !

La serviciul ritual se adăuga sare la fiecare jertfă. Aceasta, asemenea jertfei de tămâie, însemna că numai neprihănirea lui Hristos putea face ca serviciul să fie primit de Dumnezeu. Referindu-se la această practică, Isus a zis: "Orice jertfă va fi sărată cu sare". "Să aveţi sare în voi înşivă şi să trăiţi în pace uni cu alţii". Toţi cei ce vor să se prezinte ca "jertfă vie, sfântă plăcută lui Dumnezeu" [Rom. 12,1] trebuie să primească sarea mântuitoare, neprihănirea Mântuitorului nostru. Atunci ei devin "sarea pământului", care în mijlocul oamenilor ţin răul pe loc aşa cum sarea fereşte de stricăciune. Matei 5,13. Dar dacă sarea şi-a pierdut gustul, dacă temerea de Dumnezeu este numai din gură, fără să cuprindă şi iubirea lui Hristos, nu e nici o putere spre bine în aceasta. Acea viaţă nu poate exercita nici o influenţă mântuitoare asupra lumii. Energia şi capacitatea voastră de a ajuta dezvoltarea Împărăţiei Mele, zice Isus, depinde de primirea Duhului Meu. Voi trebuie să fiţi părtaşi la harul Meu, pentru a fi un miros de viaţă spre viaţă. Atunci nu va mai fi nici rivalitate, nici căutarea interesului propriu, nici dorinţa după locul cel mai de frunte. Voi trebuie să aveţi iubirea aceea care nu caută folosul său, ci binele altuia.

Păcătosul care se pocăieşte să-şi aţintească deci ochii asupra "Mielului lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii" [Ioan 1,29]; şi prin privire se schimbă. Teama lui e preschimbată în bucurie, îndoielile în nădejde. Se dă pe faţă recunoştinţa. Inima de piatră e sfărâmată. Un val de iubire inundă sufletul. Hristos este în el ca un izvor de viaţă care ţâşneşte în viaţa veşnică. Când vedem pe Isus, Om al durerii, obişnuit cu suferinţa, lucrând să salveze ce era de pierdut, dispreţuit, batjocorit, luat în râs, alungat din cetate în cetate până Şi-a încheiat misiunea, când privim la el în Ghetsemani, asudând cu picături de sânge, şi pe cruce, murind în agonie - când vedem acestea, eul nu mai pretinde să fie recunoscut. Privind la Isus, ne vom ruşina de răceala noastră, de letargia şi egoismul nostru. Vom fi voioşi să fim orice sau nimic, aşa încât să putem servi pe Domnul din inimă. Ne vom bucura atunci să purtăm crucea în urma lui Isus, să îndurăm încercările, ocara sau persecuţia pentru Numele Lui cel scump.

"Noi, care suntem tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi şi să nu ne placem nouă înşine." Rom. 15,1. Nici o fiinţă care crede în Hristos, chiar dacă credinţa sa ar putea să fie slabă şi paşii săi să se clatine ca ai unui copilaş, nu ar trebui să fie puţin apreciată. Prin tot ce ne dă nouă un avantaj asupra altuia - fie bună creştere şi privilegii, nobleţe de caracter, educaţie creştină, experienţă religioasă - suntem datori faţă de cei mai puţin privilegiaţi; pe cât ne stă în putinţă, să îi ajutăm şi să-i servim. Dacă suntem tari, să înălţăm braţul celor slabi. Îngeri ai măririi, care văd pururea faţa Tatălui din cer, sunt bucuroşi să servească celor mai mici ai Lui. Fiinţe tremurânde care au multe trăsături de caracter nepotrivite, sunt în grija lor deosebită. Îngerii sunt totdeauna prezenţi acolo unde sunt mai necesari, alături de cei ce au de dus lupta cea mai grea cu eul şi al căror mediu de viaţă este mai descurajator. Şi în această servire, adevăraţii urmaşi ai lui Hristos vor colabora.

Dacă unul dintre aceşti micuţi va fi biruit şi va greşi împotriva ta, datoria ta e să cauţi îndreptarea lui. Nu aştepta ca el să facă prima încercare de împăcare. "Ce credeţi?" a zis Isus, "dacă un om are o sută de oi şi se rătăceşte una dintre ele, nu lasă el pe cele nouăzeci şi nouă pe munţi şi se duce să caute pe cea rătăcită? Şi dacă se întâmplă să o găsească, adevăr vă spun, că are mai mare bucurie de ea, decât de cele nouăzeci şi nouă care nu se rătăciseră. Tot aşa, nu este voia Tatălui vostru din ceruri să piară unul măcar din aceşti micuţi".

În umilinţă, luând seama "la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu" [Gal.6,1], mergi ca cel greşit şi "spune-i între tine şi el singur". Nu-l expune ruşinii punând greşeala lui în faţa altora şi nu aduce ocară asupra lui Hristos făcând să fie cunoscut în public păcatul sau greşeala unuia care poartă numele Lui. Deseori adevărul trebuie să fie spus clar către cel care a greşit; el trebuie condus să-şi vadă greşeala, ca să poată să se îndrepte. Dar nu trebuie să-l judeci sau să-l condamni. Nu încerca să te îndreptăţeşti. Toată străduinţa ta să fie pentru îndreptarea lui. În tratarea rănilor sufletului, este necesară atingerea cea mai delicată şi sensibilitatea cea mai aleasă. Numai iubirea care se revarsă de la Cel ce a suferit pe Golgota poate izbuti în împrejurarea aceasta. Fratele să arete o iubire plină de înţelegere faţă de fratele său, ştiind că dacă izbuteşte, va "mântui un suflet de la moarte" şi va "acoperi o sumedenie de păcate". Iacov 5,20.

Dar chiar şi încercarea această poate să nu izbutească. Atunci, a zis Isus: "mai ia cu tine unul sau doi". S-ar putea ca influenţa lor unită să izbutească acolo unde a celui dintâi a fost fără succes. Nefiind amestecaţi în neînţelegerea aceea, ei vor putea fi mai nepărtinitori şi faptul acesta va da mai multă greutate sfatului faţă de cel greşit.

Dacă nu vrea să asculte de ei, atunci şi numai atunci să fie pusă problema înaintea întregii biserici. Membrii bisericii, ca reprezentanţi ai lui Hristos, să se unească în rugăciune şi să stăruiască cu iubire ca cel care a greşit să fie îndreptat. Duhul Sfânt va vorbi prin servii Săi, stăruind de cel rătăcit să se întoarcă la Dumnezeu. Apostolul Pavel, vorbind sub inspiraţie, zice: "Ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu". 2 Cor. 5,20. Cel care leapădă această invitaţie a rupt legătura care-l unea de Hristos şi în felul acesta s-a rupt de părtăşia cu biserica. De aici înainte, a zis Isus, "să fie pentru tine ca un păgân şi un vameş". Dar fratele acela nu trebuie să fie privit ca şi cum nu ar mai avea drept la mila lui Dumnezeu. Să nu fie dispreţuit sau neglijat de către fraţii lui de mai înainte, ci să fie tratat cu duioşie şi compătimire, ca una din oile pierdute pe care Hristos o căuta pentru a o aduce la staulul Său.

Învăţătura dată de Hristos cu privire la felul cum trebuie să ne purtăm cu cei greşiţi repetă într-o formă mai concretă învăţătura dată lui Israel de Moise: "Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta; să mustri pe aproapele tău, ca să nu te încarci cu un păcat din pricina lui". Lev.19,17. Adică, acela care neglijează datoria pe care i-a încredinţat-o Hristos, de a încerca să-l îndrepte pe cei care sunt în rătăcire şi păcat, se face părtaş de păcat. Pentru relele pe care le-am fi putu împiedica suntem răspunzători, ca şi când noi le-am fi înfăptuit.

Noi trebuie să discutăm personal cu cel care a greşit şi să-i arătăm greşeala pe care a făcut-o. Nu trebuie să facem din acesta un obiect al discuţiilor şi criticilor între noi; nici chiar după ce acest caz a fost prezentat înaintea bisericii, nu avem libertatea să repetăm lucrul acesta către alţii. Cunoaşterea greşelilor săvârşite de creştini va fi o piatră de poticnire pentru lumea necredincioasă, şi stăruind asupra acestor lucruri, noi nu avem decât de păgubit, căci privind suntem transformaţi şi ajungem să ne asemănăm cu ceea ce a constituit obiectul atenţiei noastre. În timp ce căutăm să îndreptăm greşelile unui frate, Spiritul lui Hristos ne va conduce să-l apărăm cât mai mult cu putinţă de criticile oricui, chiar şi ale propriilor săi fraţi şi cu atât mai mult de mustrările lumii necredincioase. Noi înşine greşim şi avem nevoie de mila şi de iertarea lui Hristos, şi El ne îndeamnă să ne purtăm unul cu altul aşa cum dorim să Se poarte El cu noi.

"Orice veţi lega pe pământ, va fi legat şi în ceruri; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat şi în cer". Voi lucraţi ca trimişi împuterniciţi ai cerului, şi efectele lucrării voastre sunt pentru vecie.

Dar noi nu suntem lăsaţi să ducem singuri această răspundere mare. Acolo unde Cuvântul Său e ascultat cu inima sinceră, Hristos este de faţă. El este prezent nu numai în adunările bisericii, ci oriunde se adună în numele Său oricât de puţini ucenici, va fi şi El acolo. El zice: "Dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri".

Isus zice: "Tatăl Meu care este în ceruri", amintind astfel ucenicilor că, deşi prin natura Sa omenească, El este legat de ei, este părtaş la încercările lor şi simpatizează cu ei în suferinţele lor, prin natura Sa dumnezeiască este legat de tronul Celui Nemărginit. Minunată asigurare! Inteligenţele cereşti se unesc cu oamenii în iubire şi acţiune pentru a salva ce a fost pierdut. Şi toată puterea cerului este făcută să se unească cu iscusinţa omenească pentru a atrage suflete la Hristos.