Ioan 6
Tot ceea ce e descris în capitolul 6 are loc în două zile, în Galileea. Aici hrăneşte 5000 de oameni (imposibil de multiplicat placebo la aşa masă de oameni – exemplu cu povestea împăratului dezbrăcat); apoi Isus merge pe apă. A doua zi, în sinagogă (posibil Sabat??), rosteşte predica despre Pâinea vieţii, în urma căreia mulţi ucenici pleacă de lângă El, cu excepţia celor 12.
Ioan 6:1-16, Hrănirea celor 5000
Versetul 1
După aceea. În Evanghelia a patra expresia aceasta arată în general că trecuse o considerabilă perioadă de timp de la evenimentele narate mai înainte şi nu înseamnă în mod necesar că incidentul care este pe punctul de a fi narat a avut loc imediat după cele precedente (cf. cap. 5,1; 7,1 ... Potrivit cu cronologia adoptată de acest comentariu cap. 6 este datat cam pe vremea Paştelui (vezi v. 4) anului 30 d.Hr.
S-ar putea să fi observat că din cele patru sărbători de Paşte ale timpului lucrării lui Isus, acesta este singura pe care El nu a sărbătorit-o la Ierusalim. Ioan, într-adevăr, ia notă îngrijită de sărbătorile acestea şi menţionează participarea lui Isus la fiecare din celelalte (vezi cap.2,13: 5,1; 12,1.12). Poate, cel puţin în parte, el intenţiona ca naraţiunea din cap. 6 să marcheze acest sezon pascal şi să explice de ce Isus nu a mers la Ierusalim. Lucru şi mai important, evenimentele din cap. 6 explică cum oamenii din Galileea, cândva atât de doritori să-L urmeze pe Isus (vezi la Marcu 1,44.45; 3,7-12; Ioan 4,45), s-au întors acum împotriva Lui (vezi la Ioan 6,66), aşa cum, cu un an înainte, conducătorii din Ierusalim se întorseseră împotriva Lui (vezi la cap. 5,1). Aşa cum acel singur incident pusese capăt lucrării Lui iudeene, tot aşa evenimentele din cap. 6 marchează sfârşitul lucrării Lui publice în Galileea (vezi la Matei 15,21).
a. Galileea. Isus e în Galileea, unde Ioan descrie puţine întâmplări: nunta din Cana, vindecarea fiului slujbaşului împărătesc, Ioan 6 şi Ioan 21. La Ioan, majoritatea acţiunii are loc în Ierusalim şi împrejurimi.
b. Dincolo de marea. Adică, de la Capernaum.
c. Pustia. Era apropierea Paştelui – aşa se explică mulţimea în pustie (pregătită pentru pelerinaj), ce-L urma pe Isus pentru că L-au văzut făcând minuni (6:2). Când e vorba de Paşte, se vorbeşte de cruce şi Cina Domnului. Aici avem aluzii la Exod: Num 11, Moise e în pustie cu poporul înfometat; se întreabă cum poate fi hrănit poporul (Num 11:13) – 6:5; apoi poporul este hrănit.
d. Tiberiadei. Ioan era unicul scriitor biblic care se referă la Lacul Galileii ca Marea Tiberiadei (vezi şi cap. 21,1). Aceasta ar putea reflecta faptul că el a scris Evanghelia sa probabil, la câteva decade după celelalte, şi numele Tiberiada, aplicat la lac, era fără îndoială folosit mai pe larg atunci de cum fusese mai înainte. Pe vremea lui Isus, cetatea Tiberiadei, de la care lacul şi-a luat numele, fusese zidită de Iord Antipa şi, în consecinţă, lacul nu era încă cunoscut, cel puţin în general, sub acel nume.
Versetul 2-4
a. Oamenii veneau după Isus, pentru că Isus făcuse/făcea vindecări...
b. Gloata vine la Isus – e atrasă de EL. Biserica ce-L înalţă pe Isus, va atrage şi ea, va fi binevoitoare ca şi El.
c. Şedea ... pe munte. Seamănă foarte bine cu descrierea lui Matei, despre predica de pe Munte (Mat 5:1) – un amfiteatru natural. Locul era nelocuit/pustiu.
d. Paştele – al 3- lea petrecut de Isus în lucrarea Sa.
Versetul 5 - 7
a. Filip şi Andrei. Sunt foarte activi în Evanghelia lui Ioan. Isus vorbeşte aici cu Filip, el fiind din Betsaida (1:44), de unde era şi Andrei şi Petru, localitate foarte aproape de locul unde erau adunaţi.
b. Minunea – întrebarea despre soluţia omenească face şi mai puternică relatarea la minunea divină petrecută aici. Nu este nici o sibmolistică în numerele amintite (5000, 200, 5 şi 2). Întrebarea Domnului era menită să pună la încercare credinţa lui Filip Răspunsul pesimist al lui Filip cu privire la imposibilitatea hrănirii miilor de oameni prezenţi făcea doar şi mai impresionantă soluţia lui Isus la problemă. Obţinând mai întâi de la el propria lui apreciere a situaţiei, Isus era în stare, prin minunea Sa, să facă o impresie şi mai mare asupra minţii lui Filip de cum ar fi fost altfel posibil. Isus avea un plan... asta ne arată cum trebuie să trăim şi noi. Isus îi provoacă pe oameni să-şi facă planuri – Filip, Andrei, băieţelul...
c. Ştia ce are de gând să facă. Cuvintele acestea reflectă echilibrul cu care Isus întâmpina ceea ce părea o problemă de nesoluţionat. Încrederea aceasta se dezvolta din deplina Lui credinţă în puterea Tatălui Său de a împlini nevoile acelora pentru care El urma să facă în curând cererea. Credinţa aceasta, la rândul ei, era rezultatul comuniunii complete dintre Tatăl şi Fiul (vezi la Marcu 3,13).
Versetul 9
Băieţel. [până la 17 ani, sau chiar tânăr gata de însurătoare] Andrei, fiind din Betsaida (1:44) învecinată, se poate să-l fi cunoscut personal pe acest băiat, lucru care ar explica libertatea lui de a sugera proprietatea personală a tânărului ca o sursă posibilă de hrană.
Peşte - [„Peştişori”, KJV]. Gr. opsaria, diminutivul de la opson, „hrană pregătită, gustare”. Întrucât peştişorii uscaţi sau săraţi erau folosiţi îndeosebi ca aperitiv, opsarion se referea îndeosebi la ei... Pâinea constituia partea principală a mâncării şi peştele era condiment. Uzanţa această este ilustrată de un papirus egiptean de pe la sfârşitul secolului I. d.Hr., care, la comandarea proviziilor pentru o petrecere, cere: „Pentru sărbătoarea zilei de naştere a lui Gemella trimiteţi ceva delicatese [opsaria]... şi un artaba [o măsură mare] de pâine de grâu” (Papirus Fayyum 11931, citat în J.H. Moulton şi George Milligan, The Vocabulary of The Greek Testament, p. 470).
Faptul că Andrei aminteşte de pâineile şi peştii băieţelului, nu arată că a făcut un invetar mulţimii şi a verificat cine ce hrană are. Poate că-l cunoştea pe băieţelul respectiv – a venit la Isus cu resursele pe care le avea, recunoscând limitele sale umane în faţa provocării imposibile – hrănirea mulţimii. Faptul că-şi recunoaşte limitele, dar vine la Isus, i le mărturiseşte, poate că este un sâmbure de credinţă – a venit la Isus, ca El să rezolve problema.
Versetul 10
Spuneţi oamenilor să şadă. Cuvântul din textul grec pentru „oameni” este aici anthropoi, „oameni” în înţelesul general, pe cât se pare cuprinzând pe toţi cei de faţă. Nu este de crezut că bărbaţii au şezut jos, în timp ce femeile şi copiii au stat în picioare.
Oamenii au şezut. Aici, pe de altă parte, cuvântul din textul grec pentru „oameni” este andres, „bărbaţi” în sensul specific, adică persoane masculine. În timp ce toţi au şezut, numai bărbaţii au fost număraţi, potrivit obiceiului oriental (vezi Matei 14,21). Mulţimea prezentă cu ocazia aceasta ar fi putut totaliza uşor 10.000 de persoane... să li se poată împărţi hrana.
5000 de oameni. Băieţelul, de unde veneau peştii şi pâinile, nu a fost numărat. Cum vedem Dumnezeu şi cum vedem noi – nu este nimic neseminificativ la Dumnezeu.
Versetul 11
a. Aluzii la Sfânta Cină: Isus ia pâinea, o biecuvântează, o dă adunării (versetul 11) – eveniment descris similar în Luke 22:19 and 1 Cor 11:23-24. Este singurul pasaj biblic, unde Isus spune, porunceşte să fie adunate firimiturile, ca nimic să nu se piardă; tot aici mulţimea vrea să-L facă rege.
b. A mulţumit – înainte de înmulţire, El a mulţumit, ştiind că Tatăl va răspunde afirmativ.
c. Înmulţirea – pâinile se înmulţeau în mâinile lui Isus. Cine se îngrijeşte de alţii, să facă naveta între Isus şi cei pe care-i slujeşte.
Versetul 13
Minunea multiplicării. Isus multiplică instantaneu... dar natura face aşa, după legile creaţie. Un agricultor seceră înmulţit ceea ce a semănat iniţial – şi asta de mii de ani. De fiecare dată când mâncăm pâine, este repetată minunea lui Dumnezeu cu noi, Dumnezeu ne poartă de grijă, asigură tot ce trebuie pentru viaţa noastră. Isus vrea sa facă din oameni minunile Sale.
Versetul 14
Spuneau – supuneau mereu şi mereu, în continuu
Prorocul - Iudeii îşi dădeau bine seama de faptul că adevăratul dar profetic nu se manifestase printre ei de câteva sute de ani. Nu este surprinzător, deci, că ei aşteptau reînnoirea lui în legătură cu venirea lui Mesia (în ce priveşte astfel de aşteptări în secolul al II-lea î.Hr. vezi 1Macabei 4,46; 14,41; cf. Ioan 1,21). De repetate ori în cursul secolului I d.Hr., iudei suprazeloşi au fost înşelaţi de impostori care se proclamau că sunt „prooroci” şi făgăduiau să elibereze pe iudei de stăpânire romană, aşa cum îl vedea concepţia populară pe Mesia. Josephus (Antichităţi xx. 5.1; 8.6) relatează căderea a doi astfel de „prooroci”, Teuda şi un egiptean (cf. Fapte. 5,36; 21,38). Isus îi avertiza pe ucenicii Săi contra venirii de „hristoşi” sau mesia mincinoşi (Matei 24,4.5).
Poporul aştepta un asemena proroc – nu mântuire, nu sfinţire, ci prorocul care dă pâine şi peşte.
Versetul 15
Să-L pună împărat, cu sila. Reticenţa Lui de a pretinde împărăţia doar sporea râvna lor de a-L face împărat, iar convingerea pare că a devenit generală că ei trebuie să-L ia repede cu sila şi să-L proclame Împărat. Fără îndoială ei îşi închipuiau că, odată proclamat ca atare, El ar fi trebuit să apere pretenţiile pe care le ridicau cu privire la El. Întrucât aproape că venise Paştele, poate vor fi intenţionat să-L prezinte mulţimilor care curând trebuia să se adune la Ierusalim. Împărat cu de-a sila – Isus a venit să instaureze o împărăţie spirituală, unde se trăieşte după regulile cerului, unde legislaţia atinge gândurile şi motivaţia, unde autoritatea nu este impusă de canoane , sabie, baionetă, poliţie sau altă contrângere exterioară, ci de dragoste şi adevăr; iar ei vroiau să-L pună împărat cu sila.
Singur. Faptul că Isus S-a retras singur, în timp ce înainte de venirea mulţimii luase pe ucenici cu Sine pentru meditaţie şi odihnă, este o nouă indicaţie că ei înşişi nu înţelegeau scopul Lui în refuzarea împărăţiei... Din nou Isus a fost biruitor asupra aceleiaşi ispite cu care Satana Îl confruntase în pustie, ispita de a trăda natura spirituală a Împărăţiei Sale pentru slavă lumească. Încă odată El încercase să arate urmaşilor Săi neînţelegători că împărăţia Lui „nu era din lumea aceasta” (Ioan 18,36), ci că era o împărăţie a harului (vezi Matei 5,3.10; 13,18-52), o împărăţie spirituală în care credincioşii intrau prin experienţa naşterii din nou (Ioan 3,3). Numai la „cea din urmă trâmbiţă” împărăţia harului va fi transformată în împărăţia slavei (1 Corinteni 15,51-57; vezi la Matei 4,17; 5,2).
Micimea şi egoismul mulţimii – nu au vrut să-L pună împărat pt înţelepciunea Sa etc. capacităţile Sale de conducător, ci pentru lucruri materiale – mâncare.
Ucenicii trebuie să plece cu corabia – ei nu au înţeles misiunea spirituală a lui Isus, pentru că ei îşi puneau speranţele într-o lume materială (împărat peste Israel, pâine etc). ei doreau să-L pună pe Isus, cu forţa împărat – furtuna, peste puterile lor (valuri apropiate pe lac, se sparg cu viteză mare), pescarii încercaţi sunt depăşiţi, sunt duşi în larg...
Isus i-a ajutat numai când furtuna şi-a făcut efectul. Ucenicii au uitat de aşteptările lor imediate, materiale; au văzut cât de importantă e viaţa. Mulţimea egoistă şi lacomă nu putea să pună împreună 5 pâini şi 2 peşti, dar un copil, dezinteresat material, dă tot ce are pentru Isus. Când ucenicii ajung la această experienţă – să nu mai preţuiască materialul atât de mult – Isus vine.
Când mintea noastră este aşa prinsă, Isus trimite o furtună, un necaz, care să ne ajute să ne clarificăm mintea. Isus este interesat de bunăstarea noastră materială, se îngrijeşte de noi. Dar când cineva e interesat mult de economic, Isus este ofensat.
Versetul 19
S-au înfricoşat. De spirite, oamenii se tem – pentru că se simt vinovaţi în întâlnirea cu spiritualul divin?
Versetul 20-21
Când au văzut că e Isus, când L-au recunoscut, teama s-a dus. Aşa este cu Isus – învinge teama de spirite, de demoni, de moarte – vezi Romani 8, ultima parte.
TEME majore
Pîinea euharistică
Ioan nu descrie Cina Domnului – dar aici în capitolul 6 oferă teologia evenimentului, în limbajul Exodului. Ioan continuă tema înlocuirii sistemului iudaic: capitolul 2 – apa iudaismului şi templul, capitolul 4 Samaria şi Ierusalimul cu credinţa şi 5 apa de la Betesda.
Contextul – este în aer liber, apoi la malul mării, în capitolul 21 – unde omul este cu Isus, este locul potrivit pentru sacrament (Toate acestea le-a spus Isus când a rânduit simbolurile marii Sale jertfe. Lumina care străluceşte de la serviciul de împărtăşire din camera de sus sfinţeşte hrana pentru viaţa noastră zilnică. Masa familiei ajunge ca masa Domnului şi fiecare masă e un act sfânt. DA660)
Profet ca Moise
Moise hrăneşte poporul în pustie – Isus face la fel, concluzia din versetul 14 este corectă. Implicaţia era – Moise a spus că profetul de la Domnul vorbeşte şi trebuie ascultat în tot ce spune, căci spune Cuvântul Domnului Deut 18:15-18. Accentul lui Moise este pe Cuvântul profetului, nu pe minunile lui. În vechime, poporul a cerut Domnului să nu le mai vorbească prin semne înfricoşătoare sau glas de tunet, ci pe o cale mai suportabilă. Isus face acest lucru – dar poporul e atent la minuni, nu la Cuvintele Sale. Vor să-l facă rege, tocmai pentru minunile Sale, care ar fi putut să-i elibereze de romani. Ei credeau că Isus este profetul... concluzia era că ar fi trebuit să fie atenti la cuvintele Lui, să le asculte, să încerce să le înţeleagă, să-l întrebe ce nu înţeleg, să le aplice. Evenimentele de aici, minunile (înmulţirea pâinilor, mersul pe apă), au rolul să convingă poporul, e Profetul aşteptat, să atragă atenţia asupra Cuvintelor revoluţioinare pe care Isus le va spune mai târziu.
Isus merge pe apă
Lacul Galileii este la 200 metri sub nivelul mării, între dealuri – vântul poate crea furtuni puternice, deşi lacul este relativ mic. Exodul presupune trecerea prin învolburata Mare Roşie (Ps 77:16-20). Evenimentul este tot în limbajul Paştelui, comemorat şi de ceea ce va urma. Numai Dumnezeu are capacitatea de a controla vântul şi valurile, de a merge pe ape, conform imagisticii din Vechiul Testament (Iov 9:8).
Ioan e singurul care spune că oamenii dorea să-L facă împărat pe Isus – versetul 15. El nu spune, ca ceilalţi evaghelişti că Isus i-a forţat pe ucenici să intre în barcă. Istoria are înţeles, punând împreună relatările- ucenici, au fost şi ei entuziasmaţi de gândul muliţimii – tocmai de aceea Isus i-a trimis departe de mulţime.
Versetul 19
Un comentariu vechi iudaic citează Psalmii 86,8 şi apoi întreabă: „De ce zice: ‘Nu este nimeni ca Tine între dumnezei, O, Doamne’?... Pentru că nu este nimeni care să facă fapte ca ale Tale. De pildă, un om poate să-şi taie o cale pe un drum, dar nu poate să-şi facă un drum pe mare, dar Dumnezeu Îşi taie o cărare în mijlocul mării” (Midrash Rabbah, la Exod 16,4, ed. Soncino, p. 306).
La creaţie, Duhul Sfânt este deasupra apelor; la potop, Dumnezeu este prezentat ca stând deasupra apelor. Pământul, lumea nouă se naşte din apă...
Versetul 20
Eu sunt – aşa li se prezintă Isus celor din corabie, ceea ce va deveni o temă majoră în restul capitolului. Credincioşii se aşteaptă ca Dumnezeu să fie cu ei în orice moment, chiar în cele de criză, când nu vezi de unde mai poate veni ajutorul. Crediţa este arma împotriva fricii. Ucenicii se temeau de furtună, chiar de apariţia lui Isus – dar Isus apare în viaţa noastră, chiar când nu mai vedem posibiltatea apariţiei Lui – a venit pe mare, să-şi ajute ucenicii.
Versetul 21
Voiau. [„Voind”, KJV]. Gr. thelo, „a voi”, „a dori”. Forma verbului folosit aici poate fi tradusă „ei au început să dorească”. Verbul aceasta scoate în evidenţă schimbarea de atitudine care s-a petrecut cu ucenicii când au auzit cuvintele lui Isus. Mai înainte, erau înspăimântaţi; acum nu numai că erau dispuşi să-L primească, ci doreau prezenţa Lui. „Ei erau voioşi să-L ia în corabie”
Versetul 22
Teme majore
Parabola
Marea dezlănţuită este domeniul răului, în mitologia antică. Isus stăpâneşte şi acest domeniu – I se supune. Bărcuţa ucenicilor simbolizează Biserica, mică, slabă, descurajată, care încearcă să se lupte şi, prin proprile-i puteri, resurse să răzbească în faţa provocărilor lumii dezlănţuite. Isus este cel ce controlează toată istoria lumii, o are în mâna – vezi Apocalipsa, profeţiile, chiar când aparenţele sunt altele. El intervine când poporul Său este în necaz. Isus este Domn peste tot ceea ce ţine de lumea noastră: peste furtunile vieţii – poate să le liniştească; chiar peste greşelile noastre – poate să le schimbe în ceva bun, dintr-un eşec, o greşeală, într-o victorie. Tot ceea ce trebuie să facem, să facem - apoi să lăsăm în mâna Lui ceea ce depăşeşte puterea noastră de control....
Dar unii se tem de Isus – Îl consideră distant, rece, neinteresat de ei, iar când se apropie, se teme de El, în loc să-l invite în viaţa lor.
Marele Eu sunt
Formula pentru YAHWEH din Vechiul Testament, Isus o foloseşte în 3 feluri
1. Auto-identificare la nivelul uman (6:20, 4:26) ... sunt Eu, mă cunoaşteţi, se identifică pe Sine în contrast cu alţi oameni.
2. Auto-identificare la nivel divin: Eu sunt pâine vieţii, Păstorul cel bun
3. În sens absolut – ca YAHWEH din Vechiul Testament:
În Vechiul Testament, YAHWEH funcţionează în 3 feluri:
1. Dezvăluie natura lui YAHWEH: Exod 3:14, 6:2 – mereu prezent pentru a împlini nevoile poporului Său.
2. Dezvăluie unicitatea Sa – singurul Mântuitor, singurul Dumnezeu veritabil, singurul care prezice viitorul Isa43:10.11, 46:9-10
3. Dezvăluie acţiunile mântuitoare puternice şi unice pe care le va face Dumnezeu în viitor.
Deci pc nr 2 de la idetificarea lui Isus se bazează pe pct nr 3 din teologia iudaică. El este: pâinea vieţii, lumina lumii, poarta oilor, calea, adevărul, viaţa, păstorul cel bun, învierea şi viaţa, adevărata viţă – ceea ce era în viitor pentru Vechiul Testament, acum, în Hristos este prezent. În Hristos avem şi escatologia prezentă: a fi în relaţie cu Hristos înseamnă a avea abundenţa împărăţiei viitoare chiar de pe acum, prin credinţă.
Pct 3, sensul absolut, vine din pct 1 şi 2 din Vechiul Testament – natura şi unicitatea lui Dumnezeu întrupat – Isus ştie viitorul şi-l spune, ca atunci când se va împlini, oamenii să creadă în El (John 13:19, cf. Isa 46:9, 10). Cine nu crede în divinitatea lui Isus, va muri în păcatele lui (John 8:24, cf. Isa 43:10, 11). Crucea şi înveirea este o altă dovadă a divnităţii Sale 8:28. Isus este veşnic, înainte de Avraam 8:58 // Exod 3:14. Acţiunile atribuite doar lui YAHWEH sunt atribuite lui Isus în Ioan, cu frecvenţă mare – ca 5:23 să fie împlinit.
Isus Pâinea Vieţii
Este posibil ca acest discurs să fie ţinut în sinagogă, unde Isus interpreta serviciul Pascal. Ca şi în capitolul 4, Isus trece de la lumea fizică (apă şi pâine), la lumea spirituală: apa vie şi pâinea vieţii.
Dacă era Sabat acum, atunci înseamnă că mulţimea a navigat în Sabat – ce spuneau rabinii despre acest lucru? Era îngăduită o asemenea călătorie în Sabat, conform tradiţiei lor? Dacă num atunci ce atitudine aveau faţă de Isus, când vedeau cum mulţimile, urmându-L pe El neglijează poruncile rabinice de păzire a Sabatului?
Pasajul pascal din Exod este baza acestui capitol. Mana a căzut în ziua 15 a lunii a doua – Paştele era în ziua 15 a lunii întâi; dar cine nu-l putea sărbătorii, din diferite motive, putea să o mai facă în luna a doua, ziua 15. Mana nu a mai căzut în ajunul Paştelui, când Israel a intrat în ţara promisă (Iosua 5:10-12).
Tradiţia evreiască spunea că Mesia va veni de Paşte şi că la venirea Lui mana va începe să cadă din nou (Midrash Qoheleth 1:9). Mulţimea hrănită în apropierea Paştelui a început să creadă că Isus e Mesia, că le va da de atunci încolo mana tot timpul – aşa aşteptau şi chiar L-au provocat pe Isus (6:30-34).
Un vechi comentariu iudaic la Eclesiast 1,9 declară cu privire la Mesia: „După cum răscumpărătorul de mai înainte [Moise] a făcut să coboare mană, ...tot aşa Răscumpărătorul din urmă [Mesia] va face să coboare mană” (Midrash Rabbah, ed. Soncino, p. 33). Un vechi comentariu iudaic la Eclesiast 1,9 declară cu privire la Mesia: „După cum răscumpărătorul de mai înainte [Moise] a făcut să coboare mană, ...tot aşa Răscumpărătorul din urmă [Mesia] va face să coboare mană” (Midrash Rabbah, ed. Soncino, p. 33).
Mulţimea vine să-L facă împărat, dar pleacă de la Isus, când Isus vrea să-i hrănească spiritual. Mulţimea vine dunpă un lider, dacă le promiţi prosperitate şi spectacol. Dacă le dai Cuvântul vieţii, Biblia, Pâinea din cer, rămâi singur, ca lider... sau cu 12 ucenici.
Versetul 23
Corăbii din Tiberiada. Vezi la v. 1. Acestea ar fi putut să fie echipaje de pescuit care fuseseră pe lac în timpul nopţii (vezi cap. 21,3) şi care fuseseră mânate spre ţărm de furtună.
Versetul 26 - 28
Mulţimea Îl caută pe Isus din motive materiale, imediate. Sunt interesaţi de minunile Lui (versetul 2), nu de însemnă tatea lor. Când Hristos şe vorbeşte de viaţa veşnică, par, pentru o clipă interesaţi de cum pot să o aibă, ce trebuie să facă să o obţină.
Mă căutaţi. Isus a trecut cu vederea întrebarea lor şi a început imediat să discute motivele lor în căutarea Lui. El a descoperit motivele lor materialiste aplicate nu numai la satisfacerea apetitului lor fizic, dar şi la întregul şir al aşteptărilor lor ambiţioase că El Se va afirma ca un cuceritor militar şi conducător politic.
Semne. Semnele trebuie să aibă o semnificaţie... dacă nu ai observat semnificaţia, atunci nu ai înţeles semnul, sensul – pentru tine nu e semn.
Isus le spune că ei trebuie să lucreze pentru viaţa veşnică, nu pentru pâine vremelnică.
Isus le spune că a venit să le aducă viaţa veşnică – dar ei întreabă ce să facem ca să ajungem în cer – adică nişte reguli; misiunea lui Isus fiind aceea de a ne da reguli ca să ajungi în viaţa veşnică. Însă Isus a venit să ne dăruiască viaţa veşnică.
Munca pe care o mustră aici Isus nu este cea necesară pentru a câştiga cele necesare traiului. Mustrarea Lui este îndreptată mai degrabă contra acelora care duc o astfel de muncă până acolo încât să neglijeze hrănirea sufletului. Ceea ce mustră Isus aici este obiceiul răspândit de a lucra numai pentru lucrurile vremelnice şi de a le ignora pe cele veşnice.
Ce să facem? Gr. ti poiomen? „ce ar trebui să facem?” Timpul prezent poate fi înţeles că implică faptul că iudeii întrebau cu privire la felul obişnuit de viaţă şi nu la un oarecare act izolat. În aceasta ei erau corecţi, aşa cum este arătat de răspunsul lui Isus din v. 29. Întrebarea lor era o recunoaştere tacită că ei îşi dădeau seama că cuvintele lui Isus erau o încriminare a vieţii lor religioase în general.
Versetul 29
Lucrarea pe care o cere Dumnezeu. [„Lucrarea lui Dumnezeu”, KJV]. Isus i-a întâmpinat pe iudei pe propriul lor teren şi a alcătuit răspunsul Său în termenii propriei lor întrebări. Astfel El a căutat să conducă mintea lor de la o concepţie greşită a religiei la o înţelegere a ceea ce înseamnă cu adevărat să placă lui Dumnezeu.
Lucrarea aprobată este cea care contează în final: credinţa în Isus (8:24, 14:6). Noi nu-L mulţumim pe Dumnezeu prin ceea ce face, ci îl mulţumim pe Dumnezeu acceptândul, crezând în Isus, pretenţiile Sale pentru El.
Cuvintele lui Isus de aici prezintă adevărul fundamental al mântuirii prin credinţă. A crede (sau a avea credinţă; cuvântul grec pisteuo poate fi tradus în ambele feluri) este actul cel dintâi al vieţii creştine; nici un alt act nu poate fi cu adevărat o „lucrare pe care o cere Dumnezeu”, o faptă dorită de Dumnezeu şi deci plăcută Lui, decât numai dacă este precedată de credinţă, deoarece numai prin credinţă un om vine în adevărată legătură cu Dumnezeu (vezi Evrei 11,6). Cuvintele lui Isus de aici sunt asemănătoare cu îndemnul lui Pavel şi Sila către temnicerul din Filipi. Temnicerul a strigat: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Apostolii au răspuns: „Crede în Domnul Isus Hristos” (Fapte 16,30,31). Vezi 1 Ioan 3,23.
Versetul 30
Mulţimea cere un semn să creadă în Isus – cuvintele Lui nu sunt suficiente pentru mulţime. Nu era semnul precedent suficent? Aşteptau mana din cer, pâinea îngerilor.
Să credem în Tine. Gr. pisteusomen soi. Declaraţia aceasta este în viu contrast cu îndemnul lui Isus din v. 29, pisteusete eis hon, „să credeţi în Acela pe care” L-a trimis Dumnezeu. Isus declarase că ei trebuiau să creadă în El; iudeii replicau cerând o minune aşa încât să-L poată crede pe El, adică, să creadă ceea ce El le spunea. Din nou ei au dat greş în a înţelege că mântuirea se găseşte nu doar în consimţire intelectuală ci, mai important, în unirea prin credină cu o Persoană.
Dacă ne dai 39 de ani pâine din cer, îl vom urma pe Moise... Suntem interesaţi de viaţa veşnică, dar ne dai ceva mai mult?
Versetul 31
Isus a venit din cer... nu ca un meteorit, ci naşterea Sa din fecioară etc.
Oamenii sunt gata să facă reforme drastice pentru viaţa veşnică – oamenii cer porunci pentru viaţa veşnică.
Dar când Isus li se oferă în toată simplitatea Evagheliei – oamenii resping. Dovada? Spirit criticos, supărăcios, mereu găsesc greşelior etc- nu e spiritul lui Isus.
De ce resping oamenii pe Isus?
Versetul 32-33
Pâinea veritabilă din ceruri nu e mana, ci o Persoană care aduce viaţă lumii. Semnul oferit de Isus este unul cosmic (Luca 17:20-21). Dacă ar fi crezut în Isus, ar fi acceptate ce spune El.
Nu Moise v-a dat. Iudeii păreau să creadă că Moise purtase răspunderea pentru darea manei (vezi la v. 31). Răspunsul de aici al lui Isus a fost luat de unii ca fiind o tăgăduire a acestei credinţe, şi o susţinere a adevărului că mana („pâinea aceea din cer”) venise de fapt de la Dumnezeu. Alţii au înţeles că Isus nu a intrat în discuţie pe chestiunea dacă Moise coborâse mana, ci că doar declara că mana, care era hrană fizică, nu era de fapt „pâine din cer” în înţelesul spiritual şi că nu era deci „adevărata pâine din cer”. Nu pare nelogic să-L înţelegem pe Isus aici ca proclamând amândouă aceste adevăruri: că Dumnezeu, nu Moise, era dătătorul manei fizice şi, de asemenea, că adevărata pâine din cer trebuie să fie recunoscută ca un dar spiritual, nu material.
Vă dă. Folosirea timpului prezent atât în textul grec, cât şi în traducere, scoate în evidenţă faptul că Darul lui Dumnezeu le era dat chiar atunci în persoana Aceluia care stătea înaintea lor.
Se pogoară. Forma verbului în textul grec lasă să se înţeleagă un act continuu. Cuvintele acestea vorbesc despre venirea lui Isus în lumea aceasta ca un act etern. (Vezi, prin contrast, la v. 38, 41). Până la acest punct iudeii consideraseră pe Isus un dătător de pâine. El a început acum să Se declare că este Pâinea însăşi, deşi în punctul acesta, în textul grec, afirmaţia poate fi luată ca aplicându-se fie la pâine, fie la Hristos. Că iudeii au înţeles că Isus Se referă la pâine ca aceea „care se coboară” este clar din răspunsul lor din v. 34. În acelaşi timp gândirea iudaică nu era cu totul nepregătită pentru o concepţie mai spirituală.
Versetul 34
Ca şi samariteanca, nu înţelegeau ce spune Isus, dar erau interesaţi de această ofertă. Moise, aşa cum credeau ei, aprovizionase pe Israel cu pâine cerească timp de 40 de ani; dacă Isus era cu adevărat Mesia, cu siguranţă putea săvârşi o minune şi mai mare şi să-i aprovizioneze pentru totdeauna (vezi la v. 31, 32).
Versetul 35 – 50
Isus – Pâinea vieţii este Persoana Lui, revelaţia divină. Pentru oameni, descoperirea lui Dumnezeu este o chestiune vitală: de viaţă şi de moarte.
Versetul 35
De la acest verset, exprimarea lui Isus este la persoana I singular – adică toată experienţa descrisă de El mai departe, poate fi obţinută doar în relaţie personală cu El. De observat secvenţialitatea:
V 33 – Cel ce coboară
V 35 – Eu sunt Pâinea vieţii
V 41 -- Eu sunt Pâinea coborâtă din cer
V 48 -- Eu sunt Pâinea vieţii
V 51 -- Eu sunt Pâinea vie
V 58 – Pâinea care se coboară Dă viaţă lumii
-
Care se coboară din cer
-
Care se coboară din cer
Dă viaţă lumii
Concluzia predicii lui Isus este că crezând în Isus este ceea ce produce viaţă veritabilă, în sens spiritual acum şi în sens deplin în ziua de apoi (6:40, 5:21). A crede – credinţa în Ioan are un sens continuu: după cum avem nevoie mereu de pâine pentru susţinerea vieţii fizice, aşa avem nevoie contiună de ralţia cu Isus pentru susţinerea vieţii spirituale.
Cine vine. Gr. ho erchomenos, literal, „cel care vine”. Forma greacă a verbului lasă să se înţeleagă nu un singur act al venirii la Hristos, ci un obicei constant al vieţii. „Cine vine la Mine” este aici clar în paralelă cu „cine crede în Mine”, deoarece venirea la Hristos poate fi săvârşită numai prin credinţă (vezi la v. 29). Şi venirea şi credinţa sunt „lucrări ale lui Dumnezeu”.
Provocarea este a credinţei – iudeii se uitau la Isus, vedeau în El un om, un profet, care face semne de la Dumnezeu. Să fie El capabil să dea viaţa veşnică? Aveau dovezi pentru a crede aşa ceva? Dovada era promisiunea lui Dumnezeu – acceptarea lui Isus ca Dumnezeu. Dilema era a credinţei... discuţia cu Sara despre zecime: ... totul este prin credinţă.
Versetul 37
Combină credinţa cu dependenţa fizică.
Toţi cei care cred în Isus sunt predestinaţi la mântuire. Predestinaţia e la nivel de grup, nu de individ. Dar Isus primeşte pe membrii grupului individual, unul câte unul (toţi cei ce vin la Mine...). prima parte este dimensiunea divină a mântuirii – (versetul 44) a doua parte exprimă dimensiunea umană. Nimeni nu poate fi mântuit fără iniţiativa lui Dumnezeu, dar oricine va fi mântuit o va face în urma alegerii sale.
Orice om care vine la Isus este îndemnat de Tatăl. Aşa că nimeni nu e respins de Isus, pentru că Tatăl l-a dus la Isus, deci e voia lui Isus. Dacă Tatăl ne-a chemat, vrea să ne primească. Când ne-a chemat, ştia cât suntem de răi, de ce suntem în stare... de aceea ne-a chemat. Când suntem în pragul vieţii veşnice, satana spune că vei fi dat afară şi tu ai vrea să vii la Isus, dar cu păcatele pe care le ai, nu te va accepta... NU e vorba de aşa ceva!!!
Versetul 38
M-am pogorât. Literal, „am venit jos”. Timpul perfect, în textul grec, arată către un act specific şi de asemenea reflectă rezultatele existente ale acelui act. În v. 33 se face referire la întrupare ca fiind un fapt veşnic; aici este privită din punctul de vedere al evenimentului specific al naşterii lui Isus între oameni, iar rezultatul acelui eveniment văzut în lucrarea Lui şi prezenţa Lui sălăşluitoare este de asemenea reflectat. Vezi la v. 33, 41.
Voia Mea. Deplina supunere a lui Isus faţă de Tatăl Său este o asigurare pentru credincios că tot ce face Isus pentru el îşi are sursa în inima iubitoare a lui Dumnezeu. Cuvintele lui Hristos de aici demonstrează lămurit falsitatea părerii că Dumnezeu este mânios faţă de om şi că mântuirea pentru păcătoşi îşi are temeiul în faptul că Hristos a potolit mânia Tatălui. Dimpotrivă, viaţa de slujire a lui Hristos şi moartea Lui ca jertfă pentru om erau expresii ale iubirii Tatălui Său.
Versetul 39
Oricine. Gr. pas, un adjectiv masculin indicând o persoană, în contrast cu pan, „toate [lucrurile]” din v. 37, 39. Aşa cum v. 37 expune mai întâi un adevăr general şi apoi face o aplicaţie specifică a acelui adevăr la cazul omului care vine la Hristos, tot aşa v. 39 expune acelaşi principiu general într-un mod şi mai cuprinzător, iar v. 40 aplică acel adevăr la cazul specific al oricui Îl vede pe Isus şi crede în El. Asigurarea Tatălui că Fiul Său va primi în cele din urmă toate lucrurile care I se cuvin Lui, oferă asigurarea că fiecare om în parte care crede în Fiul va fi înviat de El când, în cele din urmă, El cere ce este al Lui.
Versetul 40
Vede pe Fiul. Natural, aceasta nu înseamnă că numai aceia care L-au văzut pe Isus în trup vor avea parte de înviere. Cuvântul „vede” lasă să se înţeleagă aici înţelege spirituală, vedere cu ochiul credinţei, aşa cum este arătat de cuvântul însoţitor „crede”
Crede. Ca în v. 35, Isus a afirmat aici din nou funcţia proeminentă a credinţii în El. Accentul acesta pus asupra credinţei arată clar că nu este de ajuns o admitere intelectuală; aceia care urmează să aibă parte la învierea celor drepţi sunt cei care cred, care au credinţă care acţionează dincolo de limitele simţurilor lor naturale.
Reacţia
Ca şi în cazul lui Moise, reacţia mulţimii este cârtirea 41-43; 61.66; şi 52. A vedea minunile lui Isus nu este suficient (36)– responsabilitatea celui ce vede este să creadă (47, cf. 20:29)
Versetul 39 – 40
Voia Tatălui este mântuirea omului, învierea lui în ziua de apoi (deci este prevăzută şi moartea – mântuirea nu înseamnă ocolirea morţii, intrarea în viaţa veşnică se face după revenirea lui Hristos, nu înainte...) // 16:23,24 – cine cere ceva de la Dumnezeu, va primi, dacă cere după voia lui Dumnezeu (Iacov 4:2.3). vezi şi 6:47.
Versetul 43
Nu cârtiţi. Lucru plin de însemnătate, Isus nu a încercat să explice taina naşterii Sale şi a descendenţei Sale divine. Ci, El imediat a trecut la problema spirituală care se afla înapoia greşitei înţelegeri a cuvintelor Sale din partea iudeilor. Cârtirea nu le putea aduce iluminare.
Versetul 44
Isus repetă iarăşi şi iarăşi că nimeni nu vine la Isus, dacă Tatăl nu-L cheamă. Asta înseamnă că cine Îl respinge pe Isus de fapt respinge pe Tatăl.
Versetul 45
Toţi vor fi învăţaţi. Comentatorii iudei din vechime înţelegeau pasajul acesta din Isaia ca fiind profetic, privitor la lucrarea lui Dumnezeu pe timpul când urma să vină Mesia. Ei declarau: „Dumnezeu a spus lui Avraam: Tu ai învăţat pe copiii tăi Legea în lumea aceasta, dar în lumea viitoare îi voi învăţa Legea şi slava Mea, după cum spune ea: Şi toţi fiii tăi vor fi ucenicii lui Iehova” (din Tanchuma B, citat în Strack şi Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament, vol. 4, p. 919). Dacă o astfel de înţelegere era ceva obişnuit pe vremea lui Isus, folosirea din partea Lui a acestui text ar părea să aibă o implicaţie mesianică pentru ascultătorii Săi şi aceasta face mai clară concluzia Lui că oricine a învăţat de la Tatăl vine la El.
Versetul 46
Cine a văzut pe Isus a văzut pe Tatăl – noi nu cunoaştem nimic despre Dumnezeu, în afara lui Isus. Tot ce cunoaştem despre Dumnezeu, cunoaştem prin Isus.
Versetul 47
Are viaţa veşnică. Prin credinţa în Hristos creştinul se împărtăşeşte de viaţa lui Dumnezeu. Aşa cum are credinţă acum, tot aşa primeşte din viaţa aceea veşnică acum (vezi la Ioan 8,51; 10,10; 1 Ioan 5,12; cf. DA 388)
Versetul 49
Au murit. [„Sunt morţi”, KJV]. Iudeii susţinuseră cu mândrie că Moise dăduse părinţilor lor să mănânce mană din cer (vezi v. 33, 31) şi Îl provocaseră pe Isus să-Şi demonstreze mesianitatea săvârşind o minune şi mai mare. El nu le-a împlinit cererea, ci le-a atras atenţia la însemnătatea spirituală a mesianităţii, faptul că El le-a oferit hrană pentru viaţă veşnică. Acum, cu îndemânare, le-a reamintit că părinţii lor, de care erau mândri, care mâncaseră mană, erau totuşi morţi. Ca dovadă a pretenţiei Sale că este mai mare decât Moise, Isus a declarat că El, Însăşi Pâinea din cer, putea să le dea viaţă veşnică (vezi la v. 50).
Versetul 50
Se pogoară. Isus nu vorbeşte aici anume despre naşterea Sa, ci despre faptul că din veşnicie El este mijlocitor între Dumnezeu şi om, Acela prin care Dumnezeu comunică cu lumea şi prin care El mântuieşte lumea (vezi 1 Corinteni 8,6).
Versetul 51 – 59
Isus – Pâinea vieţii: aluziile sunt la cruce şi la Sfânta Cină
Versetul 51
Îl voi da. Vorbind despre dăruirea lui Hristos lumii în v. 32, 33 este folosit timpul prezent, scoţând în evidenţă faptul că El este un dar continuu, veşnic. Dar aici, ca în v. 27, este folosit viitorul, care se concentrează la evenimentul specific al crucii, când Hristos Şi-a dat „trupul” Său într-un act culminant „pentru viaţa lumii”.
Versetul 52
Se certau. Gr. machomai, „a lupta”, şi astfel folosit ca aici cu privire la confruntare verbală, „a disputa”, „a se certa”. Când Isus a susţinut că este Pâinea din cer, iudeii începuseră să cârtească (v. 41); acum, când i-a invitat să mănânce din trupul Său, emoţiile lor au crescut şi mai mult. În aparenţă unii din ei au văzut un înţeles mai adânc în cuvintele Lui, de cum au făcut alţii, dar toţi pare să fi fost puşi în încurcătură dând o interpretare prea literală cuvintelor Lui. Vezi la v. 53.
Versetul 53
Beţi sângele Lui. Declaraţia aceasta trebuie să fi şocat şi mai mult pe ascultătorii Săi cu concepţii literale (vezi v. 52), deoarece Legea oprea în mod specific întrebuinţarea sângelui ca hrană (Geneza 9,4; Deuteronom 12,16). Dacă iudeii şi-ar fi reamintit motivul acestei opriri, ei ar fi putut înţelege mai bine înţelesul cuvintelor lui Isus. Motivul dat pentru interzicerea aceasta este că sângele este viaţa (Geneza 9,4). Astfel ei şi-ar fi putut da seama că a mânca trupul Lui şi a bea sângele Lui înseamnă a-şi însuşi viaţa Lui prin credinţă. „A mânca trupul şi a bea sângele lui Hristos înseamnă a-L primi pe El ca Mântuitor personal, crezând că El iartă păcatele noastre şi că noi suntem făcuţi desăvârşiţi în El” (DA 389; cf. 8T 169, 170; EGW RH 23 nov. 1897). Numai pentru că Hristos Şi-a dat viaţa Sa omenească pentru noi putem să ne împărtăşim din viaţa lui dumnezeiască, veşnică.
Versetul 54 – 56
Exprimarea canibalistică – mâncarea trupului şi sângelui lui Isus – nu este de aplicat în sens fizic, căci nu ar potoli foame omului, decât pentru câteva ore. Ci, doar relaţia apropiată cu Hristos, cum e cu hrana pe care ai mâncat-o îţi poate da viaţă spiriutală autentică. Cine interiorizează principiile lui Hristos, are o viaţă particularizată, deosebită de lumea aceasta – o viaţă ce mărturiseşte despre Hristos.
Cine mănâncă. Gr. ho trogon, un participiu prezent, implicând mâncare continuă, o hrănire continuă. Nu este de-ajuns să ne fi împărtăşit odată din Hristos; urmaşii Lui trebuie să-şi hrănească fără încetare fiinţa lor spirituală hrănindu-se cu El care este Pâinea vieţii. Isus declarase că „cine crede în Mine are viaţa veşnică” (v. 47); acum a adăugat: „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, are viaţa veşnică”.
Rămâne în Mine. În altă parte Ioan declară că omul care ţine poruncile lui Dumnezeu rămâne în El (1 Ioan 3,24). Aceasta, comparată cu pasajul de faţă, scoate în evidenţă natura practică a mâncării trupului şi a faptului de a bea sângele lui Hristos.
A fi în Isus şi Isus să fie în tine: a fi în Isus înseamnă ca meritele Lui să-ţi fie atribuite ţie, Isus te reprezintă – în faţa Tatălui, pe cruce (moare în locul tău, e substitut pentru tine), ascultarea Lui e pusă în contul tău.
E perfectă, e desăvârşită. A fi în Isus nu necesită timp – e instantanee-
Isus în noi: prin Duhul Sfânt, caracterul lui Isus este format în noi. Este lucrarea unei vieţi întregi. Isus în tine creşte mereu. Chipul lui Isus creşte în noi, se dezvoltă şi în veşnicii. Nu e niciodată o lucrare desăvârşită.
Baza mântuirii este: eu în Isus! Este o lucrarea desăvârşită. Mântuirea mea nu este pe baza a ceva ce e nedesăvârşit, ce creşte mereu (Isus în mine), ci pe ceea ce este desăvârşit în Isus.
Exemplu: este mulţumit Dumnezeu cu 99.99%? Nu. Poate să spună cineva că este ascultător de Dumnezeu 90% măcar? Nu. Pot să fiu sigur de mântuire în Hristos.
Cum putem să-L avem pe Isus în noi? Isus spune că trebuie să mâncăm pâinea şi să bem sângele. Catolicii: transubstanţiunea – aşa eşti mântuit. Cina Domnului este un simbol.
Versetul 60 – ucenicii pleacă de la Isus, pentru că nu suportă solia lui Isus. Spui că eşti mântuit în Isus – şi oamenii spun numai atâta? Oamenii preferă să se chinuiască, să trăiască în anxietate, decât să accepte mântuirea lui Isus. Mai există un păcat pe care nu l-am mărturisit: mântuirea mea nu depinde de gura mea, de memoria mea, de ascultarea mea. Ci depinde de Hristos. Duhul Sfânt mă conduce în ascultare de Hristos, o ascultarea voioasă. Dar ea nu e baza mântuirii noastre. Sângele Lui Isus garantează iertarea păcatelor, mijlocirea Lui nu uită nici un păcat.
De ce resping oamenii simplitatea Evangheliei? E ceva în inima omului care face ca simplitatea Evangheliei să fie respinsă. David Coresh şi alţii, când le-au cerut să renunţe la viaţa socială, să-l urmeze, să-i dea soţiile, să tragă în FBI, să muncească 16 ore pe zi – au zis da. Dacă le-ar fi spus să-L primească pe Isus, L-ar fi respins.
Teme majore
Adevărata pâine din cer
Mpreţia şi sacrificiul de Sine al Mântuitorului: este egal cu Dumnezeu, căci poate de viaţă. Dar se oferă voluntar tuturor oamenilor, să-L mărunţească şi să-L interiorizez pentru toate nevoile lor, ca să aibă viaţă.
Isus e adevărata mană – cine a mâncat mana, a murit totuşi (6:58). Simbolurile lui Ioan sunt luate din viaţa reală: apă, hrană, viaţă, pentru că descriu o existenţă veşnică reală; în comparaţie cu aceasta, neajunsurile vieţii de acum, lipsa hranei, a apei, chiar a vieţii de calitate, sunt nimicuri. Îţi aminteşti senzaţia pe care ai avut-o, când rupt de foame fiind ai mâncat din mâncarea preferată? Isus vrea să legăm experienţa spirituală de cea fizică – după cum coprul tânjeşte după mâncare, băutură, lumină etc,. tot aşa şi sufletul omul tânjeşte după Isus. Vino la Isus, nu căuta alte surogate şi sufletul tău îşi găseşte căutarea.
Versetul 59
Învăţa... în Capernaum. Sunt unele dovezi textuale (cf. p. 146) pentru adăugarea „în Sabat” la v. 59. Deşi este virtual sigur că textul original nu conţinea aceste cuvinte, manuscrisele acestea păstrează tradiţia interesantă că Predica lui Isus cu privire la Pâinea vieţii a fost ţinută în ziua de Sabat. Ucenicii nu ar fi făcut călătoria înapoi la Capernaum după apusul soarelui vineri seara (vezi p. 50; vezi la Matei 14,22-36).
Versetul 60-71
Mulţimea ucenicii lui Isus Îl părăsesc- rămân doar cei 12. Isus profetizează că unul din cei 12 Îl va vinde.
Versetul 60
Ucenicii Lui. Că aceştia nu erau în primul rând cei doisprezece, ci alţii din marile mulţimi care se ţinuseră după Isus, reiese clar din v. 66, 67. Fără încetare de când cu dezamăgirea lor la hrănirea celor cinci mii, când Isus refuzase să-i lase să-L facă împărat, oamenii aceştia se făcuseră din ce în ce mai critici faţă de El. Ei Îl urmaseră la Capernaum cu nădejdea de a continua să primească hrana procurată pe cale miraculoasă, dar când El i-a mustrat pentru aceasta şi le-a spus că de fapt ei ar trebui să caute hrana spirituală şi să se hrănească cu El, critica lor s-a dezvoltat în respingere pe faţă.
Versetul 61
Ucenicii săi cârteau. Până la punctul acesta se spunea numai despre iudei că cârteau împotriva lui Isus (vezi v. 41). Acum aceia care fuseseră urmaşii Lui făţişi se întorc de la El şi se alătură concetăţenilor lor care I se opuneau lui Isus. În timpul acestei cuvântări pare să fi fost de faţă în sinagogă trei grupe: cei doisprezece, care trecuseră lacul în timpul furtunii; urmaşii lui Isus care trecuseră la Capernaum a doua zi şi aceia de care vorbeşte Ioan numindu-i „iudeii”, care pe cât se pare erau de la început porniţi contra lui Isus.
Versetul 62
Dar dacă? [„Ce şi dacă?”, KJV]. Întrebarea lui Isus este pusă fără concluzie. Ea poate fi luată ca însemnând că dacă L-ar vedea pe Fiul Omului înălţându-se la cer, atunci în încăpăţânarea lor ei s-ar poticni şi mai mult; sau poate fi înţeleasă ca implicând faptul că, dacă L-ar vedea înălţându-Se, ar fi o dovadă pentru ei că El cu adevărat venise din cer, şi ar înţelege adevăratul sens spiritual al cuvintelor Sale. Faptul că Isus aparent nu a exprimat concluzia la întrebarea Sa este plin de însemnătate în el însuşi, deoarece oricare din concluziile acestea putea fi corectă, depinzând de inima omului care ar fi putut vedea înălţarea Lui.
În Isus Îl vezi pe Dumnezeu – e maximul. Pe Isus Îl vezi fie întrupat, fie în slava Lui. Dacă nu credeţi cuvintele Omului Isus- atunci priviţi la Isus – slava lui Dumnezeu. Tainele universului, slava Tatălui etc nu le putem înţelege suficient. Mântuirea e făcută atât de simplu: crezi în Isus, eşti mântuit!!!
Versetul 63
Sumarul la tot ceea ce Isus a spus mai devreme în capitolul 6. Duhul dă viaţă – omul nu va găsi viaţa veşnică în nimic material, nu în efroturile lor sau în vreo participare materială în Isus – participarea la închinarea comună, sau la Cina Domnului. Doar credinţa personală, relaţia personală cu El, aduce Duhul, care înseamnă viaţă.
... acum El a arătat şi mai lămurit că o astfel de hrană este spirituală, un fapt pe care ascultătorii Săi nu-l înţeleseseră până acum.
Carnea - Aici cuvântul „carne” este folosit într-un context diferit; este pus în contrast cu „duh” şi în felul acesta se referă lămurit la lucrurile materiale ale acestei vieţi şi îndeosebi la hrana materială, care nu poate întreţine viaţa veşnică, spirituală.
Sunt duh. [„Ele sunt duh”, KJV]. Adevărurile pe care Hristos le rostea se ocupă de lucruri spirituale şi a le primi în inimă prin credinţă însemna a primi viaţă spirituală (vezi la cap. 3,16; cf. cap. 17,3).
Duhul Sfânt în inima omului nu înseamnă emoţii – simţi emoţii, lucrează Duhul Sfânt. Cum primim Duhul Sfânt? Cine crede cuvintele Lui, cine studiază Cuvântul Lui şi lăsăm cuvintele acestea să intre în noi, să le interiorizăm, atunci Duhul Sfânt este în noi.
Versetul 64 - 65
Unii nu cred – implică faptul că unii cred. Isus ştie angajamentul – sau lipsa lui, din inima fiecăruia dintre noi.
Care nu cred. Din nou Isus scotea în evidenţă importanţa credinţei. Cuvintele Lui erau spirit şi viaţă numai pentru cei care credeau.
Predarea deplină faţă de Isus este semnul lucrării Tatălui în inimile oamenilor.
Cine era cel ce avea să-L vândă. Se pare că afirmaţia: „Sunt unii din voi care nu cred” îl cuprindea şi pe Iuda, ca şi pe iudeii necredincioşi. Dificultatea lui Iuda se găsea în faptul că refuza să accepte adevărul că Împărăţia lui Isus urma să fie spirituală. În schimb, el aştepta o împărăţie materială, pământească, în care nădăjduia să aibă un loc de frunte (vezi DA 718-721). Primirea din partea sa a cuvintelor lui Isus cu prilejul acesta ar fi corectat greşita lui concepţie fundamentală.
Versetul 66-69
Îndoiala – îl chiunie din când în când pe credincios – dacă merită să-L urmezi pe Isus, dacă are sens... cine rămâne lângă El cu credinţa în cine e El, descoperă că în curând, lumina percepţiei Lui se va întoarce în viaţa lor.
S-au întors înapoi. Aceasta maschează momentul critic al lucrării lui Isus în Galileea, şi de fapt, al întregii Sale lucrări. Până la data aceasta El fusese larg acceptat ca un învăţător şi profet popular. Acum mulţi din urmaşii Lui L-au părăsit şi de aici înainte El a stat mai mult sau mai puţin în umbra crucii.
Voi nu vreţi să vă duceţi? [„Vreţi şi voi să vă duceţi?”, KJV]. Construcţia acestei întrebări în textul grec lasă să se înţeleagă un răspuns negativ, aşa că forţa propoziţiei este: „Voi nu vreţi să vă duceţi, nu-i aşa?” Aşa după cum afirmase mai înainte Ioan, Isus ştia care din urmaşii Lui erau sinceri faţă de El şi care nu (v. 64). În consecinţă, întrebarea pusă de El nu era pentru propria Sa informare, ci pentru a pune la încercare pe cei doisprezece în ce priveşte motivele pentru care Îl urmau.
Cuvintele vieţii veşnice. Deşi Petru încă nu înţelegea pe deplin natura spirituală a împărăţiei lui Hristos, totuşi, declaraţia lui de aici arată că el începuse să priceapă ceva din faptul că cuvintele pe care Isus le spusese erau cu adevărat o cheie pentru viaţa veşnică spirituală... Un vechi comentariu iudaic descrie cuvintele pe care Dumnezeu le rostise de pe Sinai ca fiind „cuvinte de viaţă” (Midrash Rabbah, la Exod 20,2, ed. Soncino, p. 343). Folosirea de către Petru a unui termen similar aici pentru a se referi la ceea ce spusese Isus ca Mesia îndată după aceea (v. 69), arată că el îşi dădea seama de sursa divină a cuvintelor lui Isus.
Noi... am ajuns la cunoştinţa. [„Suntem siguri”, KJV]. Verbul din textul grec poate fi tradus: „noi am descoperit”, lăsând să se înţeleagă că ei deja ajunseseră să cunoască adevărul de aici şi încă îl credeau a fi adevărat, în ciuda multora care acum Îl respingeau pe Isus. Petru, vorbind din partea celor doisprezece, declara nu numai că ei aveau credinţă că Isus era Mesia, dar şi că, datorită minunilor pe care le văzuseră şi cuvintelor pe care le auziseră, acum puteau să spună că ştiau că El era Fiul lui Dumnezeu. Iudeii care nu puteau înţelege văzuseră aceleaşi minuni şi auziseră aceleaşi cuvinte, dar le lipsea credinţa şi drept urmare se îndepărtaseră cu necredinţă. Ucenicii, acceptând cuvintele şi lucrările lui Isus prin credinţă, ajunseseră la concluzia opusă erau şi acum convinşi că Isus era Mesia. În cele ale duhului, credinţa duce la cunoştinţă.
Sfântul. Titlul acesta „Sfântul”, apare de repetate ori în literatura iudaică produsă în perioada intertestamentală ca un titlu pentru Dumnezeu (vezi Eclesiasticus 4,14; 23,9; 43,10; Baruc 4,22.37; 5,5). În sensul acesta era probabil familiar pentru ucenici şi astfel folosirea lui din partea lui Petru pentru Hristos ar părea să constituie o recunoaştere a divinităţii Lui.
Versetul 70-71
Între cei 12 este un trădător. Iuda din Qerioth, un sat din Iudeea – singurul ucenic din Iudeea. Iuda e pomenit doar în circumstanţa crucii şi a suferinţei lui Isus (ca şi aici, trup, sânge etc.).
Un diavol. Adică, unul inspirat de diavolul (vezi cap. 13,2). Cuvintele lui Isus pot fi comparate cu afirmaţia Lui similară către Petru cu altă ocazie (Marcu 8,33). Isus recunoştea aici că, deşi Petru se considera că vorbeşte din partea celor doisprezece, Iuda nu lua parte la consacrarea lui Petru (vezi la v. 64, 65).
Unii ucenici pleacă de la Isus, alţii stau – unii din motive corecte, alţii din motive incorecte. Iuda a rămas din motive incorecte. Mulţi rămân lângă Isus pentru statut social, aprobarea familiei, a preitenilor, sau pentru a avea un loc unde să stabileşti contacte pentru afaceri – politicienii folosesc religia pentru voturi. Dar credinţa e totul sau nimic: fie Îl accepţi pe Isus, fie Îl respingi.
Postări
