..."Cele mai delicate si duioase sentimente de simpatie vor fii cultivate si dezvoltate abia in cer...scrie in cartea "Caminul Advent"...
...Acum ne este greu sau imposibil chiar sa ne imaginam cum va fii Acolo, pt ca traim in mediul Pacatului si deci al Egoismului...
Acolo de fapt, cred din toata inima, se vor transforma relatiile cu adevarat, si ceea ce azi reprezinta afectiunea, tandretea si iubirea pt familie, acolo totul va fi inghitit de catre acea mare familie...totul va fi o mare, o imensa familie.
Intr-o mare familie nu exista doar sot si sotie...Va fii in orice caz o alta raportare...Inca nu stim sigur cum va fi acolo, dar putem totusi sa ne bazam pe ceea ce ne spune, printre randuri, Ellen G. White.
Acolo relatiile noastre nu vor mai fii afectate de pacat, azi si aici relatiile noastre sunt "manjite"...de egoism, de pacat, de competitie, de rivalitate, de invidie ,de interese meschine, de iubire de sine, de nelepadare de sine, de rau...acolo va fi o diferentza totala...Familia a fost data pentru aceasta protectie, este si o mare binecuvantare dar cred ca este si protectie impotriva pacatului,dar e si mediul imaginat de Marele Arhitect pt dezvoltarea la infinit, nu la maxim...acolo nu cred ca exista maxim...exista doar dezvoltare pt infinit, o cuntinua dezvoltare…a celor mai nobile sentimente de bine, de altruism...si de empatie.
"Mai bine sa se insoare decat sa arda"...cumva familia, formarea unei familii, reiese de aici ca ma impiedica sa ard...cred ca acolo abia acolo va exista cu adevarat fericirea...mult visata, cea pierduta la inceput...in Eden.Scrie George Toparceanu in Minunile Sfantului Sisoe...ca aceasta a ajuns in Cer si ca acolo s-ar fi plictisit...pt ca-i lipseau muraturile...
Si a zis :mi-e dor sa mananc o muratura...vreau sa cobor pe Pamant...si a mers sa faca minuni pe Pamant si sa mai "pape" muraturi...ei bine cred ca este vorba doar de imaginatia "deviata" a scriitorului, pt ca in ceruri va fii fericirea desavarsita ,absoluta. Abia acolo va fii realitatea ultima, cea pierduta initial. In cer nu va fii nimeni care sa regrete ceva de pe Pamant...si nici nu va exista vreodata plictiseala in Ceruri...Pt a merge in cer trebuie sa fii pregatit pt cer...CUMVA SA AI DEJA Cerul in inima ta…sa "te califici" pt a fii acolo.Nu vorbesc despre a merita cerul, cerul niciodata nu-l vom merita, dar noi trebuie sa ne pregatim activ...sa fim gata pt viata de acolo...
Anumiti oameni daca acum ar fii acum dusi (mutati) in Cer ar fii torturati... s-ar simti ca si torturati…si atunci...trebuie o pregatire…cred ca pentru a te bucura de Cer trebuie sa te pregatesti de pe acum,prin micile Bucurii ale Cerului...de pe Pamant…primite acum...sa ne gasim deja aici si acum Bucuria in lucrurile care sunt Bucuria Cerului, si a Tatalui...si sa nu ne placa lucrurile care ne vor lipsi in cer....nu?Imagineaza-ti un roman care-si doreste toata viata sa mearga in Spania, viseaza sa ajunga acolo, sau in America, care insa, cand ajungein fine acolo, este dezamagit, si devine un neadaptat...Poate ca era un neadaptat si in Romania, la fel este si in America, si in Spania, Domnul nu cred ca va duce in Cer oameni care nu-si doresc mai mult decat orice vesnicia...testul este Biserica.
Aici invatam sa ...traim asa cum trai acolo...Daca cumva am ajuns eu vreodata sa prefer sa stau acasa sa-mi petrec , sa sarbatoresc Sabatul singur....sa fie singuratatea de fapt o alegere a egoismului? o intrebare,atat...Sau faptul ca cica "eu ma simt mai binecuvantat sa petrec Sabatul sub un copac,in natura"...sau intr-o grupa mai sfanta, de elita, nu cu oricine alaturi de mine...atunci cred ca nu sunt pregatit...asta cred.Bucuria mea zice Domnul sunt sfintii din tara...Ideea e ca ... eu trebuie sa incep sa cultiv totul de pe acum,in ceea ce priveste relatiile inter-umane... pt ca asa imi spune cugetul .Pt ca de fapt cred din tot sufletul ca obiceiurile pe care le dezvolt aici pe Pamant, vor fii continuate in Vesnicie...Cred ca in ceruri vom avea o viata activa...si nicidecum pasiva...Imparatia Lui Dumnezeu...si ma gandeam deunazi cum parca am uitat sa ma bucur de micile bucurii...pe care zi de zi ni le ofera Dumnezeu…cu atata bucurie...
EL se bucura de bucuriile pe care ni le ofera cu mana larga...clipa de clipa.
Si brusc m-am intrebat: cum ma bucuram cand eram copil? si cum ma bucur azi, ca si adult?de ce sunt atat de usor azi de ...incruntat? de gata sa uit sa ma bucur? in Domnul?...si pt ce? as fi trist?...de ce sa cred ca El nu este la carma vietii mele?pt ce sa ma plang?si sa ma cred ca sunt singur? sau parasit?...departe de Dumnezeu sau asa ceva...acolo vom sadi vii si vom avea case...vom avea proprietati...le vom locui...cu bucurie.Vom munci, vom face poate...cred asta...vom face si un fel sau un alt fel de Evanghelizari...,nu stiu, ma intrebam doar...Poate ca va veni un inger...cu un copil in brate si va spune":Florin , ia in grija ta acest copilas, parintii lui nu sunt aici, educa-l, arata-i si explica-i tu de ce Domnul Isus are acele semne ale cuielor in palmele Sale"...Apoi, un alt inger va veni la tine...si-ti va spune pe nume, uite acest salbatic din jungla Amazoniei, nu a stiut el prea multe, dar a salvat viata unui misionar, a renuntzat sa mai fie canibal, atat cat Eu i-am descoperit, putina lumina pe care el avut-o, el a trait-o, si azi este aici, pentru vesnicie,cat a stiut a trait, ia-l in grija ta si invata-l despre semnele cuielor din palmele Domnului Isus...si el va fii o vesnicie fratele tau, si al nostru, si tu vei avea grija de el...nu? grija ...ca de tine! Acolo nu va fii mai fii nici bogat nici sarac, nimic de genul acesta...Egoismul acolo va fii fost deja istorie, disparut...liberi pt a trai adevaratul scop pt care am fost creati, inca de la inceput...Acolo, nu vom mai fugi dupa scopurile noastre, egoiste, fie adunarea de bani, fie simpla castigare a existentei…abia atunci.Vom trai cu adevarat pt scopul lui Dumnezeu pt care am fost creati....abia atunci vom incepe viata adevarata…in cetate nu vom avea soare, nici lumina pt ca Domnul va fii Soarele nostru...Viata pe noul pamnt va fii activa...creatoare…inventiva, ingenioasa...dezinvolta,spontana,si plina de nou...Ce sa fac pt ca sa-l, (sau sa) o fac fericit(a) pe el, sau pe ea ?
cum sa-i fac fericiti pe ei? pe altii? asta cred ca este idea de baza...Veti sadi vii, va veti invita unul pe altul sub smochin. De ce spunea Domnul asa? pt ca atata puteau ei, cei de atunci sa inteleaga...e adevarat...eu si tu ...si toti copiii Domnului Isus din toate timpurile...nu? Ne vom folosi atunci fiecare putere a mintii a sufletului si a noului nostru trup, de slava, si vom fii intr-o continua dezvoltare…de neimaginat azi...intr-o continua dezvoltare...fara competitie, fara concurenta...FARA RIVALITATE, SI fara pacat...Acum ne e greu sa ne putem imagina pt ca aproape tot ce cunoastem noi aici este competitie, egoism, lupte surde, acerbe...Ilie si Moise au inceput deja acest stil de viata...vesnica. Copiii jucandu-se cu animale...nu? Cam asta se picteaza de cele mai multe ori cand vine vorba de Noul Pamant...dar as vrea sa-ti spun ceva...In ultima instanta ceea ce ne va oferi Noul Pamant va fii o intoarcere totala, absoluta, la bucuriile reale si sfinte...simple.Date si lasate de Dumnezeu...noi azi ne buram pt lucruri, un televizor mare cu ecran plat, un laptop nou...un telefon scump, sau foarte scump, sau haine scumpe...cat mai de lux...o masina noua,o casa mai mare....traim intr-o lume foarte artificiala...azi, nu?Goana dupa vant...nu?Solomon a avut totul...si a spus, ca pana la urma este asa: "Singura bucurie reala este: du-te sa-ti traiesti viata cu sotia ta, bucura-te...de simplitate"......Abia acolo vom regasi asemeni unor copii absolut inocenti bucuria de trai deplin ...la maxim, ca si copiii....nu intamplator cred ca pictorii cand vine vorba despre Noul Pamant picteaza copiii...care se bucura...frenetic.la maxim.ma bucur ca pot impartasi cu voi ganduri...idei sentimente...emotii…ma bucur ca un copil...Domnul Dumnezeu sa fie cu voi si cu toti cei iubiti de voi,dragi cititori...pe curand!
miercuri, 25 noiembrie 2009
iubirea
Dragostea nu are demnitate de sine, stima de sine, ea se umileste,ea nu vrea rand, pozitie sociala, sau recunoastere,ea merge acolo und eo poarta dorul inimii si unde risca mergand, dragostea nu inseamna neparat placere ci de cele mai multe ori ea inseamna sacrificiu de sine.Deci masura in iubirea e sa invatam sa iubim fara masura.pt ca NUMAI IUBIREA POATE INLATURA PT VECIE SFASIEREA INIMII OMENESTI.
Dragostea mi-l arata pe cel de langa mine ca pe un alter ego, un alt eu,tot un biet suferind, tot un biet lovit,nefericit in cautarea Fericirii.Ea, dragostea ma invata sa ma bucur de bucuriile celui de langa mine,ca de ale mele, si la fel m ainvata sa-i suport durerile ca si cum ar fi ale mele...
Nimic nu aduce acasa pe cei imprastiati ,ca Iubirea.Nimic nu e mai netrebnic pe aceasta lume decat omul, bietul de el care nu stie si nici nu vrea sa iubeasca...In amurgul vietii mele,voi fi judecat prin aceasta datorie sacra, ai iubit?...cat? suficient?...sau ai ramas dator vandut la acest capitol?...
Dumnezeu doreste sa nu ramanem niciodata datori cu dragostea catre altii,sau mai bine zis...el vrea sa fim vesnic datori sa n-o platim de tot, ci intr-una oricat am restitui sa fim mereu indatorati...vanduti Lui.din Recunostinta, caci Celui ce I s-a iertat mult, Va iubi mult...Unde este iubire, acolo toate sunt suportabile...
Dragostea nu se rusineaza,ci ea cu aripile sale, acopera toate slabiciunile celor iubiti...De un singur lucru e cu adevarat nevoie astazi, sa-l iubim cu adevarat pe Dumnezeu si toate celelalte vor veni...de la sine.
Ioan Gura de aur spunea la un moment dat ca "lipsa Dragostei este radacina tuturor relelor"...sa fi avut un strop de dreptate?...ma intreb.
Tertulian in Apologeticum scria acum 1800 de ani, ca romanii exclamau despre primii crestini:"PRIVITI-I CAT D EMULT SE IUBESC, UNII PE ALTII,cat sunt de pregatiti sa moara unul pt altul"...si in locul celuilalt..."
...tot Ioan Crisostom, Gura de aur, spunea ca:" Hristos nu a dat ucenicilor sai ca semn de recunoastere in lume, minunile..., ci Dragostea Sa...." Ostenelile nu sunt grele pentru cei ce iubesc...Iubind, noi ori nu simtim oboseala, ori iubim ostenela...
Dragostea mi-l arata pe cel de langa mine ca pe un alter ego, un alt eu,tot un biet suferind, tot un biet lovit,nefericit in cautarea Fericirii.Ea, dragostea ma invata sa ma bucur de bucuriile celui de langa mine,ca de ale mele, si la fel m ainvata sa-i suport durerile ca si cum ar fi ale mele...
Nimic nu aduce acasa pe cei imprastiati ,ca Iubirea.Nimic nu e mai netrebnic pe aceasta lume decat omul, bietul de el care nu stie si nici nu vrea sa iubeasca...In amurgul vietii mele,voi fi judecat prin aceasta datorie sacra, ai iubit?...cat? suficient?...sau ai ramas dator vandut la acest capitol?...
Dumnezeu doreste sa nu ramanem niciodata datori cu dragostea catre altii,sau mai bine zis...el vrea sa fim vesnic datori sa n-o platim de tot, ci intr-una oricat am restitui sa fim mereu indatorati...vanduti Lui.din Recunostinta, caci Celui ce I s-a iertat mult, Va iubi mult...Unde este iubire, acolo toate sunt suportabile...
Dragostea nu se rusineaza,ci ea cu aripile sale, acopera toate slabiciunile celor iubiti...De un singur lucru e cu adevarat nevoie astazi, sa-l iubim cu adevarat pe Dumnezeu si toate celelalte vor veni...de la sine.
Ioan Gura de aur spunea la un moment dat ca "lipsa Dragostei este radacina tuturor relelor"...sa fi avut un strop de dreptate?...ma intreb.
Tertulian in Apologeticum scria acum 1800 de ani, ca romanii exclamau despre primii crestini:"PRIVITI-I CAT D EMULT SE IUBESC, UNII PE ALTII,cat sunt de pregatiti sa moara unul pt altul"...si in locul celuilalt..."
...tot Ioan Crisostom, Gura de aur, spunea ca:" Hristos nu a dat ucenicilor sai ca semn de recunoastere in lume, minunile..., ci Dragostea Sa...." Ostenelile nu sunt grele pentru cei ce iubesc...Iubind, noi ori nu simtim oboseala, ori iubim ostenela...
te rog un lucru...
Te rog un lucru : nu te lasa prostit,de mine. De fapt nu te lasa prostit de masca pe care o port, pentru ca sti, asta voiam sa-ti spun:eu port o masca, de fapt mii de masti…Masti pe care sincer sa-ti spun detest sa le port, si pe care mi-e teama sa le scot…,si de fapt nici una din ele nu ma reprezinta…Prefacatoria am invatat-o de la alti experti in asa ceva, apoi a devenit pt mine o arta, iar eu un artist;e un fel de a doua natura,dar te rog: nu te lasa prostit!De fiecare data imi place sa pozez cu nonsalantza intr-un om plin de viata, optimist,chiar implinit si fericit!!!...Omul care se simte in sigurantza…Totul pare sa fie insorit pentru mine, apele sunt calme, eu sunt seful , si nu am nevoie de nimeni,…Dar sa nu ma crezi!!! te rog insistent:Suprafatza mea poate parea neteda,dar ea nu este decat masca mea…Dedesubt nu se afla nici un fel de multzumire de sine, doar neimplinire ,teama si frustrare…
Dedesubt se afla, ascuns, sub carapace ,adevaratul meu eu, confuz,temator si singur, cumplit de singur…sfasietor de singur…si dureros de neinteles…Dar eu ma ascund in spatele cuvintelor frumoase, in spatele lozincilor, in spatele a orice…E efortul meu disperat de a ramane ascuns si deci invulnerabil, de neatins.Nu vreau sa stie nimeni.De fapt ma cuprinde panica la gandul ca slabiciunea mea poate fi data de gol…Iata de ce imi creez cu meticulozitate o masca dupa care sa ma ascund, care sa ma ajute sa ma prefac in fata tuturor ca sunt o.k.,implinit si fericit!!!,Sa stea ca un scut in fata privirilor sfredelitoare, dispretuitoare unoeri sau doar curioase alteori…Ma tem ca privirea ta Nu va fii urmata de iubire si acceptare…si asta mi-ar sfasia de tot inima…Ma mai tem ca vei avea o parere proasta despre mine, ca vei rade de mine,si ca rasul tau ma va ucide…Ma tem ca ai putea crede ca in adancul meu sunt un nimic,ca nu sunt bun de nimic, si astfel ma vei respinge…Si nimic nu m-ar durea mai cumplit decat neiubirea ta, nepasarea ta si indiferentza ta…Asa ca imi fac jocurile , disperatele mele jocuri de prefacatorie, in exerior afisand o sigurantza de invidiat,dar in interior tremurand ca si un copil…Astfel intreaga mea viata si fiintza devine un front …Sporovaiesc cu lejeritate cu tine in tonurile conversatiei superficiale, iti spun tot, dar de fapt nu-ti spun nimic…Nu-ti spun nimic din ceea ce plange in mine…Ele insa sunt acolo, siroaie, lacrimile nevazute ale sufletului…Asa ca atunci cand imi joc rolul obisnuit , te rog : nu te lasa prostit!, de ce-ti spun…Te rog: incearca sa asculti cu atentie si incearca sa auzi ceea ce nu-ti spun, ceea ce as vrea sa-ti spun dar nu pot…Ceea ce am nevoie sa-ti spun ca sa supravietuiesc, dar nu spun…crede-ma ca nu pot!!!…....Nu-mi place sa ma ascund,sincer pot sa-ti spun deschisca urasc chestia asta…Nu-mi plac jocurile false si superficiale pe care le joc…de fapt mi-ar placea atat de mult sa fiu intotdeauna eu insumi, natural, spontan, dezinvolt, ca un copilas,autentic, eu-pur si simplu…Ma poti ajuta?Ajuta-ma intinde-mi mana ta, chiar si atunci cand pare ca e ultimul lucru pe care il vreau…chiar si atunci…De fiecare data cand esti bun, bland si incurajator cu mine, de fiecare data cand incerci sa intelegi pentru ca-ti pasa,inimii mele incep parca sa-i creasca aripi,foarte mici si fragile ca ale unei pasari colibri, dar …totusi aripi…Cu ajutorul simpatiei, sensibilitatii si puterii tale de intelegere, pot sa reusesc…Intr-un fel , tu poti sufla viata peste mine…Nu va fii usor, stiu asta, nu sunt naiv…Stiu, din experientza , ca atunci cand altii te-au convins multa vreme ca nu ai nici o valoare, in jurul tau parca s-au ridicat ziduri groase, ca niste zigurate…, de pe vremea babilonienilor....Dar am invatat, dincolo de asta, dincolo de dincolo, un lucru:ca iubirea e mai puternica decat orice ziduri,si de aceea pot sa sper…Te rog incearca sa darami aceste ziduri, cu maini puternice , dar blande…Fiindca un copil e fragil si si sensibil, iar eu sunt si eu tot un copil…unul mare.Te-ai putea intreba pe buna dreptate , cine sunt…am sa-ti spun cine sunt…sunt cineva pe care-l cunosti foarte bine:sunt fiecare barbat, fiecare femeie, fiecare copil, si fiecare fiintza omeneasca pe care o intalnesti.......sunt cea mai adanca dorinta care exista in fiecare suflet creat dupa chipul si asemanarea lui ISUS, sunt cea mai tainica dorintza, dorintza de veacuri, a neamului omenesc, aceea de a fii iubit, de a fii acceptat, si pretuit, pt ceea ce Dumnezeu a pus in noi...in fiecare dintre noi…AMPRENTA CHIPULUI SAU DIVIN…sunt fiecare om…sau macar un strop din fiecare om…
Dedesubt se afla, ascuns, sub carapace ,adevaratul meu eu, confuz,temator si singur, cumplit de singur…sfasietor de singur…si dureros de neinteles…Dar eu ma ascund in spatele cuvintelor frumoase, in spatele lozincilor, in spatele a orice…E efortul meu disperat de a ramane ascuns si deci invulnerabil, de neatins.Nu vreau sa stie nimeni.De fapt ma cuprinde panica la gandul ca slabiciunea mea poate fi data de gol…Iata de ce imi creez cu meticulozitate o masca dupa care sa ma ascund, care sa ma ajute sa ma prefac in fata tuturor ca sunt o.k.,implinit si fericit!!!,Sa stea ca un scut in fata privirilor sfredelitoare, dispretuitoare unoeri sau doar curioase alteori…Ma tem ca privirea ta Nu va fii urmata de iubire si acceptare…si asta mi-ar sfasia de tot inima…Ma mai tem ca vei avea o parere proasta despre mine, ca vei rade de mine,si ca rasul tau ma va ucide…Ma tem ca ai putea crede ca in adancul meu sunt un nimic,ca nu sunt bun de nimic, si astfel ma vei respinge…Si nimic nu m-ar durea mai cumplit decat neiubirea ta, nepasarea ta si indiferentza ta…Asa ca imi fac jocurile , disperatele mele jocuri de prefacatorie, in exerior afisand o sigurantza de invidiat,dar in interior tremurand ca si un copil…Astfel intreaga mea viata si fiintza devine un front …Sporovaiesc cu lejeritate cu tine in tonurile conversatiei superficiale, iti spun tot, dar de fapt nu-ti spun nimic…Nu-ti spun nimic din ceea ce plange in mine…Ele insa sunt acolo, siroaie, lacrimile nevazute ale sufletului…Asa ca atunci cand imi joc rolul obisnuit , te rog : nu te lasa prostit!, de ce-ti spun…Te rog: incearca sa asculti cu atentie si incearca sa auzi ceea ce nu-ti spun, ceea ce as vrea sa-ti spun dar nu pot…Ceea ce am nevoie sa-ti spun ca sa supravietuiesc, dar nu spun…crede-ma ca nu pot!!!…....Nu-mi place sa ma ascund,sincer pot sa-ti spun deschisca urasc chestia asta…Nu-mi plac jocurile false si superficiale pe care le joc…de fapt mi-ar placea atat de mult sa fiu intotdeauna eu insumi, natural, spontan, dezinvolt, ca un copilas,autentic, eu-pur si simplu…Ma poti ajuta?Ajuta-ma intinde-mi mana ta, chiar si atunci cand pare ca e ultimul lucru pe care il vreau…chiar si atunci…De fiecare data cand esti bun, bland si incurajator cu mine, de fiecare data cand incerci sa intelegi pentru ca-ti pasa,inimii mele incep parca sa-i creasca aripi,foarte mici si fragile ca ale unei pasari colibri, dar …totusi aripi…Cu ajutorul simpatiei, sensibilitatii si puterii tale de intelegere, pot sa reusesc…Intr-un fel , tu poti sufla viata peste mine…Nu va fii usor, stiu asta, nu sunt naiv…Stiu, din experientza , ca atunci cand altii te-au convins multa vreme ca nu ai nici o valoare, in jurul tau parca s-au ridicat ziduri groase, ca niste zigurate…, de pe vremea babilonienilor....Dar am invatat, dincolo de asta, dincolo de dincolo, un lucru:ca iubirea e mai puternica decat orice ziduri,si de aceea pot sa sper…Te rog incearca sa darami aceste ziduri, cu maini puternice , dar blande…Fiindca un copil e fragil si si sensibil, iar eu sunt si eu tot un copil…unul mare.Te-ai putea intreba pe buna dreptate , cine sunt…am sa-ti spun cine sunt…sunt cineva pe care-l cunosti foarte bine:sunt fiecare barbat, fiecare femeie, fiecare copil, si fiecare fiintza omeneasca pe care o intalnesti.......sunt cea mai adanca dorinta care exista in fiecare suflet creat dupa chipul si asemanarea lui ISUS, sunt cea mai tainica dorintza, dorintza de veacuri, a neamului omenesc, aceea de a fii iubit, de a fii acceptat, si pretuit, pt ceea ce Dumnezeu a pus in noi...in fiecare dintre noi…AMPRENTA CHIPULUI SAU DIVIN…sunt fiecare om…sau macar un strop din fiecare om…
Apocalipsa capitolul 9
Apocalipsa 9
A 5-a trâmbiţă, 9:1-12
Daca primele patru trâmbite sunt interpretate cu oarecare nesiguranta, comentatorii obisnuiesc sa spuna ca trâmbitele din capitolul 9 duc la disperare pe toti exegetii…
9:1 stea care căzuse din cer - stea = înger: Iov 38:7, Apocalipsa 1:20, 12:9.4. Steaua/luceafărul mare căzut din cer aminteşte de Isaia 14:12-14, Luca 10:18, Apocalipsa 12:7-12 – adică satana. Aici e la trecut – deci căzuse anterior, acum doar o vede acţionând.
Timpul este ca la trâmbiţa 3-4: apare steaua căzută, deci puterea uzurpatoare, idee reminiscentă din Babilon. Până acum, evenimentele erau cauzate de Dumnezeu – veneau de sus. Acum sunt venite din abis – de jos.
CBAZŞ Este interesant de notat în trecere faptul că imaginea unei stele căzute apare şi în literatura apocaliptică ebraică, pentru a-l descrie pe Satana ca o stea căzută din cer (Enoh 88,1; R. H. Charles, The Apocrypha and Pseudepigrapha of the Old Testament, vol. 2, p. 251).
Cel mai distructiv factor, din punct de vedere spiritual, este acela care se pretinde domn, parinte si eliberator, care pretinde ca are cheile raiului, dar nu poate descuia cu ele decât putul fara fund al abisului.
Fântâna Adâncului – adâncul este locul de izolare al regilor pământului şi a oştilor cereşti neascultătoare, până la primirea pedepsei Isaia 24:21-22; adânc este şi la Gen 1:2, cu sens de haos. Adânc este temniţa întunecată , în care sunt demonii, închişi, sub controlul lui Dumnezeu, păstraţi pentru judecată 2 Petru 2:4, Iuda 6, Apocalipsa 20:1.3 (deci Adîncul este locul izolării: pe îngerii căzuţi asta înseamnă pământul – sunt limitaţi doar la pământ - , unde aduc haosul; ei vor fi închişi şi legaţi în adânc [oricum sunt limitaţi aici], când nu vor mai avea pe cine să ispitească). De aici se ridică fiara 11:7, 17:8. Hristos este Cel ce deţine controlul absolut 1:18. Steaua căzută primeşte autorizarea dea lucra, are şansa de a-şi face lucrarea, care e distrugerea.
Abis: ebr theom – gr. abussos, ce descrie pământul înainte de creaţie (Gen 1:2). Aici, theom este asociat cu apă, întuneric şi gol. În Gen 2:5, termenii folosiţi sunt „nu” şi „încă” - creaţiunea înaintea de intervenţia lui Dumnezeu – theom- este negarea lui Dumnezeu, absenţa Lui. Adâncul devin locuinţa duşmanilor copiilor lui Dumnezeu, leviatanul (Isa 51:9, Ps 74:13). 1 Enoh îl numeşte locuinţa îngerilor căzuţi.
I s-a dat - Dumnezeu i-a dat cheia – de la Dumnezeu vin toate.
9:2 S-au întunecat - întunecarea este inversul creaţiei – lumina este favoarea lui Dumnezeu (gen 1:14-18, Isaia 30:26). Întunecimea este asociată cu judecata/pedeapsa lui Dumnezeu: Ezechiel 32:7-8, Isaia 13:10, Amos 5:18, Ioel 2:2.10, 3:15 // Mat. 24:29, Marcu 13:24-25. Întunericul vine din altă parte faţă de trâmbiţa 4 – de jos; este imaginea precreaţiei.
În Evul Mediu, pentru că Dumnezeu a fost uzurpat, din adânc ies mulţi agenţi, ce întunecă lumina ce vine de sus; forţele sunt: perversiunea, pretenţiile, intoleranţa, opresiunea – ce neagă locul lui Dumnezeu şi conducerea Sa în lume. (iar din această atitudine promovată de Biserică, s-au născut monştrii: islamul, intoleranţa religioasă, ateismul – ce-L alungă pe Dumnezeu, îi uzurpă locul, după modelul bisericii: aceasta L-a înlocuit pe Dumnezeu cu slujirea sa; ateismul Îl înlocuişte pe Dumnezeu cu raţiunea umană)
Biserica uzurpă lucrarea lui Dumnezeu – omenirea se întoarce împotriva Bisercii, şi-L alungă pe Dumnezeu- revoluţia franceză, milcarea anticlericală din sec XVII- XVIII sunt răspunsurile omenirii la cruciade, inchiziţi, războaiele religioase din sec IX-XVI.
În Noul Testament întunericul şi lumina reprezintă răul şi binele: 2Cor. 4:4 – Dumnezeu repetă spiritual creaţia în sfinţii Săi 2 Cor. 4:6; Ioan 1:9, 8:12, 12:46. Matei 4:16 – lucrarea lui Isus este lumina. Cei ce resping lumina şi trăiesc în întuneric primesc judecata Ioan 3:19.
Fum – însoţeşte judecata; aminteşte de Sodoma şi Gomora, distruse prin foc... fumul se ridica asemenea unui cuptor Gen 19:28. Fumul întunecă total, în timp ce trâmbiţa a patra a însemnat o întunecare parţială. Ne amintim şi de plaga egipteană Exod 10:22.23.
9:3 Lăcuste – simbol al judecăţii: Ier 51:14, Exod 10:4-15, îndreptate şi împotriva lui Israel apostat Ioel 2:4-10 // cu imaginea invadatorilor din Apocalipsa 9:9-10. Lăcustele sunt simbolice: sunt ca scorpionii, atacă nu plante, ci oameni. Imaginea marchează asemănarea luptătorilor cu lăcustele, viteza, strategia militară a lăcustelor (Osea 14:3, Ioel1:6.10).
Lăcustele întunecă cerul, ca la plaga Egiptului Exod 10:15. În trâmbiţa a patra lumina Evangheliei a fost umbrită – acum întunericul este îndesit. Când oameni resping Evanghelia ca sursă de viaţă, sunt chinuiţi de forţele demonice ale întunericului Ioan 3:18-21. Cheia este în Luca 10:17-20, unde şerpii şi scorpiile/ scorpionii sunt simbol pentru forţele demonilor/demonice.
9:4 Iarba pământului, verdeaţa, copacii – simbolul poporului lui Dumnezeu, acum israelul spiritual, Luca 23:31 şi 8:7 – copacul verde este Isus, iar cel uscat Ierusalimul. Faptul ca este contrast între verde şi oamenii care nu au sigiliul lui Dumnezeu, suportă această interpretare.
Sigiliu – 2 Tim. 2:19 sigiliu înseamnă recunoaşterea lui Dumnezeu că cineva îi aparţine – atacul acesta demonic nu îi afectează pe cei ce sunt ai lui Dumnezeu, apăraţi de Evanghelie Luca 10:19
Efectele trâmbiţei 5 sunt limitate în timp şi spaţiu: lovesc doar pe cei ce nu au sigiliul, şi 5 luni – adică o generaţie (viaţa unei lăcuste). Sigiliul este semnul apartenenţie (Cânt. 8:6).
Referirea la sigiliul divin pe fruntea credinciosilor ne-ar tenta sa consideram Apoc 7:1-4 drept context profetic, dar prezenta celor „cinci luni" (150 zile-ani ne împiedica sa asezam aceasta calamitate dupa 1844, daca luam în serios juramântul îngerului din cap. 10
9:5 – Cinci luni – viaţa unei lăcuste e de 5 luni – deci răul produs de ele este de o generaţie; sau aplicat zi/an. În Vechiul Testament doar la potop întâlnim 5 luni Gen 7:24 şi 8:3 – poate fi modelul lui Ioan – lăcustele chinuie pe pământeni 5 luni, după modelul potopului?? – Noe şi familia lui sunt preotjaţi de furia apelor 5 luni; la fel cei sigilaţi ai lui Dumnezeu sunt la adăpost de furia trâmbiţei a cincia.
Să-i chinuiască. Nu să-i omoare. Plaga a cincia nu este fizică, ci spiritual- mentală. Chinul demonic este tortură psihologică şi angoasă suicidală. În ciuda atacului, Biserica supravieţuieşte atacului
5 luni – 150 de zile/pot fi ani? Dacă sunt ani, de la 1798, când papa a fost arestat, au trecut 150 de ani până când biserica Evului Mediu a renăscut şi conduce din nou lumea – partidele în Europa sunt creştin-democrate, adică catolice. Vaticanul are putere să influenţeze politica mondială, prin dezbaterile ei despre foametea în lume, viziunea sa ecumenică.
9:10 – Cozi ca scorpionii şi bolduri – sunt ca nişte cai // Ioel 2:4, cu dinţi de lei // Ioel 1:6, zgomotul aripilor ca nişte care de luptă // Ioel 2:4-5.
Chinuiau cu cozile lor – Isaia 9:14-15, profetul fals otrăveşte poporul cu învăţăturile lui, ca un scorpion. // cu Apocalipsa 12:4, unde satana cu coada lui a tras după el o treime din îngeri, înţelegem că această coadă simbolizează insistenţa şi înşelăciunea cu care i-a condus pe îngeri să să răscoale împotriva lui Dumnezeu. Aceasta face satana şi aici, în Apocalipsa 13:13-14.
9:11 – Abadon şi Apolion –Abadon în ebraică înseamnă distrugere; Apollion, în greacă înseamnă distrugătorul. Distrugătorul e satana, conducătorul demonilor Mat. 12:24, distrugătorul Ioan 10:10, vezi şi Apocalipsa 12:12-17 – slujitorii lui distrug pământul, şi vor fi distruşi Apocalipsa 11:18; Efeseni 2:2 numit domnul puterii văzduhului. Rolul lui este să aranjeze forţele răuluipt ultima şi cea mai mare bătălie din toate timpurile. Pregătirile sunt amintit şi în trâmbiţa 6, mai ales la finalul ei.
Abadon – personificarea abisului din versetul 1. Vine din ebr. adab – a muri, a dispărea, în general folosit în literatura înţelepciunii, pentru a descrie soarta celor răi.
Apolion – din gr apollynai – a ruina, a distruge, a pierde. Termenii au aceeaşi conotaţie, evitarea, negarea lui Dumnezeu.
Trâmbiţa 5 reprezintă declinul spiritual, urmat după Evul Mediu şi umanism, raţionalism, secularism.
Lăcustele sunt simbolul judecăţilor lui Dumnezeu asupra opresorului – durează 5 luni, ca şi perioada potopului. Gen 7.24 – deci opresorul este pedepsit.
Lipsa sensului în viaţă, adus de raţionalism, evoluţionism întunecă perspectiva şi usucă iarba verde, ce era în legătură cu izvorul vieţii. Fumul rătăcirii spirituale, new age, islamul se ridică şi acoperă lumina, oferind surogatul vieţii spirituale, pe care oamenii o caută.
Aplicaţie:
1. Mohamed si cuceririle islamice (?). Istoria interpretarii este bine reprezentata de comentatori care au vazut în invazia de lacuste-scorpioni, cuceririle islamice. Islamul a fost, într-adevar, o calamitate pentru crestinism, si ar fi de mirat sa lipseasca din profetie. Adventistii milleriti si pionierii AZS au vazut aici flagelul mohamedan. Dar exista importante diferente între cei ce fac aceasta aplicatie. Expunerea lui Josiah Litch din 1838, aplica invazia la otomani, perioada celor 150 de zile-ani fiind 1299-1449 (De la asaltul lui Othman asupra Nicomediei si pâna la întronarea ultimului împarat bizantin, cu permisiunea sultanului). Dar aplicatia facuta de milleriti a pierdut teren. Jean Vuilleumier nu vede pe otomani aici, ci pe arabi (sarazini), iar perioada de chinuri începe din zilele lui Mohamed si se încheie prin asezarea resedintei la Bagdad. Steaua-înger este „profetul" Islamului care a întunecat soarele Evangheliei, iar groapa abisului este pustiul arab.
2. Papalitatea si cruciadele. Intr-o lucrare înca nepublicata, William Shea propune o alta explicatie. Steaua cazuta este Antichristul papal, iar lacustele - scorpioni sunt cruciatii trimisi în mai multe rânduri, timp de 150 de ani, împotriva „pagânilor", asadar razboaie „sfinte" pentru cucerirea, unui mormânt gol si a unor teritorii cheie. Perioada cruciadelor a durat circa 150 ani, între anii 1099-1249. Prima cifra reprezinta succesul primei cruciade prin cucerirea Ierusalimului, a doua reprezinta insuccesul ultimei cruciade care este înfrânta în Egipt, în batalia de la Mansura. Dr. Shea vede în descrierea acestor lacuste cu casti si platose de fier, o imagine destul de izbitoare a cavalerilor cruciati.
Trâmbiţa a şasea, Apocalipsa 9:13-21
În trâmbiţa a cincia, lăcustele acţionau limitat – nu puteau ucide pe oameni, ci doar să-i chinuie. Acum, acţiunea lor este mai puternică – ucid a treia parte din oameni.
9:13 – Altarul de aur: altarul tămâierii, din 8:3-4.
Altarul apare în 8:3-5, unde rugăciunile din pecetea a cincia sunt auzite 6:9-10. Dumnezeu răspunde cu judecăţile Sale, făcând dreptate martirilor. Acum, în trâmbiţa a şasea, Dumnezeu reaminteşte că rugăciunile sunt auzite, sunt în curs de împlinire.
9:14 – Eufrat – marele râu, depărţea Israelul de duşmanii săi; dincolo de Eufrat erau arhiduşmanii lui Israel, Babilon, Asiria (Isaia 7:20, Ier 46:10). La est de Eufrat, în timpul lui Ioan se întindea Imperiul Part – unii comentatori susţin că invazia aceasta de la este de Eufrat ar fi invazia Parţilor. Nr simbolic de 200.000.000 arată că nu este vorba de vreo invazie literală, a parţilor.
La Eufrat sunt legaţi cei patru îngeri care vor nimici – duşmanii lui Dumnezeu, legaţi simbolic la Eufrat, sunt sub control divin.
Se continuă imaginea pedepsirii opresorului: strigătul din sigiliu 5, primeşte răspuns în trâmbiţa 6, prin strigătul ce dezleagă îngerii. Aluzia la Eufrat ne aminteşte de pedepsirea Babilonului (elementele: idoli de bronz, aur, argint, piatră şi lemn versetul.20 // cu Babilonul antic Daniel 5:23; demonii şi magiile versetul. 20.21 // Isa 47:12).
Cei patru îngeri – este posibil să fie cei din Apocalipsa 7:1-3; aici ei ţin vânturile să nu sufle până nu sunt sigilaţi copii lui Dumnezeu. În capitolul 9, ei sunt dezlegaţi şi ucid a treia parte din oameni. Posibil ca acţiunea restrânsă în capitolul 7, acum să fie permisă, în trâmbiţa a şasea. Deci sigilarea anunţată în 7:1-3, s-a încheiat aici, căci încep vânturile să sufle.
9:15 Dezlegarea celor 4 îngeri – au fost dezlegaţi; cineva i-a dezlegat, adică permisiunea lui Dumnezeu.
9:16 Călăreţi – descrierea călăreţilor arată că sunt la fel cu lăcustele trâmbiţei 5, dar sub alte circumstanţe. Lăcustele erau ca nişte cai (7.9), au venit din abis (2-3) – călăreţii vin de la Eufrat, graniţa simbolică a duşmanilor Israelului. Amândouă au platoşe (9.17), puterea lor e în coadă (10.19), seamănă cu leii – dinţi (8), sau capete (17). Lucrarea călăreţilor este continuarea şi amplificarea distrugerii anunţată de lăcuste, judecăţile lui Dumnezeu.
Lăcustele erau limitate în acţiunile lor – să nu ucidă 9:3-6; dar vine timpul când limitarea va fi ridicată, demonii se manifestă ca nicicând în istorie şi aduc cu ei şi consecinţele judecăţilor divine.
200.000.000 număr simbolic, în contrast cu cei 144.000 – Ioan aude numărul lor. Deci cei 200.000.000 reprezintă oastea contrafăcută a diavolului.
9:17-18 Foc, fum şi pucioasă – combinaţia aceasta este mereu legată de judecarea celor răi, în Biblie (Gen 19:24.28, Luca 17:29, Ps 11:6, Isaia 34:9-10. În Apocalipsa cei ce vor primi semnul fiarei vor suferi aşa 14:10-11; şi diavolul la fel (20:10, 19:20, 21:8).
Armata demonică este descrisă cu elementele iazului de foc: foc, fum, pucioasă (19:20, 20:10, 21:8). Călăreţii erau roşii ca focul, ca fumul albăstrui, şi galbeni ca pucioasa la platoşe (ca turcii, după Popa). Cele trei elemente sunt folosite la pedepsirea duşmanilor lui Dumnezeu.
Puterea de a ucide (18) stă în gură şi în coadă – deci intensificare faţă de trâmbiţa 5, unde puterea gurii şi cozii înseamna doar chinuirea.
9:19 Gurile lor – cu ceea ce iese din gură, caii ucid oamenii. În Biblie, gura este arma spirituală: sabia din gura lui Hristos Apocalipsa 1:16, 2:16, 19:15.21, cei doi martori se apără cu focul ieşit din gurile lor Apocalipsa 11:5. Sau arma diavolului Apocalipsa 12:15, fiara din mare rosteşte blasfemii din gură 13:5.6; vezi şi Apocalipsa 16:13-14 – demoni draci, ies din gură.
Cozi cu cap de şarpe Isaia 9:14-15, profetul fals otrăveşte poporul cu învăţăturile lui, ca un scorpion. // cu Apocalipsa 12:4, unde satana, numit la versetul 9 şi şarpele cel vechi, cu coada lui a tras după el o treime din îngeri, înţelegem că această coadă simbolizează insistenţa şi înşelăciunea cu care i-a condus pe îngeri să să răscoale împotriva lui Dumnezeu. Aceasta face satana şi aici, în Apocalipsa 13:13-14.
Imaginea continuă din trâmbiţa 5: lăcuste ce chinuie cu cozile lor, ca de scorpion. Acum caii au astfel de cozi puternice (vezi versetul 10). Trâmbiţa 6 continuă unde a rămas trâmbiţa 5, dar intesnsifică lupta: dinţi lăcustelor erau ca ai leilor (versetul 8); acum tot capul este ca de leu (versetul 17); puterea în trâmbiţa 5 era în coadă şi doar chinuiau (versetul 5. 10); acum puterea e în gură şi e mortală (versetul 19). Platoşa de fie (versetul 9), devin platoşe ca focul (17). Înţepătura lor iniţial nu e fatală (5), apoi devin mortale (18). Fumul versetul 2 este însoţit acum de foc şi pucioasă (18). Chiar numărul creşte: 200 milioane (16) – ideea este a unui număr foarte mare (şi când David a fost biruitor, strigau despre miile şi zecile lui de mii).
Forţele abisului niciodată nu au atins asemnea proporţii, copleşitoare: reaţii politice şi ideologice împotriva bisericii şi lui Dumnezeu; ideologii provenite din Revoluţia franceză, marxism, materialism, evoluţionism, raţionalism – caracterizează viaţa intelecutală. Secularismul, raţionalismul intră în biserici. Ironia: Biserica încearcă să-I preia locul lui Dumnezeu şi este lovită de valul ce vine natural/omenesc, ce încearcă acelaşi luru – să-I i-a locul lui Dumnezeu. Daniel 11 prezintă aceeaşi luptă: între împăratul din nord, care simbolizează Biserica în încercarea ei uzurpatoare şi împăratul de sud, care este forţa atee pământească (Egiptul). Apocalipsa foloseşte aceeaşi imagine: Babilonul (prin aluzia la Eufrat – uzurparea lui Dumnezeu) şi Egiptul (negarea lui Dumnezeu- cine e Dumnezeu?Exod 5:2)– prin plăgile ce ne amintesc de lăcuste, scoprioni, şerpi, întuneric; plus călăreţii şi carele de luptă ne duc înapoi în Egipt.
Asemănarea Daniel 11 – trâmbiţa 5-6 merge mai departe. Împăratul de Nord, Babilonul, uzurpatorul religios a lui Dumnezeu, câştigă. În Apocalipsa 9:18, doar 1/3 din oameni sunt ucişi, iar restul care rămân, versetul 20-21 contină cu închinarea idolatră, adică înlocuindu-L pe Dumnezeu. Imaginea duşmanilor Babilonului nu mai apare – Egiptul e înghiţit de Babilon (Daniel 11:43).
Istoria confirmă: sistemele marxiste cad – insuccesul sistemelor raţionaliste. Nu doar creştinismul e atins de aceste caracteristici. Islamul şi mozaismul – atins de influenţa iluminismului şi reaţii anticlericale. Dar răspunsul fanaticilor/militanţilor este evident. Ayatollahii şi rabinii au un cuvânt greu de spus în politică. State ca Iran, Algeria, Egipt şi Israel, chestiunile religioase dictează pe cele politice.
La fel şi în creştinism: creştinismul fundamnetalist contraatacă faţă de secularism, raţionalism, liberalism. În USA Dreptul religios se strpduieşte să se impună peste puterea politică, pentru a reda naţiunei titlul de „naţiune creştină”. Noul Drept Religios face apel la factura naţionalistă, ce cu siguranţă va prinde la mulţi!!!
Doveziile de aici vorbesc despre războiul final dintre oamenii lui Dumnezeu şi cei ai diavolului, ca fiind o luptă spirituală, nu fizică – o luptă pentru minte, prin mijloace de convingere, mai degrabă decât lupta fizică. Vezi războiul lui Pavel 2 Cor 10:3-5, Efeseni 6:10-12.
Putem sumariza istoria Bisericii astfel:
1. Biserica neintenţionat, se postează pe poziţia Babelului, când pretinde singură autoritate în chestiunile morale şi religioase.
2. Sec XVIII aduce o reacţie revoluţionară, un spirit ce se îndreaptă împotriva pretenţilor acesteia – reacţie anticlericală, încurajând umanismul, ce mai târziu se tranformă în marxism, raţionalism, pozitivism, evoluţionism filozofic. Atacul Egiptului asupra Babelului.
3. Sec XIX şi XX, secularismul atinge alte ţări şi religii, în afara Europei Occidentale
4. După Al Doilea Război Mondial – tendinţele naţionaliste şi ororile războiului nasc reacţii împotriva raţionalismului şi liberalismului şi marchează întoarcerea la valorile culturale – religioase. Este timpul best-seller-urilor religioase şi a starurilor evangheliste media.
Suntem în timpul pasului 4. Suntem în perioada premergătoare unirii Egiptului cu Babilon într-un mare Babel. Acum vedem pregătirea: Dumnezeu imanent al Bibliei, devine un Dumnezeu umanist; se găseşte în fiecare dintre noi – trebuie doar să-L descoperim. Influenţa New Age, respectul pentru mama-pământ influenţează religiile. Dumnezeu e peste tot, în cele moarte şi vii: teoriile nemuririi sufeltului, reîncarnarea, consultarea astrologilor – confirmă aceste tendinţe.
Acum asistăm la preludiul unirii Babilonului cu Egiptul....
9:20-21 cei ce nu au fost ucişi de călăreţii aceştia, nu s-au pocăit, ci au continuat să se închine idolilor lor. Deci motivul pedepsirii omaneilor cu foc, fum, pucioasă, adică acţiunea lui Dumnezeu împotriva cleor răi, duşmanii Lui, însemna că ei se închinau la idoli, şi nu vroiau să-L asculte pe Dumnezeu fiinndu-le mult mai dragi idolii!!
Cei răi, deşi sunt chinuiţi, nu se pocăiesc de vrăjitoriile şi închinarea la idoli – Dumnezeu vrea mântuirea tuturor 2 Petru 3:9, dar cine refuză, îşi alege partea cea rea Luca 13:3.5)
Trâmbiţa 6 anunţă finalul istoriei, marea luptă a Armaghedonului – forţele demonice sunt foarte puternice şi lucrează cu tărie. Aluzia la refuzul lor de a se pocăii indică faptul că harul mai este puţin timp disponibil. Acum se face ultima strigare şi marea strigare Apocalipsa 14:6.13, când armaghedonul este aproape 16:12.16. chemarea lui Dumnezeu la pocăinţă e prezentă şi în interludiu capitolul 10.11, cât şi în capitolul 14. Deci Dumnezeu cheamă, de două ori la pocăinţă aici, căci El doreşte să mântuiască.
Retrospectivă 8-9
Trâmbiţele reprezintă răspunsul lui Dumnezeu la întrebarea: până când Stăpâne, nu judecei, nu faci dreptate, din pecetea a cincia!!!
Paulien spune că datorită asemănărilor dintr cei 144.000 şi cei 200.000.000, timpul descris în trâmbiţa 6 este acelaşi cu cel descris la 7:1-8, adică ultima posibilitate pentru salvare, prin pocăinţă, a cleor ce se întorc la Dumnezeu.
Ce va fi cu poporul lui Dumnezeu, când Armaghedonul se apropie? Ioan răspunde ca şi la peceţi, printr-un interludiu: îngerii deţin controlul deplin (7:1-3); ei au o misiune de îndeplinit (10:11), să proclame pocăinţa lui Dumnezeu ,în ciuda opoziţiei. Interludiu acesta, de la capitolul 10-11 are rolul de a trezi poporul lui Dumnezeu şi a-i asigura de triumful final al Evangheliei, în timp ce se apropie de sfârşitul istoriei.
A 5-a trâmbiţă, 9:1-12
Daca primele patru trâmbite sunt interpretate cu oarecare nesiguranta, comentatorii obisnuiesc sa spuna ca trâmbitele din capitolul 9 duc la disperare pe toti exegetii…
9:1 stea care căzuse din cer - stea = înger: Iov 38:7, Apocalipsa 1:20, 12:9.4. Steaua/luceafărul mare căzut din cer aminteşte de Isaia 14:12-14, Luca 10:18, Apocalipsa 12:7-12 – adică satana. Aici e la trecut – deci căzuse anterior, acum doar o vede acţionând.
Timpul este ca la trâmbiţa 3-4: apare steaua căzută, deci puterea uzurpatoare, idee reminiscentă din Babilon. Până acum, evenimentele erau cauzate de Dumnezeu – veneau de sus. Acum sunt venite din abis – de jos.
CBAZŞ Este interesant de notat în trecere faptul că imaginea unei stele căzute apare şi în literatura apocaliptică ebraică, pentru a-l descrie pe Satana ca o stea căzută din cer (Enoh 88,1; R. H. Charles, The Apocrypha and Pseudepigrapha of the Old Testament, vol. 2, p. 251).
Cel mai distructiv factor, din punct de vedere spiritual, este acela care se pretinde domn, parinte si eliberator, care pretinde ca are cheile raiului, dar nu poate descuia cu ele decât putul fara fund al abisului.
Fântâna Adâncului – adâncul este locul de izolare al regilor pământului şi a oştilor cereşti neascultătoare, până la primirea pedepsei Isaia 24:21-22; adânc este şi la Gen 1:2, cu sens de haos. Adânc este temniţa întunecată , în care sunt demonii, închişi, sub controlul lui Dumnezeu, păstraţi pentru judecată 2 Petru 2:4, Iuda 6, Apocalipsa 20:1.3 (deci Adîncul este locul izolării: pe îngerii căzuţi asta înseamnă pământul – sunt limitaţi doar la pământ - , unde aduc haosul; ei vor fi închişi şi legaţi în adânc [oricum sunt limitaţi aici], când nu vor mai avea pe cine să ispitească). De aici se ridică fiara 11:7, 17:8. Hristos este Cel ce deţine controlul absolut 1:18. Steaua căzută primeşte autorizarea dea lucra, are şansa de a-şi face lucrarea, care e distrugerea.
Abis: ebr theom – gr. abussos, ce descrie pământul înainte de creaţie (Gen 1:2). Aici, theom este asociat cu apă, întuneric şi gol. În Gen 2:5, termenii folosiţi sunt „nu” şi „încă” - creaţiunea înaintea de intervenţia lui Dumnezeu – theom- este negarea lui Dumnezeu, absenţa Lui. Adâncul devin locuinţa duşmanilor copiilor lui Dumnezeu, leviatanul (Isa 51:9, Ps 74:13). 1 Enoh îl numeşte locuinţa îngerilor căzuţi.
I s-a dat - Dumnezeu i-a dat cheia – de la Dumnezeu vin toate.
9:2 S-au întunecat - întunecarea este inversul creaţiei – lumina este favoarea lui Dumnezeu (gen 1:14-18, Isaia 30:26). Întunecimea este asociată cu judecata/pedeapsa lui Dumnezeu: Ezechiel 32:7-8, Isaia 13:10, Amos 5:18, Ioel 2:2.10, 3:15 // Mat. 24:29, Marcu 13:24-25. Întunericul vine din altă parte faţă de trâmbiţa 4 – de jos; este imaginea precreaţiei.
În Evul Mediu, pentru că Dumnezeu a fost uzurpat, din adânc ies mulţi agenţi, ce întunecă lumina ce vine de sus; forţele sunt: perversiunea, pretenţiile, intoleranţa, opresiunea – ce neagă locul lui Dumnezeu şi conducerea Sa în lume. (iar din această atitudine promovată de Biserică, s-au născut monştrii: islamul, intoleranţa religioasă, ateismul – ce-L alungă pe Dumnezeu, îi uzurpă locul, după modelul bisericii: aceasta L-a înlocuit pe Dumnezeu cu slujirea sa; ateismul Îl înlocuişte pe Dumnezeu cu raţiunea umană)
Biserica uzurpă lucrarea lui Dumnezeu – omenirea se întoarce împotriva Bisercii, şi-L alungă pe Dumnezeu- revoluţia franceză, milcarea anticlericală din sec XVII- XVIII sunt răspunsurile omenirii la cruciade, inchiziţi, războaiele religioase din sec IX-XVI.
În Noul Testament întunericul şi lumina reprezintă răul şi binele: 2Cor. 4:4 – Dumnezeu repetă spiritual creaţia în sfinţii Săi 2 Cor. 4:6; Ioan 1:9, 8:12, 12:46. Matei 4:16 – lucrarea lui Isus este lumina. Cei ce resping lumina şi trăiesc în întuneric primesc judecata Ioan 3:19.
Fum – însoţeşte judecata; aminteşte de Sodoma şi Gomora, distruse prin foc... fumul se ridica asemenea unui cuptor Gen 19:28. Fumul întunecă total, în timp ce trâmbiţa a patra a însemnat o întunecare parţială. Ne amintim şi de plaga egipteană Exod 10:22.23.
9:3 Lăcuste – simbol al judecăţii: Ier 51:14, Exod 10:4-15, îndreptate şi împotriva lui Israel apostat Ioel 2:4-10 // cu imaginea invadatorilor din Apocalipsa 9:9-10. Lăcustele sunt simbolice: sunt ca scorpionii, atacă nu plante, ci oameni. Imaginea marchează asemănarea luptătorilor cu lăcustele, viteza, strategia militară a lăcustelor (Osea 14:3, Ioel1:6.10).
Lăcustele întunecă cerul, ca la plaga Egiptului Exod 10:15. În trâmbiţa a patra lumina Evangheliei a fost umbrită – acum întunericul este îndesit. Când oameni resping Evanghelia ca sursă de viaţă, sunt chinuiţi de forţele demonice ale întunericului Ioan 3:18-21. Cheia este în Luca 10:17-20, unde şerpii şi scorpiile/ scorpionii sunt simbol pentru forţele demonilor/demonice.
9:4 Iarba pământului, verdeaţa, copacii – simbolul poporului lui Dumnezeu, acum israelul spiritual, Luca 23:31 şi 8:7 – copacul verde este Isus, iar cel uscat Ierusalimul. Faptul ca este contrast între verde şi oamenii care nu au sigiliul lui Dumnezeu, suportă această interpretare.
Sigiliu – 2 Tim. 2:19 sigiliu înseamnă recunoaşterea lui Dumnezeu că cineva îi aparţine – atacul acesta demonic nu îi afectează pe cei ce sunt ai lui Dumnezeu, apăraţi de Evanghelie Luca 10:19
Efectele trâmbiţei 5 sunt limitate în timp şi spaţiu: lovesc doar pe cei ce nu au sigiliul, şi 5 luni – adică o generaţie (viaţa unei lăcuste). Sigiliul este semnul apartenenţie (Cânt. 8:6).
Referirea la sigiliul divin pe fruntea credinciosilor ne-ar tenta sa consideram Apoc 7:1-4 drept context profetic, dar prezenta celor „cinci luni" (150 zile-ani ne împiedica sa asezam aceasta calamitate dupa 1844, daca luam în serios juramântul îngerului din cap. 10
9:5 – Cinci luni – viaţa unei lăcuste e de 5 luni – deci răul produs de ele este de o generaţie; sau aplicat zi/an. În Vechiul Testament doar la potop întâlnim 5 luni Gen 7:24 şi 8:3 – poate fi modelul lui Ioan – lăcustele chinuie pe pământeni 5 luni, după modelul potopului?? – Noe şi familia lui sunt preotjaţi de furia apelor 5 luni; la fel cei sigilaţi ai lui Dumnezeu sunt la adăpost de furia trâmbiţei a cincia.
Să-i chinuiască. Nu să-i omoare. Plaga a cincia nu este fizică, ci spiritual- mentală. Chinul demonic este tortură psihologică şi angoasă suicidală. În ciuda atacului, Biserica supravieţuieşte atacului
5 luni – 150 de zile/pot fi ani? Dacă sunt ani, de la 1798, când papa a fost arestat, au trecut 150 de ani până când biserica Evului Mediu a renăscut şi conduce din nou lumea – partidele în Europa sunt creştin-democrate, adică catolice. Vaticanul are putere să influenţeze politica mondială, prin dezbaterile ei despre foametea în lume, viziunea sa ecumenică.
9:10 – Cozi ca scorpionii şi bolduri – sunt ca nişte cai // Ioel 2:4, cu dinţi de lei // Ioel 1:6, zgomotul aripilor ca nişte care de luptă // Ioel 2:4-5.
Chinuiau cu cozile lor – Isaia 9:14-15, profetul fals otrăveşte poporul cu învăţăturile lui, ca un scorpion. // cu Apocalipsa 12:4, unde satana cu coada lui a tras după el o treime din îngeri, înţelegem că această coadă simbolizează insistenţa şi înşelăciunea cu care i-a condus pe îngeri să să răscoale împotriva lui Dumnezeu. Aceasta face satana şi aici, în Apocalipsa 13:13-14.
9:11 – Abadon şi Apolion –Abadon în ebraică înseamnă distrugere; Apollion, în greacă înseamnă distrugătorul. Distrugătorul e satana, conducătorul demonilor Mat. 12:24, distrugătorul Ioan 10:10, vezi şi Apocalipsa 12:12-17 – slujitorii lui distrug pământul, şi vor fi distruşi Apocalipsa 11:18; Efeseni 2:2 numit domnul puterii văzduhului. Rolul lui este să aranjeze forţele răuluipt ultima şi cea mai mare bătălie din toate timpurile. Pregătirile sunt amintit şi în trâmbiţa 6, mai ales la finalul ei.
Abadon – personificarea abisului din versetul 1. Vine din ebr. adab – a muri, a dispărea, în general folosit în literatura înţelepciunii, pentru a descrie soarta celor răi.
Apolion – din gr apollynai – a ruina, a distruge, a pierde. Termenii au aceeaşi conotaţie, evitarea, negarea lui Dumnezeu.
Trâmbiţa 5 reprezintă declinul spiritual, urmat după Evul Mediu şi umanism, raţionalism, secularism.
Lăcustele sunt simbolul judecăţilor lui Dumnezeu asupra opresorului – durează 5 luni, ca şi perioada potopului. Gen 7.24 – deci opresorul este pedepsit.
Lipsa sensului în viaţă, adus de raţionalism, evoluţionism întunecă perspectiva şi usucă iarba verde, ce era în legătură cu izvorul vieţii. Fumul rătăcirii spirituale, new age, islamul se ridică şi acoperă lumina, oferind surogatul vieţii spirituale, pe care oamenii o caută.
Aplicaţie:
1. Mohamed si cuceririle islamice (?). Istoria interpretarii este bine reprezentata de comentatori care au vazut în invazia de lacuste-scorpioni, cuceririle islamice. Islamul a fost, într-adevar, o calamitate pentru crestinism, si ar fi de mirat sa lipseasca din profetie. Adventistii milleriti si pionierii AZS au vazut aici flagelul mohamedan. Dar exista importante diferente între cei ce fac aceasta aplicatie. Expunerea lui Josiah Litch din 1838, aplica invazia la otomani, perioada celor 150 de zile-ani fiind 1299-1449 (De la asaltul lui Othman asupra Nicomediei si pâna la întronarea ultimului împarat bizantin, cu permisiunea sultanului). Dar aplicatia facuta de milleriti a pierdut teren. Jean Vuilleumier nu vede pe otomani aici, ci pe arabi (sarazini), iar perioada de chinuri începe din zilele lui Mohamed si se încheie prin asezarea resedintei la Bagdad. Steaua-înger este „profetul" Islamului care a întunecat soarele Evangheliei, iar groapa abisului este pustiul arab.
2. Papalitatea si cruciadele. Intr-o lucrare înca nepublicata, William Shea propune o alta explicatie. Steaua cazuta este Antichristul papal, iar lacustele - scorpioni sunt cruciatii trimisi în mai multe rânduri, timp de 150 de ani, împotriva „pagânilor", asadar razboaie „sfinte" pentru cucerirea, unui mormânt gol si a unor teritorii cheie. Perioada cruciadelor a durat circa 150 ani, între anii 1099-1249. Prima cifra reprezinta succesul primei cruciade prin cucerirea Ierusalimului, a doua reprezinta insuccesul ultimei cruciade care este înfrânta în Egipt, în batalia de la Mansura. Dr. Shea vede în descrierea acestor lacuste cu casti si platose de fier, o imagine destul de izbitoare a cavalerilor cruciati.
Trâmbiţa a şasea, Apocalipsa 9:13-21
În trâmbiţa a cincia, lăcustele acţionau limitat – nu puteau ucide pe oameni, ci doar să-i chinuie. Acum, acţiunea lor este mai puternică – ucid a treia parte din oameni.
9:13 – Altarul de aur: altarul tămâierii, din 8:3-4.
Altarul apare în 8:3-5, unde rugăciunile din pecetea a cincia sunt auzite 6:9-10. Dumnezeu răspunde cu judecăţile Sale, făcând dreptate martirilor. Acum, în trâmbiţa a şasea, Dumnezeu reaminteşte că rugăciunile sunt auzite, sunt în curs de împlinire.
9:14 – Eufrat – marele râu, depărţea Israelul de duşmanii săi; dincolo de Eufrat erau arhiduşmanii lui Israel, Babilon, Asiria (Isaia 7:20, Ier 46:10). La est de Eufrat, în timpul lui Ioan se întindea Imperiul Part – unii comentatori susţin că invazia aceasta de la este de Eufrat ar fi invazia Parţilor. Nr simbolic de 200.000.000 arată că nu este vorba de vreo invazie literală, a parţilor.
La Eufrat sunt legaţi cei patru îngeri care vor nimici – duşmanii lui Dumnezeu, legaţi simbolic la Eufrat, sunt sub control divin.
Se continuă imaginea pedepsirii opresorului: strigătul din sigiliu 5, primeşte răspuns în trâmbiţa 6, prin strigătul ce dezleagă îngerii. Aluzia la Eufrat ne aminteşte de pedepsirea Babilonului (elementele: idoli de bronz, aur, argint, piatră şi lemn versetul.20 // cu Babilonul antic Daniel 5:23; demonii şi magiile versetul. 20.21 // Isa 47:12).
Cei patru îngeri – este posibil să fie cei din Apocalipsa 7:1-3; aici ei ţin vânturile să nu sufle până nu sunt sigilaţi copii lui Dumnezeu. În capitolul 9, ei sunt dezlegaţi şi ucid a treia parte din oameni. Posibil ca acţiunea restrânsă în capitolul 7, acum să fie permisă, în trâmbiţa a şasea. Deci sigilarea anunţată în 7:1-3, s-a încheiat aici, căci încep vânturile să sufle.
9:15 Dezlegarea celor 4 îngeri – au fost dezlegaţi; cineva i-a dezlegat, adică permisiunea lui Dumnezeu.
9:16 Călăreţi – descrierea călăreţilor arată că sunt la fel cu lăcustele trâmbiţei 5, dar sub alte circumstanţe. Lăcustele erau ca nişte cai (7.9), au venit din abis (2-3) – călăreţii vin de la Eufrat, graniţa simbolică a duşmanilor Israelului. Amândouă au platoşe (9.17), puterea lor e în coadă (10.19), seamănă cu leii – dinţi (8), sau capete (17). Lucrarea călăreţilor este continuarea şi amplificarea distrugerii anunţată de lăcuste, judecăţile lui Dumnezeu.
Lăcustele erau limitate în acţiunile lor – să nu ucidă 9:3-6; dar vine timpul când limitarea va fi ridicată, demonii se manifestă ca nicicând în istorie şi aduc cu ei şi consecinţele judecăţilor divine.
200.000.000 număr simbolic, în contrast cu cei 144.000 – Ioan aude numărul lor. Deci cei 200.000.000 reprezintă oastea contrafăcută a diavolului.
9:17-18 Foc, fum şi pucioasă – combinaţia aceasta este mereu legată de judecarea celor răi, în Biblie (Gen 19:24.28, Luca 17:29, Ps 11:6, Isaia 34:9-10. În Apocalipsa cei ce vor primi semnul fiarei vor suferi aşa 14:10-11; şi diavolul la fel (20:10, 19:20, 21:8).
Armata demonică este descrisă cu elementele iazului de foc: foc, fum, pucioasă (19:20, 20:10, 21:8). Călăreţii erau roşii ca focul, ca fumul albăstrui, şi galbeni ca pucioasa la platoşe (ca turcii, după Popa). Cele trei elemente sunt folosite la pedepsirea duşmanilor lui Dumnezeu.
Puterea de a ucide (18) stă în gură şi în coadă – deci intensificare faţă de trâmbiţa 5, unde puterea gurii şi cozii înseamna doar chinuirea.
9:19 Gurile lor – cu ceea ce iese din gură, caii ucid oamenii. În Biblie, gura este arma spirituală: sabia din gura lui Hristos Apocalipsa 1:16, 2:16, 19:15.21, cei doi martori se apără cu focul ieşit din gurile lor Apocalipsa 11:5. Sau arma diavolului Apocalipsa 12:15, fiara din mare rosteşte blasfemii din gură 13:5.6; vezi şi Apocalipsa 16:13-14 – demoni draci, ies din gură.
Cozi cu cap de şarpe Isaia 9:14-15, profetul fals otrăveşte poporul cu învăţăturile lui, ca un scorpion. // cu Apocalipsa 12:4, unde satana, numit la versetul 9 şi şarpele cel vechi, cu coada lui a tras după el o treime din îngeri, înţelegem că această coadă simbolizează insistenţa şi înşelăciunea cu care i-a condus pe îngeri să să răscoale împotriva lui Dumnezeu. Aceasta face satana şi aici, în Apocalipsa 13:13-14.
Imaginea continuă din trâmbiţa 5: lăcuste ce chinuie cu cozile lor, ca de scorpion. Acum caii au astfel de cozi puternice (vezi versetul 10). Trâmbiţa 6 continuă unde a rămas trâmbiţa 5, dar intesnsifică lupta: dinţi lăcustelor erau ca ai leilor (versetul 8); acum tot capul este ca de leu (versetul 17); puterea în trâmbiţa 5 era în coadă şi doar chinuiau (versetul 5. 10); acum puterea e în gură şi e mortală (versetul 19). Platoşa de fie (versetul 9), devin platoşe ca focul (17). Înţepătura lor iniţial nu e fatală (5), apoi devin mortale (18). Fumul versetul 2 este însoţit acum de foc şi pucioasă (18). Chiar numărul creşte: 200 milioane (16) – ideea este a unui număr foarte mare (şi când David a fost biruitor, strigau despre miile şi zecile lui de mii).
Forţele abisului niciodată nu au atins asemnea proporţii, copleşitoare: reaţii politice şi ideologice împotriva bisericii şi lui Dumnezeu; ideologii provenite din Revoluţia franceză, marxism, materialism, evoluţionism, raţionalism – caracterizează viaţa intelecutală. Secularismul, raţionalismul intră în biserici. Ironia: Biserica încearcă să-I preia locul lui Dumnezeu şi este lovită de valul ce vine natural/omenesc, ce încearcă acelaşi luru – să-I i-a locul lui Dumnezeu. Daniel 11 prezintă aceeaşi luptă: între împăratul din nord, care simbolizează Biserica în încercarea ei uzurpatoare şi împăratul de sud, care este forţa atee pământească (Egiptul). Apocalipsa foloseşte aceeaşi imagine: Babilonul (prin aluzia la Eufrat – uzurparea lui Dumnezeu) şi Egiptul (negarea lui Dumnezeu- cine e Dumnezeu?Exod 5:2)– prin plăgile ce ne amintesc de lăcuste, scoprioni, şerpi, întuneric; plus călăreţii şi carele de luptă ne duc înapoi în Egipt.
Asemănarea Daniel 11 – trâmbiţa 5-6 merge mai departe. Împăratul de Nord, Babilonul, uzurpatorul religios a lui Dumnezeu, câştigă. În Apocalipsa 9:18, doar 1/3 din oameni sunt ucişi, iar restul care rămân, versetul 20-21 contină cu închinarea idolatră, adică înlocuindu-L pe Dumnezeu. Imaginea duşmanilor Babilonului nu mai apare – Egiptul e înghiţit de Babilon (Daniel 11:43).
Istoria confirmă: sistemele marxiste cad – insuccesul sistemelor raţionaliste. Nu doar creştinismul e atins de aceste caracteristici. Islamul şi mozaismul – atins de influenţa iluminismului şi reaţii anticlericale. Dar răspunsul fanaticilor/militanţilor este evident. Ayatollahii şi rabinii au un cuvânt greu de spus în politică. State ca Iran, Algeria, Egipt şi Israel, chestiunile religioase dictează pe cele politice.
La fel şi în creştinism: creştinismul fundamnetalist contraatacă faţă de secularism, raţionalism, liberalism. În USA Dreptul religios se strpduieşte să se impună peste puterea politică, pentru a reda naţiunei titlul de „naţiune creştină”. Noul Drept Religios face apel la factura naţionalistă, ce cu siguranţă va prinde la mulţi!!!
Doveziile de aici vorbesc despre războiul final dintre oamenii lui Dumnezeu şi cei ai diavolului, ca fiind o luptă spirituală, nu fizică – o luptă pentru minte, prin mijloace de convingere, mai degrabă decât lupta fizică. Vezi războiul lui Pavel 2 Cor 10:3-5, Efeseni 6:10-12.
Putem sumariza istoria Bisericii astfel:
1. Biserica neintenţionat, se postează pe poziţia Babelului, când pretinde singură autoritate în chestiunile morale şi religioase.
2. Sec XVIII aduce o reacţie revoluţionară, un spirit ce se îndreaptă împotriva pretenţilor acesteia – reacţie anticlericală, încurajând umanismul, ce mai târziu se tranformă în marxism, raţionalism, pozitivism, evoluţionism filozofic. Atacul Egiptului asupra Babelului.
3. Sec XIX şi XX, secularismul atinge alte ţări şi religii, în afara Europei Occidentale
4. După Al Doilea Război Mondial – tendinţele naţionaliste şi ororile războiului nasc reacţii împotriva raţionalismului şi liberalismului şi marchează întoarcerea la valorile culturale – religioase. Este timpul best-seller-urilor religioase şi a starurilor evangheliste media.
Suntem în timpul pasului 4. Suntem în perioada premergătoare unirii Egiptului cu Babilon într-un mare Babel. Acum vedem pregătirea: Dumnezeu imanent al Bibliei, devine un Dumnezeu umanist; se găseşte în fiecare dintre noi – trebuie doar să-L descoperim. Influenţa New Age, respectul pentru mama-pământ influenţează religiile. Dumnezeu e peste tot, în cele moarte şi vii: teoriile nemuririi sufeltului, reîncarnarea, consultarea astrologilor – confirmă aceste tendinţe.
Acum asistăm la preludiul unirii Babilonului cu Egiptul....
9:20-21 cei ce nu au fost ucişi de călăreţii aceştia, nu s-au pocăit, ci au continuat să se închine idolilor lor. Deci motivul pedepsirii omaneilor cu foc, fum, pucioasă, adică acţiunea lui Dumnezeu împotriva cleor răi, duşmanii Lui, însemna că ei se închinau la idoli, şi nu vroiau să-L asculte pe Dumnezeu fiinndu-le mult mai dragi idolii!!
Cei răi, deşi sunt chinuiţi, nu se pocăiesc de vrăjitoriile şi închinarea la idoli – Dumnezeu vrea mântuirea tuturor 2 Petru 3:9, dar cine refuză, îşi alege partea cea rea Luca 13:3.5)
Trâmbiţa 6 anunţă finalul istoriei, marea luptă a Armaghedonului – forţele demonice sunt foarte puternice şi lucrează cu tărie. Aluzia la refuzul lor de a se pocăii indică faptul că harul mai este puţin timp disponibil. Acum se face ultima strigare şi marea strigare Apocalipsa 14:6.13, când armaghedonul este aproape 16:12.16. chemarea lui Dumnezeu la pocăinţă e prezentă şi în interludiu capitolul 10.11, cât şi în capitolul 14. Deci Dumnezeu cheamă, de două ori la pocăinţă aici, căci El doreşte să mântuiască.
Retrospectivă 8-9
Trâmbiţele reprezintă răspunsul lui Dumnezeu la întrebarea: până când Stăpâne, nu judecei, nu faci dreptate, din pecetea a cincia!!!
Paulien spune că datorită asemănărilor dintr cei 144.000 şi cei 200.000.000, timpul descris în trâmbiţa 6 este acelaşi cu cel descris la 7:1-8, adică ultima posibilitate pentru salvare, prin pocăinţă, a cleor ce se întorc la Dumnezeu.
Ce va fi cu poporul lui Dumnezeu, când Armaghedonul se apropie? Ioan răspunde ca şi la peceţi, printr-un interludiu: îngerii deţin controlul deplin (7:1-3); ei au o misiune de îndeplinit (10:11), să proclame pocăinţa lui Dumnezeu ,în ciuda opoziţiei. Interludiu acesta, de la capitolul 10-11 are rolul de a trezi poporul lui Dumnezeu şi a-i asigura de triumful final al Evangheliei, în timp ce se apropie de sfârşitul istoriei.
Apocalipsa capitolul 8
Apocalipsa 8
Al şaptelea sigiliu
Profesor Doctor Florin Lăiu: Tăcerea în cer.
Daca acest document priveste realizarea rascumpararii, daca el trebuie sa stea ca martor la judecata, atunci se întelege ca deschiderea cartii înseamna inceputul celei de-a doua faze a judecatii, judecata mileniala (Apoc.20:4.11-15). Inspiratia a facut o precizare care nu admite nici o explicatie vaga. Pauza cereasca are o durata foarte exacta de circa "jumatate de ora". Ioan era în viziune la tronul lui Dumnezeu când s-a facut tacere. El era obisnuit sa auda încontinuu, „zi si noapte" (Apoc 4:8 b), cântarile de slava ale îngerilor. Dar s-a facut o pauza pe care el a masurat-o. Ce eveniment ar putea determina o asemenea, tacere masurata? Pecetea a sasea se sfârsise cu semnele cosmice si asteptarea plina de groaza din „ziua aceea" a revenirii Domnului, dar aparitia Lui nu fusese descrisa. Iar începutul judecatii mileniale debuteaza cu o tacere masurata... Daca în cer nu este niciodata tacere, deoarece prezenta îngerilor înseamna o continua proslavire a lui Dumnezeu, înseamna ca numai prin plecarea tuturor îngerilor din cer s-ar putea face, tacere. Ideea poate parea stranie si excentrica, dar Iisus ne-a spus ca va face exact acest lucru, când va veni spre pamânt: va goli cerul de îngeri si-i va lua pe toti cu Sine spre pamânt (Mat 25:31, Iuda 14). Acest eveniment, se întelege ca este prea mare pentru a încape într-o jumatate de ora, dupa cum si necazurile Bisericii de-a lungul secolelor au fost prea mari pentru a încapea în numai trei ani si jumatate. Daca aplicam însa si în acest amanunt semnificativ, principiul „o zi pentru un an" (Ez. 4:6 u.p.), vom ajunge la un rezultat foarte surprinzator. Daca o zi profetica înseamna un an istoric, atunci o ora profetica înseamna a 24 parte dintr-un an, adica 15 zile si câteva ore... In acest caz, „o jumatate de ora" profetica ar fi 7 zile si jumatate. Dar Ioan nu spune "jumatate de ora" ci "cam jumatate de ora", deci de intentioneaza sapte zile in capat. Aceste sapte zile nu pot fi întâmplatoare aici, pentruca ne aflam la sfârsitul istoriei acestei lumi vechi care a inceput tot cu sapte zile; pentruca si la Potopul lui Noe au fost sapte zile de asteptare (Gen.7); pentruca Mielul a desigilat pecetea a saptea care inaugureaza (vorbind în limbajul unei cronologii aproximative) al saptelea mileniu al lumii: pentruca sigiliul Dumnezeului Creator de pe fruntea biruitorilor care pot sta în picioare în ziua ruperii celui de-al saptelea sigiliu al cartii, este sabatul zilei a saptea.Daca IisusCreatorul este Acelasi cu Iisus Rascumparatorul nu trebuie sa ne miram ca revenirea Lui, care va goli cerul de îngeri, ar avea loc într-un sabat, asa cum si aceasta aparitie a Lui în viziune a onorat aceeasi zi domneasca. Pentruca poporul lui Dumnezeu va fi persecutat si condamnat tocmai pentru pastrarea acestui sabat considerat învechit si care se opune inovatiilor slabanoage ale traditiilor omenesti, nu este de mirare ca Iisus alege sa vina în apararea lor într-un sabat.
Multe atacuri ale vrajmasilor împotriva israelitilor din antichitate au avut loc în sabat. Pagânii an speculat aceasta „slabiciune" a iudeilor si au intrat cu sabia in ziua pacii. Nu stim ce zi vor alege pentru ultimul atac împotriva Israelului lui Dumnezeu, dar stim ca va interveni la timp si putem întelege ca ziua în care Mântuitorul va apare pe nori împlinindu-Si promisiunea, va fi un sabat si ca urmatorul sabat va fi prima zi din cer. Venirea lui Iisus spre pamânt nu are nevoie de timp; chiar si îngerii pot calatori cu viteze care întrec orice imaginatie. De aceea nu este nevoie sa ne închipuim ca ar fi necesare trei zile dus si trei zile întors. Totul se va desfasura în favoarea omului: norul Slavei va putea veni spre pamânt în câteva clipe, va întârzia în atmosfera noastra o zi, facandu-se vizibil de pe toate continentele, dupa care — împreuna cu multimea dreptilor înviati sau vii— va calatori o saptamâna pâna la portile Noului Ierusalim.... Ellen White a vazut într-o viziune calatoria astrala a poporului lui Dumnezeu, de la pamânt la cer, timp de sapte zile (Exp.& Viz. 25-26). Calatoria de o saptamâna nu este necesara din punct de vedere al distantelor, ci ea face parte din rasplatirea mântuitilor. Pentru a da cât mai multa importanta întâlnirii cu Iisus si a face ca bucuria „întoarcerii acasa" sa fie cât mai mare. Pentru a observa, între, timp, minunile universului creat de Christos, Domnul...
Este interesant ca Biblia numeste ambele zile, (sabatul si ziua revenirii) ca fiind "ziua Domnului". Ambele reprezinta un timp în care nu se mai poate face nimic, un timp în care este lasat numai Dumnezeu sa actioneze. Una aduce odihna saptamânala, cealalta aduce odihna vesnica inaugurata de domnia mileniala.
Stevanovic
8:1
Linişte în ceruri: unii cred că este în legătură cu rugăciunile sfinţilor 8:3-4. Alţii cu Geneza 1:2 – întuneric şi linişte. Apocaliptica evreiască spunea că Dumnezeu aduce liniştea pe pământ 7 zile, la fel ca la începutul creaţiei. Alţii, liniştea reprezintă uimirea universului în aşteptarea judecăţilor lui Dumnezeu, care stau să înceapă (versetul 2.... plus Hab. 2:20). Habacuc 2:20, Ţefania 1:7, Zaharia 2:13 transmit ideea liniştii în faţa lui Dumnezeu, care a început să judece, din templul Său. Se pare că în aşteptarea judecăţilor lui Dumnezeu, se face linişte. Baukham spune că se face linişte, ca să se audă rugăciunile sfinţilor, care cer dreptate, judecata răului şi a răilor. Imaginea ne arată cum arată cerul, când Dumnezeu se ridică din templul Său şi vine spre pământ, să aducă judecata ,răsplătirea...
Deşi tăcerea are loc în ceruri, se pare că ajunge şi pe pământ. Liniştea vine, calmând tabloul agitat de până la revenirea lui Hristos. Acum toate au trecut: persecuţiile, sigilarea, plăgile din capitolul 15-16, rugăciunile sfinţilor 6:9 sunt acum împlinite.
Din 6:16-17 se poate înţelege că liniştea vine după a doua venire a a lui Hristos şi se poate referi la mileniu (scurt, în comparaţie cu veşnicia), sau la perioada de după mileniu, înainte de pedepsirea celor răi. (dar dacă la sigiliu 6 merg până la cutremurul de la Lisabona 1755, deci înainte de 1844, de care îmi vorbeşte sigiliul 5, atunci de ce nu ar putea ca sigiliul 7 să fie în ultima parte a sigiliului 6?)
Judecata ce urmează tăcerii reprezintă pacea universului veşnică, în care poporul lui Dumnezeu se odihneşte (7:14.17).
Aproape o jumătate de ceas: scurtă perioadă de timp, cu lungime nespecificată...
Ioan se pregăteşte să vadă conţinutul sulului, căci ultima pecete se deschide. Dar, el nu e cu nimic implicat (la primele 4 a auzit, la 5-6 a văzut) – acum totul este exclusiv în cer. După zgomotele fiarelor, cailor, nenorocirilor, cataclismelor universale, prezente până în sigiliul 6, dintr-o dată linişte – perfectă! Ce e? Tăcerea exprimă ceva ce nici arta, cântecul, poezia nu poate – doar tăcerea poate să-L exprime pe Dumnezeul infinit. Tăcerea e cam 1 săptămână profetică. Astfel istoria pământului se finalizează cum a început – un timp al creaţiei. Săptămâna tăcerii de la sfârşit are corespondent în săptămâna tăcerii de la început (Gen 1). Defacerea sigiliului 7, dezvălui conţinutul sulului: revenirea lui Hristos, promisiunea unei noi creaţii, a unei lumi noi – singura soluţie la întrebările, dorinţele şi suferinţele noastre.
Retrospectivă sigilii
Se pare că primele patru, călăreţii se referă la primul mileniu creştin, în care persecuţia a fost văzută. Întrebarea Până când din a cincea pecete e în // cu Dan 7:21, 25, 12:6-7, care vorbeşte de marea strâmtorare din Evul Mediu – deci şi aici e posibil să fie la fel. Dar din pecetea 5 mergem mai departe, până în timpul revenirii lui Hristos, la sfârşitul peceţii 6. În 19:2 sfinţilor li se răspunde la cererea lor, şi li se face dreptate. Dumnezeu este drept şi judecă cu dreptate.
Acelaşi Hristos care păzeşte bisericile (1-3), stă pe tron cu Tatăl (4-5). Dacă sfinţii se îngrijorează de faptul că între înviere şi revenire răul pare să predomine, peceţile ne spun că Cel care conduce este Hristos (5), Împăratul care va veni să-şi instaureze regatul perfect (11:15-18).
Apoi urmează vânturile – indiferent cât de puternice sunt, poporul lui Dumnezeu ştie că Hristos este pe tron şi conduce.... Şi ei nu se tem.
Overview Revelation 8-9
Natura suflării din trâmbiţe, în lumina Vechiul Testament şi Noul Testament
Semnificatia trâmbitarii. In sens general, sunetul trâmbitei este o avertizare, o atentionare. Uneori este semnal de razboi (Ex 23:20-23). Glasul lui Dumnezeu de pe Sinai este însotit de trâmbita Arhanghelului (observati descrierea din v.5 în limbajul proclamatiei de pe Sinai si prezenta tronului-chivot). Sarbatoarea trâmbitelor (anul nou) inaugura perioada sarbatorilor de toamna si anunta ziua ispasirii (ziua judecatii) Lev 23:24-26. Trâmbita iudaica este, în realitate, un corn de berbece, numit sofar si are un sunet care inspira solemnitate.
Trâmbiţa poate reprezenta intervenţia lui Dumnezeu
În Vechiul Testament: anunţa bătălia (jude. 3;27, 6:34), anunţare a încoronării regelui (2 Sam 15:10), adunarea poporului (1 Sam 13:3-4, Neemia 4:20 – adunare la război), avertizare asupra pericolului ce se apropia (Ier 4:5); sau în contextul liturghiei de la templu şi al războiului sfânt – Lev 25:9, Iosua 6:4-20, sau pur şi simplu organizare, la aşezarea triburilor lui israel.
Numeri 10:8-10 când veţi suna din trâmbiţă (la război sau la sărbători), Domnul îşi va aduce aminte // va interveni (vezi Gen. 8:1) A suna din trâmbiţă asigura poporul că Dumnezeu aude cererile lor, fie că sunt atacaţi de duşmani, fie că cer iertare pentru păcat, trâmbiţa era simbolul intervenţiei lui Dumnezeu – Dumnezeu îi aude, orice ar fi. Trâmbiţele sunt instrumentul sacru prin care poporul poate să strige către Dumnezeu, iar Acesta răspunde şi intervine.
Vechiul Testament DESCRIE deseori intervenţia lui Dumnezeu legată de sunetul trâmbiţei: la Sinai (Exod 19:16. 20:18), la Ierihon Iosua 6:4-16; Ziua Domnului este legată de trâmbiţă Isaia 27:13- trâmbiţa anunţă apropierea zilei Domnului Ioel 2:1, Ţefania 1:16, Zaharia 9:14
Noul Testament: asociază trîmbiţa cu apariţia şi intervenţia lui Dumnezeu: revenire: Matei 24:31, 1 Corinteni 15:51-53, 1 Tes 4:16-17. În Apocalipsa 1:10, 4:1 anunţă apariţia lui Hristos .
Anumite elemente din cele sapte trâmbite si cele sapte plagi corespund cu cele sapte zile ale creatiei (Gen 1), ceea ce ne atrage atentia asupra dreptatii Dumnezeului Creator.
Deci cele 7 trâmbiţe din Apocalipsa 8-11 trebuie să fie o serie de răspunsuri ale lui Dumnezeu la cererile poporului Său. Legând rugăciunea sfinţilor de a se face dreptate din 6:10 cu începutul capitolul 8:2-5, vedem că rugăciunile sfinţilor sunt ascultate de Dumnezeu. Apocalipsa 8:13 spune că judecăţile trâmbiţelor sunt pentru locuitorii pământului // 6:10.
Focul acestei mânii însa nu este revarsarea ultimei mânii a lui Dumnezeu (cap. 15:1) ci o serie de judecati preliminare, amestecate cu har, pedepse partiale care au loc în timp ce Iisus înca mijloceste în templul ceresc. Expresiile „a treia parte" si „a zecea parte", în cazul pedepselor trâmbitelor (8:8-12, 9:18, 11:13) arata o pedeapsa partiala, disciplinara; o triere facuta de Dumnezeu (Ez 5:1-4. 11-13, Zah 13:8-9) In timpul acestor pedepse, oamenii se mai pot pocai (11:13) , dar în timpul ultimelor 7 plagi, nimeni nu se va mai pocai (16:9.11.21).
Deşi sunt nenorociri, exprimate în lumea fizică, totuşi judecăţile lui Dumnezeu prin trâmbiţe ne arată că Isus este Cel care le adminstrează, care la controlează. Ele sunt răspunsul lui Dumnezeu la cererea de dreptate a sfinţilor.
Dacă sigiliile descriu predicarea Evangheliei şi efectele asupra celor ce au de a face cu evanghelia (apostaziaza), trâmbiţele au de a face cu cei ce nu au primit sigiliul lui Dumnezeu (9:4 cel puţin de la al 5-lea mai departe), sau cei ce locuiesc pământul 6:10, 8:13 al 4-lea, 11:10, 13:8.14, 17:2. Aceşita au fost ostil Evangheliei şi au opresat poporul lui Dumnezeu. Deci plăgile celor 7 trâmbiţe nu sunt pentru poporul lui Dumnezeu. S-ar putea să sufere şi ei de aceste lovituri, căci Dumnezeu promite să fie cu ei în ceasul încercării, nu să-i scape de ceasul încercării.
Deci cele 7 plăgi ale trâmbiţelor sunt pregustarea plăgilor finale din Apocalipsa 16. Ele reprezintă evenimentele istorice, prin care Dumnezeu pedepseşte pe cei care fac război sfinţilor Săi – 6:10 întrebarea este până când? Şi răspunsul – nu mai e mult timp; Dumnezeu a început să judece...
În lumina capitolul 7 şi 9:4, capitolul 6, peceţile descrie sigilarea poporului lui Dumnezeu de-a lungul timpului, de la cruce la sigilarea finală – a doua venire. Eveniemntele de aici îi fac pe copiii lui Dumnezeu să se trezească, să fie sensibili la vocea Duhului Sfânt, pentru a fi sigilaţi, pentru ca Dumnezeu să-i recunoască proprietatea Sa (2 Tim. 2:19). Sigilarea este procesul prin care Dumnezeu îşi face poporul biruitor peste păcat. Trâmbiţele sunt date ca avertizare pentru a chema oamenii la pocăinţă, chiar şi a vrăjmaşilor Evangheliei. Acest lucru este posibil până în 11:13; dar mulţi nu fac asta 9:20-21. Se îndreaptă astfel inevitabil spre plăgile finale...
Timpul celor 7 trâmbiţe
A şaptea trâmbiţă culminează cu venirea lui Hristos 10:7., 11:15. În 11:17, Dumnezeu este prezentat ca Cel care este, care era – fără care vine (ca în 1:8, 4:8). Aceasta arată că este deja venit (ca şi cele 7 sigilii – se termină cu revenirea lui Hristos)
Începutul capitoului 8 ne aminteşte de tamid, arderea de tot zilnică: după ce mielul de jertfă era sacrificat şi aşezat pe altar, după ce sângele s-a scurs sub altar, preotul desemnat lua cădelinţa de aur plină cu tămâie şi intra în templu, arzând tămâie pe altarul de tămâiere din Sfânta; în acest timp, oamenii aşteptau afară tăcuţi, rugându-se. Când preotul se întorcea ca să binecuvânteze poporul, 7 preoţi suflau din trâmbiţe, anunţând că jertfa zilnică a fost încheiată. Deci cele 7 trâmbiţe sună după jertfa lui Hristos şi anunţă că jertfa este gata pentru totdeauna. Ea aduce har pentru cei ce-L acceptă pe Isus şi condamnare pentru cei ce-L resping. Judecata deja a început, odată cu harul manifestat...
Deci cele 7 trâmbiţe încep cu crucea şi se sfârşesc la venirea lui Isus.
// cu cele 7 peceţi: sunt grupate 4 şi 3, sunt întrerupte de interludii, între a 6 şi a 7-a: capitolul 7 care răspunde la întrebarea cine va sta în picioare; capitolul 10 şi 11 care ne spune de cărticică şi de soarta celor 2 martori – poate că prin Apocalipsa 7 înţelegem 10-11. Apoi culminează amândouă cu revenirea lui Hristos. Dacă peceţile se ocupă de poporul lui Dumnezeu şi de ce păţesc cei care de dezic de evanghelia primită, trâmbiţele sunt judecăţile pentru cei ce nu au sigiliul lui Dumnezeu şi care oprimă poporul lui Dumnezeu 9:4.
Incepând cu Victorinus de Poetavium (sec. III) aceste scene au fost interpretate ca fiind paralele cu „cele sapte biserici" si „cele sapte peceti". întelegerea aceasta a fost dezvoltata de multi învatati medievali si a devenit obisnuita printre protestanti si milleriti…. s-a cristalizat opinia ca ele reprezinta pedepsele lui Dumnezeu trimise împotriva crestinatatii decazute, prin invaziile barbare în Occident si prin blestemul islamic în Orient, iar scenele din cap. 10-11 au fost întelese în comparatie cu cap. 13-14. Aceasta interpretare clasica a fost sustinuta si de savantul Isaac Newton. In teologia adventista, ea este expusa de Uriah Smith.
Acoperă aceeaşi perioadă cu cele 7sigilii – perioada dintre sigiliul 2şi 6 (căci 1 şi 7 nu vorbesc nimic de opresori, ci de lucrarea lui Isus).
Primul sigiliu
Calul alb
Sigiliu 2 Prima şi a doua trâmbiţă
Calul roşu înflăcărat Foc, sânge
Înjunghiere (sânge implicat)
Sigiliu 3 Trâmbiţa 3
Lipsa grânelor Lipsa apei
Calul negru Trâmbiţa 4
Înuneric
Sigiliu 4 Trâmbiţa 5
Moartea (Hades) Distrugătorul (Abadon, Apolion)
Sigiliu 5 Trâmbiţa 6
Voci la altar Voci la altar
Număr incomplet al mântuiţilor Număr icnomplet al ucişilor
Să fie finalizat mai târziu Să fie finalizat mai târziu
Sigiliu 6 Trâmbiţa7
Ziua... mâniei... a venit Mânia Ta a venit
Sigiliu 7
Tăcere în cer
Cele 7 trâmbiţe
Introducerea ne prezintă rugăciunile sfinţilor către Dumnezeu. După ce acestea sunt înălţate, apoi doar coboară trâmbiţele, aducând pedepsele.
8:2-6
8:2 – 7 îngeri – clasă specială, care Îl servesc pe Dumnezeu (tradiţia evreiască îi numea: Uriel, Raphael, Raguel, Michaelm Saraqael, Gabriel, Remiel); stau înnaintea lui Dumnezeu Îl slujesc lui Dumnezeu (în eng/evr. 1 Regi 17:1, 18:15, 2 Regi 3:14) Cei sapte îngeri, dupa cât se pare, sunt îngerii judecatilor, ca si în cap.15:1.
Trâmbiţe – chatsotserah trâmbiţă preoţească, din metal bătut (chemau poporul la închinare, la jertfă, la război, la sărbători – Ghedeon le-a folosit); shophar din corn de berbec – instrument de trimis semnale, făceau zgomot, nu muzică. Sophar este mai potrivit pentru prototipul escatologic.
Li s-au dat –probabil de Dumnezeu.
8:3 Altarul – pare a se deosebi de altarul de aur, din faţa tronului, menţionat mai târziu în text. Deci e altarul de jertfă, ce era în afara templului. De la altarul de jertfă, unde au fost junghiaţi martirii 6:10, se ridică acum rugăciunile lor, duse de înger 8:3-4 înaintea lui Dumnezeu. Sfinţii cer dreptate, justiţia restabilită.
Îngerul – Îl reprezintă pe Yehsua, ce face mijlocire la altarul lui Dumnezeu, de la întronarea Lui. Imaginea îndurării vine din Ioel 2:12-17: "Dar chiar acuma, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine cu toată inima... Sfâşiaţi-vă inimile nu hainele, şi întoarceţi-vă la Domnul, Dumnezeul vostru. Căci El este milostiv şi plin de îndurare.... Sunaţi cu trâmbiţa în Sion! ... Preoţii, slujitorii Domnului, să plângă între tindă şi altar, şi să zică: "Doamne, îndură-Te de poporul Tău!
In cap.4-5, totusi, el nu apare înaintea Tronului, de fapt nu apare nicaieri; ceea ce înseamna ca limbajul viziunii foloseste asemenea elemente simbolice pentru instruirea noastra spirituala, si nu trbuie sa credem ca în Sanctuarul ceresc exista altare, sfesnice si cadelnite . Sa nu facem din adevaratul Sanctuar o simpla copie a , “umbrei "(Ev 10:1), doar o reflectare grandioasa a umbrei de pe pamânt. Realitatea este spirituala, iar elementele ei fizice nu ne sunt cunoscute
Ingerul cu cadelnita reprezinta pe Domnul Christos ca Preot Mijlocitor.
Tamâia nu reprezinta rugaciunile credinciosilor, asa cum este parerea populara, ci ea este ceva care, se înalta împreuna cu rugaciunile sfintilor
Ca şi celelalte serii de 7, trâmbiţele încep cu imaginea sanctuarului – lucrarea lui Isus din Sanctuar (la biserici – Paştele, Isus Mielul lui Dumnezeu; la sigilii – Cincizecimea, Duhul Sfânt trimis pe pământ, Hristos este Mijlocitorul nostru).
Rugăciunile sfinţilor. Însoţesc lucrarea îngerului – rugăciunile din 6:9.10, Ps 141:1.2. Deci acţiunile trâmbiţelor înseamnă răspunsul lui Dumnezeu dat opresaţilor. Vezi paralela 6:10 // 8:13: judecăţi cerute peste locuitorii pământului, iar aici locuitorii pământului sunt loviţi... Judecata, la a 7-tea trâmbiţă 11:18.
Sigiliile ne-au prezentat opresiunea – trâmbiţele judecăţile.
Până acum, trâmbiţele au fost sporadice în Apocalipsa: 1:10, 4:1. dar acum, se intensifică, e timpul de acţiune: judecăţile vin.
Sărbătoare ce asocia rugăciunile cu trâmbiţele, ca aici, este Sărbătoarea Trâmbiţelor – prima zi din luna a şaptea – Anul Nou iudaic, Rosh Hashanah. Timp de 10 zile, trâmbiţele aminteau iudeilor că trebuie să se pregătească pentru Ziua Ispăşirii/ judecata lui Dumnezeu. În fiecare dimineaţă recitau shelihot – cererea de iertare, după modelul celor 13 atribute ale harului lui Dumnezeu din Exod 34:6-7. Din Tora erau citite pasajele despre sacrificarea lui Isaac, intervenţia lui Dumnezeu, în situaţiile imposibile (Gen 21-22). Aici avem la fel, deci în centru judecăţilor este posibilitatea iertării. Trâmbiţele pregătesc omenirea pentru ziua judecăţii, dau încă ocazia ca cât mai mulţi oameni să vină la pocăinţă.
Sărbătoarea Trâmbiţelor/ şi cele de aici, avertizează oamenii să-L servească pe Dumnezeu, căci Ziua judecăţii se apropie. Deşi Ziua Judecăţii are loc la sfârşitul timpului, implicaţiile ei sunt legate de ziua de astăzi – zi cu zi.
8:5 – îngerul aruncă pe pământ foc de pe altar. Este simbol al judecăţii, ca în Ezec. 10:1-2. Ne amintim şi de Luca 12:49, focul ce se răspândeşte pe pământ. Focul vine de pe acelaşi altar, de unde se ridică mijlocirea pentru sfinţi. Cine nu are mijlocire, are pedeapsă, ca răspuns de restabilire a justiţie. Sfinţii nu sunt uitaţi – rugăciunile lor sunt împlinite. Urmarea tunete, glasuri, fulgere, cutremure (pot fi simbolice – nu au termen de comparaţie ca) desemnează intervenţia/prezenţa directă a lui Dumnezeu – ca la Sinai Exod 19:16-19.
Imaginea îngerului ce aruncă din cădelniţă, cărbunii încinşi, este preluată din Vechiul Testament, serviciul zilnic de la Templu, când cărbunii erau înlocuiţi în cădelniţă. Odată pe an doar, marele preot intra în Sfânta Sfintelor, cu cădelniţa. Imaginea de aici face referire la serviciul zilnic, deci la mijlocirea zilnică. Talmudul spune că atunci când preotul arunca cărbunii, nu auzea pe nimeni, datorită zgomotului produs de lopată (şi aici, îngerul lucrează şi se aud tunete etc.) – auzit, spuneau unii, până la Ierihon. Imaginea zgomotului de aici, cărbunii încinşi, fumul evocă imaginea judecăţii lui Dumnezeu (totuşi în timpul mijlocirii, căci serviciul este unul zilnic). Imaginea este inspirată din Ezechiel 10:2 – aruncarea cărbunilor ce simbolizează judecăţile lui Dumnezeu, la cucerirea Babiloniană (Ezec 24:9, 2 Regi 25:9).
8:6 Îngeri sună din trâmbiţă, ca răspuns la rugăciunile sifnţilor 6:10. Putem lega şi de Exod 3:7 – Israel strigă către Dumnezeu, Dumnezeu aude, dar faraon nu vrea să lase poporul să plece. Pedepsele vin peste Egipt – de aici se inspiră Ioan pentru pedepsele celor 7 trâmbiţe.
Aici nu este vorba doar de strigatele martirilor din cap. 6, ci de rugaciunile tuturor sfintilor. Când NT spune sfinti se refera, de regula, la credinciosi în calitate de consacrati lui Dumnezeu. Ei sunt imaginati aici ca închinatori în curtea Sanctuarului, adica pe pamânt, dupa modelul serviciului de la templul din Ierusalim: în timp ce preotul de serviciu era intrat în sanctuar ca sa aduca tamâie pe altarul de aur, poporul se închina cu fata la pamânt în curte (Le 1:8-10).
Trâmbiţa 1
Apocalipsa 8:7
Foc şi grindină amestecată cu foc – judecăţile executive ale lui Dumnezeu împotriva duşmanilor lui Iuda sunt aşa descrise la cele 10 plăgi ale Egiptului Exod 9:23-25 (a şaptea plagă egipteană), Ezechiel 38:22-23. Foc sau grindină pentru Israel în Vechiul Testament (Ps. 80:14-16, Ezechiel 15:6-7, 13:11-13 – când Israel este necredincios, devenine oponentul lui Dumnezeu şi e pedepsit cu foc, sau cu grindină). Foc şi grindină în Vechiul Testament sunt folosite pentru oponenţii lui Dumnezeu şi a poporului Său.
A treia parte: (până acum se vorbea de a patra parte: 6:8, 7:1 – părţi sub controlul îngerilor). Dacă în 12:9 satana ia- cu el a treia parte din îngerii lui Dumnezeu, apoi 16:19 Babilonul este împărţit în trei părţi, această a treia parte de aici poate desemna o parte a împărăţiei controlate de satana – de aceea sunt şi lovite de aceste judecăţi preliminare. Sau Această a treia parte care se tot repetă, ar putea fi paralelă cu Ezechiel 5:1-3 ca fiind simbolul distrugerii progresive – prima parte, apoi a doua şi în final, a treia, nimicirea totală.
Copacii şi toată iarba verde: poporul legământului lui Dumnezeu? (Ps 1:3, Isa 61:3, Ps 72:16... Mat. 3:10, Luca 23:28-31. Ier. 11:16 . Israel este un măslin, ars de Babilon. Paralelă între Luca 23:31 şi 8:7 – copacul verde este Isus, iar cel uscat Ierusalimul. Ierusalimul, oponentul lui Dumnezeu este distrus de Romani – prima trâmbiţă să fie consecinţa venită asupra celor ce L-au respins pe Isus şi Evanghelia? Trâmbiţa 1 reprezintă lovirea cu foc şi grindină a fostului popor al legământului – Israel – pentru că ei L-au respins pe Isus, au devenit oponenţii lui Dumnezeu şi a noului popor al legământului – creştinismul -, de aceea sunt pedepsiţi. La distrugerea Ierusalimului, din anul 70 mulţi evrei au ars literal. (judecata începe de la Casa lui Dumnezeu 1 Petru 4:17.)
Trâmbiţa 1 şi 2 lovesc pământul şi marea, cu foc şi sânge şi au acelaşi rezultat: 1/3 din pământ şi mare moare. Imaginea este a distrugerii parţiale. Perioada este a sigiliului 2, când invaziile barbare au înecat în sânge biserica (poate şi războaiele religioase, catolici - arieni)
Dupa Uriah Smith:
Trâmbita I.(v.7). Invazia vizigotilor sub Allaric (395-410), prima lovitura barbara data Imperiului de Apus. Contemporanii (Ieronim, Augustin, poetul Salvian zis „Ieremia") au recunoscut în invazia barbariilor, pedeapsa lui Dumnezeu. Vizigotii au atacat pe uscat si au acaparat teritorii largi.
Ford şi Paulin - - Trâmbita I: O calamitate care loveste pamântul. Pamântul („tara") un termen referitor la Tara Sfânta. Judecatile lui Dumnezeu lovesc întâi pe cei mai de aproape, pe cei carora li s-au dat mai mari binecuvântari si le-au respins. Folosind imagini din vechii profeti, viziunea descrie nenorocirile venite asupra Ierusalimului si a iudeilor la anul 70 si, mai complet, la anul 135. Vezi si Is. 28:2, Ez 13:1. Hag. 2:17.
Popa: Cele 7 biserici şi cele 7 peceţi pornesc din sec. I – deci e normal, ca dacă cele 7 trâmbiţe acoperă aceeaşi perioadă cu cele 7 peceţi şi cele 7 trâmbiţe să pornească din sec I, adică cu distrugerea Ierusalimului.
A treia parte este ceva specific: naţiunea şi capitala, religia şi centrul ei de închinare (iudeii şi Ierusalimul).
Prima trâmbiţă acoperă perioada 31 – 100, perioadă corespunzătoare primei biserici şi primului sigiliu.
Trâmbiţa 2, 8:8-9
Muntele de foc – deseori în Vechiul Testament, muntele este o împărăţie, imperiu: Ps. 78:68, Isaia 2:2-3, 41:15, Ieremia 51:24-25 – distrugerea Babilonului comparată cu un munte aprins // Apocalipsa 18:8; Ezechiel 35:2-3, Obadia 8-9. Noua împărăţie a lui Dumnezeu este un munte: Dan. 2:35.44, Isaia 65:25. Paulin observă că naţiunile reprezentate prin munţi descriu obiectul judecăţilor lui Dumnezeu, niciodată agenţii lor.
Aruncat în mare – simbolul distrugerii din Ier. 51:42, 63-64. Babilonul spiritual are aceeaşi soartă 18:21.
În vremea lui Ioan, Babilonul era folosit cu referire la Imperiul Roman – 1 Petru 5:13. Atunci pentru contemporanii lui Ioan era uşor de înţeles că trâmbiţa a doua înseamnă căderea Imperiului Roman, ca pedeapsă pentru împotrivirea faţă de Hristos şi creştinism. Edwin Thiele Toporul pedepsei lui Dumnezeu trebuie să cadă. Ca flăcări de foc din ceruri au venit Genseric, vandalul, Alaric gotul, Atila hunul, lăsând în urma lor scene ale ruinei, pustiiri, măcelului şi sângelui. Irezistibil şi distructiv ca un munte de foc, hoardele barbare au căzut peste popoarele romane, până când întregul impriu a fost cuprins de catastrofa mare şi irezistibilă. Roma s-a dus, iar dreptatea din nou şi-a croit calea.
Marea înroşită de sânge şi moartea vietăţilor marine ne trimite la prima plagă egipteană: apa în sânge. Marea reprezintă deseori popoarele opuse lui Dumnezeu (Isaia 57:20, 17:12).
Distrugerea corăbiilor – Apocalipsa 18:17-19 vede în această imagine nimicirea bogăţiei (corăbiile mijloacele care transportau bogăţiile), deci pedepsirea mândriei naţiunii sieşi-suficiente.
Primele două trâmbiţe lovesc Israel – judecata începe cu casa lui Dumnezeu, apoi Roma, pentru că cele două puteri au colaborat la uciderea lui Isus şi la persecutarea creştinilor.
U Smith: invazia vandalilor pe mare (406-455). Jefuirea Romei, ocuparea zonelor maritime.
Căderea Romei - Daca aceasta este interpretarea corecta, acest Anti-Sinai apocaliptic este vazut în sensul limbajului VT, unde expresia ebraica har mashit înseamna, în acelasi timp, munte nimicitor si „munte stricat", munte al coruptiei. Aceeasi expresie este folosita pentru „muntele Pierzarii" (al idolatriei) pe care Solomon îsi înaltase „urâciunile".
Această trâmbiţă acoperă perioada 100-313 , corespunzând celei de a 2 biserici şi trâmbiţi; perioada Imperiului Roman, persecutor al creştinismului şi decăderea acestuia.
Trâmbiţa 3, 8:10-11
Stea mare – stea = înger: Iov 38:7, Apocalipsa 1:20, 12:9.4. Steaua/luceafărul mare căzut din cer aminteşte de Isaia 14:12-14, Luca 10:18 – adică satana. Să fie aceaşi putere amintită şi în 9:1.11, adică stana, care orchestrează împărăţia întunericului? (la evrei steaua simboliza fiinţă divină, care prin neascultare putea deveni demonică – malefică.
Râuri şi izvoare – Isaia 12:3, Ier. 2:13,, Ps 1:3// Ier. 17:7-8, Ioan 7:38-39, Apocalipsa 21:6 – hrană spirituală.
Pelin – este asociat pelinul cu otrava – Ier 9:13-15, 8:14; 23:15. Deci este simbolul pedepsei pentru apostazie, a suferinţei şi tristeţii.
Trâmbiţa a treia îl semnifică pe satana care poluează sursa şi izvorul adevărului şi mântuirii prin liderii religioşi umani, dorind astfel să obţină un efect otrăvitor mortal.
Thiele: o mare schimbare ar eloc aici: izvoarele ce dădeau apă curată şi menţineau viaţa, sunt acum otrăvite. Biserica pură şi curată este un izvor curat şi o fântână dătătoare de viaţă. Când duşmanul a intrat în această biserică, a corupt-o. Acum este un flagel mai degrabă decât o binecuvântare pentru oameni. Satana, mai degrabă decât Hristos este în control, şi asupra bisericii, controlul deplin îl va prelua a aromă de moarte spre moarte în locul celei de viaţă spre viaţă.
Dacă primele două trâmbiţe vorbesc de căderea Ierusalimului şi a Romei, a treia vorbeşte de istoria Evului Mediu, unde întunericul spiritual, apostazia şi declinul au apărut când biserica s-a îndepărtat de la fântâna învăţăturii apostolice şi a pervertit învăţătura clară a Scripturii. Evanghelia a fost înlocuită cu tradiţia – cine s-a opus, şi-a atras persecuţia. Apostazia a fost profetizată: Mat. 24:4-5.11.23-24., Fapte 20:26-31, 1 Tim.4:1-2, 2 Tim 4:3-42 Tes 2:1-12 – aici Pavel spune clar că apostazia ce se aporpie este împiedicată de Imperiul Roman. Căderea Romei face posibilă apstazia agresivă a bisericii evului mediu. Efectul apostaziei: moartea multora.
U. Smith Atila, flagellum Dei („biciul lui Dumnezeu"), care a atacat Occidentul pe vaile râurilor (445-454).
Fara aplicatie istorica precisa. Probabil, se prevede aici aparitia ereziilor, a alterarii Evangheliei în Biserica. Steaua cazatoare poate simboliza pe Lucifer care, prin intermediul unor învatatori de tipul lui Balaam (Iuda 11:13) a transformat apele Evangheliei în otrava.
Evenimentele de aici cuprind perioada 313 – 538, biserica îşi compromite adevărurile (ca al treilea sigiliu). Acum devine izvor de otravă, în loc de izvor de viaţă.
Trâmbiţa 3 şi 4 vorbesc de corpuri cereşti: stele, soare, lună. Ordinea e diferită aici, faţă de pasajele biblice, unde se începea cu soarele, luna... stelele. Aici începe cu STEAUA. Steau la singular – nu stelele cum apare de obicei în Biblie – semnifică O anumită stea. Când e aşa, se referă la Hristos (Num 24:17, Mat 2:2, Apocalipsa 2:28, 22:16). Singurul pasaj în care Steaua (singular) nu se referă la Hristos este Isaia 14:12-15, unde Lucifer doreşte să uzurpe tronul lui Dumnezeu, să fie în locul Lui, dar ajunge să fie aruncat în abis – imaginea din trâmbiţele 3-4: steaua căzută, puterea uzurpatoare. Steaua din pasajul nostru coboară pe pământ şi supraveghează zbuciumul bisericii. Daniel vorbeşte la fel de cornul cel mic, ce vrea să se ridice până la oastea cerurilor şi la Prinţul oştirii (Daniel 8:10-11).
Căderea stelei în Isaia şi Apocalipsa aduce moartea: prin otrăvirea sau secarea apelor (8:10-11), ce simbolizează hrănirea spirituală. În Biblie, amărăciunea/pelinul este asociat cu apostazia (Evrei 12:15). Oamenii mor pentru că apa e otrăvită şi nu hrăneşte.
Trâmbiţa 4, 8:12-13.
Trâmbiţa 4 prezintă aceeaşi imagine ca trîmbiţa 3: ceva loveşte soarele, luna şi stelele – martorii revelaţiei lui Dumnezeu (Gen 37:9, Apocalipsa 12:1). Cu a treia trâmbiţă adevărul e corupt, iar a 4 îl înlătură. Desemnează Evul Mediu – perioada uzurpării maxime a autorităţii lui Hristos, a atributelor lui Dumnezeu, de către Biserică, sec VI-X. Roma înlocuieşte Oraşul lui Dumnezeu. Tradiţia şi puterea subminează spiritualitatea. Adevărul este vestigiu, oamenii mor de foame şi sete spirituală, ca în sigiliul 3 (6:6). Încercând să se înalţe ca Dumnezeu, Biserica, ca şi Babel, devine locul confuziei.
S-a întunecat: întunecarea este inversul creaţiei – lumina este favoarea lui Dumnezeu (gen 1:14-18, Isaia 30:26). Întunecimea este asociată cu judecata/pedeapsa lui Dumnezeu: Ezechiel 32:7-8, Isaia 13:10, Amos 5:18, Ioel 2:2.10, 3:15 // Mat. 24:29, Marcu 13:24-25.
În Noul Testament întunericul şi lumina reprezintă răul şi binele: 2Cor. 4:4 – Dumnezeu repetă spiritual creaţia în sfinţii Săi 2 Cor. 4:6; Ioan 1:9, 8:12, 12:46. Matei 4:16 – lucrarea lui Isus este lumina. Cei ce resping lumina şi trăiesc în întuneric primesc judecata Ioan 3:19.
Plaga ne aminteşte de plaga 9 din Egipt – întunecarea soarelui.
Trâmbiţa a 4-a vorbeşte despre pedeapsa lui Dumnezeu pentru lumea apostată – în ce se concretizează pedeapsa lui Dumnezeu împotriva apostaziei?
Apostazia trâmbiţei a treia este mai departe dezvoltată în trâmbiţa a 4-a – întunericul ce urmează după Evul Mediu. – Protestantismul scolastic, caracterizat de controversele şi polemicile doctrinare. Viaţa creştină acum nu ţinea de relaţia personală cu Isus, ci de apartenenţa la biserica oficială. Apoi Epoca Iluminismului, sec XVI – XVIII a marcat sfârşitul supremaţiei gândirii religioase în Europa în favoarea scepticismului, umanismului, liberalismului, secularismul – ce neagă supranaturalul şi înlocuieşte autoritatea Bibliei şi a lui Dumnezeu cu cea a raţiunii umane.
Trâmbiţa 4 poate semnifica întunecarea momentană a izvoarelor de lumină – Evanghelia, Biblia – de secularism. Pedeapsa e: dacă nu există lumina Scripturii, un există viaţă spirituală. Aprofundarea întunericului devine mai evidentă în trâmbiţa 5 şi 6.
U Smith Stingerea puterilor civile ale Romei (împaratul-476, consulatul-541, senatul-552).
Probabil este prevazut aici timpul de întuneric spiritual, de obscuritate, care avea sa vina dupa întunecarea unor adevaruri fundamentale ale Bibliei. Pare sa descrie Evul Mediu.
Zi şi noapte poporul a rămas în semiîntuneric – ce simbol excepţional pentru perioada evului mediu. Trâmbiţa a patra acoperă anii 538 – 1517, aşa cum a fost cazul cu biserica a patra şi cu cea de a patra pecete. Ea merge în paralel cu scrisoarea către Tiatira, cu cornul cel mic din Daniel 7 şi 8. Acum a fost întunecat adevărul despre Hristos, despre lucrarea Lui tamid. Nu a fost desfinţată – ci doar a treia parte – deci parţial întunecată.
Vaiurile
Primele două vaiuri Apocalipsa 8:13-9:21
Primele 4 trâmbiţe sunt date în perechi: două pentru evreii şi Imperiu Roman; apoi două pentru apostazierea creştinilor şi pericolele ce le implică aceasta. Următoarele trâmbieţe, vaiurile sunt pentru locuitorii pământului 8:13, adică pentru cei nelegiuiţi.
8:13 – Vulturul – este simbolul nenorocirii în Vechiul Testament – Deut. 28:49, Osea 8:1, Hab 1:8 // Mat. 24:28, Luca 17:37.
Vai, vai, vai - aici sunt numite pentru prima oară, apoi sunt 7 în Apocalipsa, în contrast cu cele 7 binecuvântări – 1:3.
Locuitorii pământului – necredincioşii, ostili lui Dumnezeu şi poporului Său. Apocalipsa se referă astfel la cei răi: 3:10, 8:13, 11:10. Cei credincioşii aparţin de drept cerului: 1:6, 5:9-10, 13:6, Efeseni 2:19.
Avertizarea lui Dumnezeu, cu referire la vaiuri, este un refren din Osea 8:1 – referitor la apostazia lui Israel... Dacă vuturul anunţă judecata iminentă şi e urmat de 3 vaiuri, este paralel cu capitolul 14, unde trei îngeri anunţă judecata iminentă.
Primele 4 trâmbiţe au fost avertizări. Următoarele sunt activităţi demonice, chin spiritual şi moarte, ce persistă în viaţa celor ce rezistă inivtaţiei divine la pocăinţă. În aceste ultime 3 trâmbiţe judecata lui Dumnezeu se intensifică împotriva celor ce sunt spiritual morţi.
Al şaptelea sigiliu
Profesor Doctor Florin Lăiu: Tăcerea în cer.
Daca acest document priveste realizarea rascumpararii, daca el trebuie sa stea ca martor la judecata, atunci se întelege ca deschiderea cartii înseamna inceputul celei de-a doua faze a judecatii, judecata mileniala (Apoc.20:4.11-15). Inspiratia a facut o precizare care nu admite nici o explicatie vaga. Pauza cereasca are o durata foarte exacta de circa "jumatate de ora". Ioan era în viziune la tronul lui Dumnezeu când s-a facut tacere. El era obisnuit sa auda încontinuu, „zi si noapte" (Apoc 4:8 b), cântarile de slava ale îngerilor. Dar s-a facut o pauza pe care el a masurat-o. Ce eveniment ar putea determina o asemenea, tacere masurata? Pecetea a sasea se sfârsise cu semnele cosmice si asteptarea plina de groaza din „ziua aceea" a revenirii Domnului, dar aparitia Lui nu fusese descrisa. Iar începutul judecatii mileniale debuteaza cu o tacere masurata... Daca în cer nu este niciodata tacere, deoarece prezenta îngerilor înseamna o continua proslavire a lui Dumnezeu, înseamna ca numai prin plecarea tuturor îngerilor din cer s-ar putea face, tacere. Ideea poate parea stranie si excentrica, dar Iisus ne-a spus ca va face exact acest lucru, când va veni spre pamânt: va goli cerul de îngeri si-i va lua pe toti cu Sine spre pamânt (Mat 25:31, Iuda 14). Acest eveniment, se întelege ca este prea mare pentru a încape într-o jumatate de ora, dupa cum si necazurile Bisericii de-a lungul secolelor au fost prea mari pentru a încapea în numai trei ani si jumatate. Daca aplicam însa si în acest amanunt semnificativ, principiul „o zi pentru un an" (Ez. 4:6 u.p.), vom ajunge la un rezultat foarte surprinzator. Daca o zi profetica înseamna un an istoric, atunci o ora profetica înseamna a 24 parte dintr-un an, adica 15 zile si câteva ore... In acest caz, „o jumatate de ora" profetica ar fi 7 zile si jumatate. Dar Ioan nu spune "jumatate de ora" ci "cam jumatate de ora", deci de intentioneaza sapte zile in capat. Aceste sapte zile nu pot fi întâmplatoare aici, pentruca ne aflam la sfârsitul istoriei acestei lumi vechi care a inceput tot cu sapte zile; pentruca si la Potopul lui Noe au fost sapte zile de asteptare (Gen.7); pentruca Mielul a desigilat pecetea a saptea care inaugureaza (vorbind în limbajul unei cronologii aproximative) al saptelea mileniu al lumii: pentruca sigiliul Dumnezeului Creator de pe fruntea biruitorilor care pot sta în picioare în ziua ruperii celui de-al saptelea sigiliu al cartii, este sabatul zilei a saptea.Daca IisusCreatorul este Acelasi cu Iisus Rascumparatorul nu trebuie sa ne miram ca revenirea Lui, care va goli cerul de îngeri, ar avea loc într-un sabat, asa cum si aceasta aparitie a Lui în viziune a onorat aceeasi zi domneasca. Pentruca poporul lui Dumnezeu va fi persecutat si condamnat tocmai pentru pastrarea acestui sabat considerat învechit si care se opune inovatiilor slabanoage ale traditiilor omenesti, nu este de mirare ca Iisus alege sa vina în apararea lor într-un sabat.
Multe atacuri ale vrajmasilor împotriva israelitilor din antichitate au avut loc în sabat. Pagânii an speculat aceasta „slabiciune" a iudeilor si au intrat cu sabia in ziua pacii. Nu stim ce zi vor alege pentru ultimul atac împotriva Israelului lui Dumnezeu, dar stim ca va interveni la timp si putem întelege ca ziua în care Mântuitorul va apare pe nori împlinindu-Si promisiunea, va fi un sabat si ca urmatorul sabat va fi prima zi din cer. Venirea lui Iisus spre pamânt nu are nevoie de timp; chiar si îngerii pot calatori cu viteze care întrec orice imaginatie. De aceea nu este nevoie sa ne închipuim ca ar fi necesare trei zile dus si trei zile întors. Totul se va desfasura în favoarea omului: norul Slavei va putea veni spre pamânt în câteva clipe, va întârzia în atmosfera noastra o zi, facandu-se vizibil de pe toate continentele, dupa care — împreuna cu multimea dreptilor înviati sau vii— va calatori o saptamâna pâna la portile Noului Ierusalim.... Ellen White a vazut într-o viziune calatoria astrala a poporului lui Dumnezeu, de la pamânt la cer, timp de sapte zile (Exp.& Viz. 25-26). Calatoria de o saptamâna nu este necesara din punct de vedere al distantelor, ci ea face parte din rasplatirea mântuitilor. Pentru a da cât mai multa importanta întâlnirii cu Iisus si a face ca bucuria „întoarcerii acasa" sa fie cât mai mare. Pentru a observa, între, timp, minunile universului creat de Christos, Domnul...
Este interesant ca Biblia numeste ambele zile, (sabatul si ziua revenirii) ca fiind "ziua Domnului". Ambele reprezinta un timp în care nu se mai poate face nimic, un timp în care este lasat numai Dumnezeu sa actioneze. Una aduce odihna saptamânala, cealalta aduce odihna vesnica inaugurata de domnia mileniala.
Stevanovic
8:1
Linişte în ceruri: unii cred că este în legătură cu rugăciunile sfinţilor 8:3-4. Alţii cu Geneza 1:2 – întuneric şi linişte. Apocaliptica evreiască spunea că Dumnezeu aduce liniştea pe pământ 7 zile, la fel ca la începutul creaţiei. Alţii, liniştea reprezintă uimirea universului în aşteptarea judecăţilor lui Dumnezeu, care stau să înceapă (versetul 2.... plus Hab. 2:20). Habacuc 2:20, Ţefania 1:7, Zaharia 2:13 transmit ideea liniştii în faţa lui Dumnezeu, care a început să judece, din templul Său. Se pare că în aşteptarea judecăţilor lui Dumnezeu, se face linişte. Baukham spune că se face linişte, ca să se audă rugăciunile sfinţilor, care cer dreptate, judecata răului şi a răilor. Imaginea ne arată cum arată cerul, când Dumnezeu se ridică din templul Său şi vine spre pământ, să aducă judecata ,răsplătirea...
Deşi tăcerea are loc în ceruri, se pare că ajunge şi pe pământ. Liniştea vine, calmând tabloul agitat de până la revenirea lui Hristos. Acum toate au trecut: persecuţiile, sigilarea, plăgile din capitolul 15-16, rugăciunile sfinţilor 6:9 sunt acum împlinite.
Din 6:16-17 se poate înţelege că liniştea vine după a doua venire a a lui Hristos şi se poate referi la mileniu (scurt, în comparaţie cu veşnicia), sau la perioada de după mileniu, înainte de pedepsirea celor răi. (dar dacă la sigiliu 6 merg până la cutremurul de la Lisabona 1755, deci înainte de 1844, de care îmi vorbeşte sigiliul 5, atunci de ce nu ar putea ca sigiliul 7 să fie în ultima parte a sigiliului 6?)
Judecata ce urmează tăcerii reprezintă pacea universului veşnică, în care poporul lui Dumnezeu se odihneşte (7:14.17).
Aproape o jumătate de ceas: scurtă perioadă de timp, cu lungime nespecificată...
Ioan se pregăteşte să vadă conţinutul sulului, căci ultima pecete se deschide. Dar, el nu e cu nimic implicat (la primele 4 a auzit, la 5-6 a văzut) – acum totul este exclusiv în cer. După zgomotele fiarelor, cailor, nenorocirilor, cataclismelor universale, prezente până în sigiliul 6, dintr-o dată linişte – perfectă! Ce e? Tăcerea exprimă ceva ce nici arta, cântecul, poezia nu poate – doar tăcerea poate să-L exprime pe Dumnezeul infinit. Tăcerea e cam 1 săptămână profetică. Astfel istoria pământului se finalizează cum a început – un timp al creaţiei. Săptămâna tăcerii de la sfârşit are corespondent în săptămâna tăcerii de la început (Gen 1). Defacerea sigiliului 7, dezvălui conţinutul sulului: revenirea lui Hristos, promisiunea unei noi creaţii, a unei lumi noi – singura soluţie la întrebările, dorinţele şi suferinţele noastre.
Retrospectivă sigilii
Se pare că primele patru, călăreţii se referă la primul mileniu creştin, în care persecuţia a fost văzută. Întrebarea Până când din a cincea pecete e în // cu Dan 7:21, 25, 12:6-7, care vorbeşte de marea strâmtorare din Evul Mediu – deci şi aici e posibil să fie la fel. Dar din pecetea 5 mergem mai departe, până în timpul revenirii lui Hristos, la sfârşitul peceţii 6. În 19:2 sfinţilor li se răspunde la cererea lor, şi li se face dreptate. Dumnezeu este drept şi judecă cu dreptate.
Acelaşi Hristos care păzeşte bisericile (1-3), stă pe tron cu Tatăl (4-5). Dacă sfinţii se îngrijorează de faptul că între înviere şi revenire răul pare să predomine, peceţile ne spun că Cel care conduce este Hristos (5), Împăratul care va veni să-şi instaureze regatul perfect (11:15-18).
Apoi urmează vânturile – indiferent cât de puternice sunt, poporul lui Dumnezeu ştie că Hristos este pe tron şi conduce.... Şi ei nu se tem.
Overview Revelation 8-9
Natura suflării din trâmbiţe, în lumina Vechiul Testament şi Noul Testament
Semnificatia trâmbitarii. In sens general, sunetul trâmbitei este o avertizare, o atentionare. Uneori este semnal de razboi (Ex 23:20-23). Glasul lui Dumnezeu de pe Sinai este însotit de trâmbita Arhanghelului (observati descrierea din v.5 în limbajul proclamatiei de pe Sinai si prezenta tronului-chivot). Sarbatoarea trâmbitelor (anul nou) inaugura perioada sarbatorilor de toamna si anunta ziua ispasirii (ziua judecatii) Lev 23:24-26. Trâmbita iudaica este, în realitate, un corn de berbece, numit sofar si are un sunet care inspira solemnitate.
Trâmbiţa poate reprezenta intervenţia lui Dumnezeu
În Vechiul Testament: anunţa bătălia (jude. 3;27, 6:34), anunţare a încoronării regelui (2 Sam 15:10), adunarea poporului (1 Sam 13:3-4, Neemia 4:20 – adunare la război), avertizare asupra pericolului ce se apropia (Ier 4:5); sau în contextul liturghiei de la templu şi al războiului sfânt – Lev 25:9, Iosua 6:4-20, sau pur şi simplu organizare, la aşezarea triburilor lui israel.
Numeri 10:8-10 când veţi suna din trâmbiţă (la război sau la sărbători), Domnul îşi va aduce aminte // va interveni (vezi Gen. 8:1) A suna din trâmbiţă asigura poporul că Dumnezeu aude cererile lor, fie că sunt atacaţi de duşmani, fie că cer iertare pentru păcat, trâmbiţa era simbolul intervenţiei lui Dumnezeu – Dumnezeu îi aude, orice ar fi. Trâmbiţele sunt instrumentul sacru prin care poporul poate să strige către Dumnezeu, iar Acesta răspunde şi intervine.
Vechiul Testament DESCRIE deseori intervenţia lui Dumnezeu legată de sunetul trâmbiţei: la Sinai (Exod 19:16. 20:18), la Ierihon Iosua 6:4-16; Ziua Domnului este legată de trâmbiţă Isaia 27:13- trâmbiţa anunţă apropierea zilei Domnului Ioel 2:1, Ţefania 1:16, Zaharia 9:14
Noul Testament: asociază trîmbiţa cu apariţia şi intervenţia lui Dumnezeu: revenire: Matei 24:31, 1 Corinteni 15:51-53, 1 Tes 4:16-17. În Apocalipsa 1:10, 4:1 anunţă apariţia lui Hristos .
Anumite elemente din cele sapte trâmbite si cele sapte plagi corespund cu cele sapte zile ale creatiei (Gen 1), ceea ce ne atrage atentia asupra dreptatii Dumnezeului Creator.
Deci cele 7 trâmbiţe din Apocalipsa 8-11 trebuie să fie o serie de răspunsuri ale lui Dumnezeu la cererile poporului Său. Legând rugăciunea sfinţilor de a se face dreptate din 6:10 cu începutul capitolul 8:2-5, vedem că rugăciunile sfinţilor sunt ascultate de Dumnezeu. Apocalipsa 8:13 spune că judecăţile trâmbiţelor sunt pentru locuitorii pământului // 6:10.
Focul acestei mânii însa nu este revarsarea ultimei mânii a lui Dumnezeu (cap. 15:1) ci o serie de judecati preliminare, amestecate cu har, pedepse partiale care au loc în timp ce Iisus înca mijloceste în templul ceresc. Expresiile „a treia parte" si „a zecea parte", în cazul pedepselor trâmbitelor (8:8-12, 9:18, 11:13) arata o pedeapsa partiala, disciplinara; o triere facuta de Dumnezeu (Ez 5:1-4. 11-13, Zah 13:8-9) In timpul acestor pedepse, oamenii se mai pot pocai (11:13) , dar în timpul ultimelor 7 plagi, nimeni nu se va mai pocai (16:9.11.21).
Deşi sunt nenorociri, exprimate în lumea fizică, totuşi judecăţile lui Dumnezeu prin trâmbiţe ne arată că Isus este Cel care le adminstrează, care la controlează. Ele sunt răspunsul lui Dumnezeu la cererea de dreptate a sfinţilor.
Dacă sigiliile descriu predicarea Evangheliei şi efectele asupra celor ce au de a face cu evanghelia (apostaziaza), trâmbiţele au de a face cu cei ce nu au primit sigiliul lui Dumnezeu (9:4 cel puţin de la al 5-lea mai departe), sau cei ce locuiesc pământul 6:10, 8:13 al 4-lea, 11:10, 13:8.14, 17:2. Aceşita au fost ostil Evangheliei şi au opresat poporul lui Dumnezeu. Deci plăgile celor 7 trâmbiţe nu sunt pentru poporul lui Dumnezeu. S-ar putea să sufere şi ei de aceste lovituri, căci Dumnezeu promite să fie cu ei în ceasul încercării, nu să-i scape de ceasul încercării.
Deci cele 7 plăgi ale trâmbiţelor sunt pregustarea plăgilor finale din Apocalipsa 16. Ele reprezintă evenimentele istorice, prin care Dumnezeu pedepseşte pe cei care fac război sfinţilor Săi – 6:10 întrebarea este până când? Şi răspunsul – nu mai e mult timp; Dumnezeu a început să judece...
În lumina capitolul 7 şi 9:4, capitolul 6, peceţile descrie sigilarea poporului lui Dumnezeu de-a lungul timpului, de la cruce la sigilarea finală – a doua venire. Eveniemntele de aici îi fac pe copiii lui Dumnezeu să se trezească, să fie sensibili la vocea Duhului Sfânt, pentru a fi sigilaţi, pentru ca Dumnezeu să-i recunoască proprietatea Sa (2 Tim. 2:19). Sigilarea este procesul prin care Dumnezeu îşi face poporul biruitor peste păcat. Trâmbiţele sunt date ca avertizare pentru a chema oamenii la pocăinţă, chiar şi a vrăjmaşilor Evangheliei. Acest lucru este posibil până în 11:13; dar mulţi nu fac asta 9:20-21. Se îndreaptă astfel inevitabil spre plăgile finale...
Timpul celor 7 trâmbiţe
A şaptea trâmbiţă culminează cu venirea lui Hristos 10:7., 11:15. În 11:17, Dumnezeu este prezentat ca Cel care este, care era – fără care vine (ca în 1:8, 4:8). Aceasta arată că este deja venit (ca şi cele 7 sigilii – se termină cu revenirea lui Hristos)
Începutul capitoului 8 ne aminteşte de tamid, arderea de tot zilnică: după ce mielul de jertfă era sacrificat şi aşezat pe altar, după ce sângele s-a scurs sub altar, preotul desemnat lua cădelinţa de aur plină cu tămâie şi intra în templu, arzând tămâie pe altarul de tămâiere din Sfânta; în acest timp, oamenii aşteptau afară tăcuţi, rugându-se. Când preotul se întorcea ca să binecuvânteze poporul, 7 preoţi suflau din trâmbiţe, anunţând că jertfa zilnică a fost încheiată. Deci cele 7 trâmbiţe sună după jertfa lui Hristos şi anunţă că jertfa este gata pentru totdeauna. Ea aduce har pentru cei ce-L acceptă pe Isus şi condamnare pentru cei ce-L resping. Judecata deja a început, odată cu harul manifestat...
Deci cele 7 trâmbiţe încep cu crucea şi se sfârşesc la venirea lui Isus.
// cu cele 7 peceţi: sunt grupate 4 şi 3, sunt întrerupte de interludii, între a 6 şi a 7-a: capitolul 7 care răspunde la întrebarea cine va sta în picioare; capitolul 10 şi 11 care ne spune de cărticică şi de soarta celor 2 martori – poate că prin Apocalipsa 7 înţelegem 10-11. Apoi culminează amândouă cu revenirea lui Hristos. Dacă peceţile se ocupă de poporul lui Dumnezeu şi de ce păţesc cei care de dezic de evanghelia primită, trâmbiţele sunt judecăţile pentru cei ce nu au sigiliul lui Dumnezeu şi care oprimă poporul lui Dumnezeu 9:4.
Incepând cu Victorinus de Poetavium (sec. III) aceste scene au fost interpretate ca fiind paralele cu „cele sapte biserici" si „cele sapte peceti". întelegerea aceasta a fost dezvoltata de multi învatati medievali si a devenit obisnuita printre protestanti si milleriti…. s-a cristalizat opinia ca ele reprezinta pedepsele lui Dumnezeu trimise împotriva crestinatatii decazute, prin invaziile barbare în Occident si prin blestemul islamic în Orient, iar scenele din cap. 10-11 au fost întelese în comparatie cu cap. 13-14. Aceasta interpretare clasica a fost sustinuta si de savantul Isaac Newton. In teologia adventista, ea este expusa de Uriah Smith.
Acoperă aceeaşi perioadă cu cele 7sigilii – perioada dintre sigiliul 2şi 6 (căci 1 şi 7 nu vorbesc nimic de opresori, ci de lucrarea lui Isus).
Primul sigiliu
Calul alb
Sigiliu 2 Prima şi a doua trâmbiţă
Calul roşu înflăcărat Foc, sânge
Înjunghiere (sânge implicat)
Sigiliu 3 Trâmbiţa 3
Lipsa grânelor Lipsa apei
Calul negru Trâmbiţa 4
Înuneric
Sigiliu 4 Trâmbiţa 5
Moartea (Hades) Distrugătorul (Abadon, Apolion)
Sigiliu 5 Trâmbiţa 6
Voci la altar Voci la altar
Număr incomplet al mântuiţilor Număr icnomplet al ucişilor
Să fie finalizat mai târziu Să fie finalizat mai târziu
Sigiliu 6 Trâmbiţa7
Ziua... mâniei... a venit Mânia Ta a venit
Sigiliu 7
Tăcere în cer
Cele 7 trâmbiţe
Introducerea ne prezintă rugăciunile sfinţilor către Dumnezeu. După ce acestea sunt înălţate, apoi doar coboară trâmbiţele, aducând pedepsele.
8:2-6
8:2 – 7 îngeri – clasă specială, care Îl servesc pe Dumnezeu (tradiţia evreiască îi numea: Uriel, Raphael, Raguel, Michaelm Saraqael, Gabriel, Remiel); stau înnaintea lui Dumnezeu Îl slujesc lui Dumnezeu (în eng/evr. 1 Regi 17:1, 18:15, 2 Regi 3:14) Cei sapte îngeri, dupa cât se pare, sunt îngerii judecatilor, ca si în cap.15:1.
Trâmbiţe – chatsotserah trâmbiţă preoţească, din metal bătut (chemau poporul la închinare, la jertfă, la război, la sărbători – Ghedeon le-a folosit); shophar din corn de berbec – instrument de trimis semnale, făceau zgomot, nu muzică. Sophar este mai potrivit pentru prototipul escatologic.
Li s-au dat –probabil de Dumnezeu.
8:3 Altarul – pare a se deosebi de altarul de aur, din faţa tronului, menţionat mai târziu în text. Deci e altarul de jertfă, ce era în afara templului. De la altarul de jertfă, unde au fost junghiaţi martirii 6:10, se ridică acum rugăciunile lor, duse de înger 8:3-4 înaintea lui Dumnezeu. Sfinţii cer dreptate, justiţia restabilită.
Îngerul – Îl reprezintă pe Yehsua, ce face mijlocire la altarul lui Dumnezeu, de la întronarea Lui. Imaginea îndurării vine din Ioel 2:12-17: "Dar chiar acuma, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine cu toată inima... Sfâşiaţi-vă inimile nu hainele, şi întoarceţi-vă la Domnul, Dumnezeul vostru. Căci El este milostiv şi plin de îndurare.... Sunaţi cu trâmbiţa în Sion! ... Preoţii, slujitorii Domnului, să plângă între tindă şi altar, şi să zică: "Doamne, îndură-Te de poporul Tău!
In cap.4-5, totusi, el nu apare înaintea Tronului, de fapt nu apare nicaieri; ceea ce înseamna ca limbajul viziunii foloseste asemenea elemente simbolice pentru instruirea noastra spirituala, si nu trbuie sa credem ca în Sanctuarul ceresc exista altare, sfesnice si cadelnite . Sa nu facem din adevaratul Sanctuar o simpla copie a , “umbrei "(Ev 10:1), doar o reflectare grandioasa a umbrei de pe pamânt. Realitatea este spirituala, iar elementele ei fizice nu ne sunt cunoscute
Ingerul cu cadelnita reprezinta pe Domnul Christos ca Preot Mijlocitor.
Tamâia nu reprezinta rugaciunile credinciosilor, asa cum este parerea populara, ci ea este ceva care, se înalta împreuna cu rugaciunile sfintilor
Ca şi celelalte serii de 7, trâmbiţele încep cu imaginea sanctuarului – lucrarea lui Isus din Sanctuar (la biserici – Paştele, Isus Mielul lui Dumnezeu; la sigilii – Cincizecimea, Duhul Sfânt trimis pe pământ, Hristos este Mijlocitorul nostru).
Rugăciunile sfinţilor. Însoţesc lucrarea îngerului – rugăciunile din 6:9.10, Ps 141:1.2. Deci acţiunile trâmbiţelor înseamnă răspunsul lui Dumnezeu dat opresaţilor. Vezi paralela 6:10 // 8:13: judecăţi cerute peste locuitorii pământului, iar aici locuitorii pământului sunt loviţi... Judecata, la a 7-tea trâmbiţă 11:18.
Sigiliile ne-au prezentat opresiunea – trâmbiţele judecăţile.
Până acum, trâmbiţele au fost sporadice în Apocalipsa: 1:10, 4:1. dar acum, se intensifică, e timpul de acţiune: judecăţile vin.
Sărbătoare ce asocia rugăciunile cu trâmbiţele, ca aici, este Sărbătoarea Trâmbiţelor – prima zi din luna a şaptea – Anul Nou iudaic, Rosh Hashanah. Timp de 10 zile, trâmbiţele aminteau iudeilor că trebuie să se pregătească pentru Ziua Ispăşirii/ judecata lui Dumnezeu. În fiecare dimineaţă recitau shelihot – cererea de iertare, după modelul celor 13 atribute ale harului lui Dumnezeu din Exod 34:6-7. Din Tora erau citite pasajele despre sacrificarea lui Isaac, intervenţia lui Dumnezeu, în situaţiile imposibile (Gen 21-22). Aici avem la fel, deci în centru judecăţilor este posibilitatea iertării. Trâmbiţele pregătesc omenirea pentru ziua judecăţii, dau încă ocazia ca cât mai mulţi oameni să vină la pocăinţă.
Sărbătoarea Trâmbiţelor/ şi cele de aici, avertizează oamenii să-L servească pe Dumnezeu, căci Ziua judecăţii se apropie. Deşi Ziua Judecăţii are loc la sfârşitul timpului, implicaţiile ei sunt legate de ziua de astăzi – zi cu zi.
8:5 – îngerul aruncă pe pământ foc de pe altar. Este simbol al judecăţii, ca în Ezec. 10:1-2. Ne amintim şi de Luca 12:49, focul ce se răspândeşte pe pământ. Focul vine de pe acelaşi altar, de unde se ridică mijlocirea pentru sfinţi. Cine nu are mijlocire, are pedeapsă, ca răspuns de restabilire a justiţie. Sfinţii nu sunt uitaţi – rugăciunile lor sunt împlinite. Urmarea tunete, glasuri, fulgere, cutremure (pot fi simbolice – nu au termen de comparaţie ca) desemnează intervenţia/prezenţa directă a lui Dumnezeu – ca la Sinai Exod 19:16-19.
Imaginea îngerului ce aruncă din cădelniţă, cărbunii încinşi, este preluată din Vechiul Testament, serviciul zilnic de la Templu, când cărbunii erau înlocuiţi în cădelniţă. Odată pe an doar, marele preot intra în Sfânta Sfintelor, cu cădelniţa. Imaginea de aici face referire la serviciul zilnic, deci la mijlocirea zilnică. Talmudul spune că atunci când preotul arunca cărbunii, nu auzea pe nimeni, datorită zgomotului produs de lopată (şi aici, îngerul lucrează şi se aud tunete etc.) – auzit, spuneau unii, până la Ierihon. Imaginea zgomotului de aici, cărbunii încinşi, fumul evocă imaginea judecăţii lui Dumnezeu (totuşi în timpul mijlocirii, căci serviciul este unul zilnic). Imaginea este inspirată din Ezechiel 10:2 – aruncarea cărbunilor ce simbolizează judecăţile lui Dumnezeu, la cucerirea Babiloniană (Ezec 24:9, 2 Regi 25:9).
8:6 Îngeri sună din trâmbiţă, ca răspuns la rugăciunile sifnţilor 6:10. Putem lega şi de Exod 3:7 – Israel strigă către Dumnezeu, Dumnezeu aude, dar faraon nu vrea să lase poporul să plece. Pedepsele vin peste Egipt – de aici se inspiră Ioan pentru pedepsele celor 7 trâmbiţe.
Aici nu este vorba doar de strigatele martirilor din cap. 6, ci de rugaciunile tuturor sfintilor. Când NT spune sfinti se refera, de regula, la credinciosi în calitate de consacrati lui Dumnezeu. Ei sunt imaginati aici ca închinatori în curtea Sanctuarului, adica pe pamânt, dupa modelul serviciului de la templul din Ierusalim: în timp ce preotul de serviciu era intrat în sanctuar ca sa aduca tamâie pe altarul de aur, poporul se închina cu fata la pamânt în curte (Le 1:8-10).
Trâmbiţa 1
Apocalipsa 8:7
Foc şi grindină amestecată cu foc – judecăţile executive ale lui Dumnezeu împotriva duşmanilor lui Iuda sunt aşa descrise la cele 10 plăgi ale Egiptului Exod 9:23-25 (a şaptea plagă egipteană), Ezechiel 38:22-23. Foc sau grindină pentru Israel în Vechiul Testament (Ps. 80:14-16, Ezechiel 15:6-7, 13:11-13 – când Israel este necredincios, devenine oponentul lui Dumnezeu şi e pedepsit cu foc, sau cu grindină). Foc şi grindină în Vechiul Testament sunt folosite pentru oponenţii lui Dumnezeu şi a poporului Său.
A treia parte: (până acum se vorbea de a patra parte: 6:8, 7:1 – părţi sub controlul îngerilor). Dacă în 12:9 satana ia- cu el a treia parte din îngerii lui Dumnezeu, apoi 16:19 Babilonul este împărţit în trei părţi, această a treia parte de aici poate desemna o parte a împărăţiei controlate de satana – de aceea sunt şi lovite de aceste judecăţi preliminare. Sau Această a treia parte care se tot repetă, ar putea fi paralelă cu Ezechiel 5:1-3 ca fiind simbolul distrugerii progresive – prima parte, apoi a doua şi în final, a treia, nimicirea totală.
Copacii şi toată iarba verde: poporul legământului lui Dumnezeu? (Ps 1:3, Isa 61:3, Ps 72:16... Mat. 3:10, Luca 23:28-31. Ier. 11:16 . Israel este un măslin, ars de Babilon. Paralelă între Luca 23:31 şi 8:7 – copacul verde este Isus, iar cel uscat Ierusalimul. Ierusalimul, oponentul lui Dumnezeu este distrus de Romani – prima trâmbiţă să fie consecinţa venită asupra celor ce L-au respins pe Isus şi Evanghelia? Trâmbiţa 1 reprezintă lovirea cu foc şi grindină a fostului popor al legământului – Israel – pentru că ei L-au respins pe Isus, au devenit oponenţii lui Dumnezeu şi a noului popor al legământului – creştinismul -, de aceea sunt pedepsiţi. La distrugerea Ierusalimului, din anul 70 mulţi evrei au ars literal. (judecata începe de la Casa lui Dumnezeu 1 Petru 4:17.)
Trâmbiţa 1 şi 2 lovesc pământul şi marea, cu foc şi sânge şi au acelaşi rezultat: 1/3 din pământ şi mare moare. Imaginea este a distrugerii parţiale. Perioada este a sigiliului 2, când invaziile barbare au înecat în sânge biserica (poate şi războaiele religioase, catolici - arieni)
Dupa Uriah Smith:
Trâmbita I.(v.7). Invazia vizigotilor sub Allaric (395-410), prima lovitura barbara data Imperiului de Apus. Contemporanii (Ieronim, Augustin, poetul Salvian zis „Ieremia") au recunoscut în invazia barbariilor, pedeapsa lui Dumnezeu. Vizigotii au atacat pe uscat si au acaparat teritorii largi.
Ford şi Paulin - - Trâmbita I: O calamitate care loveste pamântul. Pamântul („tara") un termen referitor la Tara Sfânta. Judecatile lui Dumnezeu lovesc întâi pe cei mai de aproape, pe cei carora li s-au dat mai mari binecuvântari si le-au respins. Folosind imagini din vechii profeti, viziunea descrie nenorocirile venite asupra Ierusalimului si a iudeilor la anul 70 si, mai complet, la anul 135. Vezi si Is. 28:2, Ez 13:1. Hag. 2:17.
Popa: Cele 7 biserici şi cele 7 peceţi pornesc din sec. I – deci e normal, ca dacă cele 7 trâmbiţe acoperă aceeaşi perioadă cu cele 7 peceţi şi cele 7 trâmbiţe să pornească din sec I, adică cu distrugerea Ierusalimului.
A treia parte este ceva specific: naţiunea şi capitala, religia şi centrul ei de închinare (iudeii şi Ierusalimul).
Prima trâmbiţă acoperă perioada 31 – 100, perioadă corespunzătoare primei biserici şi primului sigiliu.
Trâmbiţa 2, 8:8-9
Muntele de foc – deseori în Vechiul Testament, muntele este o împărăţie, imperiu: Ps. 78:68, Isaia 2:2-3, 41:15, Ieremia 51:24-25 – distrugerea Babilonului comparată cu un munte aprins // Apocalipsa 18:8; Ezechiel 35:2-3, Obadia 8-9. Noua împărăţie a lui Dumnezeu este un munte: Dan. 2:35.44, Isaia 65:25. Paulin observă că naţiunile reprezentate prin munţi descriu obiectul judecăţilor lui Dumnezeu, niciodată agenţii lor.
Aruncat în mare – simbolul distrugerii din Ier. 51:42, 63-64. Babilonul spiritual are aceeaşi soartă 18:21.
În vremea lui Ioan, Babilonul era folosit cu referire la Imperiul Roman – 1 Petru 5:13. Atunci pentru contemporanii lui Ioan era uşor de înţeles că trâmbiţa a doua înseamnă căderea Imperiului Roman, ca pedeapsă pentru împotrivirea faţă de Hristos şi creştinism. Edwin Thiele Toporul pedepsei lui Dumnezeu trebuie să cadă. Ca flăcări de foc din ceruri au venit Genseric, vandalul, Alaric gotul, Atila hunul, lăsând în urma lor scene ale ruinei, pustiiri, măcelului şi sângelui. Irezistibil şi distructiv ca un munte de foc, hoardele barbare au căzut peste popoarele romane, până când întregul impriu a fost cuprins de catastrofa mare şi irezistibilă. Roma s-a dus, iar dreptatea din nou şi-a croit calea.
Marea înroşită de sânge şi moartea vietăţilor marine ne trimite la prima plagă egipteană: apa în sânge. Marea reprezintă deseori popoarele opuse lui Dumnezeu (Isaia 57:20, 17:12).
Distrugerea corăbiilor – Apocalipsa 18:17-19 vede în această imagine nimicirea bogăţiei (corăbiile mijloacele care transportau bogăţiile), deci pedepsirea mândriei naţiunii sieşi-suficiente.
Primele două trâmbiţe lovesc Israel – judecata începe cu casa lui Dumnezeu, apoi Roma, pentru că cele două puteri au colaborat la uciderea lui Isus şi la persecutarea creştinilor.
U Smith: invazia vandalilor pe mare (406-455). Jefuirea Romei, ocuparea zonelor maritime.
Căderea Romei - Daca aceasta este interpretarea corecta, acest Anti-Sinai apocaliptic este vazut în sensul limbajului VT, unde expresia ebraica har mashit înseamna, în acelasi timp, munte nimicitor si „munte stricat", munte al coruptiei. Aceeasi expresie este folosita pentru „muntele Pierzarii" (al idolatriei) pe care Solomon îsi înaltase „urâciunile".
Această trâmbiţă acoperă perioada 100-313 , corespunzând celei de a 2 biserici şi trâmbiţi; perioada Imperiului Roman, persecutor al creştinismului şi decăderea acestuia.
Trâmbiţa 3, 8:10-11
Stea mare – stea = înger: Iov 38:7, Apocalipsa 1:20, 12:9.4. Steaua/luceafărul mare căzut din cer aminteşte de Isaia 14:12-14, Luca 10:18 – adică satana. Să fie aceaşi putere amintită şi în 9:1.11, adică stana, care orchestrează împărăţia întunericului? (la evrei steaua simboliza fiinţă divină, care prin neascultare putea deveni demonică – malefică.
Râuri şi izvoare – Isaia 12:3, Ier. 2:13,, Ps 1:3// Ier. 17:7-8, Ioan 7:38-39, Apocalipsa 21:6 – hrană spirituală.
Pelin – este asociat pelinul cu otrava – Ier 9:13-15, 8:14; 23:15. Deci este simbolul pedepsei pentru apostazie, a suferinţei şi tristeţii.
Trâmbiţa a treia îl semnifică pe satana care poluează sursa şi izvorul adevărului şi mântuirii prin liderii religioşi umani, dorind astfel să obţină un efect otrăvitor mortal.
Thiele: o mare schimbare ar eloc aici: izvoarele ce dădeau apă curată şi menţineau viaţa, sunt acum otrăvite. Biserica pură şi curată este un izvor curat şi o fântână dătătoare de viaţă. Când duşmanul a intrat în această biserică, a corupt-o. Acum este un flagel mai degrabă decât o binecuvântare pentru oameni. Satana, mai degrabă decât Hristos este în control, şi asupra bisericii, controlul deplin îl va prelua a aromă de moarte spre moarte în locul celei de viaţă spre viaţă.
Dacă primele două trâmbiţe vorbesc de căderea Ierusalimului şi a Romei, a treia vorbeşte de istoria Evului Mediu, unde întunericul spiritual, apostazia şi declinul au apărut când biserica s-a îndepărtat de la fântâna învăţăturii apostolice şi a pervertit învăţătura clară a Scripturii. Evanghelia a fost înlocuită cu tradiţia – cine s-a opus, şi-a atras persecuţia. Apostazia a fost profetizată: Mat. 24:4-5.11.23-24., Fapte 20:26-31, 1 Tim.4:1-2, 2 Tim 4:3-42 Tes 2:1-12 – aici Pavel spune clar că apostazia ce se aporpie este împiedicată de Imperiul Roman. Căderea Romei face posibilă apstazia agresivă a bisericii evului mediu. Efectul apostaziei: moartea multora.
U. Smith Atila, flagellum Dei („biciul lui Dumnezeu"), care a atacat Occidentul pe vaile râurilor (445-454).
Fara aplicatie istorica precisa. Probabil, se prevede aici aparitia ereziilor, a alterarii Evangheliei în Biserica. Steaua cazatoare poate simboliza pe Lucifer care, prin intermediul unor învatatori de tipul lui Balaam (Iuda 11:13) a transformat apele Evangheliei în otrava.
Evenimentele de aici cuprind perioada 313 – 538, biserica îşi compromite adevărurile (ca al treilea sigiliu). Acum devine izvor de otravă, în loc de izvor de viaţă.
Trâmbiţa 3 şi 4 vorbesc de corpuri cereşti: stele, soare, lună. Ordinea e diferită aici, faţă de pasajele biblice, unde se începea cu soarele, luna... stelele. Aici începe cu STEAUA. Steau la singular – nu stelele cum apare de obicei în Biblie – semnifică O anumită stea. Când e aşa, se referă la Hristos (Num 24:17, Mat 2:2, Apocalipsa 2:28, 22:16). Singurul pasaj în care Steaua (singular) nu se referă la Hristos este Isaia 14:12-15, unde Lucifer doreşte să uzurpe tronul lui Dumnezeu, să fie în locul Lui, dar ajunge să fie aruncat în abis – imaginea din trâmbiţele 3-4: steaua căzută, puterea uzurpatoare. Steaua din pasajul nostru coboară pe pământ şi supraveghează zbuciumul bisericii. Daniel vorbeşte la fel de cornul cel mic, ce vrea să se ridice până la oastea cerurilor şi la Prinţul oştirii (Daniel 8:10-11).
Căderea stelei în Isaia şi Apocalipsa aduce moartea: prin otrăvirea sau secarea apelor (8:10-11), ce simbolizează hrănirea spirituală. În Biblie, amărăciunea/pelinul este asociat cu apostazia (Evrei 12:15). Oamenii mor pentru că apa e otrăvită şi nu hrăneşte.
Trâmbiţa 4, 8:12-13.
Trâmbiţa 4 prezintă aceeaşi imagine ca trîmbiţa 3: ceva loveşte soarele, luna şi stelele – martorii revelaţiei lui Dumnezeu (Gen 37:9, Apocalipsa 12:1). Cu a treia trâmbiţă adevărul e corupt, iar a 4 îl înlătură. Desemnează Evul Mediu – perioada uzurpării maxime a autorităţii lui Hristos, a atributelor lui Dumnezeu, de către Biserică, sec VI-X. Roma înlocuieşte Oraşul lui Dumnezeu. Tradiţia şi puterea subminează spiritualitatea. Adevărul este vestigiu, oamenii mor de foame şi sete spirituală, ca în sigiliul 3 (6:6). Încercând să se înalţe ca Dumnezeu, Biserica, ca şi Babel, devine locul confuziei.
S-a întunecat: întunecarea este inversul creaţiei – lumina este favoarea lui Dumnezeu (gen 1:14-18, Isaia 30:26). Întunecimea este asociată cu judecata/pedeapsa lui Dumnezeu: Ezechiel 32:7-8, Isaia 13:10, Amos 5:18, Ioel 2:2.10, 3:15 // Mat. 24:29, Marcu 13:24-25.
În Noul Testament întunericul şi lumina reprezintă răul şi binele: 2Cor. 4:4 – Dumnezeu repetă spiritual creaţia în sfinţii Săi 2 Cor. 4:6; Ioan 1:9, 8:12, 12:46. Matei 4:16 – lucrarea lui Isus este lumina. Cei ce resping lumina şi trăiesc în întuneric primesc judecata Ioan 3:19.
Plaga ne aminteşte de plaga 9 din Egipt – întunecarea soarelui.
Trâmbiţa a 4-a vorbeşte despre pedeapsa lui Dumnezeu pentru lumea apostată – în ce se concretizează pedeapsa lui Dumnezeu împotriva apostaziei?
Apostazia trâmbiţei a treia este mai departe dezvoltată în trâmbiţa a 4-a – întunericul ce urmează după Evul Mediu. – Protestantismul scolastic, caracterizat de controversele şi polemicile doctrinare. Viaţa creştină acum nu ţinea de relaţia personală cu Isus, ci de apartenenţa la biserica oficială. Apoi Epoca Iluminismului, sec XVI – XVIII a marcat sfârşitul supremaţiei gândirii religioase în Europa în favoarea scepticismului, umanismului, liberalismului, secularismul – ce neagă supranaturalul şi înlocuieşte autoritatea Bibliei şi a lui Dumnezeu cu cea a raţiunii umane.
Trâmbiţa 4 poate semnifica întunecarea momentană a izvoarelor de lumină – Evanghelia, Biblia – de secularism. Pedeapsa e: dacă nu există lumina Scripturii, un există viaţă spirituală. Aprofundarea întunericului devine mai evidentă în trâmbiţa 5 şi 6.
U Smith Stingerea puterilor civile ale Romei (împaratul-476, consulatul-541, senatul-552).
Probabil este prevazut aici timpul de întuneric spiritual, de obscuritate, care avea sa vina dupa întunecarea unor adevaruri fundamentale ale Bibliei. Pare sa descrie Evul Mediu.
Zi şi noapte poporul a rămas în semiîntuneric – ce simbol excepţional pentru perioada evului mediu. Trâmbiţa a patra acoperă anii 538 – 1517, aşa cum a fost cazul cu biserica a patra şi cu cea de a patra pecete. Ea merge în paralel cu scrisoarea către Tiatira, cu cornul cel mic din Daniel 7 şi 8. Acum a fost întunecat adevărul despre Hristos, despre lucrarea Lui tamid. Nu a fost desfinţată – ci doar a treia parte – deci parţial întunecată.
Vaiurile
Primele două vaiuri Apocalipsa 8:13-9:21
Primele 4 trâmbiţe sunt date în perechi: două pentru evreii şi Imperiu Roman; apoi două pentru apostazierea creştinilor şi pericolele ce le implică aceasta. Următoarele trâmbieţe, vaiurile sunt pentru locuitorii pământului 8:13, adică pentru cei nelegiuiţi.
8:13 – Vulturul – este simbolul nenorocirii în Vechiul Testament – Deut. 28:49, Osea 8:1, Hab 1:8 // Mat. 24:28, Luca 17:37.
Vai, vai, vai - aici sunt numite pentru prima oară, apoi sunt 7 în Apocalipsa, în contrast cu cele 7 binecuvântări – 1:3.
Locuitorii pământului – necredincioşii, ostili lui Dumnezeu şi poporului Său. Apocalipsa se referă astfel la cei răi: 3:10, 8:13, 11:10. Cei credincioşii aparţin de drept cerului: 1:6, 5:9-10, 13:6, Efeseni 2:19.
Avertizarea lui Dumnezeu, cu referire la vaiuri, este un refren din Osea 8:1 – referitor la apostazia lui Israel... Dacă vuturul anunţă judecata iminentă şi e urmat de 3 vaiuri, este paralel cu capitolul 14, unde trei îngeri anunţă judecata iminentă.
Primele 4 trâmbiţe au fost avertizări. Următoarele sunt activităţi demonice, chin spiritual şi moarte, ce persistă în viaţa celor ce rezistă inivtaţiei divine la pocăinţă. În aceste ultime 3 trâmbiţe judecata lui Dumnezeu se intensifică împotriva celor ce sunt spiritual morţi.
Apocalipsa capitolul 7
Apocalipsa 7
Profesor Doctor Florin Lăiu:
La întrebarea Cine poate sta în picioare din 6:17, se răspunde cu două imagini: cei 144.000 de israeliţi, sigilaţi când necazul cel mare e ţinut în frâu – 7:1-8, şi marea gloată înaintea tronului lui Dumnezeu (9-17). Pionierii noştri credeau că cei 144.000 îi reprezintă pe adventişti, sigilaţi cu sbatul. Ei credeau că vor fi în viaţă la revenirea lui Isus, şi deci, cei 144.000 trebuie să fie adventiştii de la revenirea lui Isus. S-a mai crezut că cei 144.000 reprezintă pe cei sfinţi de la 1844 încoace.
Cei 144.000 şi marea gloată sunt aceeaşi clasă. Nu îi reprezintă pe mântuiţii din toate timpurile, ci pe cei care vor trece prin timpul de strâmtorare şi vor vedea pe Isus, fără să vadă moartea.
7:1 – pământul; universalul // cele 4 vânturi ce vor urma.
Patru vânturi – vânturile sunt comparate cu mânia Domnului, ce cade peste cei răi în Ier. 23:19, 30:23. Şi în Daniel, vânturile/războaiele, agitaţia neamurilor agită apele, marea/popoarele, din care ies fiarele/împărăţiile pământului. Asta înţelegeau evreii despre vânturi – furtună, judecata lui Dumnezeu, nenorocire. Cele patru colţuri ale pământului sunt simbol pentru tot pământul
Comparat cu Zaharia 6:5-7: caii de aici merg în cele patru vânturi ale pământului – se poate trasa astfel paralelă între 7:1 şi capitolul 6, adică, cei care aduc nenorocirea sunt prezenţi şi aici...
Patru îngeri – să fie cei din capitolul 4 ??? patru îngeri în prag de furtună; ca în Daniel 7:2. Asta înseamnă război, catalisme etc. Febra popoarelor, din care se nasc mişcări deosebite. Dar totuşi îngerii au controlul. Ei ţin...
Marea, Pământul, Copac – marea şi pământul reprezintă universalul – 10:5 – aici Dumnezeu jură pe ele, căci în 12:12 diavolul a venit aici. Dumnezeu e Creatorul a toate 14:7; copacii reprezintă viaţa pe pământul creat de Dumnezeu. Deci dezastrele de la sfârşitul lumii sunt universale în natura lor.
Interesant hiasmul versetelor 1-3:
A. Îngerii trebuie să cruţe pământul, marea, copacii
B. Îngerii ameninţă pământul şi marea
A` Îngerii cruţă pământul, marea, copacii.
Din gramatica greacă, vedem că marea şi pământul sunt la Genitiv, pe când copacii la acuzativ. Din mijlocul hiasmului pbservăm că marea şi pământul trebuie lovite – simbolul întregii lumii, dar că ceva – copacii/ o clasă de oameni, vor fi neatinşi. Copacii reprezintă stabilitate în timp – neprihăniţii sunt comparaţi cu pomii roditori Ps 1:3, Ier. 17:8, pe când pleava spulberată de vânt, este simbolul celor răi (Ps 1:4, Iov 21:18). Deci copacii reprezintă pe neprihăniţii care vor rezista, dar nu datorită rădăcinilor lor, ci salvarea este darul lui Dumnezeu, adusă de la răsărit, prin sigilare.
7:2 – De la răsăritul soarelui: răsăritul este semnul lui Dumnezeu în Vechiul Testament: Edenul e în est Gen 2:8, slava lui Dumnezeu se arată de aici Ezechiel 43:2, Cir a venit tot din Răsărit Isaia 41:2. În Noul Testament, răsăritul întotdeauna e asociat cu Hristos: magii Matei 2:2.9, Luca 1:78, Luceafărul strălucitor de dimineaţă 22:16, semnul revenirii este de aici Matei 24:27-30. Acest înger poate fi însărcinat cu o misiunea de la Hristos, sau Îl pote reprezenta pe Hristos Însuşi. El porunceşte îngerilor superiori, deci e peste ei. În 12:7, căpetenia de peste îngeri e Mihael. Deci şi aici e Isus.
Isus e în control şi nu lasă ca evenimentele distructive să erupă, până nu sunt sigilaţi copii Lui, până nu sunt puşi la adăpost.
7:3 Pecetea pe fruntea slujitorilor lui Dumnezeu: imaginea este din Ezechiel 9 – sigilarea credincioşilor ce nu vor fi nimiciţi la distrugerea Ierusalimului (sau a Paştelui din Egipt, cu semnul sângelui pe prag- Lăiu) ideea principală a sigilării este apartenenţa. Sigilarea arată cine aparţine lui Hristos. Sigilarea are loc când o persoană vine la Hristos. Sigilarea cu Duhul Sfânt este un semn al creştinilor autentici, care îi aparţin lui Dumnezeu şi care vor fi salvaţi (Ef. 1:13-14, 4:30; 2 Cor. 1:21-22) – 2 Timotei 2:19 – cine are pecetea şi este a lui Dumnezeu, să se depărteze de rău (aşa ne putem verifica dacă avem sau nu pecetea de la Dumnezeu – cine o are se depărtează de fărădelege, adică ţine legea; cine nu o are...). Astfel poporul credincios din Apocalipsa este descris ca fiind sigilat 9:4, 14:1, 22:4. Sigiliul este Numele lui Dumnezeu scris pe frunţile lor – 14:1, 22:4, 3:12. De sigilare au parte toţi mântuiţii, nu doar cei din timpul sfârşitului. Aceştia, se bucură de protecţia în mijlocul dezastrelor finale (ca evreii în Egipt). Cine nu are pecetea lui Dumnezeu, va primi pecetea fiarei – 13:16-17; 14:9, 16:2, 19:20, 20:4 – numele fiarei 13;17. Sigiliul, fiind numele fiarei sau al lui Dumnezeu denotă conformarea în caracter cu fiara, sau cu Dumnezeu. În conflictul final, fiecare va purta imaginea demonică, sau divină.
Pecetea de aici, spre deosebire de cele din cp 6, este spre salvare. Cele din cp 6 semnau ermetizarea unui document, pe când acesta indică apartenenţa. Pecetea arată apartenenţa, conţinând numele sau simbolul proprietarului. Seamănă cu Gen 4:15 – Cain, dar mai bine cu Ezechiel 9:4-6. Cei ce primesc aici sigiliul sunt cei ce urăsc lucrurile detestabile- idolatria. Deci pecetea este aici adorarea adevăratului Dumnezeu, Creatorul viu. La fel aici? Marea, copacii, pământul sunt aluzii la creaţiune (Gen 1:9.13). Cine se închină lui Dumnezeu, se închină pentru că El e Creatorul (Ps. 24:1.2).
A fi sigilat înseamnă a arăta că îi datorezi totul lui Dumnezeu – zecimea, Îi dai lui Dumnezeu ceea ce este a Lui, pentru că e Creator (Gen 14:19)
Este normal ca Sabatul să fie centrul decalogului – acolo unde se punea pecetea pe documentele vechi. Sabatul celebrează pe Creatorul şi lucrarea Sa – este sigiliul lui Dumnezeu peste creaţie. Primesc sigiliul cei ce-L mărturisesc pe Dumnezeu drept Creator, în orice aspect al existenţei lor – în Sabat, zecime, alegeri alimentare, respectul pentru legea lui Dumnezeu. Sigiliul lui Dumnezeu este invizibil şi viu, aşa ca Dumnezeul pe care-L reprezintă. El este un semn pe care îl pot citi îngeri, şi nu ochii omeneşti; deoarece îngerul nimicitor trebuie să vadă semnul acesta al mântuirii. (Scrioarea 126, 1898)
Prima dată. Sigilarea înseamnă siguranţa mântuirii. Prezenţa Duhului Sfânt în viaţa credinciosului este semnul că o asemenea persoană aparţine lui Dumnezeu 2 Tim 2:19. Sigilarea corespunde cu spălarea hainelor 7:14, 22:14. Sigiliul lui Dumnezeu îi protejează pe sfinţi de mânia lui Dumnezeu, de cele 7 plăgi 16:2, dar nu îi salvează de furia fiarei 13:15,17. Cei ce primesc sigiliul fiarei sunt scutiţi de mânia fiarei, dar nu şi de cea a lui Dumnezeu 14:9-11. Beatrice S. Neall: Sigiliul lui Dumnezeu are ca intenţie să-i protejeze pe sfinţi de puterile demonice care îi torturează pe oameni, astfel încât caută moartea, mai degrabă decât viaţa Apocalipsa 9:4-6. Astfel sfinţii sunt protejaţi de ultimele 7 plăgi, care cad doar peste cei ce se închină fiarei (Apocalipsa 16:2). Sigiliul deci protejează pe sfinţi de înfrângere şi de judecăţiile/pedepsele lui Dumnezeu. Nu îi protejează de mânia fiarei (13:15.17). Similar, semnul fiarei îi protejează pe credincioşii ei de persecuţiile fiarei, dar nu şi de mânia lui Dumnezeu (14:9-11).Însă mânia fiarei este sub controlul lui Dumnezeu... aşa că, sigiliul lui Dumnezeu e de dorit.
Hans K. LaRondelle: Servitorii lui Dumnezeu sunt deja în posesia sigiliului spiritual al Duhului Sfânt, primit la botezul lor în Hristos. Ei sunt deci în Hristos. Dar numai după ce servitorii lui Dumnezeu au fost testaţi în vrema sfârşitului, în legătură cu semnul fiarei şi găsiţi loiali chiar până la moarte, vor primi de la îngerii Săi sigiliul unic apocaliptic, ca semn al aprobării divine şi scut împotriva forţelor distrugerii şi a morţii.
Sfinţii lui Dumnezeu trebuie să proclame Evanghelia la timpul sfârşitului. Apoi vor trece prin evenimentele finale, numite marea strâmtorare/necazul cel mare. Vor fi protejaţi de sigiliu – ca la Paşte (Exod 12:21-23), sau ca la Ezechiel 9:1-11. Se împlineşte 3:10, spusă către Filadelfia.
Sigilare îi păzeşte pe sfinţi în momentele grele – nu-i scapă de momente grele: foame, sete, căldură mare (7:16, 16:8-9). Sigilarea este procesul prin care trebuie să treacă toţi credincioşii, dar care îşi atinge punctul culminant la sfârşitul timpului, chiar înainte de a doua venire. Apocalipsa 7 descrie etapa finală, închiderea procesului sigilării sfinţilor, înainte de închiderea harului.
Apoi, cei răi sunt loviţi de judecăţile parţiale ale celor 7 trâmbiţe, pentru persecutarea sfinţilor; în final sunt loviţi cu toată puterea celor 7 plăgi.
Apare îngerul sigilării. De drept sigilarea a început la 1844. De fapt, înaintea venirii furtunii peste lume. .. Mai înainte ca sigilarea să se sfârşească, Dumnezeu mai acordă un timp, în care face chemarea către toată omenirea să aleagă opus de semnul fiarei din cap 13-16; acel scurt timp de strâmtorare în care se mai poate face sigilarea este în paralel cu ultima mare persecuţie şi are loc în timpul necazului cel mare, care va fi cauzat de cele 7 plăgi.
Îngerul vine din răsărit, ca soarele, ca Isus. El simbolizează ultima avertizare şi ultima lumină ce vine pentru lume de la Hristos, prin agenţii Săi, care lucrează în puterea Lui.
Pecetea/sigiliul trebuie să fie în legătură cu calitatea lui Dumnezeu de Creator, prezentat astfel în 4:9.11, 10:6, 14:7.12, adică sabatul (Exod 20:8-12) şi în contrast cu semnul fiarei. Sabatul e semn: uşor de recunoscut pentru cititorii Vechiul Testament – Exod 31:16.18, 13:7-9.16, Ezechiel 20:12.20. deut. 6:6-8 – dacă sângele de la Paşte era un semn de ocrotire pentru evrei, la fel semnul sabatului va fi semnul de loialitate şi de ocrotire a lui Dumnezeu în timpul strâmtorării.
Sigiliul e semnul autorităţii: confirmare (atestare), apartenenţă (propietate), imutabilitate (neschimbare), inviolabilitate (protecţie), garanţie (gir). Elementele sigiliului sunt: numele autorităţii, titlul sau calitatea persoanei, domeniul stăpânirii – Apocalipsa 14:1, toate se găsesc în Sabat. Sabatul, sigiliul legii morale devine sigiliul celui ce are legea lui Dumnezeu în el (Evrei 8:10).. sabatele ceremoniale au fost umbra lucrurilor viitoare, circumziciunea este un semn intim carnal, dar sabatul săptămânal, edenic este veşnic şi este pus vizibil pe frunte!!!! Nu poţi ascunde sabatul sub obroc.
Trebuie să porţi nu numai numele lui Hristos, ci şi caracterul Lui să fii sigilat. Sigilarea este o lucrare a Duhului Sfânt, care imprimă în caracter credinţă, iubire şi ascultare Ef. 1:13-14, 4:30, Gal. 5:22-24. Fruntea – simbol al gândirii; sabatul ales cu mintea, când comemorăm neprihănirea în credinţă şi ne luăm gândul de la lucrurile noastre Evrei 4:9-11. Nu doar faptele rele ne împiedică să ne odihnim în Hristos, dar şi cele bune, faptele noastre pentru mântuire. Suntem mântuiţi prin faptele lui Dumnezeu, în Hristos. Sabatul comemorează faptele lui Dumnezeu. Hristos este Creatorul (Col. 1:16-17), Sabatul este singura zi care poate fi numită a Domnului!!! (Apocalipsa. 1:10). Învierea Domnului o sărbătorim prin botez – noua viaţă Romani 6:3-12. Isus este Creatorul. Şi dacă Îl sărbătorim pe Creator, sărbătorim toate faptele Lui – mai ales mântuirea.
7:4 Am auzit numărul 144.000 – 144 – este 12 x 12; adică 12 seminţii din Vechiul Testament şi 12 apostoli din Noul Testament. Noul Ierusalim are 12 temelii- apostolii (Ef. 2:20), dar şi 12 porţi – triburile Vechiul Testament. Sunt sigilaţii – cu sigiliul invizibil şi viu – deci reprezintă o entitate spirituală; poate fi doar un număr spiritual, simbolic.
1.000 – reprezintă subîmpărţirea unităţilor militare la evrei (Numeri 31:5, Iosua 22:12.21), sau desemnează seminţia, elef se referă la seminţiile lui Israel; astfel 12.000 reprezintă seminţia în totalitatea sa. Astfel 1000 reprezintă o unitate militară a lui Israel şi este sinonim cu armata lui Israel. Deci aici avem 144 de unităţi militare. Sigilaţii lui Dumnezeu sunt înaintea marii strâmtorări şi deci e normal să îi vedem în şiruri de bătaie.
Din toate seminţiile lui Israel – Israel etnic? Nu mai există triburile din sec VIII îHr (2 Regi 17:5-23). Siguri mai erau doar cei din Iuda, Beniamin şi Levi. Chiar descrierea ritimică şi repetativă, suegrează pasul marşului unităţilor militare. Chiar cuvântul ochlos pentru mulţimi din versetul 9, se traduce cu armată. Faptul că este inclusă seminţia lui Levi, care nu era numărată între seminţiile israelite, este clar faptul că aici se are în vedere Israelul spiritual, Biserica lui Dumnezeu. (şi dacă Israelul e simbolic/spiritual, atunci şi numărul este simbolic) Israel spiritual: Iacov 1:1, Gal. 6:16. 3:29, Rom. 9:6-8 (israel = credincios), Mat 19:28 înlocuirea seminţiilor lui Israel, cu cei 12 apostoli.
Stilul, limbajul şi simbolismul numeric descriu Israelul victorios (vezi versetul 9-10). Cei 144.000 sunt Israelul care mărşăluieşte victorios, tot Israelul, imaginat de Pavel Rom 11:26, sau văzut de Dumnezeu Apocalipsa 6:11. Acest Israel complet – este văzut ca marea gloată internaţională, pe care Ioan o vede împodobită cu haine albe (Apocalipsa 7:9, 6:11) supravieţuitorii opresiunii (Apocalipsa 7:14, 6:9.11)
Cei 144.000 şi grupul neîmplinit din sigiliul 5 sunt aceiaşi oameni – izgoniţi de pe pământ, care acum îşi unesc glasurile în celebrarea împlinirii speranţelor lor Apocalipsa 7:10.
Aici Ioan aude numărul armatei lui Dumnezeu, Israelul spiritual deplin, gata să lupte în cea mai mare bătălie spirituală a tuturor secolelor. Mai târziu în 9:16, Ioan aude numărul armatei diavolului, gata şi ea pentru marele asalt final – 200 de milioane de oameni.
Cei 144.000 sunt adevăratul Israel al lui Dumnezeu, curaţi şi fără pată 14:1-5: fără minciună, fără întinare cu femei, primul rod al lui Dumnezeu, şi Îl urmează pe Miel oriunde merge El.... Dan şi Efraim, ca simbol al apostaziei ca cei care nu-L urmează aici pe Miel nu sunt număraţi între cei credincioşi, care stau în picioare în faţa tronului lui Dumnezeu (3:21 şi 7:9.14-17).
Cei 144.000 sunt sfinţii timpului din urmă – reprezentanţii tuturor credincioşilor lui Dumnezeu de-a lungul secolelor. Criza finală prin care ei urmează să treacă este simbol a ceea ce poporul lui Dumnezeu a experimentat de la moartea lui Abel.
am auzit numărul. Ioan vede îngerii, apoi aude numărul 144.000, de 12 ori 12.000. israelul spiritual, sau cele 12 seminţii este un nume dat Bisericii din vremea apostolilor, în care evreii şi păgânii, sfinţiţi în Hristos au format un singur corp Ioan 11:52, Gal 1:16, Iac. 1:1, Apocalipsa 2:9. Aceştia sunt Biserica invizibilă, scrisă în cer Evrei 12:23. Nu tot Israelul este spiritual, ci câte 12.000 din fiecare seminţie. Cel ce este sigilat, va trebui să fie sigilat în harul lui Hristos, care se înmulţeşte descoperit de Lege (Romani 5:20-21). Numai cei în care harul a lucrat credinţă, iubire şi ascultare desăvârşită – nu cei care nu urmăresc decât iertarea divină şi specularea harului, şi nici toţi păzitorii sabatului nu vor fi sigilaţi, ci doar cei cu iubire....
Scena sigilarii sugereaza pregatirea pentru o lupta. Numele lui Israel înseamna „Dumnezeu lupta". Lista celor 12 semintii apare peste tot începând cu Ruben. Numai când era vorba de lupta, Iuda avea întâietatea, ca în lista aceasta (Num 2:3.5.7, 1 Cron 12:24). Si Leul din Iuda este Biruitorul ! Deasemenea, numarul de 12.000 este un numar militar reprezentând niste luptatori alesi pentru o misiune speciala (Num 31:5, 1 Imp 4:26, Jud 21:10, 2 Sam 17:1). Numai israelitii care sunt în perfecta armonie cu masurile morale ale Noului Ierusalim, vor locui acolo (Apoc 21:15-17). Repetarea aparent inutila a acestui numar în dreptul fiecarei semintii, sugereaza o numaratoare a ostirii înainte de lupta, ceea ce indica Judecata casei lui Dumnezeu (a generatiei care este gasita în viata la revenirea lui Iisus). Lipsa semintiei lui Dan simbolizeaza pe „cei ce zic ca sunt iudei si nu sunt, ci mint", adica pe falsii credinciosi, semintia Iui Antichrist. Semintia lui Dan este simbolul violentei si apostaziei, prima care a cazut în idolatrie (1 Regi 12:29-30, 2 regi 10:29). Ea a fost însa una dintre cele patru semintii conducatoare, deci reprezinta o categorie proeminenta. Numele semintiei lui Efraim nu apare, pentru aceleasi motive; Efraim devine pentru profeţi sinonim cu apostazia şi idolatria poporului (Osea 4:17m 8:9.11, 2 Cronici 30:1.10) . Dar Efraim este prezent sub numele tatalui sau, Iosif.
Cei de aici sunt creştinii, oricât de mulţi, dar doar din ultima generaţie. După ce Ioan a auzit despre ei, acum îi vede, în versetul 9.
Gloata cea mare 7:9-17
Partea aceasta se ocupă cu cei care au trecut prin necazul cel mare şi participă la mîntuirea escatologică.
7:9 Ioan foloseşte tehnica: ceea ce aude, explică apoi văzând: trâmbiţa şi vede pe Isus (1:10//1:12-13), Leu - Miel (5:5-6), prostituata stă pe ape – pe fiară (17:1-5),mireasa - Ierusalimul (21:9-12). Deci cei 144.000 şi marea gloată sunt acelaşi grup, în circumstanţe şi timpuri diferite: prima imagine pe pământ, în marea strâmtorare; în a doua în ceruri, după ce au trecut prin marea strâmtorare. Acum nu mai sunt în pericol şi nu mai au nevoie de protecţia sigiliului lui Dumnezeu.
Chiar cuvântul ochlos pentru mulţimi din versetul 9, se traduce cu armată.
Oameni din orice neam, orice seminţie, orice norod, orice limbă // cu 1:6, 5:9 poporul preoţesc universal. Expresia este copiată din Vechiul Testament (Exod 19:6) şi reprezintă împlinirea desăvârşirii din 6:11.
La deschiderea sigiliilor, Ioan prezintă necazurile pe care le au de înfruntat poporul lui Dumnezeu de la începutul istoriei, până la sfârşit; necazul cel mare (7:14), sau ceasul încercării (3:10) este punctul maxim al acestui conflict între bine şi rău; cei 144.000, în şiruri de bătaie, după modelul Vechiul Testament sunt gata să lupte până la sfârşit, marcaţi de Dumnezeu cu sigiliu Lui, pentru a nu fi afectaţi de pedeapsa divină. Marea gloată nu mai este în şiruri de bătaie, căci necazul cel mare este în urmă acum. Ei celebrează acum victoria!!!
Haine albe – victoria. Vezi 3:4-5 promisiunea celor din Sardes şi Laodicea ? 3:18.
Ramuri de finic – simbolul victoriei. Când Macabeii au eliberat Ierusalimul de opresiunea lui Antioh Epifanul, evreii au sărbătorit victoria cu ramuri de finic, harpe şi psalmi. La fel la intrarea lui Isus în Ierusalim Ioan 12:13.
aceeaşi clasă, ca cei 144.000. În primul tablou sunt pe pământ, înainte de necazul cel mare, descrişi în simboluri războinice, reţinerea furtunii, sunt pregătţi pentru sigilare; în al doilea sunt: în ceruri, ieşiţi din necazul cel mare, prezentare explicată a simbolurilor din primul tablou Israelul lui Dumnezeu spiritual, din orice seminiţie, în număr atât de mare că nu se pot număra, sunt văzuţi, descrişi, după sigilare sunt în faţa lui Dumnezeu, pentru că şi-au spălat hainele în sângele Mielului.
7:14 în sângele Mielului – modelul Paştelui din Egipt. După cum israeliţii au fost sigilaţi cu sângele de miel şi au scăpat de pedeapsa divină, la fel mântuiţii sunt sigilaţi (7:3) cu sângele Mielului (deci aceeaşi grupă cu acelaşi sigiliu) şi astfel scapă de pedeapsa lui Dumnezeu 22:14. Acum promisiunea din 3:21 se împlineşte.
7:10 izvorul mântuirii: Dumnezeu şi Mielul. Ceea ce au făcut sfinţii, cum au rezistat ei atacului celui rău este de fapt opera lui Dumnezeu în ei. De aceea ei laudă lucrarea divină în vieţile lor. Mântuirea lui Dumnezeu nu este scutirea credincioşilor de orice necaz; ci biruinţa în orice necaz, statul în picioare în orice condiţie, până la revenirea lui Hristos, când este celebrată victoria lucrată de Dumnezeu în noi.
7:10-12 // 5:9-10 pe cruce Hristos a biruit, iar acum, în ceruri se concretizează, se cristalizează biruinţa totală, obţinută la cruce.
7:11 La strigărul mântuiţilor, răspund înşeptit fiinţele cereşti: îngerii , cele 4 fături vii: versetul 12.
Necazul cel mare: expresie ca în Daniel 12:1; este timpul din 3:10. Filadelfia este păzită în această vreme. Necazul cel mare este descris mai pe larg în 13:11-17 şi capitolele 15 – 18.
Cei 144.000, marea gloată îmbrăcată în haine albe sunt legaţi de martirii din 6, îmbrăcaţi în haine albe. Deci cei 144.000/marea gloată sunt cei care trebuie să se desăvârşească din 6:11. Şi dacă e aşa, e posibil ca desăvârşirea lor să includă şi martirajul, căci 6:11 ne spune care aveau să fie omorâţi CA şi ei.
7:15 zi şi noapte în templu imaginile de regi şi preoţi din 1:6, 20:6 indică spre implicarea răscumpăraţilor în conciliu de guvernare al cerului/universului.
Cortul peste ei – imagine din Vechiul Testament: poporul în pustie însoţit de stâlpul de foc şi de nor, care îi ferea de căldură, de frig etc. Prezenţa lui Dumnezeu este binefăcătoare pentru poporul lui Ezechiel 37:27, Isaia 4:2-6, 49:10; plăgile aduc suferinţă peste popoare, necaz mare (căldură, foamete, sete etc, Apocalipsa 16); dar toate s-au terminat, în prezenţa lui Dumnezeu 7:16.
Imaginea de aici este în viitor – împărăţia lui Dumnezeu, unde sfinţii vor sta cu Dumnezeu (ca leviţii 1 Cron 9:33, căci cortul Lui va fi cu ei. În ebraică cortul seamănă cu shekina – aceeaşi rădăcină. Adică slava lui Dumnezeu locuieşte peste ei – asta înseamnă că stau în cort pentru totdeauna (aluzie la cortul din pustie, unde Dumnezeu Îşi manifesta prezenţa (Exod 40:34-38).
7:17 Orice lacrimă ştearsă din ochi: Isaia 25:8 de mult vrea Dumnezeu să împlinească aceasta. Acum a venit timpul împlinirii definitive. // 21:3-4. Prezenţa/cortuirea lui Isus împreună cu oamenii, îndepărta şi aici pe pământ moartea, lacrima... Ioan 11:21.32.
Isus Păstorul veşnic – aici toate promisiunile Sfintei Scripturi, se vor împlini, în ocrotirea veşnică ce o poartă Isus mântuiţilor. Prezenţa lui Dumnezeu va fi un fapt fizic: aluzie la Ps 23 – Mielul... va fi Păstorul lor... va şterge lacrima din ochi. Dumnezeu nu doreşte doar comfortul mântuiţilor, ci relaţia personală cu ei, mângâierea lor prin prezenţa şi păstorirea Sa.
Biblia ne spune că Dumnezeu nu are mai multe grupe de mântuiţi, cu diferite standarde de sfinţenie. Ci sfinţenia şi mântuirea este a lui Dumnezeu, dată credincioşilor Ef 2:8-10,. Dumnezeu are un singur popor: Apocalipsa 1:1, 12:7, 14:12, 19:7-8. Criteriile lui Dumnezeu pentru mântuire au fost aceleaşi pentru toate generaţiile. Ioan spune clar că sfinţii lui Dumnezeu de la timpul sfârşitului sunt cei ce şi-au spălat/albit hainele în sângele Mielului (7:14, 12:11).
Neall spune: Întrebarea legată de starea fără de păcat depinde de ce se înţlege prin păcat: natură, sau fapte păcătoase. Ultima generaţie finală a poporului lui Dumnezeu cu siguranţă trebuie să fie liberă de fapte păcătoase (ca sfinţii din orice vreme); totuşi ei nu îşi pierd natura coruptă, păcătoasă decât atunci când aceasta este schimbată la a doua venire 1 Cor. 15:52. În cartea Apocalipsa, sfinţii sunt mereu în cucerire (acţiune contiună în greacă), numai Hristos a cucerit/biruit (acţiune încheiată). Chiar şi în timpul ultimelor 7 plăgi sfinţii cuceresc (acţiune continua) fiara şi icoana ei (15:2). Ei încă se luptă cu duşmanul din interiorul şi exteriorul lor. Cel mai mare păcat, pe care trebuie să-l învingă în timpul necazului cel mare, este lipsa credinţei. Totuşi ei cuceresc/biruie, nu sunt biruiţi. Sunt biruitori în lupta cu răul. Sunt desăvârşiţi în caracter – aleg doar voia lui Dumnezeu- în timp ce sunt conştienţi că trebuie să-şi învingă natura păcătoasă. Ei sunt sigilaţi şi fără pată prin meritele Mielului (7:14).
Cineva explică. Unul din bătrâni ne spune că ei vin din necazul cel mare, al judecăţii neamstecată cu har (7:14.16.17 // 16:8-9, Isaia 49:10)
Deci la întrebarea cine va putea să stea în picioare la revenirea lui Hristos, răspunsul este cei 144.000, unul şi acelaşi grup cu marea gloată, ce reprezintă mântuiţii în viaţă la revenirea lui Hristos. Daca numai cei 144.000 pot cânta acea cântare a biruintei din cap. 14, ceea ce înseamna ca numai ei supravietuiesc celor 7 plagi si vad pe Christos venind si sunt transformati fara sa vada moartea; si daca gloata cea mare este multimea celor ce vin din necazul cel mare si pot sta înaintea lui Dumnezeu, nu exista decât o concluzie logica: cei 144.000 de israeliti simbolizeaza ostirea nenumarata a lui Christos din ultima generatie, care va da lupta cu „fiara" si va "zdrobi capul sarpelui". Aceasta concluzire exegetica are si o aplicatie omiletica foarte practica. Nu este cazul sa fugim de darul biruintei si al desavârsitii morale pe care Dumnezeu vrea sa ni-l dea, prin credinta, asa cum ne ofera si iertarea, fara plata. Nu trebuie sa credem ca batalionul celor 144.000 reprezinta pe cei ce au fost în stare sa ia examenul spiritual cu nota 10, în timp ce lenesii care se straduiesc pentru nota cinci si-ar putea gasi loc într-o gloata nenumarata de credinciosi care n-au fost dispusi sa poarte crucea. Sunt multi, prea multi, care ar dori sa se asigure de iertare, de harul divin, fara a tânji dupa eliberarea de pacat.
Profesor Doctor Florin Lăiu:
La întrebarea Cine poate sta în picioare din 6:17, se răspunde cu două imagini: cei 144.000 de israeliţi, sigilaţi când necazul cel mare e ţinut în frâu – 7:1-8, şi marea gloată înaintea tronului lui Dumnezeu (9-17). Pionierii noştri credeau că cei 144.000 îi reprezintă pe adventişti, sigilaţi cu sbatul. Ei credeau că vor fi în viaţă la revenirea lui Isus, şi deci, cei 144.000 trebuie să fie adventiştii de la revenirea lui Isus. S-a mai crezut că cei 144.000 reprezintă pe cei sfinţi de la 1844 încoace.
Cei 144.000 şi marea gloată sunt aceeaşi clasă. Nu îi reprezintă pe mântuiţii din toate timpurile, ci pe cei care vor trece prin timpul de strâmtorare şi vor vedea pe Isus, fără să vadă moartea.
7:1 – pământul; universalul // cele 4 vânturi ce vor urma.
Patru vânturi – vânturile sunt comparate cu mânia Domnului, ce cade peste cei răi în Ier. 23:19, 30:23. Şi în Daniel, vânturile/războaiele, agitaţia neamurilor agită apele, marea/popoarele, din care ies fiarele/împărăţiile pământului. Asta înţelegeau evreii despre vânturi – furtună, judecata lui Dumnezeu, nenorocire. Cele patru colţuri ale pământului sunt simbol pentru tot pământul
Comparat cu Zaharia 6:5-7: caii de aici merg în cele patru vânturi ale pământului – se poate trasa astfel paralelă între 7:1 şi capitolul 6, adică, cei care aduc nenorocirea sunt prezenţi şi aici...
Patru îngeri – să fie cei din capitolul 4 ??? patru îngeri în prag de furtună; ca în Daniel 7:2. Asta înseamnă război, catalisme etc. Febra popoarelor, din care se nasc mişcări deosebite. Dar totuşi îngerii au controlul. Ei ţin...
Marea, Pământul, Copac – marea şi pământul reprezintă universalul – 10:5 – aici Dumnezeu jură pe ele, căci în 12:12 diavolul a venit aici. Dumnezeu e Creatorul a toate 14:7; copacii reprezintă viaţa pe pământul creat de Dumnezeu. Deci dezastrele de la sfârşitul lumii sunt universale în natura lor.
Interesant hiasmul versetelor 1-3:
A. Îngerii trebuie să cruţe pământul, marea, copacii
B. Îngerii ameninţă pământul şi marea
A` Îngerii cruţă pământul, marea, copacii.
Din gramatica greacă, vedem că marea şi pământul sunt la Genitiv, pe când copacii la acuzativ. Din mijlocul hiasmului pbservăm că marea şi pământul trebuie lovite – simbolul întregii lumii, dar că ceva – copacii/ o clasă de oameni, vor fi neatinşi. Copacii reprezintă stabilitate în timp – neprihăniţii sunt comparaţi cu pomii roditori Ps 1:3, Ier. 17:8, pe când pleava spulberată de vânt, este simbolul celor răi (Ps 1:4, Iov 21:18). Deci copacii reprezintă pe neprihăniţii care vor rezista, dar nu datorită rădăcinilor lor, ci salvarea este darul lui Dumnezeu, adusă de la răsărit, prin sigilare.
7:2 – De la răsăritul soarelui: răsăritul este semnul lui Dumnezeu în Vechiul Testament: Edenul e în est Gen 2:8, slava lui Dumnezeu se arată de aici Ezechiel 43:2, Cir a venit tot din Răsărit Isaia 41:2. În Noul Testament, răsăritul întotdeauna e asociat cu Hristos: magii Matei 2:2.9, Luca 1:78, Luceafărul strălucitor de dimineaţă 22:16, semnul revenirii este de aici Matei 24:27-30. Acest înger poate fi însărcinat cu o misiunea de la Hristos, sau Îl pote reprezenta pe Hristos Însuşi. El porunceşte îngerilor superiori, deci e peste ei. În 12:7, căpetenia de peste îngeri e Mihael. Deci şi aici e Isus.
Isus e în control şi nu lasă ca evenimentele distructive să erupă, până nu sunt sigilaţi copii Lui, până nu sunt puşi la adăpost.
7:3 Pecetea pe fruntea slujitorilor lui Dumnezeu: imaginea este din Ezechiel 9 – sigilarea credincioşilor ce nu vor fi nimiciţi la distrugerea Ierusalimului (sau a Paştelui din Egipt, cu semnul sângelui pe prag- Lăiu) ideea principală a sigilării este apartenenţa. Sigilarea arată cine aparţine lui Hristos. Sigilarea are loc când o persoană vine la Hristos. Sigilarea cu Duhul Sfânt este un semn al creştinilor autentici, care îi aparţin lui Dumnezeu şi care vor fi salvaţi (Ef. 1:13-14, 4:30; 2 Cor. 1:21-22) – 2 Timotei 2:19 – cine are pecetea şi este a lui Dumnezeu, să se depărteze de rău (aşa ne putem verifica dacă avem sau nu pecetea de la Dumnezeu – cine o are se depărtează de fărădelege, adică ţine legea; cine nu o are...). Astfel poporul credincios din Apocalipsa este descris ca fiind sigilat 9:4, 14:1, 22:4. Sigiliul este Numele lui Dumnezeu scris pe frunţile lor – 14:1, 22:4, 3:12. De sigilare au parte toţi mântuiţii, nu doar cei din timpul sfârşitului. Aceştia, se bucură de protecţia în mijlocul dezastrelor finale (ca evreii în Egipt). Cine nu are pecetea lui Dumnezeu, va primi pecetea fiarei – 13:16-17; 14:9, 16:2, 19:20, 20:4 – numele fiarei 13;17. Sigiliul, fiind numele fiarei sau al lui Dumnezeu denotă conformarea în caracter cu fiara, sau cu Dumnezeu. În conflictul final, fiecare va purta imaginea demonică, sau divină.
Pecetea de aici, spre deosebire de cele din cp 6, este spre salvare. Cele din cp 6 semnau ermetizarea unui document, pe când acesta indică apartenenţa. Pecetea arată apartenenţa, conţinând numele sau simbolul proprietarului. Seamănă cu Gen 4:15 – Cain, dar mai bine cu Ezechiel 9:4-6. Cei ce primesc aici sigiliul sunt cei ce urăsc lucrurile detestabile- idolatria. Deci pecetea este aici adorarea adevăratului Dumnezeu, Creatorul viu. La fel aici? Marea, copacii, pământul sunt aluzii la creaţiune (Gen 1:9.13). Cine se închină lui Dumnezeu, se închină pentru că El e Creatorul (Ps. 24:1.2).
A fi sigilat înseamnă a arăta că îi datorezi totul lui Dumnezeu – zecimea, Îi dai lui Dumnezeu ceea ce este a Lui, pentru că e Creator (Gen 14:19)
Este normal ca Sabatul să fie centrul decalogului – acolo unde se punea pecetea pe documentele vechi. Sabatul celebrează pe Creatorul şi lucrarea Sa – este sigiliul lui Dumnezeu peste creaţie. Primesc sigiliul cei ce-L mărturisesc pe Dumnezeu drept Creator, în orice aspect al existenţei lor – în Sabat, zecime, alegeri alimentare, respectul pentru legea lui Dumnezeu. Sigiliul lui Dumnezeu este invizibil şi viu, aşa ca Dumnezeul pe care-L reprezintă. El este un semn pe care îl pot citi îngeri, şi nu ochii omeneşti; deoarece îngerul nimicitor trebuie să vadă semnul acesta al mântuirii. (Scrioarea 126, 1898)
Prima dată. Sigilarea înseamnă siguranţa mântuirii. Prezenţa Duhului Sfânt în viaţa credinciosului este semnul că o asemenea persoană aparţine lui Dumnezeu 2 Tim 2:19. Sigilarea corespunde cu spălarea hainelor 7:14, 22:14. Sigiliul lui Dumnezeu îi protejează pe sfinţi de mânia lui Dumnezeu, de cele 7 plăgi 16:2, dar nu îi salvează de furia fiarei 13:15,17. Cei ce primesc sigiliul fiarei sunt scutiţi de mânia fiarei, dar nu şi de cea a lui Dumnezeu 14:9-11. Beatrice S. Neall: Sigiliul lui Dumnezeu are ca intenţie să-i protejeze pe sfinţi de puterile demonice care îi torturează pe oameni, astfel încât caută moartea, mai degrabă decât viaţa Apocalipsa 9:4-6. Astfel sfinţii sunt protejaţi de ultimele 7 plăgi, care cad doar peste cei ce se închină fiarei (Apocalipsa 16:2). Sigiliul deci protejează pe sfinţi de înfrângere şi de judecăţiile/pedepsele lui Dumnezeu. Nu îi protejează de mânia fiarei (13:15.17). Similar, semnul fiarei îi protejează pe credincioşii ei de persecuţiile fiarei, dar nu şi de mânia lui Dumnezeu (14:9-11).Însă mânia fiarei este sub controlul lui Dumnezeu... aşa că, sigiliul lui Dumnezeu e de dorit.
Hans K. LaRondelle: Servitorii lui Dumnezeu sunt deja în posesia sigiliului spiritual al Duhului Sfânt, primit la botezul lor în Hristos. Ei sunt deci în Hristos. Dar numai după ce servitorii lui Dumnezeu au fost testaţi în vrema sfârşitului, în legătură cu semnul fiarei şi găsiţi loiali chiar până la moarte, vor primi de la îngerii Săi sigiliul unic apocaliptic, ca semn al aprobării divine şi scut împotriva forţelor distrugerii şi a morţii.
Sfinţii lui Dumnezeu trebuie să proclame Evanghelia la timpul sfârşitului. Apoi vor trece prin evenimentele finale, numite marea strâmtorare/necazul cel mare. Vor fi protejaţi de sigiliu – ca la Paşte (Exod 12:21-23), sau ca la Ezechiel 9:1-11. Se împlineşte 3:10, spusă către Filadelfia.
Sigilare îi păzeşte pe sfinţi în momentele grele – nu-i scapă de momente grele: foame, sete, căldură mare (7:16, 16:8-9). Sigilarea este procesul prin care trebuie să treacă toţi credincioşii, dar care îşi atinge punctul culminant la sfârşitul timpului, chiar înainte de a doua venire. Apocalipsa 7 descrie etapa finală, închiderea procesului sigilării sfinţilor, înainte de închiderea harului.
Apoi, cei răi sunt loviţi de judecăţile parţiale ale celor 7 trâmbiţe, pentru persecutarea sfinţilor; în final sunt loviţi cu toată puterea celor 7 plăgi.
Apare îngerul sigilării. De drept sigilarea a început la 1844. De fapt, înaintea venirii furtunii peste lume. .. Mai înainte ca sigilarea să se sfârşească, Dumnezeu mai acordă un timp, în care face chemarea către toată omenirea să aleagă opus de semnul fiarei din cap 13-16; acel scurt timp de strâmtorare în care se mai poate face sigilarea este în paralel cu ultima mare persecuţie şi are loc în timpul necazului cel mare, care va fi cauzat de cele 7 plăgi.
Îngerul vine din răsărit, ca soarele, ca Isus. El simbolizează ultima avertizare şi ultima lumină ce vine pentru lume de la Hristos, prin agenţii Săi, care lucrează în puterea Lui.
Pecetea/sigiliul trebuie să fie în legătură cu calitatea lui Dumnezeu de Creator, prezentat astfel în 4:9.11, 10:6, 14:7.12, adică sabatul (Exod 20:8-12) şi în contrast cu semnul fiarei. Sabatul e semn: uşor de recunoscut pentru cititorii Vechiul Testament – Exod 31:16.18, 13:7-9.16, Ezechiel 20:12.20. deut. 6:6-8 – dacă sângele de la Paşte era un semn de ocrotire pentru evrei, la fel semnul sabatului va fi semnul de loialitate şi de ocrotire a lui Dumnezeu în timpul strâmtorării.
Sigiliul e semnul autorităţii: confirmare (atestare), apartenenţă (propietate), imutabilitate (neschimbare), inviolabilitate (protecţie), garanţie (gir). Elementele sigiliului sunt: numele autorităţii, titlul sau calitatea persoanei, domeniul stăpânirii – Apocalipsa 14:1, toate se găsesc în Sabat. Sabatul, sigiliul legii morale devine sigiliul celui ce are legea lui Dumnezeu în el (Evrei 8:10).. sabatele ceremoniale au fost umbra lucrurilor viitoare, circumziciunea este un semn intim carnal, dar sabatul săptămânal, edenic este veşnic şi este pus vizibil pe frunte!!!! Nu poţi ascunde sabatul sub obroc.
Trebuie să porţi nu numai numele lui Hristos, ci şi caracterul Lui să fii sigilat. Sigilarea este o lucrare a Duhului Sfânt, care imprimă în caracter credinţă, iubire şi ascultare Ef. 1:13-14, 4:30, Gal. 5:22-24. Fruntea – simbol al gândirii; sabatul ales cu mintea, când comemorăm neprihănirea în credinţă şi ne luăm gândul de la lucrurile noastre Evrei 4:9-11. Nu doar faptele rele ne împiedică să ne odihnim în Hristos, dar şi cele bune, faptele noastre pentru mântuire. Suntem mântuiţi prin faptele lui Dumnezeu, în Hristos. Sabatul comemorează faptele lui Dumnezeu. Hristos este Creatorul (Col. 1:16-17), Sabatul este singura zi care poate fi numită a Domnului!!! (Apocalipsa. 1:10). Învierea Domnului o sărbătorim prin botez – noua viaţă Romani 6:3-12. Isus este Creatorul. Şi dacă Îl sărbătorim pe Creator, sărbătorim toate faptele Lui – mai ales mântuirea.
7:4 Am auzit numărul 144.000 – 144 – este 12 x 12; adică 12 seminţii din Vechiul Testament şi 12 apostoli din Noul Testament. Noul Ierusalim are 12 temelii- apostolii (Ef. 2:20), dar şi 12 porţi – triburile Vechiul Testament. Sunt sigilaţii – cu sigiliul invizibil şi viu – deci reprezintă o entitate spirituală; poate fi doar un număr spiritual, simbolic.
1.000 – reprezintă subîmpărţirea unităţilor militare la evrei (Numeri 31:5, Iosua 22:12.21), sau desemnează seminţia, elef se referă la seminţiile lui Israel; astfel 12.000 reprezintă seminţia în totalitatea sa. Astfel 1000 reprezintă o unitate militară a lui Israel şi este sinonim cu armata lui Israel. Deci aici avem 144 de unităţi militare. Sigilaţii lui Dumnezeu sunt înaintea marii strâmtorări şi deci e normal să îi vedem în şiruri de bătaie.
Din toate seminţiile lui Israel – Israel etnic? Nu mai există triburile din sec VIII îHr (2 Regi 17:5-23). Siguri mai erau doar cei din Iuda, Beniamin şi Levi. Chiar descrierea ritimică şi repetativă, suegrează pasul marşului unităţilor militare. Chiar cuvântul ochlos pentru mulţimi din versetul 9, se traduce cu armată. Faptul că este inclusă seminţia lui Levi, care nu era numărată între seminţiile israelite, este clar faptul că aici se are în vedere Israelul spiritual, Biserica lui Dumnezeu. (şi dacă Israelul e simbolic/spiritual, atunci şi numărul este simbolic) Israel spiritual: Iacov 1:1, Gal. 6:16. 3:29, Rom. 9:6-8 (israel = credincios), Mat 19:28 înlocuirea seminţiilor lui Israel, cu cei 12 apostoli.
Stilul, limbajul şi simbolismul numeric descriu Israelul victorios (vezi versetul 9-10). Cei 144.000 sunt Israelul care mărşăluieşte victorios, tot Israelul, imaginat de Pavel Rom 11:26, sau văzut de Dumnezeu Apocalipsa 6:11. Acest Israel complet – este văzut ca marea gloată internaţională, pe care Ioan o vede împodobită cu haine albe (Apocalipsa 7:9, 6:11) supravieţuitorii opresiunii (Apocalipsa 7:14, 6:9.11)
Cei 144.000 şi grupul neîmplinit din sigiliul 5 sunt aceiaşi oameni – izgoniţi de pe pământ, care acum îşi unesc glasurile în celebrarea împlinirii speranţelor lor Apocalipsa 7:10.
Aici Ioan aude numărul armatei lui Dumnezeu, Israelul spiritual deplin, gata să lupte în cea mai mare bătălie spirituală a tuturor secolelor. Mai târziu în 9:16, Ioan aude numărul armatei diavolului, gata şi ea pentru marele asalt final – 200 de milioane de oameni.
Cei 144.000 sunt adevăratul Israel al lui Dumnezeu, curaţi şi fără pată 14:1-5: fără minciună, fără întinare cu femei, primul rod al lui Dumnezeu, şi Îl urmează pe Miel oriunde merge El.... Dan şi Efraim, ca simbol al apostaziei ca cei care nu-L urmează aici pe Miel nu sunt număraţi între cei credincioşi, care stau în picioare în faţa tronului lui Dumnezeu (3:21 şi 7:9.14-17).
Cei 144.000 sunt sfinţii timpului din urmă – reprezentanţii tuturor credincioşilor lui Dumnezeu de-a lungul secolelor. Criza finală prin care ei urmează să treacă este simbol a ceea ce poporul lui Dumnezeu a experimentat de la moartea lui Abel.
am auzit numărul. Ioan vede îngerii, apoi aude numărul 144.000, de 12 ori 12.000. israelul spiritual, sau cele 12 seminţii este un nume dat Bisericii din vremea apostolilor, în care evreii şi păgânii, sfinţiţi în Hristos au format un singur corp Ioan 11:52, Gal 1:16, Iac. 1:1, Apocalipsa 2:9. Aceştia sunt Biserica invizibilă, scrisă în cer Evrei 12:23. Nu tot Israelul este spiritual, ci câte 12.000 din fiecare seminţie. Cel ce este sigilat, va trebui să fie sigilat în harul lui Hristos, care se înmulţeşte descoperit de Lege (Romani 5:20-21). Numai cei în care harul a lucrat credinţă, iubire şi ascultare desăvârşită – nu cei care nu urmăresc decât iertarea divină şi specularea harului, şi nici toţi păzitorii sabatului nu vor fi sigilaţi, ci doar cei cu iubire....
Scena sigilarii sugereaza pregatirea pentru o lupta. Numele lui Israel înseamna „Dumnezeu lupta". Lista celor 12 semintii apare peste tot începând cu Ruben. Numai când era vorba de lupta, Iuda avea întâietatea, ca în lista aceasta (Num 2:3.5.7, 1 Cron 12:24). Si Leul din Iuda este Biruitorul ! Deasemenea, numarul de 12.000 este un numar militar reprezentând niste luptatori alesi pentru o misiune speciala (Num 31:5, 1 Imp 4:26, Jud 21:10, 2 Sam 17:1). Numai israelitii care sunt în perfecta armonie cu masurile morale ale Noului Ierusalim, vor locui acolo (Apoc 21:15-17). Repetarea aparent inutila a acestui numar în dreptul fiecarei semintii, sugereaza o numaratoare a ostirii înainte de lupta, ceea ce indica Judecata casei lui Dumnezeu (a generatiei care este gasita în viata la revenirea lui Iisus). Lipsa semintiei lui Dan simbolizeaza pe „cei ce zic ca sunt iudei si nu sunt, ci mint", adica pe falsii credinciosi, semintia Iui Antichrist. Semintia lui Dan este simbolul violentei si apostaziei, prima care a cazut în idolatrie (1 Regi 12:29-30, 2 regi 10:29). Ea a fost însa una dintre cele patru semintii conducatoare, deci reprezinta o categorie proeminenta. Numele semintiei lui Efraim nu apare, pentru aceleasi motive; Efraim devine pentru profeţi sinonim cu apostazia şi idolatria poporului (Osea 4:17m 8:9.11, 2 Cronici 30:1.10) . Dar Efraim este prezent sub numele tatalui sau, Iosif.
Cei de aici sunt creştinii, oricât de mulţi, dar doar din ultima generaţie. După ce Ioan a auzit despre ei, acum îi vede, în versetul 9.
Gloata cea mare 7:9-17
Partea aceasta se ocupă cu cei care au trecut prin necazul cel mare şi participă la mîntuirea escatologică.
7:9 Ioan foloseşte tehnica: ceea ce aude, explică apoi văzând: trâmbiţa şi vede pe Isus (1:10//1:12-13), Leu - Miel (5:5-6), prostituata stă pe ape – pe fiară (17:1-5),mireasa - Ierusalimul (21:9-12). Deci cei 144.000 şi marea gloată sunt acelaşi grup, în circumstanţe şi timpuri diferite: prima imagine pe pământ, în marea strâmtorare; în a doua în ceruri, după ce au trecut prin marea strâmtorare. Acum nu mai sunt în pericol şi nu mai au nevoie de protecţia sigiliului lui Dumnezeu.
Chiar cuvântul ochlos pentru mulţimi din versetul 9, se traduce cu armată.
Oameni din orice neam, orice seminţie, orice norod, orice limbă // cu 1:6, 5:9 poporul preoţesc universal. Expresia este copiată din Vechiul Testament (Exod 19:6) şi reprezintă împlinirea desăvârşirii din 6:11.
La deschiderea sigiliilor, Ioan prezintă necazurile pe care le au de înfruntat poporul lui Dumnezeu de la începutul istoriei, până la sfârşit; necazul cel mare (7:14), sau ceasul încercării (3:10) este punctul maxim al acestui conflict între bine şi rău; cei 144.000, în şiruri de bătaie, după modelul Vechiul Testament sunt gata să lupte până la sfârşit, marcaţi de Dumnezeu cu sigiliu Lui, pentru a nu fi afectaţi de pedeapsa divină. Marea gloată nu mai este în şiruri de bătaie, căci necazul cel mare este în urmă acum. Ei celebrează acum victoria!!!
Haine albe – victoria. Vezi 3:4-5 promisiunea celor din Sardes şi Laodicea ? 3:18.
Ramuri de finic – simbolul victoriei. Când Macabeii au eliberat Ierusalimul de opresiunea lui Antioh Epifanul, evreii au sărbătorit victoria cu ramuri de finic, harpe şi psalmi. La fel la intrarea lui Isus în Ierusalim Ioan 12:13.
aceeaşi clasă, ca cei 144.000. În primul tablou sunt pe pământ, înainte de necazul cel mare, descrişi în simboluri războinice, reţinerea furtunii, sunt pregătţi pentru sigilare; în al doilea sunt: în ceruri, ieşiţi din necazul cel mare, prezentare explicată a simbolurilor din primul tablou Israelul lui Dumnezeu spiritual, din orice seminiţie, în număr atât de mare că nu se pot număra, sunt văzuţi, descrişi, după sigilare sunt în faţa lui Dumnezeu, pentru că şi-au spălat hainele în sângele Mielului.
7:14 în sângele Mielului – modelul Paştelui din Egipt. După cum israeliţii au fost sigilaţi cu sângele de miel şi au scăpat de pedeapsa divină, la fel mântuiţii sunt sigilaţi (7:3) cu sângele Mielului (deci aceeaşi grupă cu acelaşi sigiliu) şi astfel scapă de pedeapsa lui Dumnezeu 22:14. Acum promisiunea din 3:21 se împlineşte.
7:10 izvorul mântuirii: Dumnezeu şi Mielul. Ceea ce au făcut sfinţii, cum au rezistat ei atacului celui rău este de fapt opera lui Dumnezeu în ei. De aceea ei laudă lucrarea divină în vieţile lor. Mântuirea lui Dumnezeu nu este scutirea credincioşilor de orice necaz; ci biruinţa în orice necaz, statul în picioare în orice condiţie, până la revenirea lui Hristos, când este celebrată victoria lucrată de Dumnezeu în noi.
7:10-12 // 5:9-10 pe cruce Hristos a biruit, iar acum, în ceruri se concretizează, se cristalizează biruinţa totală, obţinută la cruce.
7:11 La strigărul mântuiţilor, răspund înşeptit fiinţele cereşti: îngerii , cele 4 fături vii: versetul 12.
Necazul cel mare: expresie ca în Daniel 12:1; este timpul din 3:10. Filadelfia este păzită în această vreme. Necazul cel mare este descris mai pe larg în 13:11-17 şi capitolele 15 – 18.
Cei 144.000, marea gloată îmbrăcată în haine albe sunt legaţi de martirii din 6, îmbrăcaţi în haine albe. Deci cei 144.000/marea gloată sunt cei care trebuie să se desăvârşească din 6:11. Şi dacă e aşa, e posibil ca desăvârşirea lor să includă şi martirajul, căci 6:11 ne spune care aveau să fie omorâţi CA şi ei.
7:15 zi şi noapte în templu imaginile de regi şi preoţi din 1:6, 20:6 indică spre implicarea răscumpăraţilor în conciliu de guvernare al cerului/universului.
Cortul peste ei – imagine din Vechiul Testament: poporul în pustie însoţit de stâlpul de foc şi de nor, care îi ferea de căldură, de frig etc. Prezenţa lui Dumnezeu este binefăcătoare pentru poporul lui Ezechiel 37:27, Isaia 4:2-6, 49:10; plăgile aduc suferinţă peste popoare, necaz mare (căldură, foamete, sete etc, Apocalipsa 16); dar toate s-au terminat, în prezenţa lui Dumnezeu 7:16.
Imaginea de aici este în viitor – împărăţia lui Dumnezeu, unde sfinţii vor sta cu Dumnezeu (ca leviţii 1 Cron 9:33, căci cortul Lui va fi cu ei. În ebraică cortul seamănă cu shekina – aceeaşi rădăcină. Adică slava lui Dumnezeu locuieşte peste ei – asta înseamnă că stau în cort pentru totdeauna (aluzie la cortul din pustie, unde Dumnezeu Îşi manifesta prezenţa (Exod 40:34-38).
7:17 Orice lacrimă ştearsă din ochi: Isaia 25:8 de mult vrea Dumnezeu să împlinească aceasta. Acum a venit timpul împlinirii definitive. // 21:3-4. Prezenţa/cortuirea lui Isus împreună cu oamenii, îndepărta şi aici pe pământ moartea, lacrima... Ioan 11:21.32.
Isus Păstorul veşnic – aici toate promisiunile Sfintei Scripturi, se vor împlini, în ocrotirea veşnică ce o poartă Isus mântuiţilor. Prezenţa lui Dumnezeu va fi un fapt fizic: aluzie la Ps 23 – Mielul... va fi Păstorul lor... va şterge lacrima din ochi. Dumnezeu nu doreşte doar comfortul mântuiţilor, ci relaţia personală cu ei, mângâierea lor prin prezenţa şi păstorirea Sa.
Biblia ne spune că Dumnezeu nu are mai multe grupe de mântuiţi, cu diferite standarde de sfinţenie. Ci sfinţenia şi mântuirea este a lui Dumnezeu, dată credincioşilor Ef 2:8-10,. Dumnezeu are un singur popor: Apocalipsa 1:1, 12:7, 14:12, 19:7-8. Criteriile lui Dumnezeu pentru mântuire au fost aceleaşi pentru toate generaţiile. Ioan spune clar că sfinţii lui Dumnezeu de la timpul sfârşitului sunt cei ce şi-au spălat/albit hainele în sângele Mielului (7:14, 12:11).
Neall spune: Întrebarea legată de starea fără de păcat depinde de ce se înţlege prin păcat: natură, sau fapte păcătoase. Ultima generaţie finală a poporului lui Dumnezeu cu siguranţă trebuie să fie liberă de fapte păcătoase (ca sfinţii din orice vreme); totuşi ei nu îşi pierd natura coruptă, păcătoasă decât atunci când aceasta este schimbată la a doua venire 1 Cor. 15:52. În cartea Apocalipsa, sfinţii sunt mereu în cucerire (acţiune contiună în greacă), numai Hristos a cucerit/biruit (acţiune încheiată). Chiar şi în timpul ultimelor 7 plăgi sfinţii cuceresc (acţiune continua) fiara şi icoana ei (15:2). Ei încă se luptă cu duşmanul din interiorul şi exteriorul lor. Cel mai mare păcat, pe care trebuie să-l învingă în timpul necazului cel mare, este lipsa credinţei. Totuşi ei cuceresc/biruie, nu sunt biruiţi. Sunt biruitori în lupta cu răul. Sunt desăvârşiţi în caracter – aleg doar voia lui Dumnezeu- în timp ce sunt conştienţi că trebuie să-şi învingă natura păcătoasă. Ei sunt sigilaţi şi fără pată prin meritele Mielului (7:14).
Cineva explică. Unul din bătrâni ne spune că ei vin din necazul cel mare, al judecăţii neamstecată cu har (7:14.16.17 // 16:8-9, Isaia 49:10)
Deci la întrebarea cine va putea să stea în picioare la revenirea lui Hristos, răspunsul este cei 144.000, unul şi acelaşi grup cu marea gloată, ce reprezintă mântuiţii în viaţă la revenirea lui Hristos. Daca numai cei 144.000 pot cânta acea cântare a biruintei din cap. 14, ceea ce înseamna ca numai ei supravietuiesc celor 7 plagi si vad pe Christos venind si sunt transformati fara sa vada moartea; si daca gloata cea mare este multimea celor ce vin din necazul cel mare si pot sta înaintea lui Dumnezeu, nu exista decât o concluzie logica: cei 144.000 de israeliti simbolizeaza ostirea nenumarata a lui Christos din ultima generatie, care va da lupta cu „fiara" si va "zdrobi capul sarpelui". Aceasta concluzire exegetica are si o aplicatie omiletica foarte practica. Nu este cazul sa fugim de darul biruintei si al desavârsitii morale pe care Dumnezeu vrea sa ni-l dea, prin credinta, asa cum ne ofera si iertarea, fara plata. Nu trebuie sa credem ca batalionul celor 144.000 reprezinta pe cei ce au fost în stare sa ia examenul spiritual cu nota 10, în timp ce lenesii care se straduiesc pentru nota cinci si-ar putea gasi loc într-o gloata nenumarata de credinciosi care n-au fost dispusi sa poarte crucea. Sunt multi, prea multi, care ar dori sa se asigure de iertare, de harul divin, fara a tânji dupa eliberarea de pacat.
Apocalipsa capitolul 6.
Apocalipsa 6
Scenele peceţilor urmăresc o progresie, aşa cum urmărea şi dinamica promisiunilor bisericilor:
Prima pecete: Vino (6:1)
A doua pecete: Vino (6:3)
A treia pecete: Vino (6:5)
A patra pecete: Vino (6:7)
A cincia pecete: Până când? (6:10)
A şasea pecete: a venit (6:17)
A şaptea pecete: linişte (8:1)
Invitaţia imperativă "vino" derivă din cuvintele folosite pentru descriere venirii lui Hristos, în toată Apocalipsa, în special la sfârşitul ei, unde invitaţia este: vino (22:17.20). deci, invitaţia este adresată nu lui Ioan, poate călăreţilor, dar mai ales lui Isus. Cu fiecare pecete, venirea lui Hristos e mai aproape. De la pecetea 5 Până când, intrăm în aşteptarea iminentă, urgenţa chemării, cererea celor ce aşteaptă chemarea. Apoi în pecetea 6, Ioan prezintă evenimentul venirii ca unul prezent a venit. În final, pecetea 7, prezintă doar liniştea – Hristos a venit. Nu mai e nimic de spus.
Ca şi bisericile, peceţile descriu istoria creştinismului şi trebuie interpretate profetic. Viziunea celor 7 peceţi este derultă paralel cu cea a celor 7 biserici. Ele relatează aceeaşi istorie, dar cu diferite accente. În timp ce cele 7 scrisori denunţă ereziile din biserici, cele 7 peceţi condamnă persecuţia, violenţa şi opresarea ei.
Cele 7 trâmbiţe sunt evenimente militare. Dar sigiliile şi bisericile se referă la aspecte spirituale. Soliile celor 7 biserici sunt mesaje pentru biserica adevărate (nu Isabelei; Sardes a primit solia, biserica protestantă, a devenit Babilon după 1844). Cele 7 sigilii ne arată contextul în care cei 7 îngeri vor opera.
Lăiu: Scenele capitolului 6 au fost considerate ca reprezentând evenimentele pe care le traversează Biserica până la revenirea lui Hristos. Începând cu Victorinus de Poetavium (sec III), Andreas de Cezarea Capadociei (sec. VII), învăţaţii creştini au prezentat evenimentele de aici paralele cu cele din Apocalipsa 1-3 (dar nu o corespondeţă exactă).
Calul Alb – Hristos, care călăreşte şi duce Evanghelia prin Biserică
Calul Roşu – perioada persecuţiilor. 100 -313
Calul negru – perioada biserici imperiale, cu amestecarea doctrinelor 313 – 538.
Calul livid – perioada Evului mediu, teroare, moarte, morbiditate, putrefacţie; Hab 2:4-12 lăcomia împăratului Babilonului este comparată cu moartea şi locuinţa morţilor
Există legătură între îngerii care prezintă scenele, simbolul lor şi scenele prezentate? Primul – heruvimul leu: autorităţii şi puterii (Hristos conduce); Al doilea – heruvimul viţel, simbol al jertfirii (martirajul); al treilea- heruvimul vultur, simbol al înălţimii, perspicacităţii, rapidităţii; al patrulea - heruvimul om, simbol al raţiunii şi al libertăţii morale.
Peceţile sunt acţiunile lui Hristos, în planul mântuirii, pentru salvarea omului.
Stefanovic:
Evenimentele din Apocalipsa 6 se bazează şi continuă evenimentele din Apocalipsa 4-5. Deci încep cu întronare lui Hristos la Cincizecime şi culminează cu revenirea lui Hristos – la sigilul 6, 6:15-17.
După ce regele din Vechiul Testament era încoronat, soarta poporului era în mâna sa. Iar printre primele lucruri pe care le făcea era judecata asupra vrăjmaşilor săi (Ps. 2, 110). Hristos face la fel acum: soarta lumii este în mâinile Sale şi El judecă acum pământul/ vrăjmaşii.
Paulien observă că Apocalipsa 6:1-8 este paralel cu blestemele neascultării legământului din Deut. 28:15-68. Se pare că baza acestor pasaje, ca şi cel din Ezechiel care vorbeşte de cele 4 feluri de pedepse din partea lui Dumnezeu (Ezec. 14:21, Ier. 15:3) este Leveticul 26:21-26. Paralela cu Apocalipsa 6(8) este evidentă: plăgi de 7 ori, sabie, foamete, ciumă şi fiare sălbatice. Aşa vorbeşte Biblia despre judecata lui Dumnezeu asupra poporului neascultător.
Judecăţile lui Dumnezeu în Vechiul Testament sunt de două feluri: când sunt îndreptate împotriva poporului Israel, sunt intenţionate ca pedepse ce îl va aduce la pocăinţă (Ier. 14:12-13, 15:2-3, 21:6-9). Deseori aceste judecăţi erau aduse la îndeplinire prin popoarele înconjurătoare, culminând cu robia babiloniană. Dar când aceste popoare ce pedepseau pe Israel s-au dovedit a fi teribil de violente, Dumnezeu se întoarce împotriva lor aducând judecăţile nimicitoare, pentru a răzbuna umilirea poporului (Zaharia 1:12-15, Ier. 50:17-20, Ioel 3:19-21).
Zaharia 1:8-17. şi 6 sunt descrişi 4 cai, care sunt numiţi 4 vânturi (6:5) – ceea ce ne poate spune că cei 4 cai din Apocalipsa sunt legaţi de cele 4 vânturi din Apocalipsa 7:1-3.
Mergând pe aceste modele se vede că mai întâi judecata lui Dumnezeu vine spre poporul Său pentru a-i aduce pocăinţa (1 Petru 4:17), apoi se răsfrânge asupra celor ce se opun chemării pocăinţei, spre distrugerea lor. În Apocalipsa 6 avem 4 cai, care aduc judecăţile. Apoi în dezigilarea celui de al cincilea sigiliu, strigă martirii până când Stăpâne Doamne (Apocalipsa 6:10 // Zaharia 1:12-15.)– ceea ce poate indica faptul ca acum judecata trece la duşmanii lui Dumnezeu şi ai poporului Său, adică nimicirea. După dezigilarea celei de a şasea pecete, mânia lui Dumnezeu se abate asupra persecutorilor poporului lui Dumnezeu, sub forma celor 7 plăgi a celor 7 trâmbiţe. Poporul lui Dumnezeu este salvat şi este la tronul sfânt (Apocalipsa 7:9-17, cp.21-22).
Apocalipsa 6 şi Noul Testament: sunt evidente paralele între Apocalipsa 6 şi predica de pe Muntele Măslinilor din Matei 24, Marcu 13, Luca 21: răspândirea evangheliei (6:1-2), război (3-4), foamete (5-6), ciumă (7-8), persecuţie (9-11), semne cereşti (12-13), nemurile plâng (15-17), a doua venire (17).
Prima parte a lui Matei 24, versetele 1-14 sunt paralele cu primele 4 sigilii şi descriu situaţia lumii, teatru al câmpului de luptă până la venirea lui Hristos.
A doua parte a discursului, este diferită – descrie dărâmarea Ierusalimului, creşterea persecuţiei, perioadă numită vremurile neamurilor (Luca 21:24). Sigiliul 5 se leagă de această parte. Deşi persecuţia a însoţit creştinismul de la început, totuşi strigătul sfinţilor de sub altar nu vine decât acum, în pecetea 5, ce aminteşte de cuvintele lui Isus din Matei 24:21 – necazul cel mare cum n-a mai fost şi nici nu va mai fi (persecuţia evului mediu).
Matei 24:23-31, după marea persecuţie, vorbeşte despre amăgirile sfârşitului şi chiar de a doua venire. Pecetea 6 pare să se potrivească aici: între marea persecuţie şi revenirea lui Hristos. Perioada începe cu marele cutremur de la Lisabona 1775, semnele cereşti ale zilei întunecate 1780 şi noaptea următoare când luna a fost roşie şi spectaculoasa ploaie de stele din 1833. În Matei 24 aceasta este succesiunea: starea de lucruri de pe pământul păcătos, marea persecuţie, timpul sfârşitului, semnele din ceruri (Mt 24:29), revenirea (24:30).
Sigiliul 6 are legătură cu revenirea. Tăcerea din al 7 sigiliu (Apocalipsa 8:1), are loc evident după revenire!!!
Paulien spune că în Apocalipsa 6, lipsesc înşelătoriile din timpul sfârşitului; dar sunt prezente şi descrise pe larg în capitolele 13-17. Astfel, trâmbiţa 6 şi capitolele 13-17 descriu aceeaşi perioadă.
Natura deschiderii celor 7 sigilii
Capitolele de aici sunt construite pe baza lui 3:21 – În cp 4 şi 5 Hristos este biruitorul. Apoi în 7, sfinţii sunt biruitorii. Deci în 6 sunt descrişi sfinţii în perioada în care obţin biruinţa şi apoi vor sta pe tron cu Hristos.
Sfinţii persecutaţi întreabă în pecetea 5 până când? Iar Apocalipsa 7 răspunde: nu prea mult timp; conform 3:21 cei ce vor birui vor sta pe tron cu Hristos, iar aceasta nu se va întâmpla peste mult timp... ci în curând. Evenimentele finale (semnele) sunt date pentru a-i îndemna pe oameni la pocăinţă, ca astfel să biruiască.
Călăreţii:
În mod evident ei sunt legaţi de creştinism şi de modul în care aceştia răspund Evangheliei lui Isus Hristos. Evanghelia e predicată; când e respinsă, apar consecinţe: foamete, ciumă, război. Ele se îndreaptă spre poporul lui Dumnezeu, care respinge adevărul, pentru a-l trezi şi a-l îndemna la pocăinţă.
Sigil 1 – calul alb.
6:1 – Prima făptură este probabil cea care arată ca un leu voce de tunet. Leul introduce Calul alb victorios – ne trimite la victoria Leului din cp 5:5. Imaginea biruitorului este susţinută şi de stefanos. În Apocalipsa 19 imaginea se repetă, cu Hristos călare pe cal alb, purtând de data aceasta coroana diadema 19:11-16. În Apocalipsa 6 Hristos este prezentat ca începând, pornind (6:2) victoria. În Apocalipsa 19 o încheie, când primeşte diadema.
6:2 – Cal alb şi călăreţul lui: a. Parţii – nu prea merge; contextul este simbolic, nu se poate interpreta literal (cal alb..)
b. Anihrist şi forţele demonice – ceilalţi călăreţi aduc necaz ... deci şi acesta. Antihrist e artist în înşelăciune, aşa cum e descris în Apocalipsa 11 şi 13, folosindu-se expresii din Apocalipsa 6:1-2 [dar stepfanos apare doar în legătură cu biruitorii lui Dumnezeu – deci dacă apare aici, atunci e ceva pozitiv]
c. Hristos: Alb se referă în Biblie la Hristos şi niciodată la antihrist. Hristos este cu păr alb 1:14, sfinţii primesc o piatră albă 2:17, haine albe 3:4.517, cei 24 sunt în alb 4:4, martirii la fel 6:11, marea mulţime 7:9.13, norul revenirii e alb 14:14, Hristos călăreşte pe cal alb şi oastea cerească 19:11.14, Dumnezeu stă pe un tron alb 20:11. Cununa ce o poartă călăreţul stefanos – cununa victoriei este purtată doar de Hristos, sau de cei ai Lui 5:5-6, 12:11. Coloseni 1:23 Pavel spune că Evanghelia a ajuns, în timpul vieţii sale, în toată lumea – victoria Evangheliei.
Calul alb simbolul victoriei. Când un împărat roman defila după o victorie, călărea un cal alb. Hristos a pornit să biruiască, să cucerească lumea prin Evanghelie.
În Apocalipsa 19:12 Hristos nu mai poartă o cunună, ci diadema împărătească. Acum Hristos este în luptă: încă sunt oameni robiţi păcatului, pe care trebuie să-i elibereze. Când lucrarea va fi terminată, atunci va primi diadema regală, adică conducerea supremă şi universală.
Războiul acesta al evangheliei a început cu predicarea apostolilor, în timpul lui Ioan, dar va continua până la revenirea lui Hristos, cu aceeaşi forţă, cu aceeaşi putere şi răspândire Matei 24:14.
După modelul generalilor învingători romani, ce călăreau pe cai albi, la paradă – Călereţul pe calul alb biruitor ca să biruiască.
Vino – prima fiinţă ce are acces la ceea ce se întâmplă în carte, este una din cele 4 fături vii – adică oameni înviaţi, răscumpăraţi. Perioada este a bisericii Efes. Organizaţia oficială şi cea reală se suprapun – calul alb. Arcul - Habacuc săgeţile Cuvântului Tău. Vedem aici biserica apostolică, condusă direct de Domnul ei. Domnul va face la fel cu Laodicea – de aceea nu trebuie părăsită.
Aici, paralelismul trebuie să fie cronolgic cu bisericile, pentru că se prezintă cele două faţete spirituale.
Reprezintă primele 3 secole. Biserica încă este curată de erezie, compormis politic, violenţă. Victoria nu este obţinută prin vărsare de sânge – călăreţul primeşte coroana – deci este darul cerului. Are arc, dar nu săgeţi – câştigă prin duhul blândeţii, prin pace.
Sigiliul 2 – vs. 3-4 Calul roşu
6:4 Roşu aprins: roşu este culoarea sângelui şi a opresiunii: Isaia 1:15-23 e simbolul păcatului (mâini mânjite cu sânge); Apocalipsa 17 prostituata este în roşu, îmbătată de sângele sfinţilor. Deci aici avem persecuţie şi vărsare de sânge. Mereu şi mereu văzută în istoria creştinismului; creştinii suferă pentru adevăr. Evanghelia comodităţii (veniţi la Isus şi totul va fi roz), nu e Evanghelia biblică. Chiar ideea că creştinii vor fi răpiţi, ca să nu fie răniţi, să nu sufere, nu e biblică.
Este posibil ca fiinţa care cheamă calul roşu să fie cea cu chip de viţel – care aminteşte de jertfă, deci se potriveşte cu imaginea aceasta a înjunghierii.
Dacă primul cal, cel alb înseamnă victoria Evangheliei şi pacea pe care ea o aduce, acum avem război. Isaia 57:20-21 ne spune că pacea îl părăseşte pe cel rău, pe cel ce a respins Evanghelia. La fel în Matei 24:9-10: cei ce cad, adică resping Evanghelia, ajung să îi urască pe cei ce o au, să se vândă între ei – adică aminteşte de uciderea între ei din versetul 4. În repetate rânduri Noul Testament spune că predicarea Adevărului va aduce separare între oameni (Matei 10:34-36.21, Luca 12:51-53).
Concluzia este că al doilea călăreţ întruchipează urmările ce le aduce vestirea evangheliei: persecuţia. În pecetea 5, martirii măcelăriţi strigă după intervenţia lui Dumnezeu (6:9-11); cuvântul de aici pentru măcelăriţi/înjunghiaţi este acelaşi cu cel din versetul 4 sfa,zw..
Dar oare expresia să se înjunghie unii pe alţii nu face referire la luptă înverşunată între oameni? Adică se ucid între ei, şi credincioşii ucid, şi cei necredincioşi – aşa se înţelege din expresiile Vechiului Testament – madianiţii s-au ucis între ei. Sau este vorba doar de oamenii ucid oameni – ca la Sinai, când o categorie o ucide pe cealaltă şi totuşi tabloul este descris ca ucidere între ei.??? Dacă acest călăreţ aduce sabia mare, ca să ia pacea de pe pământ, când oamenii se ucid între ei – semnifică faptul că după primele 3 secole, creştinismul a început să se schimbe: de la pace la război. Contextul nu e al persecuţiei îndurate, ci al măcelăririi reciproce (sângele şi uciderea reciprocă ne aminteşte de 2 Regi 3:22, iar a doua făptură vie, adică cea care seamănă cu viţelul ne indică înjungheirea Luca 15:27). Cuvântul machaira- sabie, este acelaşi cuvânt folosit în 1 Eoch, unde Israel primeşte o sabie ca să se războiască cu necredincioşii. Este timpul când biserica se luptă pentru supremaţia ei – cu arianii etc.- ajutată acum de împăraţii, ca Constantin, Clovis etc. (secolul IV – V).
Martirilor de aici li se spune în pecetea 5 să se mai odihnească puţin. Apoi Hristos Însuşi, cu o sabie în mână, va veni să facă dreptate martirilor, omorâţi pe nedrept (dacă al doilea călăreţ are o sabie mare – conflict mare -, când va veni Hristos va avea o sabie ascuţită: pedepasă definitivă, finală, veşnică).
Este Smirna –două grupe de credincioşi, sinagoga stanei. Unii râdeau de cei ce păzeu sabatul erau învechiţi, ei se emancipaseră. Persecuţia făcea lumina. Sabia este cea care separă biserica lui Hristos de cea falsă. În biserica această confuză nu mai e Hristos conducător oficial, ci altcineva, ce aduge războiul.
Concluzia mea: după biruinţa Evangheliei, se naşte opoziţia, persecuţia. Din nefericire, biserica persecutată, la scurt timp devine biserică belicoasă, ce e în stare să se înjunghi cu oponenţii... în cele din urmă, chiar de la sfârşitul sec. IV, devine biserică persecutoare (vezi istoria cu sec IV, parcă 381).
Sigiliul 3: versetele 5-6 Calul negru.
Versetul 5: negru desemnează în Biblie absenţa Evangheliei – întuneric spiritual (Mat. 4:16, Lc 1:79).
Cumpănă – foamete (Lev 26:26, Ezec 4:16). Foametea urmează după război (cal negru, după cel roşu)- întunericul spiritual vine după ce biserica şi-a uitat rolul, şi-a uitat armele şi a apelat la sabie, pentru victoriile sale. Comparaţia cu drama lui Belşaţar – cântărirea este judecata lui Dumnezeu şi găsirea prea uşoară, adică vinovat înainte lui Dumnezeu.
Versetul 6: o măsură de grâu înseamnă nevoia zilnică de hrană a unui om. În timpuri normale, cu un dinar puteai cumpăra 15-20 de măsuri. Un dinar însemna şi plata unei zile de muncă (cheltui tot ce câştigi pentru puţină mâncare = foamete mare)
A treia fiinţă, a treia făptură vie se pare că este cea cu faţă de om (Apocalipsa 4:7). Glasul este al lui Isus, sau al Tatălui. Amestecă judecata cu îndurarea (... nu vătăma...).
Dacă este foamete/secetă şi dacă vinul şi uleiul nu este vătămat, atunci înseamnă că foametea este limitată. Foametea este spirituală, după Cuvântul lui Dumnezeu Amos 8:11-13. Este şi în opoziţie cu calul alb – victoria Cuvântului.
Uleiul este Duhul Sfânt – deci nu e absent. Ioel 2 vorbeşte de Duhul Sfânt, după ce spune de beşugul ţării 2:24 //28
Vin – mântuirea plină de har a lui Dumnezeu prin Hristos, sângele lui Isus.
Grâul/ grânele – Cuvântul lui Dumnezeu (Deut. 8:3, Mat. 4:4)
A treia făptură, ce introduce tabloul de aici, este cea care poartă faţă de om – dimensiune spirituală este avută în vedere (animalele celelalte nu au această dimensiune...). Celelalte elemente, au simbol în Biblie.
Viţa şi măslinul rezistă mai bine la secetă decât grânele, pentru că au rădăcini foarte adânci.
Foametea afectează Cuvântul lui Dumnezeu, nu şi Duhul Sfânt şi sângele lui Hristos. Legământul are două părţi: partea omului – Cuvântul lui Dumnezeu – şi partea lui Dumnezeu – Duhul Sfânt şi sângele lui Hristos. Partea omului este pierdută, dar credincioşia lui Dumnezeu nu! La nivelul uman, biserica şi-a pierdut chemarea, neglijează Cuvântul lui Dumnezeu, nu îşi hrăneşte poporul, care suferă de foame. Poporul nu mai e spiritual, ; biserica nu împlineşte nevoile teologice şi spirituale ale poporului, neglijează Cuvântul, are înţelegere limitată.
Dumnezeu este credincios legământului Său – Duhul Sfânt şi harul prin sângele lui Isus, mângâie şi vindecă rănile poporului – în vechime, rănile erau tratate cu untdelemn şi vin. Deci lucrarea lui Hristos şi acum, în aceste vremuri de întuneric spiritual reprezintă tratamentul, balsamul pentru rănile poporului.
Timpul descris este timpul în care biserica este interesată de organizarea ei ca instituţie şi uită nevoile spiriutale ale poporului pe care-l conduce. După eliberarea Italiei de arieni 538, biserica se consituie într-o monarhie puternică, piramidală, istoria reţinând figura papei Grigore cel Mare (590 – 604), ca fiind primul papă ce a acumulat puterea maximă politică şi religioasă. Aşa se întâmplă mereu când biserica e preocupată prea mult de sine, de sporirea puterii instituţiilor sale, pierde din punct de vedere spiritual. Acum Dogma a înlocuit Cuvântul lui Dumnezeu – motiv de persecutare a celor ce nu urmează dogma oficială.
E pergamul 313 – 538, epoca convertirii cezarilor, creştinii adoptă sărbători păgâne, calendarul solar al romanilor, crăciun, paşte etc...
Cumpăna – instrument de măsurat. Ce măsoară? Glasul vine de la 4 făpturi vii. Cine ţine cumpăna? Partea oficială a Bisericii (îngerul adevărat e un predicator izolat, marginalizat din Roma, în conflict cu Eusebiu din Cezareea şi Constantin) – Eusebiu la Conciliul din Nicea, la 323, ce frumos a fost – martirizaţii participau acum dar a venit o altă probă, pe care episcopii nu au mai trecut-o. Erau în stare să moară, fără să ardă tămâie cezarului; dar acum, când cezarul i-a chemat împreună, ei au primit onorul armatei, Constantin a venit între ei, s-a umilit au crezut că Împărăţia lui Dumnezeu a venit pe pământ. Cumpăna o are acum Constantin: Atanasie şi Arie în conflict. Atanasie – dacă Hristos era o creatură, prima din univers, noi suntem idoaltri, dacă ne închinăm Lui (deci nu se închina Mariei, sfinţilor). Arie credea altfel (şi se închină şi Mariei). Arie era omul lui Constantin. O femeie va veni şi va spune că Atanasie a făcut hărţuire sexuală – dar Atanasie schimbă hainele cu slujitorul său şi a scăpat. Chiar cu toată conspiraţia lui Constantin, adevărul a triumfat –ştiu că nu ai lepădat Cuvântul Meu.
Constantin era politician – se votau acum dogmele, pentru unificarea doctrinelor. Primele 6 concilii au votat, punând bazele învăţăturii bisericii (votul era luat sub presiunea mulţimilor, cu bătăi, cu pietre, cu scandal). Aşa se impuneau voturile.
Făptura strigă: grâu pentru un dinar. Orz pentru un dinar. Munceşti toată ziua doar să mănânci (tu şi copii tăi). Asta e sclavie, foamete, raţionalizare – lipseşte libertatea. Vrem ca lumea să fie unită în credinţă (Iustinian -..., Teodosius). Raţionlizăm Biblia – preoţii să nu mai citească Biblia, ci să cânte ceva... În această epocă, poporul e înfometat, e sclavie. Luther, Robia poporului spune că Biserica fără Biblie e rob: nu citeşte, ci vine să priemască mântuire de la preot.
Dar Biserica are undelemn şi vin: adică Duhul Sâfnt şi sângele lui Isus, în orice biserică, oricât de apostaziată ar fi, au fost mîntuiţi oameni. Conciliile bisericeştei au introdus erezii ,dar nu au putut desfiinţa marile adevăruri – ale lucrării Duhului Sfânt, lucrarea de ispăşire a lui Isus.
Sigiliul 4, versetele 7-8 Calul gălbui.
Versetul 8: Cal verzui-galben: culoarea cadavrului în descompunere/ culoarea celui bolnav. Reprezintă moartea şi teroarea. Războaiele bisericii însoţite de molimele: ciuma bubonică, ce decima ţări întregi.
A patra parte a pământului – în Apocalipsa se referă la stăpânirea lui Dumnezeu // a treia partea a pământului se referă la stăpânirea lui Satana.
A patra fiinţă vie este probabil cea cu aripi de vultur (Apocalipsa 4:7); ce este pasăre de pradă – ce simbolizează persecuţia şi moartea (Mt 24:28, Hab 1:8).
După foametea sigiliului 3, este normal să apară moartea sigiliului 4. Plaga le încorporează pe celelalte două: sabia şi foametea aduc moartea. Dar moartea nu este ultima realitate. Hristos este mai mare decât moartea (Apocalipsa 1:18); iar moartea va avea sfârşit 20:14.
Locuinţa morţilor – Moarta e însoţită de puterea ei – locuinţa morţilor – pereche des utilizată în Apocalipsa.
A patra parte – moartea primeşte stăpânire, nu o are şi i-o dă cineva mai mare decât ea. Putem concluziona că celelalte sigilii se referă la celelalte părţi ale pământului, // cu Apocalipsa 7:1, cu cele 7 vânturi din cele 4 colţuri ale pământului.
Lev 26:21-16, Ezechiel 14:21 citim că molima, fiarele sălbatice, sabia, moartea sunt trimise de Dumnezeu ca pedeapsă spre pocăinţă pentru poporul lui. Respingerea Evangheliei duce la aceste pedepse. Dar la sfârşit, moartea, consecinţa păcatului va dispărea.
Cei patru cai pot ilustra istoria spirituală a fiecărui om, naţiune etc. Respingerea Evangheliei, duce la pedeapsă şi moarte; sau reprezintă perioada Eveului Mediu din creştinism – întunericul şi moartea spirituală de atunci. Sau poate chiar toată istoria creştină.
Descrierile de aici sunt parţiale şi preliminare: vestirea Evangheliei nu a fost întâlnită doar în sec. 1. Apocalipsa 14:6.12, 18:1-4 vorbesc de răspândirea Evangheliei cu putere. După ce toate mijloacele harului îşi vor fi făcut lucrarea, nu mai urmează decât judecata, care va aduce răsplătirea în funcţie de ceea ce a ales fiecare om.
Descrie Biserica monstruoasă, ce aduce moartea pretutindeni: cu Inchiziţia, cruciadele, persecuţiile pe motiv de erezie, războaiele religioase. Biserica accentuează teologia dispreţului faţă de cei ce nu sunt ca ea, se războieşte cu ei, un adevărat jihad creştin. În sec XX, prin masacrarea evreilor de Hittler, se culeg roadele intoleranţei bisericii de-a lungul a 18 secole.
Suntem la Tiatira – în timpul celor 1260 de zile. Calul putred. Descrierea perfectă a Evului Mediu. Biserica a vut puterea absolută – foametea, ciuma au fost rezultatul unirii cu statul.
Victoria lui Mesia a început fără masacre, fără arme. Biserica, odată cu calul al doilea, a înţeles ca Mesia a luptat destul pentru ea – cu stilul Lui – acum a venit timpul ca şi Biserica să lupte pentru Mesia, cu armele ei - sabia; aşa apar războaiele violente religioase. Biserica spune că vorbeşte şi acţionează în Numele lui Dumnezeu – când cineva are o mentalitate atât de uzurpatoare, întotdeauna apare intoleranţa şi persecuţia. Când omenescul înlocuieşte dumnezeiescul, apar toate acestea (când biserica e mai mult interesată de numărul botezurilor, decât de calitatea celor botezaţi, de doctrina ei, decât de Cuvântul lui Dumnezeu, de mentalitatea imperialistă, care înlocuieşte ofensiva evangheliei etc).
Motivul e simpul: ceea ce e vizibil e mai ispititor decât ceea ce se vede doar prin credinţă. Succesul relizărilor lumeşti duce doar la mândrie şi intoleranţă (nu mai e nimeni ca mine... toţi sunt nişte fraieri, adică dispreţ etc.).
Deschiderea ultimelor 3 sigilii
Stefanovic: Primele 4 sigilii vorbesc despre ce se întâmplă cu oamenii care resping Evanghelia lui Hristos. Apoi sigiliul 5 vorbeşte de martirii lui Dumnezeu şi cererea lor pentru dreptate, iar al şaselea relatează modul în care Dumnezeu aduce judecăţiile Sale asupra celor răi; aceasta este descrisă de cele 7 trâmbiţe. Apoi urmează sigiliul 7, linişte în ceruri.
Sigiliul 5: 6:9-11. Victimele
Stefanovic:
Atenţia merge acum spre victime. Tropăitul cailor opresorilor e înlocuit de strigătul martirilor Până când?
9: Altar – altarul de jertfă, unde se înjunghiau animalele era în curtea de afară a templului, nu în Templu; sângele animalelor jertfite era scurs la piciorul altarului acesta (Lev. 4:7, 18,25,30-34, 8:15, 9:9). Deci este evident faptul că Apocalipsa se referă aici la acest altar. Curtea reprezintă astfel pământul, unde au fost aduse aceste jertfe. Vezi şi Apocalipsa 16:6-7, unde este prezentă aceeaşi imagine. Tradiţia evreiască mai târzie spunea că sufletele ce lor drepţi, după moarte se odihnesc sub tronul lui Dumnezeu.
Cel mai sfânt lucru din jertfă era sângele, căci reprezenta viaţa, care îi aparţine lui Dumnezeu (Lev 17:11-14). Ca şi în Apocalipsa 16:6-7, sângele martirilor este vărsat ca jertfă dedicată lui Dumnezeu.
Ideea jertfirii pentru Dumnezeu este găsită în Noul Testament. Isus spune că cei ce-i vor omorî pe ucenici vor crede că fac ceva bun Ioan 16:2, Pavel aşa vorbeşte de moartea lui Fil. 2:17, 2 Tim 4:6. Când un martir moare, este tragedie. Dar sigiliul 5 ne arată că moartea unui martir este biruinţă, căci a fost adus ca o jertfă lui Dumnezeu.
Lăiu: altarul de jertfă fiind pe pământ, sub altar înseamnă sub pământ. Toate elementele de aici sunt simbolice, nu reale: altarul etc. Atunci expresia este personificarea unei idei, nu locul de odihnă al sufetelor.
Sufletele de aici – au fost oameni ca noi, martirizaţi pentru Hristos (pentru Hristos trebuie să iei atitudine în viaţă, nu anonimat – cine se ruşinează de Mine...).
Istoricii spun că 90 milioane de martiri creştini, mai mulţi ca de oricare altă religie.
Mărturia pe care au ţinut-o: mărturia pe care au predicat-o. Evanghelia lui Isus, cu care începe capitolul 6. Ca şi în 12:11, 11:7, din cauza credinţei lor faţă de Evanghelie, martirii au experimentat persecuţia şi moartea. De aceea ei sunt şi mai îndreptăţiţi să strige după intervenţia lui Dumnezeu. Doukhan spune că strigătul e al evreilor oprimaţi în Babilon, ucişi pentru că nu se închină la idoli; al creştinilor daţi la lei, pentru că-L predică pe Hristos, Domnul dragostei; al celor din închisoare, al tuturor creştinilor persecutaţi pentru Cuvântul lui Dumnezeu... şi al evreilor, persecutaţi de-a lungul anilor, doar pentru că sunt evrei, pentru că cred în Dumnezeu – nu cred. Textul nu vorbeşte de orice nedreptate făcută în general (deci evreilor pentru că sunt evrei – nu pentru că sunt credincioşi; au fost persecutaţi toţi evreii, nu doar cei credincioşi, doar pentru că erau evrei); ci de cei ce au suferit pentru că au fost junghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu.
10: Răzbuni: cuvântul descrie un act de justiţie, o acţiune legală (nu una capricioasă), la fel ca în Luca 18:3.5 (judecătorul nedrept). Apocalipsa 19:2 ne spune că Dumnezeu va face acest act de justiţie – Romani 12:19 îndemnul de a ne încrede în dreptatea lucrată de Dumnezeu.
Expresia ne aminteşte de Geneza 4:10 – sângele lui Abel. Cererea aceasta este un act de dreptate (dar şi de Iacov 5:4, Evrei 12:24, Hab 2:11-12) – răzbunarea celor ce sunt opresaţi şi ucişi este deasemenea o cerere pentru apărarea, îndreptăţirea lui Dumnezeu în ochii celor ce şi-au pus încrederea în Dumnezeu.
Intervenţia lui Dumnezeu înseamnă judecata. Judecata înseamnă relizarea dreptăţii. Iar dreptatea înseamnă răplătirea celor drepţi, reabilitarea lor – hainele albe; dar şi pedepsirea opresorilor – răzbunarea. Cei care au suferit atât de mult pentru Hristos, doar ei înţeleg întrebarea martirilor de aici – că, pentru onoarea lui Dumnezeu, pentru adevărul suferinţei lor, nu sunt necesare doar cuvinte dulci, pline de duioşie şi apreciere la adresa lor, ci e nevoie de intervenţia lui Dumnezeu Până când – sa facă dreptate.
Până când - cât timp va mai dura până se va realiza dreptatea? este strigătul credincioşilor lui Dumnezeu din toate timpurile: Ps. 79:1-10, Hab. 1:1-4. Deşi strigătul poate exprima uimirea neintervenţiei lui Dumnezeu, totuşi aceştia sunt credincioşi în intervenţia finală a lui Dumnezeu (sunt siguri că aşa va fi, dar întreabă când?).
Până când... vei judeca? Judecata este la viitor, dar întrebarea vine din rândul celor ce suferă. La fel în Daniel 8: vs .12 suferinţa poporului lui Dumnezeu, iar 13-14 momentul judecăţii. Aici, la întrebarea Până când?, se răspunde cu cele 2300 de seri şi dimineţi, curăţirea sanctuarului de Kippur, ce reprezenta Ziua judecăţii cosmice. Atunci, judecata a început (Daniel 7:10).
Lăiu: aşa strigă întreaga natură Rom. 8:12-23
Stăpâne – despotes. Deci suveran absolut.
Locuitorii pământului: Apocalipsa se referă astfel la cei răi: 3:10, 8:13, 11:10. Cei credincioşii aparţin de drept cerului: 1:6, 5:9-10, 13:6, Efeseni 2:19.
Cel Sfânt, Cel adevărat din 6:10 aminteşte de solia către Filadelfia. În contextul anunţării judecăţii, cerută de martiri în pecetea a cincea, poate să desemneze judecata de cercetare, care începe la 1844; judecata face dreptate – sfinţilor li se dau haine albe, adică li se recunoaşte intrarea în împărăţia lui Dumnezeu (6:11), li se mai spune să mai aştepte puţină vreme (6:11) – deci încă nu vine sfârşitul. Apoi, pecetea 6 şi 7 aduc eveniemtnele escatologice, ce culminează cu revenirea lui Hristos (6:12-17, 8:1)
11: Haine albe – ca la laodiceea (şi Sardes). Sfinţii strigă către Dumnezeu şi Dumnezeu Însuşi le răspunde, dându-le haine albe acum, simbolul victoriei (3:4-5). Apoi ei sunt văzuţi în 7:9 purtând aceste haine în faţa tronului, deci în ceruri. Dumnezeu le spune să mai aştepte puţin – El răspunde.
Lăiu: judecata care îndereptăţeşte pe sfinţi, condamnă pe păcătoşi; iar răzbunarea sângelui lor, răzbunarea sanctuarului ceresc, este aplicarea aceleaşi dreptăţi asupra celor care au refuzat împăcarea cu Dumnezeu călcând în picoare sângele Mielului (Evrei 10:29-31). Vedem că îndreptăţirea, hainele albe sunt date înainte de răsplătire, de revenire. Din Daniel 8:13-14 (Matei 16:27) înţelgem că este vorba despre judecata de cercetare, care a început cu 1844, şi care se desfăşoară şi acum.
Să se mai odihnească – sfinţii rămân morţi, de moartea odihnei (Ioan 11); ei se odihnesc, căci faptele lor îi urmează (14:13). Cei răi nu au odihnă (14:11). În Apocalipsa 19:2 cei martirizaţi pentru Dumnezeu sunt înviaţi şi îşi primesc răsplata.
Tovarăşi de slujbă şi fraţii lor: tovarăşii de slujbă, fraţii lor – exprimare sinonimică.
Lăiu: puţină vreme va trece între îndreptăţirea sfinţilor (1844) şi răzbunarea lor, revenirea lui Hristos (6:17). Vor mai fi martiri ca şi ei. (13:15, 16:4-6, 17:6, 18:1-5, 19:2)
Scena sigiliului 5 începe ca o judecată. Totuşi judecata aceasta nu aduce sfârşitul suferinţei; căci colegii lor, trebuie să fie adăugaţi. În Biblie, salvarea este totală: Dumnezeu nu salvează pe unul, fără celălalt. La Dumnezeu, salvarea individului este legată absolut de salvarea universului. Fie salvează aşa, fie nu salvează deloc.. împărăţia dreptăţii necesită o reconsacrare, o recreaţie – lecţia fundamentală a Zilei Ispăşirii, Kippur.
Să fie împlinit – poate fi tradus aşa, sau cei ce vor fi ucişi să fie desăvârşiţi, compleţi în neprihănirea lui Hristos (7:13-14, 19:7-8). Aici cuvântul număr este adăugat de traducători. Stefanovic înclină spre această traducere. Varianta împlinirii matematice a unui număr de martiri ţine de tradiţia evreiască, iar Apocalipsa este mult mai complexă de cât aceasta. Ladd spune la fel: este absurd să credem că atunci când numărul de martiri va atinge cifra aşteptată va veni sfârşitul. Ci, când martirii vor fi desăvârşiţi, compleţi, împliniţi în neprihănirea lui Hristos, atunci va veni şi răzbunarea, dreptatea.
Sunt în alb, simbol al victoriei asupra păcatului şi credinţa lor în Dumnezeu. În 7:13-14, 19:7-8 li se împlineşte rugăciunea de dreptate, când ei vor fi răsplătiţi, iar opresorii poporului lui Dumnezeu pedepsiţi.
Filadelfia: limbajul este ca în Filadelfia 3:7. Dumnezeu este numit Suveran, Stăpân, Sfânt şi adevărat – Filadelfia: Cel Sfânt, Cel adevărat. Apoi fraţii lor din 6:11, este // cu fraţii, din cuvântul Filadelfia. Aşa că timpul este acelaşi: suntem în sec XIX (judecata preadventă, începută după cele 2300 de seri şi dimineţi, adică în 1844).
Astfel creştinismul Bibliei este viu şi răspunde concret întrebărilor oamenilor: ei întreabă până când? Şi Dumnezeu le răspunde exact... 2300 de seri şi dimineţi. Dragostea Lui nu e indiferenţă, ci intervine în favoarea celor opresaţi, dacă nu se pocăiesc. Dar de ce e nevoie de un timp atât de lung pentru judecată? Cum să înceapă judecata în sec XIX şi încă Domnul să nu fi venit? Vezi judecata de 1000 de ani, din timpul mileniului – de ce atât de lungă?
Este Sardesul, care se termină la 1798. Suflete sub altar, o referinţă la primul martir, Abel. Timpul sfârşitului, este ceasul revenirii lui Hristos. Acum sunt acumulate toate rugăciunile sfinţilor martiri.
Odihna – s-a terminat 1260 de ani, dar martiri vor mai fi. Cine poate să dea o haină albă, fiecărui om mort? Haina o dă Isus, dar spune nu e definitivă, s-ar putea să o pierzi. Dar după judecata de cercetare, e permanetizată.
Pentru sardes, voi veni ca un hoţ, ţi se şterge numele. Dar în biserică, sunt oameni care primesc asigurarea – haina albă primită. Domnul judecă, dar încă nu vine (judecata de cercetare).
Sigiliul 6, 6:12-17
Lăiu:
Împlinire preliminară a semnelor revenirii lui Isus din Matei 24:29:
- cutremurul de la Lisabona 1755, 1 noiembrie – cel mai mare impact asupra credincioşilor.
- Ziua întunecată şi luna roşie: 19 mai 1870. De la 10 ziua până noaptea întuneric. Noaptea ,luna a fost roşie. Nu a fost eclipsă şi fenomenul este inexplicabil.
- 1833, 12-13 noiembrie, ploaie de meteoriţi impresionantă – la 33 de ani curentul meteoric al Leonidelor. Evenimente ce se apropiau de 1844 – aici e valoarea lor, în a impresiona minţile credincioşilor.
Semnele preliminare, trebuie să se repete la o scară universală: v. 14-16; cutremur mare în 16:18-20, întuneric universal 16:10, ploaie de grindină/ poate şi de meteoriţi 16:21. Oamenii sunt cuprinşi acum ca într-un război. Toate categoriile sociale sunt implicate şi se tem... nu de Leu, ci de Mânia Mielului (6:16). Harul lui incomparabil, preaiubirea Lui răbdătoare şi activă, au fost călcate în picioare. Unde să mai găseşti scăpare când ai dipreţuit împăcarea oferită de Dumnezeu în Hristos? Cine [din această ultimă generaţie] poate sta în picioare? (Isaia 33:14-16, Mal 3:2, Luca 21:26-36, Efeseni 6:10-18 – cine răspunde la această întrebare acum, va sta în picioare atunci!).
Se continuă imagine judecăţii, din sigiliul 5: sfinţii strigă Până când, cei răi răspund cu strigăt de groază, în faţa lui Hristos (6:16). Martirii primesc, prin judecată eliberarea, punerea în drepturi – haina albă; opresorii, prin judecată, îşi primesc dreapta pedeapsă.
Stefanovic:
Evenimentele de la 12 la 14 sunt cosmice: un cutremur, soare negru... culminând cu un alt cutremur, şi mai mare. Expresiile erau înţelese de contemporanii lui Ioan din Vechiul Testament, ca reprezentând „vizite” ale lui Dumnezeu pe pământ, ziua judecăţii finale.
6:12 – cutermurul mare însoteşte vizita Domnului pe pământ (Hagai 2:6, Ioel 2:10, Ezechiel 38:19-20). Dacă în 16:18 se spune de ceva ce nu a mai fost pe pământ, comentatori au identificata acest cutremur anterior, deci cel din 6:12, cu cutremurul preliminar din Lisabona 1755, 1 nov. Plus toate celelalte „minuni” (soarele întunecat, ploaia de meteoriţi) în contextul timpului anunţat de Daniel- timpul sfârşitului, început la 1798, când biserica îşi pierde puterea persecutoare, sfârşitul celor 3 ani şi jumătate din Daniel 7:25. Acum feneomenele cosmice spun că profeţia despre timpul sfârşitului începe – este confirmat. De la începutul timpului sfârşitului, trecem la sfârşitul timpului.
De la creaţie, omenirea e legată de mediul în care trăieşte: păcatul omului, duce la blestemarea pământului; păcatul omului înainte de potop, duce la distrugerea pământului prin potop; păcatul omului la Sodoma şi Gomora, duce la distrugerea cetăţilor, prin foc şi pucioasă. La fel şi aici – mai întâi lovit pământul 6:12.13
6:13 – Soarele întunecat, luna roşie - elemente preluate din Ioel 2:31, 3:15 Isaia 50:3, 13:10.13. împliniri preliminare în 1780, 19 mai.
Ploaia de stele - inspirată din Isaia 34:4, Matei 24:29 – 1833, 13 nov.
Seamănă cu Matei 24:29. Când acestea se împlinesc, imediat apare semnul Fiului Omului, adică revenirea.
6:14 – Cer sul – Isaia 34:4 – mânia Domnului.
Munţi mutaţi, se pare că este alt eveniment decât cel din versetul 12, alt cutremur, cel din 16:18.
Simbolic sau literal? Imaginile din sigiliu 6 nu sunt simbolice. Avem motive să credem aşa. Elemntele cosmice (cerul, stelele, soarele, luna) sunt ca.... În greacă, această construcţie introduce o analogie figurată a unui eveniment actual – comparat cu ceva figurativ.
6:15- 17 – imagine ce arată spre Adam şi Eva, care s-au ascuns de prezenţa lui Dumnezeu, după ce au păcătuit (Geneza 3:8). Imaginea ca în Isaia 2:19-21. 10).
Nimeni nu e scutit de mânia Mielului, de judecata lui Dumnezeu (domnitori, mici, mari sunt 7 categorii enunţate, deci cifra desăvrâşirii etc)
Cine poate sta? Când totul se clatină şi este doborât? Isaia 54:10 ne răspunde; la fel şi Naum 1:6-7. Aceasta este speranţa poporului lui Dumnezeu, cu privire la viitor. Despre asta vorbeşte Apocalipsa 7.
Sigiliu 5 se suprapune cu sigiliu 6 – adică aceeaşi perioadă de timp, văzută din unghiuri diferite:
Sigiliul 5 vorbeşte de suferinţa poporului lui Dumnezeu, întrebarea lor, ce primeşte răspuns în Daniel 8 – deci ajungem în sec XIX.. aici vedem harul judecăţii, care dă haine albe celor opresaţi.... La fel, sigiliul 6, înainte de vreme sfîrşitului, anticipează, prin catastrofele lui, exterminarea finală a opresorului. De la evenimente pe pământ, trecem la cer ... vs 6:14. Acum eveniementele cuprind tot pământul, deci sunt generale: toţi munţii şi insulele (6:14), împăraţii pământului, generali, toţi sclavii şi toţi oamenii liberi (6:15). Judecata lui Dumnezeu, mânia Lui cuprinde totul şi pe toţi. El stă pe tron (6:16), şi în faţa acestui tablou, se pune întrebarea Cine poate ste în picioare? (6:17). E bună ideea – dar, de ce să fie aceste sigilii suprapuse, când celelalte 4 anterioare un au fost? Poate fi folosită comparaţia în felul următor: după cum sigiliul 5 ne vorbeşte de un eveniment în două părţi – de judecata lui Dumnezeu: făcută în favoarea sfinţilor, care primesc haina albă, dar mai trebuie să aştepte până la înfăptuirea dreptăţii, până când şi alţi credincioşi vor fi martirizaţi --- tot aşa şi sigiliu 6, poate conţine două părţi: o răzbunare preliminară a lui Dumnezeu, care anunţă răzbunarea finală, completă, la venirea Sa. Şi aici putem prezenta imaginile de la 6:12-13 ca fiind prima fază (limitată, cu Lisabona etc) şi 6:14-16, a doua făză, de la venirea lui Hristos, unde necredincioşii se ascund sub stânci şi în peşteri, dorind să scape de Mânia Mielului.
Tabolul se încheie cu întrebarea Cine poate sta în picioare? Naum 1:6-7, Maleahi 3:2
Paradoxul speranţei Biblie: întrebarea cine poate sta în picioare înaintea Domnului, la care s-ar răspunde logic cu nimeni, - cei ce fug la munţi să se ascundă, fac ceea ce se poate – primeşte răspunsul în cp 7: tocmai martirii, ce par vulnerabili, uşor de învins, de stârpit de pe faţa pământului, tocmai ei stau în faţa lui Dumnezeu şi vor sta pentru veşnicie. Ce mare e speranţa Bibliei – dă sens vieţii omului, chiar dacă e ruinat – nu se sinucide, aşa cum au făcut miliardarii lumii, în mijlocul crizei mondiale din 2008/2009 [Miliardarul german Adolf Merckle s-a sinucis din cauza crizei; Miliardarul a fost lovit de un tren în oraşul său natal luni seară. Merckle, de 74 de ani, avea o avere estimată la 9,2 miliarde de dolari şi se afla pe poziţia a 94-a în topul Forbes al celor mai bogaţi oameni ai lumii. Compania sa, VEM Vermoegensverwaltung GmbH, a pariat greşit pe scăderea titlurilor Volkswagen şi a pierdut aproximativ 5 miliarde de euro;;; Un director francez, Thierry Magon de la Villehuchet, în vârstă de 65 ani, care a investit alături de controversatul Bernard Madoff, a fost găsit mort marţi, în ceea ce pare o sinucidere, după ce a pierdut până la 1,4 miliarde dolari din banii pe care îi administra, anunţă Reuters, preluată de NewsIn.]
Timpul nostru în lumina profeţiilor, W.A. Spicer
Cutremurul de la Lisabona 1755
- Cutremurul a atins Africa, Suedia, Finlanda, Indiile olandeze (Sumatra şi Iava)
- 1 nov este ziua tuturor sfinţilor. Bisericile erau pline şi de aceea, când s-au prăbuşit au fost multe victime.
- Recunoscut ca semn: de atunci cutremurele mari trebuia să se înmulţească... până la cutremurul final. Autori ai vremii au legat cutremurul de Apocalipsa 6: Jacobi Leipz 1756 îl citează pe Rudolph Freiderich de Wichmannshausen din Freiburg, p.43-45.
Kant Istoria nu ne mai poate oferi un alt exemplu ca acesta de zguduire a tuturor apelor şi a unei mari părţi din uscat, sguduire simţită aşa de repede pe o mare parte a pământului Geschichte und Naturbeschreibung des Erdebens 1755, Partea 6, p. 238.
Între cutremurele de pământ, cari au bântuit Portugalia, acela de la 1 nov. 1755 este cel ma important şi chiar dintre toate cutremurele în general... În şase minute au pierit 60.000 de oameni. Profesor de geologie Hobbs, în Earthquakes, pag. 142, 143.
Goethe (era copil)şi Voltair îşi amintesc de impresia lăsata asupra oamenilor cutremurul... nimic n-a lipsit, decât numai trâmbiţa Arhanghelului.
Ziua întunecată 19 mai 1780 USA. În europa 24 mai 1783 (dar mai mică însemnătate).
- Întunecimea a atins toată Noua Anglie. A durat 14 ore (probabil nu la fel în toate părţile). Oamenii au aprins lumânări, păsările au cântat de seară, găinile s-au urcat în ramuri, cocoşii cântau ca în zorii zilei – Samuel Eilliams Universitatea Cambridge, profesor de matematici şi filozofie.
- Cauza întunericului nu se cunoaşte... Webster.
- Gazette and Country Journal, 29 mai 1780 – aproximativ pe la ora 11, s-a făcut întuneric, care ne-a atras atenţia şi ne-a determinat să facem observaţii. După o oră, fiind într-o cameră cu trei ferestre, fiecare de 24 de ochiuri, privind toate spre sud-est şi est şi fiind toate deschise, nu puteam citi nici literele cele mai mari de tipar. Pe la 12 o lumânare şezată pe fereastra încă deschisă producea o umbră tot aşa de puternică pe perete, încât se putea copia un profil tot aşa de bine ca şi noaptea. Pe la ora 13, pieri şi ultima pată de lumină, ce se mai văzuse până aci spre răsărit şi întunerecul ajunsese gradul cle mai mare... Pe la ora 14 am luat masa; aveam fersetrele deschise şi pe masă două lumînări aprinse. În cursul întunericului celui mai intens găinile s-au căţărat pe coteţele lor, cocoşii cântau, cum obişnuiesc ei să facă în timpul nopţii. Sitarii cari sunt păsări de noapte, piuiau ca în timpul nopţii. Broaştele orăcăiau. În scurt, la miezul zilei aveai un tablou exact la fel cu al miezului nopţii. Cam pe la ora 15 lumina începu să crească spre asfinţit, norii se mişcau mai repede şi s-au colorat mai lucitori şi mai roşu ca altă dată. Cam pe la patru ore şi umătate cercul nostru, care trăise pe neaşteptate o noapte la un loc se desfăcu.
Sunt semnele unice, cosmice pe care Matei şi Apocalipsa le prezintă ca semne ale intrării în timpul sfârşitului, ale începerii judecăţii de cercetare. Apropierea revenirii lui Hristos. Când are loc mânia Mielului? Stâncile etc... Este epoca Laodiceei. Hainele sunt date în epoca Fildelfiei, dar asta se întâmplă în Laodicea. Aşa e istoria oficială a bisericii, adică partea oficială a făcut prea puţin ca să-i pregătească pe oameni. De aceea avem cp 7, singura solie ce are pecetea lui Dumnezeu este întreita solie îngerească. Este aceasta pecetea! Sabatul – cine nu primeşte sigiliul fiarei, primeşte sigiliul lui Dumnezeu. Când Domnul e gata să vină şi lumea nu e pregătită. Solia dată acum este ca oamenii să se adune din totate naţiunile şi religiile, sub semnul lui Dumnezeu, sabatul. Controversa în jurul sabatului va convinge lumea de semnul lui Dumnezeu.
Scenele peceţilor urmăresc o progresie, aşa cum urmărea şi dinamica promisiunilor bisericilor:
Prima pecete: Vino (6:1)
A doua pecete: Vino (6:3)
A treia pecete: Vino (6:5)
A patra pecete: Vino (6:7)
A cincia pecete: Până când? (6:10)
A şasea pecete: a venit (6:17)
A şaptea pecete: linişte (8:1)
Invitaţia imperativă "vino" derivă din cuvintele folosite pentru descriere venirii lui Hristos, în toată Apocalipsa, în special la sfârşitul ei, unde invitaţia este: vino (22:17.20). deci, invitaţia este adresată nu lui Ioan, poate călăreţilor, dar mai ales lui Isus. Cu fiecare pecete, venirea lui Hristos e mai aproape. De la pecetea 5 Până când, intrăm în aşteptarea iminentă, urgenţa chemării, cererea celor ce aşteaptă chemarea. Apoi în pecetea 6, Ioan prezintă evenimentul venirii ca unul prezent a venit. În final, pecetea 7, prezintă doar liniştea – Hristos a venit. Nu mai e nimic de spus.
Ca şi bisericile, peceţile descriu istoria creştinismului şi trebuie interpretate profetic. Viziunea celor 7 peceţi este derultă paralel cu cea a celor 7 biserici. Ele relatează aceeaşi istorie, dar cu diferite accente. În timp ce cele 7 scrisori denunţă ereziile din biserici, cele 7 peceţi condamnă persecuţia, violenţa şi opresarea ei.
Cele 7 trâmbiţe sunt evenimente militare. Dar sigiliile şi bisericile se referă la aspecte spirituale. Soliile celor 7 biserici sunt mesaje pentru biserica adevărate (nu Isabelei; Sardes a primit solia, biserica protestantă, a devenit Babilon după 1844). Cele 7 sigilii ne arată contextul în care cei 7 îngeri vor opera.
Lăiu: Scenele capitolului 6 au fost considerate ca reprezentând evenimentele pe care le traversează Biserica până la revenirea lui Hristos. Începând cu Victorinus de Poetavium (sec III), Andreas de Cezarea Capadociei (sec. VII), învăţaţii creştini au prezentat evenimentele de aici paralele cu cele din Apocalipsa 1-3 (dar nu o corespondeţă exactă).
Calul Alb – Hristos, care călăreşte şi duce Evanghelia prin Biserică
Calul Roşu – perioada persecuţiilor. 100 -313
Calul negru – perioada biserici imperiale, cu amestecarea doctrinelor 313 – 538.
Calul livid – perioada Evului mediu, teroare, moarte, morbiditate, putrefacţie; Hab 2:4-12 lăcomia împăratului Babilonului este comparată cu moartea şi locuinţa morţilor
Există legătură între îngerii care prezintă scenele, simbolul lor şi scenele prezentate? Primul – heruvimul leu: autorităţii şi puterii (Hristos conduce); Al doilea – heruvimul viţel, simbol al jertfirii (martirajul); al treilea- heruvimul vultur, simbol al înălţimii, perspicacităţii, rapidităţii; al patrulea - heruvimul om, simbol al raţiunii şi al libertăţii morale.
Peceţile sunt acţiunile lui Hristos, în planul mântuirii, pentru salvarea omului.
Stefanovic:
Evenimentele din Apocalipsa 6 se bazează şi continuă evenimentele din Apocalipsa 4-5. Deci încep cu întronare lui Hristos la Cincizecime şi culminează cu revenirea lui Hristos – la sigilul 6, 6:15-17.
După ce regele din Vechiul Testament era încoronat, soarta poporului era în mâna sa. Iar printre primele lucruri pe care le făcea era judecata asupra vrăjmaşilor săi (Ps. 2, 110). Hristos face la fel acum: soarta lumii este în mâinile Sale şi El judecă acum pământul/ vrăjmaşii.
Paulien observă că Apocalipsa 6:1-8 este paralel cu blestemele neascultării legământului din Deut. 28:15-68. Se pare că baza acestor pasaje, ca şi cel din Ezechiel care vorbeşte de cele 4 feluri de pedepse din partea lui Dumnezeu (Ezec. 14:21, Ier. 15:3) este Leveticul 26:21-26. Paralela cu Apocalipsa 6(8) este evidentă: plăgi de 7 ori, sabie, foamete, ciumă şi fiare sălbatice. Aşa vorbeşte Biblia despre judecata lui Dumnezeu asupra poporului neascultător.
Judecăţile lui Dumnezeu în Vechiul Testament sunt de două feluri: când sunt îndreptate împotriva poporului Israel, sunt intenţionate ca pedepse ce îl va aduce la pocăinţă (Ier. 14:12-13, 15:2-3, 21:6-9). Deseori aceste judecăţi erau aduse la îndeplinire prin popoarele înconjurătoare, culminând cu robia babiloniană. Dar când aceste popoare ce pedepseau pe Israel s-au dovedit a fi teribil de violente, Dumnezeu se întoarce împotriva lor aducând judecăţile nimicitoare, pentru a răzbuna umilirea poporului (Zaharia 1:12-15, Ier. 50:17-20, Ioel 3:19-21).
Zaharia 1:8-17. şi 6 sunt descrişi 4 cai, care sunt numiţi 4 vânturi (6:5) – ceea ce ne poate spune că cei 4 cai din Apocalipsa sunt legaţi de cele 4 vânturi din Apocalipsa 7:1-3.
Mergând pe aceste modele se vede că mai întâi judecata lui Dumnezeu vine spre poporul Său pentru a-i aduce pocăinţa (1 Petru 4:17), apoi se răsfrânge asupra celor ce se opun chemării pocăinţei, spre distrugerea lor. În Apocalipsa 6 avem 4 cai, care aduc judecăţile. Apoi în dezigilarea celui de al cincilea sigiliu, strigă martirii până când Stăpâne Doamne (Apocalipsa 6:10 // Zaharia 1:12-15.)– ceea ce poate indica faptul ca acum judecata trece la duşmanii lui Dumnezeu şi ai poporului Său, adică nimicirea. După dezigilarea celei de a şasea pecete, mânia lui Dumnezeu se abate asupra persecutorilor poporului lui Dumnezeu, sub forma celor 7 plăgi a celor 7 trâmbiţe. Poporul lui Dumnezeu este salvat şi este la tronul sfânt (Apocalipsa 7:9-17, cp.21-22).
Apocalipsa 6 şi Noul Testament: sunt evidente paralele între Apocalipsa 6 şi predica de pe Muntele Măslinilor din Matei 24, Marcu 13, Luca 21: răspândirea evangheliei (6:1-2), război (3-4), foamete (5-6), ciumă (7-8), persecuţie (9-11), semne cereşti (12-13), nemurile plâng (15-17), a doua venire (17).
Prima parte a lui Matei 24, versetele 1-14 sunt paralele cu primele 4 sigilii şi descriu situaţia lumii, teatru al câmpului de luptă până la venirea lui Hristos.
A doua parte a discursului, este diferită – descrie dărâmarea Ierusalimului, creşterea persecuţiei, perioadă numită vremurile neamurilor (Luca 21:24). Sigiliul 5 se leagă de această parte. Deşi persecuţia a însoţit creştinismul de la început, totuşi strigătul sfinţilor de sub altar nu vine decât acum, în pecetea 5, ce aminteşte de cuvintele lui Isus din Matei 24:21 – necazul cel mare cum n-a mai fost şi nici nu va mai fi (persecuţia evului mediu).
Matei 24:23-31, după marea persecuţie, vorbeşte despre amăgirile sfârşitului şi chiar de a doua venire. Pecetea 6 pare să se potrivească aici: între marea persecuţie şi revenirea lui Hristos. Perioada începe cu marele cutremur de la Lisabona 1775, semnele cereşti ale zilei întunecate 1780 şi noaptea următoare când luna a fost roşie şi spectaculoasa ploaie de stele din 1833. În Matei 24 aceasta este succesiunea: starea de lucruri de pe pământul păcătos, marea persecuţie, timpul sfârşitului, semnele din ceruri (Mt 24:29), revenirea (24:30).
Sigiliul 6 are legătură cu revenirea. Tăcerea din al 7 sigiliu (Apocalipsa 8:1), are loc evident după revenire!!!
Paulien spune că în Apocalipsa 6, lipsesc înşelătoriile din timpul sfârşitului; dar sunt prezente şi descrise pe larg în capitolele 13-17. Astfel, trâmbiţa 6 şi capitolele 13-17 descriu aceeaşi perioadă.
Natura deschiderii celor 7 sigilii
Capitolele de aici sunt construite pe baza lui 3:21 – În cp 4 şi 5 Hristos este biruitorul. Apoi în 7, sfinţii sunt biruitorii. Deci în 6 sunt descrişi sfinţii în perioada în care obţin biruinţa şi apoi vor sta pe tron cu Hristos.
Sfinţii persecutaţi întreabă în pecetea 5 până când? Iar Apocalipsa 7 răspunde: nu prea mult timp; conform 3:21 cei ce vor birui vor sta pe tron cu Hristos, iar aceasta nu se va întâmpla peste mult timp... ci în curând. Evenimentele finale (semnele) sunt date pentru a-i îndemna pe oameni la pocăinţă, ca astfel să biruiască.
Călăreţii:
În mod evident ei sunt legaţi de creştinism şi de modul în care aceştia răspund Evangheliei lui Isus Hristos. Evanghelia e predicată; când e respinsă, apar consecinţe: foamete, ciumă, război. Ele se îndreaptă spre poporul lui Dumnezeu, care respinge adevărul, pentru a-l trezi şi a-l îndemna la pocăinţă.
Sigil 1 – calul alb.
6:1 – Prima făptură este probabil cea care arată ca un leu voce de tunet. Leul introduce Calul alb victorios – ne trimite la victoria Leului din cp 5:5. Imaginea biruitorului este susţinută şi de stefanos. În Apocalipsa 19 imaginea se repetă, cu Hristos călare pe cal alb, purtând de data aceasta coroana diadema 19:11-16. În Apocalipsa 6 Hristos este prezentat ca începând, pornind (6:2) victoria. În Apocalipsa 19 o încheie, când primeşte diadema.
6:2 – Cal alb şi călăreţul lui: a. Parţii – nu prea merge; contextul este simbolic, nu se poate interpreta literal (cal alb..)
b. Anihrist şi forţele demonice – ceilalţi călăreţi aduc necaz ... deci şi acesta. Antihrist e artist în înşelăciune, aşa cum e descris în Apocalipsa 11 şi 13, folosindu-se expresii din Apocalipsa 6:1-2 [dar stepfanos apare doar în legătură cu biruitorii lui Dumnezeu – deci dacă apare aici, atunci e ceva pozitiv]
c. Hristos: Alb se referă în Biblie la Hristos şi niciodată la antihrist. Hristos este cu păr alb 1:14, sfinţii primesc o piatră albă 2:17, haine albe 3:4.517, cei 24 sunt în alb 4:4, martirii la fel 6:11, marea mulţime 7:9.13, norul revenirii e alb 14:14, Hristos călăreşte pe cal alb şi oastea cerească 19:11.14, Dumnezeu stă pe un tron alb 20:11. Cununa ce o poartă călăreţul stefanos – cununa victoriei este purtată doar de Hristos, sau de cei ai Lui 5:5-6, 12:11. Coloseni 1:23 Pavel spune că Evanghelia a ajuns, în timpul vieţii sale, în toată lumea – victoria Evangheliei.
Calul alb simbolul victoriei. Când un împărat roman defila după o victorie, călărea un cal alb. Hristos a pornit să biruiască, să cucerească lumea prin Evanghelie.
În Apocalipsa 19:12 Hristos nu mai poartă o cunună, ci diadema împărătească. Acum Hristos este în luptă: încă sunt oameni robiţi păcatului, pe care trebuie să-i elibereze. Când lucrarea va fi terminată, atunci va primi diadema regală, adică conducerea supremă şi universală.
Războiul acesta al evangheliei a început cu predicarea apostolilor, în timpul lui Ioan, dar va continua până la revenirea lui Hristos, cu aceeaşi forţă, cu aceeaşi putere şi răspândire Matei 24:14.
După modelul generalilor învingători romani, ce călăreau pe cai albi, la paradă – Călereţul pe calul alb biruitor ca să biruiască.
Vino – prima fiinţă ce are acces la ceea ce se întâmplă în carte, este una din cele 4 fături vii – adică oameni înviaţi, răscumpăraţi. Perioada este a bisericii Efes. Organizaţia oficială şi cea reală se suprapun – calul alb. Arcul - Habacuc săgeţile Cuvântului Tău. Vedem aici biserica apostolică, condusă direct de Domnul ei. Domnul va face la fel cu Laodicea – de aceea nu trebuie părăsită.
Aici, paralelismul trebuie să fie cronolgic cu bisericile, pentru că se prezintă cele două faţete spirituale.
Reprezintă primele 3 secole. Biserica încă este curată de erezie, compormis politic, violenţă. Victoria nu este obţinută prin vărsare de sânge – călăreţul primeşte coroana – deci este darul cerului. Are arc, dar nu săgeţi – câştigă prin duhul blândeţii, prin pace.
Sigiliul 2 – vs. 3-4 Calul roşu
6:4 Roşu aprins: roşu este culoarea sângelui şi a opresiunii: Isaia 1:15-23 e simbolul păcatului (mâini mânjite cu sânge); Apocalipsa 17 prostituata este în roşu, îmbătată de sângele sfinţilor. Deci aici avem persecuţie şi vărsare de sânge. Mereu şi mereu văzută în istoria creştinismului; creştinii suferă pentru adevăr. Evanghelia comodităţii (veniţi la Isus şi totul va fi roz), nu e Evanghelia biblică. Chiar ideea că creştinii vor fi răpiţi, ca să nu fie răniţi, să nu sufere, nu e biblică.
Este posibil ca fiinţa care cheamă calul roşu să fie cea cu chip de viţel – care aminteşte de jertfă, deci se potriveşte cu imaginea aceasta a înjunghierii.
Dacă primul cal, cel alb înseamnă victoria Evangheliei şi pacea pe care ea o aduce, acum avem război. Isaia 57:20-21 ne spune că pacea îl părăseşte pe cel rău, pe cel ce a respins Evanghelia. La fel în Matei 24:9-10: cei ce cad, adică resping Evanghelia, ajung să îi urască pe cei ce o au, să se vândă între ei – adică aminteşte de uciderea între ei din versetul 4. În repetate rânduri Noul Testament spune că predicarea Adevărului va aduce separare între oameni (Matei 10:34-36.21, Luca 12:51-53).
Concluzia este că al doilea călăreţ întruchipează urmările ce le aduce vestirea evangheliei: persecuţia. În pecetea 5, martirii măcelăriţi strigă după intervenţia lui Dumnezeu (6:9-11); cuvântul de aici pentru măcelăriţi/înjunghiaţi este acelaşi cu cel din versetul 4 sfa,zw..
Dar oare expresia să se înjunghie unii pe alţii nu face referire la luptă înverşunată între oameni? Adică se ucid între ei, şi credincioşii ucid, şi cei necredincioşi – aşa se înţelege din expresiile Vechiului Testament – madianiţii s-au ucis între ei. Sau este vorba doar de oamenii ucid oameni – ca la Sinai, când o categorie o ucide pe cealaltă şi totuşi tabloul este descris ca ucidere între ei.??? Dacă acest călăreţ aduce sabia mare, ca să ia pacea de pe pământ, când oamenii se ucid între ei – semnifică faptul că după primele 3 secole, creştinismul a început să se schimbe: de la pace la război. Contextul nu e al persecuţiei îndurate, ci al măcelăririi reciproce (sângele şi uciderea reciprocă ne aminteşte de 2 Regi 3:22, iar a doua făptură vie, adică cea care seamănă cu viţelul ne indică înjungheirea Luca 15:27). Cuvântul machaira- sabie, este acelaşi cuvânt folosit în 1 Eoch, unde Israel primeşte o sabie ca să se războiască cu necredincioşii. Este timpul când biserica se luptă pentru supremaţia ei – cu arianii etc.- ajutată acum de împăraţii, ca Constantin, Clovis etc. (secolul IV – V).
Martirilor de aici li se spune în pecetea 5 să se mai odihnească puţin. Apoi Hristos Însuşi, cu o sabie în mână, va veni să facă dreptate martirilor, omorâţi pe nedrept (dacă al doilea călăreţ are o sabie mare – conflict mare -, când va veni Hristos va avea o sabie ascuţită: pedepasă definitivă, finală, veşnică).
Este Smirna –două grupe de credincioşi, sinagoga stanei. Unii râdeau de cei ce păzeu sabatul erau învechiţi, ei se emancipaseră. Persecuţia făcea lumina. Sabia este cea care separă biserica lui Hristos de cea falsă. În biserica această confuză nu mai e Hristos conducător oficial, ci altcineva, ce aduge războiul.
Concluzia mea: după biruinţa Evangheliei, se naşte opoziţia, persecuţia. Din nefericire, biserica persecutată, la scurt timp devine biserică belicoasă, ce e în stare să se înjunghi cu oponenţii... în cele din urmă, chiar de la sfârşitul sec. IV, devine biserică persecutoare (vezi istoria cu sec IV, parcă 381).
Sigiliul 3: versetele 5-6 Calul negru.
Versetul 5: negru desemnează în Biblie absenţa Evangheliei – întuneric spiritual (Mat. 4:16, Lc 1:79).
Cumpănă – foamete (Lev 26:26, Ezec 4:16). Foametea urmează după război (cal negru, după cel roşu)- întunericul spiritual vine după ce biserica şi-a uitat rolul, şi-a uitat armele şi a apelat la sabie, pentru victoriile sale. Comparaţia cu drama lui Belşaţar – cântărirea este judecata lui Dumnezeu şi găsirea prea uşoară, adică vinovat înainte lui Dumnezeu.
Versetul 6: o măsură de grâu înseamnă nevoia zilnică de hrană a unui om. În timpuri normale, cu un dinar puteai cumpăra 15-20 de măsuri. Un dinar însemna şi plata unei zile de muncă (cheltui tot ce câştigi pentru puţină mâncare = foamete mare)
A treia fiinţă, a treia făptură vie se pare că este cea cu faţă de om (Apocalipsa 4:7). Glasul este al lui Isus, sau al Tatălui. Amestecă judecata cu îndurarea (... nu vătăma...).
Dacă este foamete/secetă şi dacă vinul şi uleiul nu este vătămat, atunci înseamnă că foametea este limitată. Foametea este spirituală, după Cuvântul lui Dumnezeu Amos 8:11-13. Este şi în opoziţie cu calul alb – victoria Cuvântului.
Uleiul este Duhul Sfânt – deci nu e absent. Ioel 2 vorbeşte de Duhul Sfânt, după ce spune de beşugul ţării 2:24 //28
Vin – mântuirea plină de har a lui Dumnezeu prin Hristos, sângele lui Isus.
Grâul/ grânele – Cuvântul lui Dumnezeu (Deut. 8:3, Mat. 4:4)
A treia făptură, ce introduce tabloul de aici, este cea care poartă faţă de om – dimensiune spirituală este avută în vedere (animalele celelalte nu au această dimensiune...). Celelalte elemente, au simbol în Biblie.
Viţa şi măslinul rezistă mai bine la secetă decât grânele, pentru că au rădăcini foarte adânci.
Foametea afectează Cuvântul lui Dumnezeu, nu şi Duhul Sfânt şi sângele lui Hristos. Legământul are două părţi: partea omului – Cuvântul lui Dumnezeu – şi partea lui Dumnezeu – Duhul Sfânt şi sângele lui Hristos. Partea omului este pierdută, dar credincioşia lui Dumnezeu nu! La nivelul uman, biserica şi-a pierdut chemarea, neglijează Cuvântul lui Dumnezeu, nu îşi hrăneşte poporul, care suferă de foame. Poporul nu mai e spiritual, ; biserica nu împlineşte nevoile teologice şi spirituale ale poporului, neglijează Cuvântul, are înţelegere limitată.
Dumnezeu este credincios legământului Său – Duhul Sfânt şi harul prin sângele lui Isus, mângâie şi vindecă rănile poporului – în vechime, rănile erau tratate cu untdelemn şi vin. Deci lucrarea lui Hristos şi acum, în aceste vremuri de întuneric spiritual reprezintă tratamentul, balsamul pentru rănile poporului.
Timpul descris este timpul în care biserica este interesată de organizarea ei ca instituţie şi uită nevoile spiriutale ale poporului pe care-l conduce. După eliberarea Italiei de arieni 538, biserica se consituie într-o monarhie puternică, piramidală, istoria reţinând figura papei Grigore cel Mare (590 – 604), ca fiind primul papă ce a acumulat puterea maximă politică şi religioasă. Aşa se întâmplă mereu când biserica e preocupată prea mult de sine, de sporirea puterii instituţiilor sale, pierde din punct de vedere spiritual. Acum Dogma a înlocuit Cuvântul lui Dumnezeu – motiv de persecutare a celor ce nu urmează dogma oficială.
E pergamul 313 – 538, epoca convertirii cezarilor, creştinii adoptă sărbători păgâne, calendarul solar al romanilor, crăciun, paşte etc...
Cumpăna – instrument de măsurat. Ce măsoară? Glasul vine de la 4 făpturi vii. Cine ţine cumpăna? Partea oficială a Bisericii (îngerul adevărat e un predicator izolat, marginalizat din Roma, în conflict cu Eusebiu din Cezareea şi Constantin) – Eusebiu la Conciliul din Nicea, la 323, ce frumos a fost – martirizaţii participau acum dar a venit o altă probă, pe care episcopii nu au mai trecut-o. Erau în stare să moară, fără să ardă tămâie cezarului; dar acum, când cezarul i-a chemat împreună, ei au primit onorul armatei, Constantin a venit între ei, s-a umilit au crezut că Împărăţia lui Dumnezeu a venit pe pământ. Cumpăna o are acum Constantin: Atanasie şi Arie în conflict. Atanasie – dacă Hristos era o creatură, prima din univers, noi suntem idoaltri, dacă ne închinăm Lui (deci nu se închina Mariei, sfinţilor). Arie credea altfel (şi se închină şi Mariei). Arie era omul lui Constantin. O femeie va veni şi va spune că Atanasie a făcut hărţuire sexuală – dar Atanasie schimbă hainele cu slujitorul său şi a scăpat. Chiar cu toată conspiraţia lui Constantin, adevărul a triumfat –ştiu că nu ai lepădat Cuvântul Meu.
Constantin era politician – se votau acum dogmele, pentru unificarea doctrinelor. Primele 6 concilii au votat, punând bazele învăţăturii bisericii (votul era luat sub presiunea mulţimilor, cu bătăi, cu pietre, cu scandal). Aşa se impuneau voturile.
Făptura strigă: grâu pentru un dinar. Orz pentru un dinar. Munceşti toată ziua doar să mănânci (tu şi copii tăi). Asta e sclavie, foamete, raţionalizare – lipseşte libertatea. Vrem ca lumea să fie unită în credinţă (Iustinian -..., Teodosius). Raţionlizăm Biblia – preoţii să nu mai citească Biblia, ci să cânte ceva... În această epocă, poporul e înfometat, e sclavie. Luther, Robia poporului spune că Biserica fără Biblie e rob: nu citeşte, ci vine să priemască mântuire de la preot.
Dar Biserica are undelemn şi vin: adică Duhul Sâfnt şi sângele lui Isus, în orice biserică, oricât de apostaziată ar fi, au fost mîntuiţi oameni. Conciliile bisericeştei au introdus erezii ,dar nu au putut desfiinţa marile adevăruri – ale lucrării Duhului Sfânt, lucrarea de ispăşire a lui Isus.
Sigiliul 4, versetele 7-8 Calul gălbui.
Versetul 8: Cal verzui-galben: culoarea cadavrului în descompunere/ culoarea celui bolnav. Reprezintă moartea şi teroarea. Războaiele bisericii însoţite de molimele: ciuma bubonică, ce decima ţări întregi.
A patra parte a pământului – în Apocalipsa se referă la stăpânirea lui Dumnezeu // a treia partea a pământului se referă la stăpânirea lui Satana.
A patra fiinţă vie este probabil cea cu aripi de vultur (Apocalipsa 4:7); ce este pasăre de pradă – ce simbolizează persecuţia şi moartea (Mt 24:28, Hab 1:8).
După foametea sigiliului 3, este normal să apară moartea sigiliului 4. Plaga le încorporează pe celelalte două: sabia şi foametea aduc moartea. Dar moartea nu este ultima realitate. Hristos este mai mare decât moartea (Apocalipsa 1:18); iar moartea va avea sfârşit 20:14.
Locuinţa morţilor – Moarta e însoţită de puterea ei – locuinţa morţilor – pereche des utilizată în Apocalipsa.
A patra parte – moartea primeşte stăpânire, nu o are şi i-o dă cineva mai mare decât ea. Putem concluziona că celelalte sigilii se referă la celelalte părţi ale pământului, // cu Apocalipsa 7:1, cu cele 7 vânturi din cele 4 colţuri ale pământului.
Lev 26:21-16, Ezechiel 14:21 citim că molima, fiarele sălbatice, sabia, moartea sunt trimise de Dumnezeu ca pedeapsă spre pocăinţă pentru poporul lui. Respingerea Evangheliei duce la aceste pedepse. Dar la sfârşit, moartea, consecinţa păcatului va dispărea.
Cei patru cai pot ilustra istoria spirituală a fiecărui om, naţiune etc. Respingerea Evangheliei, duce la pedeapsă şi moarte; sau reprezintă perioada Eveului Mediu din creştinism – întunericul şi moartea spirituală de atunci. Sau poate chiar toată istoria creştină.
Descrierile de aici sunt parţiale şi preliminare: vestirea Evangheliei nu a fost întâlnită doar în sec. 1. Apocalipsa 14:6.12, 18:1-4 vorbesc de răspândirea Evangheliei cu putere. După ce toate mijloacele harului îşi vor fi făcut lucrarea, nu mai urmează decât judecata, care va aduce răsplătirea în funcţie de ceea ce a ales fiecare om.
Descrie Biserica monstruoasă, ce aduce moartea pretutindeni: cu Inchiziţia, cruciadele, persecuţiile pe motiv de erezie, războaiele religioase. Biserica accentuează teologia dispreţului faţă de cei ce nu sunt ca ea, se războieşte cu ei, un adevărat jihad creştin. În sec XX, prin masacrarea evreilor de Hittler, se culeg roadele intoleranţei bisericii de-a lungul a 18 secole.
Suntem la Tiatira – în timpul celor 1260 de zile. Calul putred. Descrierea perfectă a Evului Mediu. Biserica a vut puterea absolută – foametea, ciuma au fost rezultatul unirii cu statul.
Victoria lui Mesia a început fără masacre, fără arme. Biserica, odată cu calul al doilea, a înţeles ca Mesia a luptat destul pentru ea – cu stilul Lui – acum a venit timpul ca şi Biserica să lupte pentru Mesia, cu armele ei - sabia; aşa apar războaiele violente religioase. Biserica spune că vorbeşte şi acţionează în Numele lui Dumnezeu – când cineva are o mentalitate atât de uzurpatoare, întotdeauna apare intoleranţa şi persecuţia. Când omenescul înlocuieşte dumnezeiescul, apar toate acestea (când biserica e mai mult interesată de numărul botezurilor, decât de calitatea celor botezaţi, de doctrina ei, decât de Cuvântul lui Dumnezeu, de mentalitatea imperialistă, care înlocuieşte ofensiva evangheliei etc).
Motivul e simpul: ceea ce e vizibil e mai ispititor decât ceea ce se vede doar prin credinţă. Succesul relizărilor lumeşti duce doar la mândrie şi intoleranţă (nu mai e nimeni ca mine... toţi sunt nişte fraieri, adică dispreţ etc.).
Deschiderea ultimelor 3 sigilii
Stefanovic: Primele 4 sigilii vorbesc despre ce se întâmplă cu oamenii care resping Evanghelia lui Hristos. Apoi sigiliul 5 vorbeşte de martirii lui Dumnezeu şi cererea lor pentru dreptate, iar al şaselea relatează modul în care Dumnezeu aduce judecăţiile Sale asupra celor răi; aceasta este descrisă de cele 7 trâmbiţe. Apoi urmează sigiliul 7, linişte în ceruri.
Sigiliul 5: 6:9-11. Victimele
Stefanovic:
Atenţia merge acum spre victime. Tropăitul cailor opresorilor e înlocuit de strigătul martirilor Până când?
9: Altar – altarul de jertfă, unde se înjunghiau animalele era în curtea de afară a templului, nu în Templu; sângele animalelor jertfite era scurs la piciorul altarului acesta (Lev. 4:7, 18,25,30-34, 8:15, 9:9). Deci este evident faptul că Apocalipsa se referă aici la acest altar. Curtea reprezintă astfel pământul, unde au fost aduse aceste jertfe. Vezi şi Apocalipsa 16:6-7, unde este prezentă aceeaşi imagine. Tradiţia evreiască mai târzie spunea că sufletele ce lor drepţi, după moarte se odihnesc sub tronul lui Dumnezeu.
Cel mai sfânt lucru din jertfă era sângele, căci reprezenta viaţa, care îi aparţine lui Dumnezeu (Lev 17:11-14). Ca şi în Apocalipsa 16:6-7, sângele martirilor este vărsat ca jertfă dedicată lui Dumnezeu.
Ideea jertfirii pentru Dumnezeu este găsită în Noul Testament. Isus spune că cei ce-i vor omorî pe ucenici vor crede că fac ceva bun Ioan 16:2, Pavel aşa vorbeşte de moartea lui Fil. 2:17, 2 Tim 4:6. Când un martir moare, este tragedie. Dar sigiliul 5 ne arată că moartea unui martir este biruinţă, căci a fost adus ca o jertfă lui Dumnezeu.
Lăiu: altarul de jertfă fiind pe pământ, sub altar înseamnă sub pământ. Toate elementele de aici sunt simbolice, nu reale: altarul etc. Atunci expresia este personificarea unei idei, nu locul de odihnă al sufetelor.
Sufletele de aici – au fost oameni ca noi, martirizaţi pentru Hristos (pentru Hristos trebuie să iei atitudine în viaţă, nu anonimat – cine se ruşinează de Mine...).
Istoricii spun că 90 milioane de martiri creştini, mai mulţi ca de oricare altă religie.
Mărturia pe care au ţinut-o: mărturia pe care au predicat-o. Evanghelia lui Isus, cu care începe capitolul 6. Ca şi în 12:11, 11:7, din cauza credinţei lor faţă de Evanghelie, martirii au experimentat persecuţia şi moartea. De aceea ei sunt şi mai îndreptăţiţi să strige după intervenţia lui Dumnezeu. Doukhan spune că strigătul e al evreilor oprimaţi în Babilon, ucişi pentru că nu se închină la idoli; al creştinilor daţi la lei, pentru că-L predică pe Hristos, Domnul dragostei; al celor din închisoare, al tuturor creştinilor persecutaţi pentru Cuvântul lui Dumnezeu... şi al evreilor, persecutaţi de-a lungul anilor, doar pentru că sunt evrei, pentru că cred în Dumnezeu – nu cred. Textul nu vorbeşte de orice nedreptate făcută în general (deci evreilor pentru că sunt evrei – nu pentru că sunt credincioşi; au fost persecutaţi toţi evreii, nu doar cei credincioşi, doar pentru că erau evrei); ci de cei ce au suferit pentru că au fost junghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu.
10: Răzbuni: cuvântul descrie un act de justiţie, o acţiune legală (nu una capricioasă), la fel ca în Luca 18:3.5 (judecătorul nedrept). Apocalipsa 19:2 ne spune că Dumnezeu va face acest act de justiţie – Romani 12:19 îndemnul de a ne încrede în dreptatea lucrată de Dumnezeu.
Expresia ne aminteşte de Geneza 4:10 – sângele lui Abel. Cererea aceasta este un act de dreptate (dar şi de Iacov 5:4, Evrei 12:24, Hab 2:11-12) – răzbunarea celor ce sunt opresaţi şi ucişi este deasemenea o cerere pentru apărarea, îndreptăţirea lui Dumnezeu în ochii celor ce şi-au pus încrederea în Dumnezeu.
Intervenţia lui Dumnezeu înseamnă judecata. Judecata înseamnă relizarea dreptăţii. Iar dreptatea înseamnă răplătirea celor drepţi, reabilitarea lor – hainele albe; dar şi pedepsirea opresorilor – răzbunarea. Cei care au suferit atât de mult pentru Hristos, doar ei înţeleg întrebarea martirilor de aici – că, pentru onoarea lui Dumnezeu, pentru adevărul suferinţei lor, nu sunt necesare doar cuvinte dulci, pline de duioşie şi apreciere la adresa lor, ci e nevoie de intervenţia lui Dumnezeu Până când – sa facă dreptate.
Până când - cât timp va mai dura până se va realiza dreptatea? este strigătul credincioşilor lui Dumnezeu din toate timpurile: Ps. 79:1-10, Hab. 1:1-4. Deşi strigătul poate exprima uimirea neintervenţiei lui Dumnezeu, totuşi aceştia sunt credincioşi în intervenţia finală a lui Dumnezeu (sunt siguri că aşa va fi, dar întreabă când?).
Până când... vei judeca? Judecata este la viitor, dar întrebarea vine din rândul celor ce suferă. La fel în Daniel 8: vs .12 suferinţa poporului lui Dumnezeu, iar 13-14 momentul judecăţii. Aici, la întrebarea Până când?, se răspunde cu cele 2300 de seri şi dimineţi, curăţirea sanctuarului de Kippur, ce reprezenta Ziua judecăţii cosmice. Atunci, judecata a început (Daniel 7:10).
Lăiu: aşa strigă întreaga natură Rom. 8:12-23
Stăpâne – despotes. Deci suveran absolut.
Locuitorii pământului: Apocalipsa se referă astfel la cei răi: 3:10, 8:13, 11:10. Cei credincioşii aparţin de drept cerului: 1:6, 5:9-10, 13:6, Efeseni 2:19.
Cel Sfânt, Cel adevărat din 6:10 aminteşte de solia către Filadelfia. În contextul anunţării judecăţii, cerută de martiri în pecetea a cincea, poate să desemneze judecata de cercetare, care începe la 1844; judecata face dreptate – sfinţilor li se dau haine albe, adică li se recunoaşte intrarea în împărăţia lui Dumnezeu (6:11), li se mai spune să mai aştepte puţină vreme (6:11) – deci încă nu vine sfârşitul. Apoi, pecetea 6 şi 7 aduc eveniemtnele escatologice, ce culminează cu revenirea lui Hristos (6:12-17, 8:1)
11: Haine albe – ca la laodiceea (şi Sardes). Sfinţii strigă către Dumnezeu şi Dumnezeu Însuşi le răspunde, dându-le haine albe acum, simbolul victoriei (3:4-5). Apoi ei sunt văzuţi în 7:9 purtând aceste haine în faţa tronului, deci în ceruri. Dumnezeu le spune să mai aştepte puţin – El răspunde.
Lăiu: judecata care îndereptăţeşte pe sfinţi, condamnă pe păcătoşi; iar răzbunarea sângelui lor, răzbunarea sanctuarului ceresc, este aplicarea aceleaşi dreptăţi asupra celor care au refuzat împăcarea cu Dumnezeu călcând în picoare sângele Mielului (Evrei 10:29-31). Vedem că îndreptăţirea, hainele albe sunt date înainte de răsplătire, de revenire. Din Daniel 8:13-14 (Matei 16:27) înţelgem că este vorba despre judecata de cercetare, care a început cu 1844, şi care se desfăşoară şi acum.
Să se mai odihnească – sfinţii rămân morţi, de moartea odihnei (Ioan 11); ei se odihnesc, căci faptele lor îi urmează (14:13). Cei răi nu au odihnă (14:11). În Apocalipsa 19:2 cei martirizaţi pentru Dumnezeu sunt înviaţi şi îşi primesc răsplata.
Tovarăşi de slujbă şi fraţii lor: tovarăşii de slujbă, fraţii lor – exprimare sinonimică.
Lăiu: puţină vreme va trece între îndreptăţirea sfinţilor (1844) şi răzbunarea lor, revenirea lui Hristos (6:17). Vor mai fi martiri ca şi ei. (13:15, 16:4-6, 17:6, 18:1-5, 19:2)
Scena sigiliului 5 începe ca o judecată. Totuşi judecata aceasta nu aduce sfârşitul suferinţei; căci colegii lor, trebuie să fie adăugaţi. În Biblie, salvarea este totală: Dumnezeu nu salvează pe unul, fără celălalt. La Dumnezeu, salvarea individului este legată absolut de salvarea universului. Fie salvează aşa, fie nu salvează deloc.. împărăţia dreptăţii necesită o reconsacrare, o recreaţie – lecţia fundamentală a Zilei Ispăşirii, Kippur.
Să fie împlinit – poate fi tradus aşa, sau cei ce vor fi ucişi să fie desăvârşiţi, compleţi în neprihănirea lui Hristos (7:13-14, 19:7-8). Aici cuvântul număr este adăugat de traducători. Stefanovic înclină spre această traducere. Varianta împlinirii matematice a unui număr de martiri ţine de tradiţia evreiască, iar Apocalipsa este mult mai complexă de cât aceasta. Ladd spune la fel: este absurd să credem că atunci când numărul de martiri va atinge cifra aşteptată va veni sfârşitul. Ci, când martirii vor fi desăvârşiţi, compleţi, împliniţi în neprihănirea lui Hristos, atunci va veni şi răzbunarea, dreptatea.
Sunt în alb, simbol al victoriei asupra păcatului şi credinţa lor în Dumnezeu. În 7:13-14, 19:7-8 li se împlineşte rugăciunea de dreptate, când ei vor fi răsplătiţi, iar opresorii poporului lui Dumnezeu pedepsiţi.
Filadelfia: limbajul este ca în Filadelfia 3:7. Dumnezeu este numit Suveran, Stăpân, Sfânt şi adevărat – Filadelfia: Cel Sfânt, Cel adevărat. Apoi fraţii lor din 6:11, este // cu fraţii, din cuvântul Filadelfia. Aşa că timpul este acelaşi: suntem în sec XIX (judecata preadventă, începută după cele 2300 de seri şi dimineţi, adică în 1844).
Astfel creştinismul Bibliei este viu şi răspunde concret întrebărilor oamenilor: ei întreabă până când? Şi Dumnezeu le răspunde exact... 2300 de seri şi dimineţi. Dragostea Lui nu e indiferenţă, ci intervine în favoarea celor opresaţi, dacă nu se pocăiesc. Dar de ce e nevoie de un timp atât de lung pentru judecată? Cum să înceapă judecata în sec XIX şi încă Domnul să nu fi venit? Vezi judecata de 1000 de ani, din timpul mileniului – de ce atât de lungă?
Este Sardesul, care se termină la 1798. Suflete sub altar, o referinţă la primul martir, Abel. Timpul sfârşitului, este ceasul revenirii lui Hristos. Acum sunt acumulate toate rugăciunile sfinţilor martiri.
Odihna – s-a terminat 1260 de ani, dar martiri vor mai fi. Cine poate să dea o haină albă, fiecărui om mort? Haina o dă Isus, dar spune nu e definitivă, s-ar putea să o pierzi. Dar după judecata de cercetare, e permanetizată.
Pentru sardes, voi veni ca un hoţ, ţi se şterge numele. Dar în biserică, sunt oameni care primesc asigurarea – haina albă primită. Domnul judecă, dar încă nu vine (judecata de cercetare).
Sigiliul 6, 6:12-17
Lăiu:
Împlinire preliminară a semnelor revenirii lui Isus din Matei 24:29:
- cutremurul de la Lisabona 1755, 1 noiembrie – cel mai mare impact asupra credincioşilor.
- Ziua întunecată şi luna roşie: 19 mai 1870. De la 10 ziua până noaptea întuneric. Noaptea ,luna a fost roşie. Nu a fost eclipsă şi fenomenul este inexplicabil.
- 1833, 12-13 noiembrie, ploaie de meteoriţi impresionantă – la 33 de ani curentul meteoric al Leonidelor. Evenimente ce se apropiau de 1844 – aici e valoarea lor, în a impresiona minţile credincioşilor.
Semnele preliminare, trebuie să se repete la o scară universală: v. 14-16; cutremur mare în 16:18-20, întuneric universal 16:10, ploaie de grindină/ poate şi de meteoriţi 16:21. Oamenii sunt cuprinşi acum ca într-un război. Toate categoriile sociale sunt implicate şi se tem... nu de Leu, ci de Mânia Mielului (6:16). Harul lui incomparabil, preaiubirea Lui răbdătoare şi activă, au fost călcate în picioare. Unde să mai găseşti scăpare când ai dipreţuit împăcarea oferită de Dumnezeu în Hristos? Cine [din această ultimă generaţie] poate sta în picioare? (Isaia 33:14-16, Mal 3:2, Luca 21:26-36, Efeseni 6:10-18 – cine răspunde la această întrebare acum, va sta în picioare atunci!).
Se continuă imagine judecăţii, din sigiliul 5: sfinţii strigă Până când, cei răi răspund cu strigăt de groază, în faţa lui Hristos (6:16). Martirii primesc, prin judecată eliberarea, punerea în drepturi – haina albă; opresorii, prin judecată, îşi primesc dreapta pedeapsă.
Stefanovic:
Evenimentele de la 12 la 14 sunt cosmice: un cutremur, soare negru... culminând cu un alt cutremur, şi mai mare. Expresiile erau înţelese de contemporanii lui Ioan din Vechiul Testament, ca reprezentând „vizite” ale lui Dumnezeu pe pământ, ziua judecăţii finale.
6:12 – cutermurul mare însoteşte vizita Domnului pe pământ (Hagai 2:6, Ioel 2:10, Ezechiel 38:19-20). Dacă în 16:18 se spune de ceva ce nu a mai fost pe pământ, comentatori au identificata acest cutremur anterior, deci cel din 6:12, cu cutremurul preliminar din Lisabona 1755, 1 nov. Plus toate celelalte „minuni” (soarele întunecat, ploaia de meteoriţi) în contextul timpului anunţat de Daniel- timpul sfârşitului, început la 1798, când biserica îşi pierde puterea persecutoare, sfârşitul celor 3 ani şi jumătate din Daniel 7:25. Acum feneomenele cosmice spun că profeţia despre timpul sfârşitului începe – este confirmat. De la începutul timpului sfârşitului, trecem la sfârşitul timpului.
De la creaţie, omenirea e legată de mediul în care trăieşte: păcatul omului, duce la blestemarea pământului; păcatul omului înainte de potop, duce la distrugerea pământului prin potop; păcatul omului la Sodoma şi Gomora, duce la distrugerea cetăţilor, prin foc şi pucioasă. La fel şi aici – mai întâi lovit pământul 6:12.13
6:13 – Soarele întunecat, luna roşie - elemente preluate din Ioel 2:31, 3:15 Isaia 50:3, 13:10.13. împliniri preliminare în 1780, 19 mai.
Ploaia de stele - inspirată din Isaia 34:4, Matei 24:29 – 1833, 13 nov.
Seamănă cu Matei 24:29. Când acestea se împlinesc, imediat apare semnul Fiului Omului, adică revenirea.
6:14 – Cer sul – Isaia 34:4 – mânia Domnului.
Munţi mutaţi, se pare că este alt eveniment decât cel din versetul 12, alt cutremur, cel din 16:18.
Simbolic sau literal? Imaginile din sigiliu 6 nu sunt simbolice. Avem motive să credem aşa. Elemntele cosmice (cerul, stelele, soarele, luna) sunt ca.... În greacă, această construcţie introduce o analogie figurată a unui eveniment actual – comparat cu ceva figurativ.
6:15- 17 – imagine ce arată spre Adam şi Eva, care s-au ascuns de prezenţa lui Dumnezeu, după ce au păcătuit (Geneza 3:8). Imaginea ca în Isaia 2:19-21. 10).
Nimeni nu e scutit de mânia Mielului, de judecata lui Dumnezeu (domnitori, mici, mari sunt 7 categorii enunţate, deci cifra desăvrâşirii etc)
Cine poate sta? Când totul se clatină şi este doborât? Isaia 54:10 ne răspunde; la fel şi Naum 1:6-7. Aceasta este speranţa poporului lui Dumnezeu, cu privire la viitor. Despre asta vorbeşte Apocalipsa 7.
Sigiliu 5 se suprapune cu sigiliu 6 – adică aceeaşi perioadă de timp, văzută din unghiuri diferite:
Sigiliul 5 vorbeşte de suferinţa poporului lui Dumnezeu, întrebarea lor, ce primeşte răspuns în Daniel 8 – deci ajungem în sec XIX.. aici vedem harul judecăţii, care dă haine albe celor opresaţi.... La fel, sigiliul 6, înainte de vreme sfîrşitului, anticipează, prin catastrofele lui, exterminarea finală a opresorului. De la evenimente pe pământ, trecem la cer ... vs 6:14. Acum eveniementele cuprind tot pământul, deci sunt generale: toţi munţii şi insulele (6:14), împăraţii pământului, generali, toţi sclavii şi toţi oamenii liberi (6:15). Judecata lui Dumnezeu, mânia Lui cuprinde totul şi pe toţi. El stă pe tron (6:16), şi în faţa acestui tablou, se pune întrebarea Cine poate ste în picioare? (6:17). E bună ideea – dar, de ce să fie aceste sigilii suprapuse, când celelalte 4 anterioare un au fost? Poate fi folosită comparaţia în felul următor: după cum sigiliul 5 ne vorbeşte de un eveniment în două părţi – de judecata lui Dumnezeu: făcută în favoarea sfinţilor, care primesc haina albă, dar mai trebuie să aştepte până la înfăptuirea dreptăţii, până când şi alţi credincioşi vor fi martirizaţi --- tot aşa şi sigiliu 6, poate conţine două părţi: o răzbunare preliminară a lui Dumnezeu, care anunţă răzbunarea finală, completă, la venirea Sa. Şi aici putem prezenta imaginile de la 6:12-13 ca fiind prima fază (limitată, cu Lisabona etc) şi 6:14-16, a doua făză, de la venirea lui Hristos, unde necredincioşii se ascund sub stânci şi în peşteri, dorind să scape de Mânia Mielului.
Tabolul se încheie cu întrebarea Cine poate sta în picioare? Naum 1:6-7, Maleahi 3:2
Paradoxul speranţei Biblie: întrebarea cine poate sta în picioare înaintea Domnului, la care s-ar răspunde logic cu nimeni, - cei ce fug la munţi să se ascundă, fac ceea ce se poate – primeşte răspunsul în cp 7: tocmai martirii, ce par vulnerabili, uşor de învins, de stârpit de pe faţa pământului, tocmai ei stau în faţa lui Dumnezeu şi vor sta pentru veşnicie. Ce mare e speranţa Bibliei – dă sens vieţii omului, chiar dacă e ruinat – nu se sinucide, aşa cum au făcut miliardarii lumii, în mijlocul crizei mondiale din 2008/2009 [Miliardarul german Adolf Merckle s-a sinucis din cauza crizei; Miliardarul a fost lovit de un tren în oraşul său natal luni seară. Merckle, de 74 de ani, avea o avere estimată la 9,2 miliarde de dolari şi se afla pe poziţia a 94-a în topul Forbes al celor mai bogaţi oameni ai lumii. Compania sa, VEM Vermoegensverwaltung GmbH, a pariat greşit pe scăderea titlurilor Volkswagen şi a pierdut aproximativ 5 miliarde de euro;;; Un director francez, Thierry Magon de la Villehuchet, în vârstă de 65 ani, care a investit alături de controversatul Bernard Madoff, a fost găsit mort marţi, în ceea ce pare o sinucidere, după ce a pierdut până la 1,4 miliarde dolari din banii pe care îi administra, anunţă Reuters, preluată de NewsIn.]
Timpul nostru în lumina profeţiilor, W.A. Spicer
Cutremurul de la Lisabona 1755
- Cutremurul a atins Africa, Suedia, Finlanda, Indiile olandeze (Sumatra şi Iava)
- 1 nov este ziua tuturor sfinţilor. Bisericile erau pline şi de aceea, când s-au prăbuşit au fost multe victime.
- Recunoscut ca semn: de atunci cutremurele mari trebuia să se înmulţească... până la cutremurul final. Autori ai vremii au legat cutremurul de Apocalipsa 6: Jacobi Leipz 1756 îl citează pe Rudolph Freiderich de Wichmannshausen din Freiburg, p.43-45.
Kant Istoria nu ne mai poate oferi un alt exemplu ca acesta de zguduire a tuturor apelor şi a unei mari părţi din uscat, sguduire simţită aşa de repede pe o mare parte a pământului Geschichte und Naturbeschreibung des Erdebens 1755, Partea 6, p. 238.
Între cutremurele de pământ, cari au bântuit Portugalia, acela de la 1 nov. 1755 este cel ma important şi chiar dintre toate cutremurele în general... În şase minute au pierit 60.000 de oameni. Profesor de geologie Hobbs, în Earthquakes, pag. 142, 143.
Goethe (era copil)şi Voltair îşi amintesc de impresia lăsata asupra oamenilor cutremurul... nimic n-a lipsit, decât numai trâmbiţa Arhanghelului.
Ziua întunecată 19 mai 1780 USA. În europa 24 mai 1783 (dar mai mică însemnătate).
- Întunecimea a atins toată Noua Anglie. A durat 14 ore (probabil nu la fel în toate părţile). Oamenii au aprins lumânări, păsările au cântat de seară, găinile s-au urcat în ramuri, cocoşii cântau ca în zorii zilei – Samuel Eilliams Universitatea Cambridge, profesor de matematici şi filozofie.
- Cauza întunericului nu se cunoaşte... Webster.
- Gazette and Country Journal, 29 mai 1780 – aproximativ pe la ora 11, s-a făcut întuneric, care ne-a atras atenţia şi ne-a determinat să facem observaţii. După o oră, fiind într-o cameră cu trei ferestre, fiecare de 24 de ochiuri, privind toate spre sud-est şi est şi fiind toate deschise, nu puteam citi nici literele cele mai mari de tipar. Pe la 12 o lumânare şezată pe fereastra încă deschisă producea o umbră tot aşa de puternică pe perete, încât se putea copia un profil tot aşa de bine ca şi noaptea. Pe la ora 13, pieri şi ultima pată de lumină, ce se mai văzuse până aci spre răsărit şi întunerecul ajunsese gradul cle mai mare... Pe la ora 14 am luat masa; aveam fersetrele deschise şi pe masă două lumînări aprinse. În cursul întunericului celui mai intens găinile s-au căţărat pe coteţele lor, cocoşii cântau, cum obişnuiesc ei să facă în timpul nopţii. Sitarii cari sunt păsări de noapte, piuiau ca în timpul nopţii. Broaştele orăcăiau. În scurt, la miezul zilei aveai un tablou exact la fel cu al miezului nopţii. Cam pe la ora 15 lumina începu să crească spre asfinţit, norii se mişcau mai repede şi s-au colorat mai lucitori şi mai roşu ca altă dată. Cam pe la patru ore şi umătate cercul nostru, care trăise pe neaşteptate o noapte la un loc se desfăcu.
Sunt semnele unice, cosmice pe care Matei şi Apocalipsa le prezintă ca semne ale intrării în timpul sfârşitului, ale începerii judecăţii de cercetare. Apropierea revenirii lui Hristos. Când are loc mânia Mielului? Stâncile etc... Este epoca Laodiceei. Hainele sunt date în epoca Fildelfiei, dar asta se întâmplă în Laodicea. Aşa e istoria oficială a bisericii, adică partea oficială a făcut prea puţin ca să-i pregătească pe oameni. De aceea avem cp 7, singura solie ce are pecetea lui Dumnezeu este întreita solie îngerească. Este aceasta pecetea! Sabatul – cine nu primeşte sigiliul fiarei, primeşte sigiliul lui Dumnezeu. Când Domnul e gata să vină şi lumea nu e pregătită. Solia dată acum este ca oamenii să se adune din totate naţiunile şi religiile, sub semnul lui Dumnezeu, sabatul. Controversa în jurul sabatului va convinge lumea de semnul lui Dumnezeu.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
