Munci si Zile, cateva ganduri de la prietenul Bica F.

MUNCI ŞI ZILE: măreţia şi decăderea efemeridelor

„Fericirea nu poate fi cumpărată cu bani,
şi dragostea nu poate fi obţinută cu forţa.”
Émile Zola

Îmi amintesc un episod din vremea studenţiei... Eram la cursul de Administrare Creştină şi profesorul ne vorbea despre lucrurile care nu sunt neapărat necesare în viaţă, dar pe care le are toată lumea. „Telefonul mobil, de exemplu...” a zis profu’. „Este cineva aici care nu are aşa ceva?” a întrebat domnia sa, mai mult retoric, gândind că răspunsul va fi negativ în dreptul fiecăruia dintre noi. Am ridicat mâna. Da! Eu nu posedam un astfel de obiect. Colegii au râs. A râs şi profesorul, după care m-a întrebat: „Nu, serios? Chiar nu aveţi telefon mobil?!” Au urmat alte hohote de râs. Chiar nu aveam un astfel de telefon şi nici nu îi duceam dorul. Astăzi, am şi eu unul, dar sunt tot cu un pas în urmă, pentru că acum e „trendy” să ai două telefoane sau chiar trei. În fiecare zi aflăm despre telefoane cu accesorii mereu noi, din ce în ce mai atrăgătoare: telefoane cu radio, cu cameră foto, cu jocuri şi muzică, pe care poţi citi Biblia, poţi accesa pagini de Internet şi multe alte „minunăţii”. Dacă o să apară într-o bună zi telefonul care să trăiască în locul meu, voi cumpăra unul, îl voi trimite la serviciu, iar eu voi pleca în concediu.
Adeseori apare în viaţa creştinului o criză care nu atrage atenţia. Nu este vizibilă. E considerată chiar ceva normal. Este vorba despre deţinerea controlului. Teoretic, orice creştin ştie că la comandă trebuie să se afle Dumnezeu. Practic, de cele mai multe ori, nu numai că Dumnezeu nu conduce viaţa creştinului, dar nici măcar creştinul însuşi nu deţine controlul propriei vieţi. Trăim într-o societate în care suntem învăţaţi că a deţine controlul este echivalent cu a fi fericit. Cine poate controla circumstanţele, cine are posibilitatea de a influenţa luarea deciziilor – este un om de succes. Inevitabil, mentalitatea aceasta afectează şi gândirea creştină. Tot mai mulţi creştini preferă să înlocuiască „viaţa călăuzită de Duhul Sfânt” cu „folosirea unor tehnici, metode sau strategii” care pot asigura succesul. Şi, fie că ne place să credem sau nu, uneori strategiile învăţate în facultate sau la cursurile de formare continuă, dau roade: tinerii sunt strânşi, în biserici, la congrese şi festivaluri cu speakeri de renume, Biblia este urmată pretutindeni şi palpată cu interes (ca pentru prima dată!), toată lumea îţi urează toate cele bune şi te asigură că te poartă în inimă, în gând şi rugăciune (ce ieftine sunt cuvintele frumoase!). „Dar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, răbdarea, bunătatea, generozitatea, credinţa, blândeţea, înfrânarea” (Galateni 5:22-23). Câte limbi străine! Oare câţi dintre noi le vorbim?
Criza la care mă gândesc este complexă. Este o criză de timp, de viziune şi de priorităţi. Şi Domnul Isus era adeseori în criză de timp. De aceea Se trezea în zori de zi pentru a sta de vorbă cu Tatăl Său, în rugăciune. Iar viziunea Lui era de fapt viziunea Tatălui, comunicată prin intermediul Duhului Sfânt. Priorităţile Sale? Iubirea de Dumnezeu şi de oameni.
Uneori, se produce o deviere de la lucrurile veşnice spre cele efemere. Dumnezeu este înlocuit cu Munca sau Cariera. Foarte mulţi tineri îşi doresc astăzi să îşi construiască o carieră, să fie oameni de succes. Intenţia nu este rea în sine. Dar dacă realizarea acestui deziderat implică închiderea lui Dumnezeu în biserică, devine o problemă. Cum am putea să fim mântuiţi dacă nu Îl cunoaştem pe Dumnezeu? Cum am putea să Îl cunoaştem pe Dumnezeu dacă nu petrecem timp împreună cu El? De cele mai multe ori încercăm să suplinim Dumnezeul absent cu tot felul de artificii: Biblii de buzunar, cu fermoar şi explicaţii, bluze cu versete imprimate pe spate, pixuri cu mottouri din Biblie, CD-uri cu formaţii gospel miorlăind despre iubirea lui Dumnezeu, brelocuri cu imagini ale paradisului ce „va să vină”, table de piatră cu cele 10 porunci sculptate în lemn, calendare cu lunile anului care trec atât de repede... Avem tot mai multe publicaţii, pe categorii de vârstă şi în funcţie de interese şi preocupări. Le cumpărăm pe toate şi nu apucăm să citim măcar una. Alergăm de la o mare la alta şi ne întoarcem înapoi, fără a putea spune că în drumul nostru L-am întâlnit pe Dumnezeu.
Munca devine zeiţa căreia i se închină tot mai mulţi. „Să câştig bine” este visul multor efemeride. Am uitat deja de cazul tinerei R.S., care a murit la locul de muncă, îngropată în vrafuri de hârtii. Lucra de câteva luni la un proiect important. A muncit pe brânci, până când a ajuns o epavă umană. În cele din urmă s-a scufundat pentru totdeauna. Câtă dedicare! Ce păcat! Avem nevoie de o autoexaminare lucidă: poate că şi noi suferim de munco-manie sau de carierism. Credem că „a face” este totuna cu „a fi”. Ne recomandăm adeseori prin ceea ce facem: inginerul X, medicul Y, profesorul Z. Trăim ca şi când ceea ce facem determină ceea ce suntem, şi uităm că înaintea lui Dumnezeu toate faptele noastre bune sunt ca o haină murdară, lipsită de valoare.
Se întâmplă că Dumnezeu nu mai poate fi întâlnit nici la biserică. Dacă mai demult era încuiat în biserică, acum L-am încuiat în debaraua bisericii. Aşa se face că oamenii se adună în biserici, cântă, ascultă predici, organizează seminarii şi expoziţii pentru a face lumea mai bună, dar ratează esenţialul: să petreacă timp împreună cu Dumnezeu. Viaţa devine un teribil „du-te-vino”, aglomerată, lipsită de echilibru, întotdeauna în contratimp, lipsită de gust, fără sens, iar într-o zi „te trezeşti” mort. Trecerea timpului este o certitudine. Paznicii casei încep să tremure. Stâlpii se îndoaie. Măcinătorii se împuţinează şi se opresc. Ferestrele se întunecă. (Ecles. 12) Oricât de sus ar fi ajuns cineva, coborâşul despre care scria înţeleptul Solomon este inevitabil. Cel mai mare regret este să priveşti în urmă şi să îţi dai seama că ai ratat viaţa. Ai trecut pe lângă ea. Ai ratat una, două sau o mie de întâlniri cu Dumnezeu, şi nu mai poţi schimba istoria pe care ţi-ai scris-o.
Cronicarul Miron Costin a scris în urmă cu câteva secole versurile următoare:
„Mulţi au fostu şi mulţi sîntem şi mulţi te-aşteaptă;
Lumea din primenele [transformări] nu să mai deşteaptă.
Orice iaste muritoriu, cu vremea să petrece;
Trecea vremea şi pre-ai săi toţi îi părăseşte.
Cei ce acum petrecem, pomenim alţii
Trecuţi; de noi cu vreme vor pomeni alţii.
Născându-ne, murim; murindu, ne facem cenuşă.
Dintr-această lume trecem ca pentr-o [printr-o] uşă.
Astăzi mare şi puternic, cu multă mărire;
Mâine treci şi te petreci cu mare mâhnire.
În lut şi în cenuşă te prefaci, o, oame,
În viiarme, după care te afli în putoare.
Ia aminte, dară, o oame, cine eşti pe lume
Ca o spumă plutitoare, rămâi fără nume.
Una fapta, ce-ţi rămâne, buna, te lăţeşte,
În ceriu cu fericire în veci te măreşte.”
Îmi stăruie în minte o afirmaţie a Mântuitorului: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Matei 6:33, traducerea NTR). Sigur că „toate aceste lucruri” îşi au importanţa lor. Totuşi, să nu le supraevaluăm. Indiferent cât de multe lucruri ar realiza cineva în viaţa aceasta, realizările acelea vor rămâne în „viaţa aceasta”. Vieţii viitoare îi aparţin alte valori. Omul nu poate lua nimic cu el, dincolo de moarte. Nimic în afară de sine însuşi, nimic altceva decât caracterul. Iar caracterul este rezultatul întâlnirii cu Dumnezeu. Promisiunea Domnului este că, după ce Îl căutăm pe El, vom primi şi celelalte lucruri. Unii au căutat mai întâi Împărăţia, dar nu au primit „celelalte lucruri”. De ce? Nu am un răspuns. Dar am un exemplu: trei sclavi tineri au fost ameninţaţi că vor fi aruncaţi în foc dacă nu se închină unui idol. Ei au răspuns că nu pot face ceea ce li s-a cerut, că Dumnezeu îi poate salva din foc şi, chiar dacă nu îi va scăpa de la moarte, ei Îi rămân loiali. Poate că vom căuta Împărăţia fără să primim „celelalte lucruri”. Am pierdut ceva? Fără telefon mobil se poate trăi. Parol! Fără Dumnezeu, nu se poate trăi. Amin!