Apocalipsa capitolul 5

Apocalipsa 5

Stevanovic:

5:1 – în mâna dreaptă sau în dreapta Celui ce şedea pe scaunul de domnie e sulul. În antichitatea orientală, tronul e mai mult ca o canapea, decât ca un singur tron. Aşa că e loc „la dreapta”.

Şapte peceţi: practica sigilării cu multe peceţi era obişnuită în Antichitate – legea romană pentru testament spunea că un testament trebuie sigilat cu 7 peceţi, 7 martori (cinci martori traditionali si doi pretorieni; Pretorienii trebuiau sa confirme, în cazul ca mostenitorul propus nu erau fiul testatorului, ca acesta era vrednic de mostenire, fiind în bune relatii cu legile celor 12 table de bronz afisate în Forum)., sau mai multi. Sigiliul exprimă ratificarea, validarea, semnarea documentului. Documentul nu putea fi citit decât după ce toate cele 7 sigilii erau rupte. Apocalipsa 5 sublinează sigilarea desăvârşită, imposibilitatea creaturilor de a deschide, nevrednicia lor. Deschiderea lor este în 6-8, dar Singurul care poate deschide, care poate sta pe tron cu Dumnezeu, egal cu El este Hristos, vrednic să domnească (5:11-14).

Şapte – este un cuvânt simbolic în toată Scriptura, ce se referă la întreg, totalitate, desăvârşire. Săptămâna are 7 zile şi este completă... Astfel nr 7 reprezintă totalitatea, sau toate lucrurile dorite şi poruncite de Dumnezeu. În Vechiul Testament, numărul 7 era numărul legământului între Dumnezeu şi creaţia Sa. În Apocalipsa apare de 56 de ori.

Sulul scris pe ambele părţi (opistograf): în Vechiul Testament, cele 10 porunci aşa au fost scris (Exod 32:15). De aici putem trage concluzia că sulul se referă la legământul lui Dumnezeu cu poporul, pe o parte şi la solia profetică, pe cealaltă parte (cezi şi Ezechiel 2:9-10). În Noul Testament, sulul este deseori legat de Lege şi de Profeţi (Fapte 13:15, Mat. 5:17, Ioan 1:45).

Sulul scris pe ambele părţi era o practică des întâlnită în antichitate. Parte exterioară era uşor de citit; partea interioară presupunea deschiderea sigiliilor, de către persoanele potrivite. Dacă partea exterioară se poate citi fără desigilare, atunci sulul din Apocalipsa 10 poate fi tocmai ceea ce se scrie pe partea vizibilă a acestui sul sigilat. Din ceea ce citim din afara sulului, putem deduce ce scrie în sul, sub peceţi. Conţinutul şi semnficaţia totală, o putem afla doar după ce ultima pecete e ruptă – deci la venirea lui Hristos.

Seamănă cu sulul din Ezechiel 1, scris pe ambele părţi (Ez 2:9-10) şi conţine bocete, plângeri şi gemete/vaiuri (2:10) pentru Israel. Seamănă bine cu ce avem în Apocalipsa – deci şi aici, cei vizaţi de peceţi sunt Israelul spiritual, poporul lui Dumnezeu apostaziat, ce va primi motive de bocet, plângeri şi vaiuri. Poate că ce anunţa Ezechiel în Vechiul Testament se împlineşte, după descrierea Apocalipsei în creştinism.

Imaginea acestui document apocaliptic trimite si la procedeul iudaic al zapisului de rascumparare (Lev.25, Ier 32). Rascumpararea include izbavirea de pacat (Tit2:14, Ps 130) si este completa la a doua venire a lui Iisus (Rom. 8:21.23. 2Cor 5:4-2). Ea implica judecata si razbunare (Pr 23:10-11, Ier 50:33-34). Termenul ebraic goel ( ) rascumparator sau razbunator în calitate de cea mai apropiata ruda (Lev 25:49, Num 35, Rut 4, Is 54, Os2). Deaceea cartea nu este deschisa de Dumnezeu Tatal, ci de Acela care a devenit om pentru a fi Reprezentantul nostrum singurul Arhiereu (Ev 4:15, 5:1) care are, în calitate aceasta, un drept necurmat de rascumparare (Lev25:32b). Putem vedea aici cum temele judecatii si rascumpararii se suprapun. Aceasta ar putea fi „necurmatul" la care a atentat Antichristul din viziunile lui Daniel.

Ideea ca în el ar fi scrise evenimentele care apar în cap. 6-7 nu este credibila, fiindca documentul este deja sigilat când are loc scena din cap.5. Si când are loc aceasta scena? Faptul ca nu se gasea nimeni „în cer, pe pamânt, sub pamânt" vrednic sa deschida cartea, este foarte semnificativ, deoarece domeniile amintite reprezinta universul creat (comp. Ex 20:4). Prin urmare Mielul nu este o creatura aici, ci este (în corp uman) Dumnezeul Creator pe care-l proslaveste sabatul biblic. Sarbatoarea triumfului din cap. 5 are loc imediat dupa înaltarea lui Iisus, la tronul lui Dumnezeu dar cântarea de lauda este vesnica .
Nu scrisă pe ambele părţi, ci scrisă pe interior şi sigilată pe exterior – dacă e carte. Dacă e sul, se vede şi pe exterior. Dacă e carte, atunci se vede în ea doar după ce e deschisă.

Cartea document – greşit, pentru că explică simbolul prin obiceiurile vremii. Obiceiurile din vremea lui Rut un mai erau atunci, nici obiceiurile lor. Aşa că simbolul este pentru viitor – până la cp 5 nu întâlnim acest simbol. Ioan nu plânge că nu are cine să răscumpere omenirea (Hristos deja a răsumpărat, şi el a predicat 60 de ani acest lucru). El plânge că nu poate să se uite la profeţie. Şi profeţia este vitală pentru biserica sa. Dacă biserica nu o citeşte, nu o înţeelge, nu o prezintă poate să moară. Satana lucrează la ignoranţa oamnilor. Hristos este slăvit pentru că informaţia din carte este câştigată cu sânge. Daniel 11 – primeşte cartea adevărului, pentru că ai postit. El primeşte cartea, la care avea acces doar Gabriel şi Mihail. Dar acum nimeni nu are acces, decât numai Hristos. Pentru că Isus a murit pe cruce, noi azi ne putem uita azi în acestă carte.
Vezi echilibrul dintre opinii: cartea legământului e scrisă pe ambele părţi. Iar legământul lui Dumnezeu este să salveze pe oameni. Ioan plânge când nu vede conţinutul. Cine să desfăşoare istoria? Hristos, conform legământului Său... mai lucrează aici.

Sigilarea – în antichitate folosită de regi, sau persoane oficiale. În Daniel însemnă incapacitatea oamenilor de a înţelege profeţia, de a-i da curs. Tot aşa, iudeii credeau că împărăţia lui David, dinastia lui, a fost sigilată prin plecare în captivitatea babiloniană, prin neascultarea poporului (Isa. 8:16, Daniel 12:4.9) – pentru că ei, regii şi poporul au fost nevrednici de legământ, sau să mai deschidă sulul legământului, să citească din el, adică să domnească (regii). De aceea ei sperau ca Mesia să desigileze ceea ce a fost sigilat, adică dinastia lui David. Acest lucru îl predicau apostolii. Înainte şi în timpul exilului, Dumnezeu anunţă că descoperirea Lui, revelaţia e sigilată. În Isaia 8:16 (aici sigilarea şi legare paralele cu legea şi mărturia) şi 29:9-14 (intereseant versetul 14, care vorbeşte de lovirea poporului cu semne şi minuni, poporul necredincios, care nu mai înţelege cartea legământului, căci prin neascultare şi-a sigilat-o; prin pedeapsă, Dumnezeu urmăreşte să-i conducă pe aceşti la pocăinţă şi astfel să dezigileze mesajul sigilat, adică să înţeleagă din nou cartea? Atunci pedepsele ce vin din rupere peceţilor înseamnă chemarea lui Dumnezeu la pocăinţă – şi se pare că are rod, căci cartea e desigilată, mesajul e înţeles şi oamenii se mai convertesc), pare să însemne incapacitatea oamenilor de a înţelege voia revelată a lui Dumnezeu. Sigilarea de aici este rezultatul refuzului poporului de a adera la revelaţia lui Dumnezeu dată prin Moise şi prin profeţi. Vezi şi Daniel 12:9, unde sigilare înseamnă ascunderea revelaţiei lui Dumnezeu pentru o perioadă de timp – până la timpul sfârşitului.

5:2 – Îngerul întreabă cine e vrednic? Yarbro Collins vede aici aluzia la rebeliunea lui Satana şi a pământenilor împotriva lui Dumnezeu. Răspunsul cerului e evident. Lacrimile lui Ioan sunt lacrimile sfinţilor, care doresc ca această dramă să se termine, cât mai repede şi cel vrednic să stea pe tron, pentru ei, pentru totdeauna.
Nimeni nu e vrednic... nimeni nu deschide sulul. Cuvântul vrednic, este cheie în cp 5 şi se referă doar la Dumnezeu: 4:11 – Creatorul, 5:9.12 Mântuitorul. Nimeni nu e vrednic – Ioan este devastat deci nu e doar o întrebare liturgică, Ioan nu ar fi plâns, dacă aşa era ritualul. El simte tragedia. Dar unul din cei 24 de bătrâni îl linişteşte, amintindu-i de Leu din seminţia lui Iuda (5:5).

Vrednic – este calitatea recunoscută. Aniticipat de Apocalipsa 4:11. În Apocalipsa 4 şi 5 vrednic desemnează o calificare unică pentru o poziţie şi misiune specială pe care nimeni nu o poate avea decât Dumnezeu: în 4:11 Dumnezeu, care stă pe tron este vrednic să primească toată lauda. În cp 5, în virtutea morţii Sale victorioase v.5, prin care a eliberat umanitatea, Mielul este numit vrednic să ia cartea v.9 şi să primească slava şi împărăţia v.12. Apoi la sfârşitul pasajului, Cel ce stă pe tron şi Mielul primesc slava şi închinarea tuturor fiinţelor cereşti 5:13-14. În Apocalipsa doar Dumnezeu este vrednic. Dacă se spune despre Tatăl şi despre Fiul că sunt vrednici, aceasta nu înseamnă decât că egalitatea celor două persoane ale dumnezeirii este afirmată.
În Apocalipsa, Yarbro spune că problema cu care se confruntă consiliul ceresc este rebeliunea lui satana în ceruri, dublată de rebeliunea de pe pământ.
5:5 Iată că... introduce imaginea Celui ce e vrednic. Oamenii au fost nevrednici de ceea ce au avut, au pierdut... Hristos e vrednic, prin biruinţa obţinută la cruce.
Leul – imaginea din Gen 49:9 – în toată istoria Vechiul Testament simbol aplicat la Mesia.
Isus este rădăcina lui David. – genealogia regală subliniată. Pavel în Romani 15:12, citânt din Isaia 11:10 spune că aşteptările evreilor s-au împlinit în Isus (nu se vor mai împlini în Israelul fizic, căci toate s-au împlinit în Isus deja). Astfel începe Ioan profeţia din Apocalipsa 5 şi la fel o termină în 22:16, arătând că tot ceea ce spune Vechiul Testament despre sămânţa lui David se împlineşte în Isus. În Isus sunt împlinite toate speranţele şi aşteptările popoului lui Dumnezeu, din Vechiul şi Noul Testament.
5:6 Mielul junghiat. Victoria lui Hristos este prin cruce, prin jertfire; astfel a biruit moartea (5:5-6), şi este eligibil pentru a sta pe tron, cu Tatăl (3:21). Termenul grecesc care numeste Mielul în Apocalipsa este un diminutiv de la - aren, ( - arnion, mielusel, mielut). Ioan foloseste numai în Apocalipsa si în Ioan 21:15 acest cuvânt care accentueaza caracterul blând, gingasia si simpatia pentru aceasta faptura a lui Dumnezeu. Puterea de Judecator si Domn a lui Iisus nu sta în forta, ci în blândete, nevinovatie, frumusete de caracter si jertfa. Ce fiinta poate fi mai slaba si mai neajutorata decât un miel junghiat? Si totusi, când cartea pecetluita (care cuprinde destinele vesnice ale tuturor oamenilor si rezolvarea problemei raului în univers) a trebuit sa fie deschisa, nu s-a putut gasi un învingator mai puternic. Nici Dumnezeu însusi n-o putea face mai bine.

Leul/ Miel – imaginea leului ne arată că Hristos este regele, că este conducătorul, biruitorul, iar imaginea Mielului înjunghiat ne arată cum a biruit.
Mielul. Bătrânul îi vorbeşte lui Ioan de leul ce puternic din Iuda, dar Ioan vede Mielul înjunghiat, slab.
Şapte coarne – simbolul puterii (Num. 23:22, 1 Sam- 2:1) –iarăşi simbolul tăriei unit cu cel al slăbiciunii (leu- miel junghiat) – deci 7 coarne reprezintă simbolul omnipotenţei, putere deplină. Dacă sunt 7 sigilii, sunt şi 7 coarne – adică Hristos are putere să rupă sigiliile.

Şapte coarne şi şapte ochi: desemnează puterea lui Hristos de a conduce şi de a judeca. Şapte ochi, omniştienţa Lui, cu care Hristos poate citi sulul şi-Şi poate instrui poporul. (iar dacă sulul conţine taina mântuirii, El este omniştient să o pună în aplicare şi omnipotent să o realizeze).
Şapte ochi/şapte Duhuri... trimise pentru tot pământul – imaginea este din Zaharia 4:10 (cutreierearea pământului . nimic ascuns de Dumnezeu) – Duhul Sfânt, în putere şi autoritatea lui Hristos lucrează pe pământ, este trimisul apostello lui Hristos (vezi Ioan 14:26, 15:26, 16:7-15). Hristos stă acum cu Tatăl Său pe tron şi primesc în mod egal adorare şi închinarea fiinţelor cereşti 5:13 – Noul Testament spune că după învierea Lui s-a produs acest lucru: Rom. 8:34, Efeseni 1:20-22; Col. 1:3, Evrei 10:12, 12:2, 1 Petru 3:21-22, Fapte 2:33-36. Duhul Sfânt trimis pe pământ apare doar aici în Apocalipsa. În cp 1 era la tronul lui Dumnezeu, dar aici în contextul încoronării lui Hristos, care a avut loc la Cincizecime, vedem că Duhul Sfânt este trimis pe pământ. Hristos vorbea despre acest eveniment în Ioan 7:39 – Duhul Sfânt trimis, numai după proslăvirea lui Hristos.

5:7 Din mâna dreaptă. Sau din partea dreaptă (în // cu 5:1). Cine vine şi ia scrolul din partea dreaptă este vrednic să şi stea la dreapta lui Dumnezeu, împreună cu El pe tron, are dreptul să domnească. În dreapta – Dumnezeu controlează istoria, ce va urma (4:1). Drepata simbolul puterii. Vezi întronarea împăratului Vechiul Testament. Când era încoronat, preima scrolul legământului, ca simbol al dreptului de a conduce, după ceea ce citeşte în acest sul. El este acum co-rege cu Dumnezeu. Sulul e în drapta lui Dumnezeu – Hristos s-a înălţat la dreapta Tatălui (Rom. 8:34, Efeseni 1:20-22; Col. 1:3, Evrei 10:12, 12:2, 1 Petru 3:21-22, Fapte 2:33-36). Înălţarea lui Hristos la autoritatea şi puterea domniei universale, era inima credinţei primilor creştini şi împlinirea profeţiilor Vechiului Testament (Evrei 8:1, Fapte 2:33-36, Ps 110:1)
Întronare lui Hristos marchează începutul sfârşitului, descrie natura sfârşitului istoriei şi cine va sta alături de Miel, în victoria Sa.
Întonarea lui Hristos inaugurează sanctuarul ceresc. (Evrei 1:3.13, 8:1, 10:12, 12:2, 8:1-2)
Întronarea lui Hristos a avut loc la Cincizecime: fapte 2:33-36. Atunci a fost trimis Duhul Sfânt, care nu putea fi trimis decât după glorificarea lui Hristos (Ioan 7:39). Efeseni 4:8 ne spune că Hristos a dat daruri oamenilor, pe care le descrie în vs. 11-14 ca fiind darurile Duhului Sfânt. Dacă citim şi Apocalipsa 5:6 şi vedem că Duhul Sfânt este trimis pe pământ la întronarea lui Isus, aputem trage concluzia că întronarea lui Isus a avut loc la Cincizecime.
Mielul ia cartea. Mielul este la dreapta Tatălui – aşa cum Petru Îl descrie pe Isus la Cincizecime, privitor la întronarea Sa, după moartea Sa Fapte 2:32.33. Este descrierea ritualului încoronării din Orientul Mijlociu – Regele nou citea legământul cu voce tare, ce-l lega de suzeranul lui; aşa se făcea în Israel, se citea Cartea Legământului, ce exprima supunerea şi dependeţa de Dumnezeu
Ceremonia de la Sinai (Exod 19 – 20) e la fel: poporul primeşte documentul scris pe amândouă părţiel (Exod 32:15 // Apocalipsa 5:1); lumini, trâmbiţe, fulgere, tunete (Exod 19:16, 20:18 // Apocalipsa 4:1.5); Dumnezeu îl cheamă pe profet să urce şi să primească descoperirea lui Dumnezeu (Exod 19:24 // Apocalipsa 4:1); Dumnezeu cheamă poporul să fie o naţiune de preoţi (Exod 19:6 // Apocalipsa 5:10). În final, sanctuarul este inaugurat: pe pământ, Exod 19-20, în cer Apocalipsa 4-5 (pasajul Vechi Testamental în care mai apar elementele sanctuarului descrise – sfeşnic, boluri cu tămâie, coarne - trâmbiţe, heruvimi – mai apar la Ziua Ispăşirii; aluzia nu poate fi la aceea zi, căci aici apare Mielul junghiat, ce nu apărea la Ziua Ispăşirii; nu avem aluzie la chivotul legământului – ce era imaginea cintrală la Ziua Ispăşirii; el apare în Apocalipsa 11, de două ori, vs 2.19, 14:15.17, 15:5.6.8 (de două ori), 16:1.17, 21:22 – adică naos pentru Sfânta Sfintelor; deci naos apare în a doua parte a Apocalipsa – când apare în prima parte, referirea este la viitor) . Profetul Apocalipsei echivalează întronarea lui Mesia cu inaugurarea sanctuarului. Vedem asta şi în Evrei 8:1 – Mare Preot la dreapta tronului în ceruri. Mesia este viu şi mojloceşte pentru noi acum (lucrarea Lui e adevărata lucrare de ipăşire, nu jertfirea oilor, care mureau...).
Pasajul Exod 19-20, era citit în mare parte de evrei la Cincizecime. Similarităţile dintre Apocalipsa 4-5 şi Exod 19-20 ne fac să credem că este vorba de aceeaşi sărbătoare: Cincizecimea. Fapte spune la fel: 2:1.34. Cincizecimea, care introduce deschiderea sigiliilor, este după Paştele, ce introduce scrisorile Apocalipsei – deci calendarul liturgic evreiesc este urmat. Sunt 50 de zile din a doua zi de Paşte (Lev 23:15.16 CIncizecimea) – adică 7X7 – şapte săptămâni... Cam toate lecţiile Cinzecimii sunt prezente în Cincizecimea creştină: sărbătoarea secerişului, primelor roade (Ex. 23:14-19, Lev 23:9-22) // primele roade ale creştinilor, primii convertiţi (Fapte 2:42 – vezi titlul pasajului), realizarea visului lui Dumnezeu pentru israelul spiritual Apocalipsa 5:10, 1:6 // Exod 19:6, o împărăţie de preoţi.
Cincizecimea creştină – revărsarea abundentă a Duhului Sfânt (Fapte 1:8, 2:38. 39, Ef. 5:18) // Apocalipsa 4:5, 5:6.
Cincizecimea e legată de învierea şi întronarea lui Isus, astfel se împlineşte promisiunea uneui rege veşnic pe tronul davidic (Apocalipsa 5:5 // Gen 49:10, 2 Sam 7).
Liturghia încoronării: crescendo în 4 părţi:
1. 4 făpturi vii + 24 bătrâni - vs 9: vrednic pentru că ai fost înjunghiat... Cântecul e însoţit tămâie şi rugăciunile celor ce speră (vs. 8). Cântec nou nemaicântat – emoţii noi, melodie nouă – în Psalmi folosit ca expresie a unei schimbări radicale a inimii, de la înteunric la lumină, de la moarte la viaţă, în contextul Dumnezeului Creator (Ps. 33:3-9).
2. Cor de îngeri – 5:11-12 – 7 atribute // cu 7 coarne, expresia puterii.
3. Întreg universul – 5:13- se alătură mulţimii îngerilor şi întorc luada vs 12 (cinstea, slava, lauda) în vs 13: lauda, cinstea, slava
4. Cele patru fături vii încheie cu Amin! (vs 14). Apoi linişte, cuvintele un sunt suficiente, aşa că doar liniştea poate lăsa ca inexprimabilul să se manifeste.

5:8 Mielul primeşte închinare. Când Mielul primeşte sulul, este vrednic de a primi închinarea şi onoarea rezervată doar lui Dumnezeu (4:11 // 5:8.12).
Tămâie Potirele de aur sunt rugaciunile, si nu tamâia însasi. Tamîia este simbolul meritelor jertfei ispasitoare a lui Iisus. Vezi si Apoc 8:3.4.
Bătrânii şi cele 4 fături vii, apreciază lucrarea lui Hristos, pentru că sunt oameni. Când Apocalipsa a fost prezentată în cer, o cântare nouă a izbucnit în cer – şi noi trebuie să facem aşa, răspuns emoţional puternic când înţelegi Apocalipsa (chiar dacă rămâi fără servici, ai cancer – ştii concluzia).
Mijlocirea pe care o fac bătrânii, este lucrarea pe care Hristos ne-a învăţat să o facem noi între noi, să mijolcim unii pentru alţii, să ne sprijinim, să ne ajutăm. Această mijlocire nu este ispăşitoare, ca a lui Hristos – este unică. Pasajul aceasta ne invită să ne închinăm la sfinţi? În ceruri nu sunt sfinţii, decât un mic număr. Nu avem numele lor! Aşa că, ajutorul cui îl cerem? Doar Dumnezeu primeşte închinarea. Sfinţii fac ceea ce pot pentru semneii lor, să-i conducă la Dumnezeu. După ce sfinţii mor, chiar dacă unii din ei au ajuns la tronul lui Dumnezeu, nu mijlocesc ispăşitor, nici nu le ştim numele. Asta o putem face toţi creştinii, unii pentru alţii, căci suntem un popor de preoţi.
5:9-14 Şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu cu sângele Tău... Traducerea e corectă, pentru persoana III plural, nu I plural – ai răcumpărat, nu ne-ai răscumpărat (ar fi incluse şi cele 4 fături vii, care sunt îngeri etc.). Versetul 10 continuă cu III plural.
Isus este acum numit vrednic (5:9). Prin jertfa Lui, a răcumpărat sclavi din tot pământul, toate naţiunile, chiar şi păgâni, şi i-a făcut parte din poporul sfânt al lui Dumnezeu, acum Israelul spiritual, împărăţia de preoţi. Hristos e acum Regele, la dreapta Tatălui (Ef 1:21-23). Creştinii nu au de ce să se teamă, căci Regele lor e Regele universului, ce stă pe tron şi domneşte pentru ei, în favoarea lor.
5:10 Ai făcut din ei... ei vor împărăţi pe pământ. Îngerii cântă şi ei – dacă nu ar înţelege Apocalipsa, atunci nici ei nu ar cânta. Reacţia aceasta este declanşată de cartea Apocalipsa – cartea desigilată în cer este Apocalipsa.
5:13 A Celui ce şade pe scaunul de domnie şi a Mielului – doar Ei primesc slava, cinstea, onoarea, căci domnesc pe tron.
5:14 Cei 24 de bătrâni şi 4 fături vii reprezintă o clasă unică. Cele 4 fături vii sunt tot oameni, răscumpăraţi, descrişi în mod simbolic. Profetul vede nu ceea ce este, ci ceea ce percepe el. Ellen G. White vede fructul pomului vieţii ca aur cu argint – aşa a văzut ea. Ceea ce se arată nu e real, ci comunică o idee. Boul, vultur etc sunt caracteristici.
Prin întronarea lui Hristos, sanctuarul ceresc este inaugurat (Evrei 8:1-2). Astfel ştim de lucrarea lui Hristos în beneficiul nostru, după înălţarea Sa la cer. Apoi, Duhul Sfânt a fost trimis să lucreze vizibil, numai după proslăvirea lui Hristos (Ioan 7:39) – este darul lui Hristos pentru noi (Ef 4:8.11-14). Prin venirea Duhul Sfânt, Hristos este proslăvit în poporul Său (Ellen G. White, AA 38, 39). Pentru primii creştini, aceasta era asigurarea, adevărul ce le dădea puterea predicării, că Domnul lor, pe care L-au văzut, L-au cunoscut, au stat cu El 3 ani, este acum proslăvit la dreapta Tatălui, e Unul de-al lor la ceruri, pe tron, care acum le-a trimis Duhul Sfânt. Rezultatul? Mulţimi se converteau. Azi, poporul lui Dumnezeu trebuie să trăiacă la fel; să ştie că Duhul Sfânt este Cel prin care Hristos este mărturisit (Ioan 15:26), şi proslăvit (Ioan 16:14). Doar vestea bună a mântuirii în Hristos poate transforma şi schimba inimile oamenilor şi să conducă oamenii să răspundă invitaţiei Evangheliei veşnice de a se teme de Dumnezeu, să-I dea slavă şi să I se închine (Apocalipsa 14:7). Domnul şi Regele crucificat, înviat şi glorificat este pe tronul universului. El este cu poporul Lui – El este la cârmă, controlează totul. Poporul lui Dumnezeu să nu uite niciodată că păstrând esenţa Evangheliei în minte le va aduce succes deplin în predicare mesajului final omenirii pierdute şi suferinde.

Apocalipsa capitolul 4

Apocalipsa 4

Nu răpire
• Filadelfia cu Apocalipsa 3:10 – te voi păzi de ceasul încerării. Nu poate să însemne răpirea. După Filadelfia vine Laodicea, deci o altă biserică, deci aşa zisa perioadă a bisericii nu s-a terminat. Nu are nici un rost să vorbim de pormisiunea păzirii de ceasul încercării aplicând-o la răpire, care ar trebui să aibă loc la sfârşitul Loadiceei... Atunci nu are rost sa aplicăm promisiunea făcută unei biserici, alteia.
• Apoi, faza cu dispensaţiuniile este fără suport biblic...
• Cine sunt cei 24 de bătrîni? Dacă credincioşii ar fi deja răpiţi, în ceruri, nu i-am găsi pe ei, nicăieri lăudânudu-L pe Dumnezeu? În cerul infinit, de ce doar 24 de bătrîni dintre mântuiţi să fie în prezenţa lui Dumnezeu? Ar avea loc cu toţii. Dacă mântuiţii sunt răpiţi înainte de evenimentele din Apocalipsa 4-22, de ce nu mai apar ei nicăieri? Apar cei 24 de bătrâni reprezentaţi ai lor. Dar apar şi cele 4 fături vii, reprezentantele îngerilor, însă apar şi îngerii, cu miile lor – la tron e loc destul, pentru fiecare: vezi 5:11, 7:11, 12:7, 3:5, 14:10
• Cine sunt cei care strigă – până când Stăpâne Doamne din cp 6?
• Cum de are loc un război în cer, în capitolul 12, deci după răpirea Bisericii? Cine cu cine se luptă? Mai are diavolul acces acolo / când Hristos spune în Luca 10:18 că l-a văzut pe Satana, şarpele cel vechi cazând ca un fulger din cer / Şi asta în sec. I?
• Apocalipsa 22:12 vorbeşte de răsplata pe care Hristos o aduce la revenirea Lui – revenire într-o singură etapă (sau cel mult, răsplătire la sfârşitul Apocalipsei.... deci nici vorbă de răsplătire la răpire, adică în cp 4).
• Fiecare serie de 7: 7 biserici, 7 peceţi, 7 trâmbiţe se termină cu sugestia revenirii lui Hristos. Hristos nu revine de 3 ori... ci odată. Cele trei serii sunt paralele. Bisericii Laodicea i se promite că dacă va birui va sta pe tron cu Hristos (promisiune ce cuprinde toate promisiunile tuturor bisericilor, deci e finalul); Ap 6, pecetea a şasea se termină cu groaza nemântuiţilor ce văd pe Miel şi mânia Lui (plus cer făcut sul, cutremur mare de pământ, final cum nu a mai fost şi nici nu va fi.... tăcerea de aproape o jumătate de ceas – îngerii care vin cu Isus...), trâmbiţa 7 vorbeşte de împrăţia care este în mâinile lui Isus, că a venit vremea să judeci pe morţi şi vii (11:18) şi să răsplăteşti (11:18). Când are loc răsplata? La revenirea lui Hristos.
• Apocalipsa 6:9-10: Până când Stăpâne nu faci dreptate peste cei ce locuiesc pe pământ!!! caii, cei 4, reprezintă contextul acestui strigăt, care e punctul culminant. Apocalipsa 8:13 către cei ce trăiesc pe pământ. Deci e acelaşi lucru – aluzie la ceea ce se întâmplă în cp 6:10. Întrebare este de ce nu judeci? Iar Apocalipsa 8:13 ne răspunde că Dumnezeu judecă. Deci trâmbiţele sunt răspunsul lui Dumnezeu la suferinţele poporului lui Dumnezeu, asupra celor ce L-au respins, asupra celor ce fac rău poporului Său. Trâmbiţele dau asigurarea tuturor celor ce suferă, familiilor celor ce au fost martirizaţi etc. Mesajul e: Dumnezeu nu ignoră răul; Dumnezeu judecă şi acţionează ca să redirecţioneze răul spre bine. Cum nu a pierdut controulul sau implicarea, Dumnezeu ne asigură că El se ocupă de aceste lucruri.
Recapitulare 4-11 Muller E.
Adela Yarbro Collins vede recapitularea în toate viziunile Apocalipsei, mai puţin în prima serie de 7. Modelul recapitulării urmează aceeaşi structură: (1) persecuţia, (2) judecata (3) mântuirea/salvarea. Fiecare ciclu de viziuni ne spune istoria sfârşitului, în stilul propriu. Această istorie ne este spusă din nou în cilcul trâmbiţelor, şi din alt punct de vedere. Această repetiţie este cumva ca o temă muzicală cu variaţiuni.
Vorbind de tehnica literară după care Ioan îşi scrie cartea, Jan Lambrecht spune că aceasta permite atât recapitularea, cât şi progresia (de la un anumit punct înainte). Seria de şapte ale sigiliilor şi trâmbiţelor sunt ... şi cuprind tot ceea ce urmează.
Gerhard Krodel vorbeşete de recapitulare: Apocalipsa 6:12-14 stelele cad din cer Totuşi, viziunea cu trâmbiţa a patra şi plaga a patra presupune că astrele sunt la locul lor (8:12; 16:8). Relaţia dintre cele 3 cicluri este una tematică, nu cronologică. Recapitularea nu implică repetiţia mecanică a conţinutului, ci recapitularea devine ecazia unor noi sublinieri.
Jon Paulien spune că protejarea anumitor obiecte de la distrugere din 7:1-3, 9:4 ridică serioase semne de întrebare dacă trâmbiţele reprezintă scene imediat următoare viziunii din cp. 7. Paralela puternică dintre prima parte a cp 7 şi 9:14, 16. În Apocalipsa 7, poporul lui Dumnezeu este descris, în Apocalipsa 9 tabăra demonică adversă este descrisă. Legătura dintre cele două pasaje, include conceptele de salvare şi pierdere, apariţia celor 4 îngeri şi numărarea poporului. Trâmbiţa a şasea esteexact opusul istoric al Apocalipsei 7:1-8... Cele 7 trâmbiţe, aşadar, nu urmează evenimentele din Apocalipsa 7 în ordine cronologică.
Bruce M. Metzger spune: Ioan urmărind aceste model al repetiţiei complicat, asigură unitate lucrări sale, strângând împreună părţile diferite şi în acelaşi timp dezvoltându-şi temele. Dezvolatrea, totuşi, nu este într-o modalitate strict logică, aşa cum suntem obişnuiţi în scrierile occidentale; ci este, mai degrabă, producţia unei minţi semnitice, care merge prin tot tabloul înainte şi înpoi, iarăşi şi iarăşi. Astfel, cele 7 sigilii şi cele 7 trâmbiţe, spun acelaşi lucru în esenţă, de fiecare dată accentuându-se un aspect sau altul al întregului.
Argumente textuale paralelism.
1. Trâmbiţele sunt continuare a peceţilor? Tăcerea din 8:1 înseamnă pregătirea pentru eveniementele ce urmează? Din Vechiul Testament, vedem că tăcerea e lipită de Ziua Domnului, adică de revenirea Sa, ce merge foarte bine după evenimentele sigiliului 6 (Hab 2:20, Zeph 1:7, Zech 2:13). Deci în 8:1 se încheie tabloul peceţilor şi al istoriei pământului, cu revenirea lui Hristos. Când sfârşitul a venit, nu mai e nevoie de alte cuvinte. Trâmbiţele nu sunt după peceţi, căci după peceţi nu mai e nimic –vine Domnul. 8:2-6 reprezintă introducerea hiastică a trâmbiţelor. Pecetea 7 nu îşi găseşte locul în această structură hiastică:
A 7 îngeri cu 7 trâmbiţe (2)
B Înger, altar, cădelniţă (3a)
C tămâie, rugăciunile sfinţilor (3b)
D Altarul înaintea tronului (3c)
C` Tămâie, rugăciunile sfinţilor (4)
B` Înger, cădelniţă, altar (5)
A` 7 îngeri cu 7 trâmbiţe (6).

2. Peceţile sunt introduse prin formula am văzut, s-au expresi înrudite (6:1.3.5). În cp 8, formula apare doar în vs 2, deci nu introduce scena din vs 1. Atunci tăcerea de aici, însoţită de un timp este chiar conţinutul peceţii a 7-ea.
3. Sigiliie se ocupă mai mult de poporul lui Dumnezeu (vezi sigiliul 5); trâmbiţele de locuitorii pămânutlui şi pedepsele ce cad peste ei.
4. Punctul culminant al viziuii este pregătirea pentru revenirea lui Hristos (sigiliul 6), poporul biruitor al lui Dumnezeu e gata de întâlnirea cu Hristos (cp 7), sigiliul 7 este revenirea lui Hristos. Aşa că, dacă trâmbiţele ar fi continuarea acestui moment, punctul culminant s-ar distruge.
5. În sigilii şi trâmbiţe întâlnim acelaşi model: evenimente în cer – pământ – cer.
CER PĂMÂNT CER
Apocalipsa 4-5 Apocalipsa 6:1-7:8 Apocalipsa 7:9-8:1
Tunete, voci, fulgere 6 sigilii parte din sigiliu 6
Tămâie sigiliu 7; climax

CER PĂMÂNT CER
Apocalipsa 8:2-6 Apocalipsa 8:7-11:14 Apo 11:12, 15-18
Tunete, voci, trâmbiţe 6 trâmbiţe parte trâmbiţa 6,
Fulgere, cutremur; parte trâmbiţa 7,
Tămâie climax

6. Vedem progresia tablourilor paralele: 7:3 pământul, marea, copacii nu sunt loviţi. 8:7 – a treia parte a pământului, a treia parte din pomi sunt distruşi. Dar în 9:4 pământul şi copacii sunt protejaţi.
7. La sigiliu 6, stelele cad pe pământ (6:12.13); totuşi, în trâmbiţa 4 le întâlnim din nou, când sunt zdruncinate (8:12)
8. Expresia rugăciunile sfinţilor sunt găsite doar în două locuri – introducerile de la peceţi (5:8) şi trâmbiţe (8:3-4) – deci pasajele sunt paralele.
9. Expresia le-am auzit numărul se găseşte doar de două ori în Apocalipsa 7:4 şi 9:16. În sigiliu 6 sunt număraţi cei 144.000, adică poporul lui Dumnezeu, iar în trâmbiţa 6 este numărată oastea diavolului. Pasajele sunt contrastante, descriind acelaşi eveniment, dar din unghiuri separate.
10. Peceţile încep cu cp 4-5, întronarea lui Hristos în cer la Cincizecime, deci în sec I, şi se termină cu revenirea lui Hristos. Trâmbiţele au elemente temporale foarte bine conturate, în cp 10-11 – întâlnim 1260 de zile din Daniel (deci şi această perioadă începe în sec I, până la revenirea lui Hristos.
Scenele peceţilor urmăresc o progresie, aşa cum urmărea şi dinamica promisiunilor bisericilor:
Prima pecete: Vino (6:1)
A doua pecete: Vino (6:3)
A treia pecete: Vino (6:5)
A patra pecete: Vino (6:7)
A cincia pecete: Până când? (6:10)
A şasea pecete: a venit (6:17)
A şaptea pecete: linişte (8:1)
Invitaţi imperativă vino derivă din cuvintele folosite pentru descriere venirii lui Hristos, în toată Apocalipsa, în special la sfârşitul ei, unde invitaţia este: vino (22:17.20). deci, invitaţia este adresată nu lui Ioan, poate călăreţilor, dar mai ales lui Isus. Cu fiecare pecete, venirea lui Hristos e mai aproape. De la pecetea 5 Până când intrăm în aşteptrea iminentă, urgenţa chemării, cererea celor ce aşteaptă chemarea. Apoi în pecetea 6, Ioan prezintă evenimentul venirii ca unul prezent a venit. În final, pecetea 7, prezintă doar liniştea – Hristos a venit. Nu mai e nimic de spus.
Ca şi bisericile, peceţile descriu istoria creştinismului şi trebuie interpretate profetic. Viziunea celor 7 peceţi este derulată paralel cu cea a celor 7 biserici. Ele relatează aceeaşi istorie, dar cu diferite accente. În timp ce cele 7 scrisori denunţă ereziile din biserici, cele 7 peceţi condamnă persecuţia, violenţa şi opresarea ei.

Stefanovic:
Privire de ansamblu 4:-11:19.

Începând cu cp 4, evenimentele sunt prezentate drept cele care vor veni după cele dintâi, adică după cele 7 biserici (adică acum începe textul profetic, pentru viitor, dpdv al lui Ioan; până acum solia a fost privitoare la lucrurile care sunt şi cele care au să fie după ele 1:19, dar de acum înainte, solia este pentru viitor ce are să se întâmple după aceste lucruri 4:1)
Capitolul 4 – 5 este pivotul pentru întreaga carte a Apocalipsei, în special cp 4-11. Chiar cele 7 trâmbiţe exprimă cadrul pentru ca cele 7 sigilii să fie deschise. În cp 5 avem un sul imposibil de deschis, doar Leul/Miel poate face aceasta; în cp 10 vedem un scrol mic, deschis şi dat îngerului să-l dea bisericii. Astfel cp 5-10 (7 sigilii, 7 trâmbiţe) reprezintă pregătirea pentru deschiderea simbolică a scrolului sigilat.
Apocalipsa 3:21 este baza pentru viziunea din capitolele următoare. Astfel se crează contextul pentru descrierea încoronării lui Hristos, din cp. 4-5. Isus este văzut mergând printre biserici – cp 1-3. Acum scena se mută în ceruri – vedem lucrarea lui Hristos de acolo, din ceruri.
Paulin spune că viziunea din cp. 4 -5 //Apocalipsa 3:21: au în centru tronul Tatălui, Hristos care după ce a biruit, stă pe tron (Hristos este descris cum a biruit Mielul înjunghiat, dar şi ca biruitor Leul din David – pentru că Hristos a biruit, atunci poate să le facă parte oamenilor biruitori în El, de ceea ce le-a promis); iar deabea în cp 7 se vorbeşte de prezenţa mântuiţilor în faţa tronului, sau pe tron, cum a promis Hristos în Apocalipsa 3;21 (deci după biruinţa şi întronarea lui Hristos). Aşadar ceea ce se întâmplă între cp 6 şi 7 sunt descrierea sau timpul celor ce biruie împrună cu Hristos [prin sânge Apocalipsa 7:14] (deci sigiliile din cp 6 descriu evenimentele din istoria bisericii, până la întronarea sfinţilor, împreună cu Hristos).
Încoronarea. Limbajul din cp 5 aminteşte de încoronarea Vechiul Testament: tronul, la dreapta, Leul din semninţia lui Iuda, rădăcina lui David, vrednic. Profeţii Vechiul Testament folosesc aceşti termeni pentru a descrie viitorul rege ideal.
În Vechiul Testament se făcea în două etape: ungerea sau încoronarea de la templu (ungerea însemna că el este alesul lui Dumnezeu, peste care este pus Duhul lui Dumnezeu 1 Sam 10:10; astfel împăratul devenea Unsul/Mesia poporului de către Dumnezeu). Aici primea însemnele regale şi mărturia (2 Cornici 23:11). Tot poporul şi împăratul strigau de bucurie, poporul recunoscând pe împărat şi făgăduind credincioşie; apoi înscăunarea, sau întronarea în casa împăratului, însoţit de popor. Recunoscându-l ca rege, tot poporul, nobili şi oameni simpli îşi declarau credincioşia, recunoscând autoritatea noului rege.
În Apocalipsa 5 se întâmplă la fel (dar aici templul şi palatul este unul şi acelaşi lucru). Avem imaginea tronului – Hristos este uns la Templu. Apoi în 5:7 primeşte sulul – adică semnul autorităţii. Apoi Hristos este întâmpinat cu salutul regal Vredinc este
În cp 4 – 5 bucuria şi slava adusă lui Hristos este pentru luarea sulului, mai degrabă decât pentru desigilarea lui. Iar 5:12 vorbesc despre primirea autorităţii, întronarea.
// cp 4 şi 5: Dumnezeu e vrednic (4:11), Hristos e vrednic (5:9 – deci e vrednic să stea pe tron – vezi şi 3:21); apoi vine 5:12 – Hristos are autoritatea supremă.
Timpul acestei încoronări pare a fi la Cinzecime, când ucenicii Îl predicau astfel pe Hristos (FA 2:32-36, Fil 2:6-11), iar Apocalipsa 5:6 menţionează trimiterea Duhului Sfânt pe pământ. Deci deşi 4:1 ne spune că vor fi descrise evenimente viitoare, totuşi se întoarce în timp, până la înălţarea lui Hristos.
Întronarea lui Hristos este începutul sfârşitului; întronarea Lui este acum, dar consumarea ei deplină este la sfârşitul istoriei pământului.
Scena judecăţii. Deşi Apocalipsa 4-5 are elemente comune cu Daniel 7, totuşi aici nu avem judecată, ca la Daniel. Căci nu apar termeni referitori la judecată, deşi în restul cărţii apar foarte multe referiri. Prima referire la judecată este în Apocalipsa 6:10, cu întrebarea De ce nu judeci? Sau când vei judeca? Deci Apocalipsa 4-5 nu se referă la jduecată, ci la încoronare. Apoi exclamările bucuriei din 4:11, 5:12-13 nu apar în Daniel 7, în contextul judecăţii – ci alături de celelalte expresii inspirate din Vechiul Testament, apar în contextul încoronării. Este adevărat că regele era şi judecător (1 Regi 3); iar după întronare, sau chiar la întronare începea să facă şi judecata – împotriva oponenţilor, rebelilor (1 Regi 2). Prin Hristos, şi mântuiţii vor împărăţii, căci sunt preoţi şi împăraţi. Aşadar, sigiliile sunt judecăţiile preliminare pe care noul Rege – Isus, le aduce peste rebeli.
Interesant că sigiliile conţin pedepse ca: război, înjunghiere, foamete, ciumă –cam acestea erau vaiurile abătute asupra poporului necredincios faţă de legământ (Ier 15:2-3, Ezechiel 5:12-17). Deci, după încoronare, Hristos judecă pe cei necredincioşi legământului, prin cele 7 peceţi.
Sigiliarea cărţii
Regele nou încoronat, trebuia să-şi facă o copie a legi – un sul (cartea Deuteronom, ce stătea lângă chivot Deut 31:26), pe care să-l studieze toată viaţa şi după care să-şi conducă domnia şi să înveţe poporul (Deut. 17:18-20, vezi şi 1 Sam 10:25, 2 Regi 11:12) – coroana şi legământul scrolul, reprezintă dereptul de a domni. Cine citea din scrol, pe tron domnea în numele lui Dumnezeu, căci tronul era a lui Dumnezeu (1 Cron 29:23, 28:5, împăratul devenind co-domnitor cu Dumnezeu, stând la dreapta Sa Ps 110:1)
Istoria lui Iuda şi Israel ne arată că foarte puţini regi s-au condus după legământ. Motivul căderii împărăţiei lor a fost călcarea legământului (2 Regi 17:7-23); împăraţii de pe tronul lui David ameninţaţi cu robia (Ier 13:13).
Înainte şi în timpul exilului, Dumnezeu anunţă că descoperirea Lui, revelaţia e sigilată. În Isaia 8:16 (aici sigilarea şi legarea paralele cu legea şi mărturia) şi 29:9-14 (intereseant versetul 14, care vorbeşte de lovirea poporului cu semne şi minuni, poporul necredincios, care nu mai înţelege cartea legământului, căci prin neascultare şi-a sigilat-o; prin pedeapsă, Dumnezeu urmăreşte să-i conducă pe aceştia la pocăinţă şi astfel să dezigileze mesajul sigilat, adică să înţeleagă din nou cartea? Atunci pedepsele ce vin din rupere peceţilor înseamnă chemarea lui Dumnezeu la pocăinţă – şi se pare că are rod, căci cartea e desigilată, mesajul e înţeles şi oamenii se mai convertesc), pare să însemne incapacitatea oamenilor de a înţelege voia revelată a lui Dumnezeu. Sigilarea de aici este rezultatul refuzului poporului de a adera la revelaţia lui Dumnezeu dată prin Moise şi prin profeţi. Vezi şi Daniel 12:9, unde sigilare înseamnă ascunderea revelaţiei lui Dumnezeu pentru o perioadă de timp – până la timpul sfârşitului.
În Isus, promisiunea făcută lui David, că va avea veşnic un descendent pe tron (2 Sam 7:12-16), s-a împlinit (FA 2:29-36, Evrei 8:1, 2 Cor. 1:20). În Apocalipsa, Hristos apare ca Fiul escatologic, împăratul veşnic (1:13, 2:18, 14:14, 3:21). Hristos are secera în mână – simbol ceremonial, prin care Hristos este numit conducătorul suprem al universului. De ce Hristos să fie întronat astfel? Ioan se adresează unor buni cunoscători ai Vechiul Testament şi folosind expresiile de aici pentru întronare, demonstrează sub toate aspectele posibile că Isus a primit toată puterea (Matei 28:18).
Evident Hristos nu avea nevoie de scrol, ca să-Şi amintească legea lui Dumnezeu! De ce era nevoie de botezul (ungerea) Lui? Pentru mântuirea noastră (Matei 3:15). Israel, fiul lui Dumnezeu a fost mereu neascultător. Dar Hristos, a fost ascultător, până la moarte şi astfel a reprezentat Fiul desăvârşit, pentru omenire. Linia davidică are acum un moştenitor pentru veşnicie. Sulul înmânat lui Hristos demonstrează că Hristos este rege şi descrie autoritatea şi dreptul Lui de a conduce
Sulul. Înmânarea sului simbolizează instalarea Hristosului înviat pe tronul universului, autoritatea şi dreptul Lui de a domni. Hristos primeşte sulul (taina lui Dumnezeu), astfel devenind conducătorul de drept al pământului. El lucrează acum mântuirea pământenilor, împlineşte planurile divinităţii pentru pământeni.
Atunci sulul reprezintă sau conţine legământul veşnic al lui Dumnezeu – planul de mântuire (actele lui Dumnezeu) în favoarea omenirii. Sulul descrie controversa cosmică, planul pe care Dumnezeu îl are cu universul şi omenirea, ce va fi finalizat la a doua venire.
Sulul este descoperirea lui Dumnezeu a ceva ce anterior a fost acoperit. Apocalipsa 5 spune despre vrednicia rădăcinii lui David, Hristos să descopere taina sulului (ca în Apocalipsa 1:1; cele 7 duhuri apar în ambele pasaje, apoi Hristos dă cartea unui înger – în cp 6 7 îngeri). Conform Apocalipsa 10:7, ce e legat de sulul din cp 5, sulul conţine taina lui Dumnezeu, adică Evanghelia, planul mântuirii, expresie folosită mereu în sens escatologic (Rom. 16:25-26, 1 Cor. 2:6-10, Ef. 3:1-20) – planul de a răscumpăra şi unifica universul pentru veşnicie, desoperit prin predicarea Evangheliei. Dar din această taină mai este ceva de descoperit la a doua venire – căci cele 7 tunete sunt sigilate (Apoc. 10:4.7). Ioan oferă Bisericii ce a primit şi el – aceasta cu siguranţă este necesat Bisericii pentru mântuire.

Comentariu:
Verset 1
a. M-am uitat. Sau „am văzut”, un verb pe care Ioan îl foloseşte de repetate ori pentru a introduce noi scene sau noi simboluri importante
b. O uşă. Aici, după cât se pare, este vorba de uşa de la intrarea în încăperea unde este tronul universului. Vezi prezenta „sfesnicului" (cu cele sapte candele) în v.5.
c. În cer. Nu „către cer”, ca şi cum Ioan privea din afară. Întrucât privind înăuntru el a văzut tronul lui Dumnezeu, înseamnă că e vorba de o uşă care se deschidea în sala tronului universului. Această sală a tronului a fost identificată ca fiind Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc. De la o cercetare a stării bisericii de pe pământ (cap. 1–3) atenţia lui Ioan este acum îndreptată către o imagine simbolică a tronului lui Dumnezeu din cer
d. Glasul cel dintâi. Glasul acesta este fără îndoială cel din cap. 1,10, care a introdus prima viziune, iar acum introduce pe a doua
Evanghelicii spun că e răpirea. Dar nu e aşa, ci sunt viziuni paralele. NU e uşa de la sanctuarul ceresc, ci e uşa deschisă spre cer. În Cer vede...
Verset 2
a. În Duhul. Ioan este luat în viziune pentru a doua oară. Nu putem şti cât timp a trecut între prima viziune şi a doua.
b. Şedea Cineva. Reticenţa respectuoasă de a descrie pe Cârmuitorul universului în termeni care ar putea părea oarecum antropomorfici se vede în faptul că el Îl descrie simplu prin participiul kathemenos, „şezând” („şedea”), fără să arate ce sau cine şedea. El arată numai că pe tron era o prezenţă. O asemenea referire stă în contrast izbitor cu descrierea detaliată a Fiului (cap. 1,13–16); dar Fiul este atât uman cât şi divin şi deci poate fi descris în limbaj omenesc.
Verset 3
a. Curcubeu. Compară cu viziunea lui Ezechiel despre tronul lui Dumnezeu (Ezechiel 1,26–28). Curcubeul acesta reprezintă îmbinarea dreptăţii şi a milei, care Îl caracterizează pe Dumnezeu (compară cu Geneza 9:12-13)
Verset 4
a. Douăzeci şi patru de bătrâni. Scena aceasta aminteşte de LXX, Isaia 24,23. „Domnul… va împărăţi… strălucind de slavă în faţa bătrânilor Lui”. Faptul că bătrânii zugrăviţi aici sunt îmbrăcaţi în haine albe, lucru care poate simboliza dreptatea (Apocalipsa 3,4) şi au pe capete „cununi” (stephanoi, embleme ale biruinţei; cap. 2,10), i-a determinat pe unii să creadă că ei îi reprezintă pe oamenii răscumpăraţi. O altă sugestie este că cei 24 de bătrâni simbolizează Israelul în sensul lui cel mai deplin (vezi Apocalipsa 7,4) – doi bătrâni din fiecare seminţie, unul simbolizând Israelul literal, poporul lui Dumnezeu înainte de cruce, şi celălalt Israelul spiritual, biserica creştină, poporul lui Dumnezeu de la cruce încoace. Astfel, ei pot fi asemănaţi cu cei 12 patriarhi şi cei 12 apostoli. Acest punct de vedere accentuează caracterul simbolic al acestor cifre, în loc de a face din aceşti 24 de bătrâni sfinţi literali aflaţi acum în cer.
Verset 5
a. Şapte lămpi de foc. Sau „şapte lămpi arzânde”. Deşi prezintă asemănări aparente cu cele şapte „sfeşnice” de aur din cap. 1,12, acestea sunt numite mai degrabă „lămpi” (lampades) decât „sfeşnice”, sau „lampadare”. Mai mult decât atât, despre ele se spune clar că reprezintă cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, în timp ce sfeşnicele din cap. 1 reprezintă cele şapte biserici (vezi v. 20). Pe baza acestui simbolism, unii au identificat „uşa” din cap. 4,1 cu cea de la intrarea în prima cameră a sanctuarului ceresc.
Verset 6
a. În mijlocul scaunului de domnie. Probabil ca şi făpturile văzute de Ezechiel (Ezechiel 1,22.26), aceste fiinţe sunt văzute atât sub scaunul de domnie cât şi în jurul lui. Simbolismul de aici este în armonie cu gândirea semitică antică.
b. Pline cu ochi. Vezi Ezechiel 1,18; 10,12. Aceste cuvinte pot fi înţelese ca un simbol al inteligenţei şi al vigilenţei neîntrerupte a făpturilor cereşti. Întrucât simbolul ochilor este luat direct din Ezechiel, este posibil să îl înţelegem aici şi în termenii gândirii ebraice. În Vechiul Testament cuvântul ebraic ayin, „ochi”, este folosit de nouă ori în sensul de „culoare” sau „strălucire” (Proverbe 23,31; Ezechiel 1,4.7.16.22.27; 8,2; 10,9; Daniel 10,6). Asta sugerează că, descriindu-le pe cele patru făpturi ca fiind „pline de ochi”, Ioan poate înţelege că înfăţişarea lor era de o strălucire uimitoare.
Verset 7
a. Ei sunt îngerii conducători de la tronul lui Dumnezeu, ce îi conduc pe ceilalţi îngeri în închinare, în lauda adusă lui Dumnezeu. Ei reprezintă tot ceea ce este nobil, puternic, înţelept şi rapid din creaţia lui Dumnezeu. Au un rol şi în manifestarea mâniei lui Dumnezeu asupra pământului (Apocalipsa 6:1.3.4.7, 15:7). Hendriksen îi descrie pe îngeri ca fiind puternici ca un leu Ps. 103:20, slujind ca un taur Evrei 1:14, inteligenţi ca un om Luca 15:10 şi rapizi ca vulturii Daniel 9:21.
Verset 8
a. Zi şi noaptea. Noaptea majoritatea activităţilor umane încetează, dar nu şi izvorul neîntrerupt de laudă către Dumnezeu, adusă de fiinţele cereşti.
b. Şase aripi. Heruvimii din viziunea lui Ezechiel aveau fiecare câte patru aripi (Ezechiel 1,6; 10,21), în timp ce serafimii văzuţi de Isaia aveau câte şase (Isaia 6,2). Aripile pot reprezenta viteza cu care creaturile cereşti execută misiunea dată de Dumnezeu (comp. Evrei 1:14).
Verset 9
a. Mulţumiri. Făpturile cereşti, ca şi oamenii, Îi aduc mulţumiri lui Dumnezeu, căci El este Cel care le-a dat viaţa. Ele există datorită dorinţei Sale. La urma urmei, Dumnezeu nu le datorează nimic creaturilor Sale, ci ele îi datorează totul Lui
Stefanovic
4:1 uşa care se deschide şi prin care se vede sala tronului, este uşa templului ceresc.
Lucrurile care trebuie să se împlinească după acestea – sunt lucrurile care urmează după cele 7 biserici (deşi Apocalipsa 1:19 vorbeşte de cele două: care sunt şi care vor fi; iar Apocalipsa 4 -5 se întoarce cronologic înaintea perioadei bisericilor – întronarea lui Hristos după învierea Sa).
Cele două uşi – uşa din 3:20 şi cea de aici.
4:2 tronul lui Dumnezeu – adică Dumnezeu conduce. Figura centrală a Apocalipse; în cp 4 apare de 14 ori. Tot ul e legat de tron (pe tron, în jurul tronului, din tron, înaintea tronului, în mijlocul tronului etc). În Apocalipsa tronul Îl reprezintă pe Dumnezeu – o vocea ieşea din tron –adică de la Dumnezeu. 1 Sam. 4:4 vorbeşte de tronul invizibil al lui Dumnezeu, de deasupra chivotului. În Noul Testament apare de 62 de ori – în Apocalipsa 47. Motivul tronului e importat – atât pentru cei din timpul lui Ioan (îngrijoraţi de tronul lui Caesar), cât şi pentru noi azi, ce vedem în tron un vestigiu antic. Tron este cuvântul cheie din cp 4 – de 14 ori apare. Tronul lui Dumnezeu este o realitate – El este mai presus de toate formele de conducere din întreg universul. Ioan aminteşte tronul – nu-l descrie; la fel face cu Cel ce stătea pe tron – foloseşte o comparaţie poetică, cu trei pietre preţioase (pietre ce erau şi în pieptarul mareului preot Ex. 28:17-19. Sunt singurele locuri în Biblie unde cele trei pietre sunt amintite împreună – intenţia lui Ioan e clară – evocă templul.
Cel ce stă pe tron. Dumnezeu nu e descris – dar este privit ca fiind înconjurat de lumină (pietrele preţioase) – în armonie cu descrierea lui Pavel 1 Tim 6:16, sau Psalmi 104:2. De ce Ioan nu-L descrie? Foloseşte antropomorfisme: mâna dreaptă, faţa, Ce ce stă pe tron... Ioan are aici în vedere tronul – elementul central, cu care a pornit din 3:21. De aceea tronul e descris. Până la 7, când Apocalipsa prezintă oamenii biruitori la tron, Ioan desfăşoară modalitatea în care Hristos a preluat tronul şi cum omaenii au fost biruitori.
Imaginea centrală a tronului pe care stă Dumnezeu poate avea şi alte seminficaţii. Ioan scrie când tronul Romei credea că are putere absolută (Apocalipsa 2:13). Mai târziu întâlnim tronul diavolului (13:2, 16:10) – tronul lui Dumnezeu este în opoziţie cu cele două, este tronul veritabil. În imaginea Vechiul Testament, tronul lui Dumnezeu este locul ultim, ultima speranţă la care poate apela cel în nevoie, cel năpăstuit, cel nedreptăţit etc. Ps 9:4-5, Iov 23:3 – tronul lui Dumnezeu este temelia de nezdruncinat a încrederii oamenilor în Dumnezeu. Apocalipsa Îl prezintă pe Dumnezeu care stă pe tron, adică El controlează toate lucrurile, indiferent cu s-ar prezenta ele (fiare, războaie, nedreptate)....
4:3 Crucubeu. Aminteşte de harul promis la pototp, ce face suportabilă sfinţenia tronului.
4:4 Cei 24 de bătrâni: sunt enigmatici, căci Ioan nu spune cine sunt. Ei apar mereu lângă tron, îmbrăcaţi în alb, se închină lui Dumnezeu, aduc lui Dumnezeu rugăciunile sfinţilor (Apocalipsa 5:8), în două ocazii îi explică lui Ioan ce se întâmplă în viziune. Stefanovic ne spune că unii îi văd ca fiinţe cereşti, ca îngeri mai degrabă, căci ei sunt în cer şi nu pe pământ. Totuşi: se pare că seamănă mai mult cu nişte răscumpăraţi decât cu nişte îngeri – îngerii stau în prezenţa lui Dumnezeu, niciodată pe tron, niciodată nu sunt numiţi bătrâni. Cei 24 poartă haine albe, coroane (stefanoi) ca cei credincioşi ai lui Dumnezeu (Apocalipsa 3:4-5, 2:10 etc). 24 în Apocalipsa înseamnă 12 plus 12 – porţile şi temeliile noului Ierusalim sunt numite după cei 12 patriarhi şi cei 12 apostoli. 144.000 construiţi după acelaşi model; în Vechiul Testament avem 24 cete preoţeşti (1 Cronici 24:5 – căpeteniile lui Dumnezeu) – ei aduc rugăciunile sfinţilor înaintea lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă slujire preoţească (Apocalipsa 5:8). Deci cei 24 reprezintă biserica mântuită a lui Dumnezeu, din Vechiul Testament şi din Noul Testament. (Matei 27:51-53, Ef 4:8, tradus ca El a luat robiei o căpetenie a captivilor, vezi NIV, a luat robi în alaiul Lui şi a dat daruri oamenilor). Au părul alb ca Judecătorul tronului (1:14) şi stau pe scaune de domnie – aceasta arată că sunt ca El, egali în calitatea lor de judecători. Îi reprezintă pe biruitorii din Laodicea – 3:21, cărora li s-a promis că vor sta pe scaune de domnie, ca să-L ajute să judece. Doar în cp 20 sunt prezentaţi ca judecând. Pâna atunci aduc laudă lui Dumnezeu (4:9-11), transmit rugăciunile sfinţilor (5:8), unul îi spune lui Ioan cine este rămăşiţa finală (7:13.14). Ei sunt preoţi şi judecători – obicei încă din timpul lui Moise (Deut. 17:9, Ier 18:18). 24 este simbolic: de două ori 12, numărul legământului (4 numărul pământului, înmulţit cu 3, numărul lui Dumnezeu); 12 apostoli şi 12 seminţii – reprezintă poporul lui Dumnezeu 21:12.14. Evocă şi templul de la Ierusalim cu cele 24 cete preoţeşti. Liderul grupului preoţesc, este numit de Mishna bătrân. Şi cântăreţii aparţin celor 24 de cete (1 Cronici 25:1-31). Ei cântă ca şi cei 24 de bătrâni (5:8). Deci activitatea celor 24 de bătrâni este doar să-L laude pe Dumnezeu – fapt bine reflectat în activitatea de la Templu.
Identificarea cea mai probabila: sfintii care au inviat odata cu Iisus (Mat.27:52-53, Ps.68:11, Ev 1:9). De la Abel pâna la Ioan Botezatorul.
Ei şi făturile vi fac lucrare de preoţi – aduc rugăciuni cu potire. Ei Îl asistă pe Hristos în lucrarea Sa.
4:5 Fulgere, glasuri, tunete. Precursor al haosului istoric ce vine şi al mâniei lui Dumnezeu. Dar curcubeul ne dă asigurarea că judcata lui Dumnezeu e dreaptă, făcută din milă şi dragoste, ce cuprinde întreg universul – cer şi pământ (aşa cum curcubeul cuprinde).
Aceste fenomene, în Vechiul Testament, însoţeau prezenţa lui Dumnezeu – vezi Exod 19:16
Cele 7 duhuri. Aluzie la Duhul Sfânt, mai înainte ca Dumnezeu să fie prezenta ca şi Creator, peste marea de sticlă – imaginea din Geneza 1 refăcută. Duhul Sfânt în plinătatea lucări Sale. Doxologia celor 4 fături vii (heruvimi-serafimi) sarbatoreste, înca înainte de realizare, triumful final al cauzei lui Dumnezeu pe pamânt (Ap. 4:8, Îs. 6:3, Apoc 18:1, Ez 43:2-3, Rom 9:28, Is 11:9, Hab 2:14). In viziunea aceasta, Dumnezeu este slavit ca fiind Cel Sfânt, Cel fara început si fara sfârsit. Cei 24 de prezbiteri, prosternati înaintea tronului Lui, îl adora ca fiind Creatorul si sustinatorul universului creat. Tema creatiei apare atât de pregnanta în Apocalipsa, încât nici un cititor al Bibliei nu se poate îndoi de adevarata identitate a „zilei Domnului" din cap. 1:10 si a sigiliului (semnului) lui Dumnezeu implicat în conflictul final cu privire la adevarata închinare.
4:6 Marea de sticlă. Dumnezeu apare ca un Dumnezeu Creator – peste apă, la fel ca în Geneza, unde este reprezentat ca fiind biruitor peste apă, simbolul goliciunii şi întunericului. (vezi Ps 104:3) Marea de sticlă, ca cristalul amplifică şi preia strălucirea pietrelor scumpe de la tron, creând în faţa celui ce vede un tablou de strălucire magnifică, ce dă un sens înalt şi de nedescris pentru transcendenţa şi maiestatea divină (Apocalipsa 15:2).
Cele 4 făpturi vii – inspiraţie din Ezechiel 1:6-10, 10:14. Aici sunt numiţi heruvimi (cu 4 feţe şi ochi peste tot). Isaia îi descrie pe serafimi cu 6 aripi şi spun sfânt, sfânt, sfânt mereu (Isaia 6:2-3). Ei sunt îngerii conducători de la tronul lui Dumnezeu, ce îi conduc pe ceilalţi îngeri în închinare, în lauda adusă lui Dumnezeu. Ei reprezintă tot ceea ce este nobil, puternic, înţelept şi rapid din creaţia lui Dumnezeu. Au un rol şi în manifestarea mâniei lui Dumnezeu asupra pământului (Apocalipsa 6:1.3.4.7, 15:7). Hendriksen îi descrie pe îngeri ca fiind puternici ca un leu Ps. 103:20, slujind ca un taur Evrei 1:14, inteligenţi ca un om Luca 15:10 şi rapizi ca vulturii Daniel 9:21. Cele 4 fături vii sunt descrise prin simbolurile mării: 4 este numărul pământului (4 puncte cardinale, 4 colţuri ale pământului, dimensiunea pământului; Daniel vorbeşte de 4 vânturi ale cerului pentru descrierea pământului Daniel 7:2, şi prezintă istoria pământului în simbolism de 4 – Daniel 2.7)
Midrash-ul spune că: vulturul e cea mai puternică pasăre; taurul cel mai puternic animal domestic; leul cel mai puternic între animale sălbatice; omul cel mai puternic peste toate vietăţile. Cele 4 făpturi vii reprezintă totalitatea creaţiei, pe când cei 24 de bătrâni pe oameni, în special. Creaţia şi tronul sunt strâns legate în Apocalipsa: Dumnezeu este Creatorul! Mesajul puternic, central.
Imaginea lui Dumnezeu pe tron, înconjurat de îngeri şi oameni este inspirată din obiceiul împăratului roman, înconjurat de prieteni şi consilieri. Fiinţele adunate la tronul lui Dumnezeu nu sunt acolo pentru a face judecata, aşa cum erau cei adunaţi la tronul împăratului, ci pentru a participa la festivitate deosebită: încoronarea lui Hristos. La ea participă Dumnezeu, îngerii şi reprezentaţii oamenilor răscumpăraţi, cei 24 de bătrâni (aşa că legatura cu Matei 27:52-53 este foarte puternică şi logică).
Apocalipsa 4 este capitolul tronului: de 14 ori se aminteşte cuvântul tron. Cel ce stă pe tron – simbolizează dreptul de a conduce. Niciodată Ioan nu încearcă să-L descrie pe Dumnezeu cu trăsături omeneşti. Doar Îl numeşte ca fiind Cel ce stă pe tron şi a cărui strălucire seamănă cu nişte pietre preţioase.
Cele patru fapturi vii. Simbolul îngerilor acoperitori care sunt strajerii tronului lui Dumnezeu. Comparati cu Ez 10:20, Ez 1:5-14, Is 6:1-2. Observati deosebirile. In mod evident, sunt viziuni diferite ale aceleiasi realitati invizibile. Realitatea nu imaginea exacta a viziunii. Limbajul viziunii este simbolic. Nu exista fiinte inteligente create altfel decât „dupa chipul lui Dumnezeu" (Gen. 1:25-26). Viziunea cereasca ni le prezinta într-o imagine simbolica, într-un limbaj cunoscut în antichitate. Chivotul-tron din Sfânta Sfintelor era „aparat" de doi (mai târziu patru) heruvimi de aur, ca si poarta paradisului din Eden, si era purtat de patru preoti. Tronurile regale, la fenicieni, erau sustinute de imagini artizanale ale unor fiinte mitologice numite kerub (identic cu termenul ebraic pentru heruvim!). La asiro-babilonieni, anumite fiinte din mitologia lor erau reprezentate prin tauri înaripati cu chip de om sau combinatie de leu, om si vultur. Acelasi limbaj mitologic este reprezentat de sfinxul egiptean. In mitologia greaca, strajerul zeilor (Argus) este o fiinta fantastica cu o suta de ochi simbolul vigilentei. Nu este greu sa vedem ca, prezentând aceasta imagine, Dumnezeu a vorbit oamenilo intr-un limbaj omenesc cunoscut de ei. Asemenea chivotului din Sanctuar, tronul lui Dumnezeu este descris ca fiind mobil si portabil (1 Cr. 28:18). Heruvimii si serafimii nu trebuie întelesi ca fiinte de natura diferita (prin numarul aripilor, al ochilor, sau prin înfatisare), ci sunt descrieri diferite ale „spiritelor slujitoare" ale lui Dumnezeu în favoarea oamenilor, numite, de regula, îngeri (soli) Ev 1:14)… ele sase aripi sunt doua care simbolizeza zborul, rapiditatea împlinirii misiunii; si patru care simbolizeaza manifestarea respectului în închinare (Is.6:2
Sunt tot oameni
4:8 Sfânt, sfânt, sfânt. Cântecul celor 4 fături face aluzie la creaţie. 3 ori sfânt // cu Cel ce era, care este, care vine – cele trei componente istorico-temporale: trecut, prezent, viitor. (similar cu Isaia 6:1-3).
4:9 - 11 De fiecare dată când cele 4 fături Îl înalţă pe Dumnezeu, cei 24 de bătrâni se închină şi îşi aruncă coroanele biruitorilor la picioarele lui Dumnezeu. Coroanele aruncate în faţa lui Dumnezeu în închinare, arată cine este adevăratul Dumnezeu – în vremea aceea, Dominţian era numit Domn şi (Dumne)Zeu şi regii îşi aruncau (prezentau) coroanele în faţa lui (a împăraţilor romani). Dar singurul care poate primi închinarea e Dumnezeu cerului, Creatorul (4:11).
Tot pasajul – toate creaturile Îl luadă pe Dumnezeu, căci El este Creatorul. Dumnezeu este judecător şi rege pentru că este Creator. Dacă e Creator, are dreptul să primească închinare, căci nu e creat de nimeni (idolatria este să te închini la ceva creat).
4:11 Eşti vrednic // cu 5:2 Cine este vrednic? Anticipează această întrebare este în legătură cu Scrolul sigilat din mâna Tatălui.

Apocalipsa capitolul 3

Apocalipsa 3
Sardesul este ilustraţia vie a contrastului dintre gloria trecutului şi mizeria prezentului. Istoria ei anunţă decăderea. Cu 5 secole în urmă, Sadesul era un oraş strălucitor, bogat. A fost capitala Imperiului Lidian, prima cetate în care s-a bătu monedă. A fost cuerită de Cir (560-546 îHr); datorită stării de sănătate, împăratul Croesus nu a pregătit războiul – aşa că atunci când perşi au venit împotriva Sardesului, au găsit porţile deschise şi nepăzite... a fost uşor pentru ei să cucerească Sardesul, unde nimeni nu veghea...
Tragedia istoriei oraşului inspiră versetul 3 ... Aminteşte-ţi
1. Verset
a. Sardes. Prima cetate importantă de pe drumul principal din sudul Tiatirei. Ca şi Tiatira, Sardesul se bucura de o poziţie geografică favorabilă pentru comerţ. Strabo, geograf din antichitate, vorbeşte despre Sardes ca fiind „o cetate mare”, deşi în vremea lui Ioan ea nu rivaliza în importanţă nici cu Efesul, nici cu Pergamul. Însemnătatea numelui este nesigură; totuşi, unii sugerează sensul de „cântec de bucurie”, „ceea ce rămâne”, sau „ceva nou”
b. Numele. Aici, cu sensul de „reputaţie”. Ipocrizia a caracterizat biserica aceasta, care nu era ceea ce pretindea a fi.
c. Eşti mort. Aceste cuvinte triste sunt începutul unei solii care constă în cea mai mare parte în mustrare. Păcatul ipocriziei a atras învinuirile cele mai aspre ale lui Isus împotriva conducătorilor din vremea Sa (vezi Matei 23,13–33). Acum, glorificat, Hristos mustră foarte direct biserica ipocrită din Sardes. În loc de a fi adusă „la viaţă” şi a trăi împreună cu Hristos (vezi Efeseni 2,5; Coloseni 2,13; Galateni 2,20), aşa cum pretindea că este, această biserică era de fapt „moartă” (compară cu 2 Timotei 3,5). Aplicată la perioada reprezentată de Sardes, această solie trebuie privită în contextul bisericii care se îndrepta spre sfârşitul Reformei, iar perioada poate fi datată între 1517 şi 1755.
d. 7 stele. Introducerea ca la Efes. Sardes, ca şi Efes, este biserica ce mai are ceva (pe lângă mustrări, mai are ceva – Apocalipsa 2:6// 3:4). Amândouă bisericile primesc promisiunea vieţii veşnice: pomul vieţii (2:7) şi cartea vieţii (3:5) şi amândouă participă la banchetul celest – a mânca din pomul vieţii (2:7) şi purtarea hainelor albe (3:4-5), ceea ce evocă sărbotorirea (Ecl. 9:8).
2. Verset
a. Veghează şi întăreşte ce rămâne: a trăi, dar a fi mort, în Biblie înseamnă a trăi fizic, dar a fi mort spiritual, adică a fi păcătos, a trăi în păcat (Efeseni 2:1.5; Rom. 6:13, 1 Tim. 5:6, 2 Tim. 3:5, Luca 15:24). Totuşi este speranţă pentru această biserică: să vegheze. Hristos nu aşteaptă pe toţi cei din Sardes să se pocăiască şi doar după aceea să revină – ci El le spune, că va veni şi cei ce nu se vor pocăi vor fi luaţi prin surprindere – vezi 1 Tes 5:4 O biserică ce nu veghează, îşi încetează raţiunea de a exista.
3. Verset
a. Adu-ţi aminte. Cei ce nuş iamintesc istoria, sunt condamnaţi să o repete (protestanţi ce repetă istoria medievală).
b. Ai primit. Forma verbului din greacă sugerează că biserica din Sardes nu doar că primise adevărul, ci şi că îl avea încă – acesta nu se pierduse cu totul. Faptul că încă mai era speranţă este indicat de imperativul „ţine”, care în greacă are sensul de „a ţine în continuare”. Unii creştini din Sardes nu căzuseră, fapt afirmat clar în v. 4.
c. Hoţ. Compară cu Matei 24,43 şi cu 1 Tes. 5:4, unde este vorba de a doua venire a lui Hristos. Aici avertizarea ar putea include nu doar a doua venire în sine, ci şi o cercetare divină mult mai apropiată (compară cu Apocalipsa 2,5). Cine nu veghează, va fi surprins de venirea surprinzătoare a lui Hristos.
d. Pentru că nu primeşti solia revenirii lui Hristos, va fi surprinsă de revenirea lui Hristos, pentru că ei cred că Isus vine după mileniu.
e. Tragedia istoriei oraşului, inspiră acest verset. Scrisoare îndeamnă biserica să revină la credinţa autentică şi adevărată a trecutului.
4. Verset
a. Câteva nume. Câţiva au rămas credincioşi începuturilor. O rămăşiţă. De-a lungul istoriei Bibliei, întâlnim astfel de oameni, minoritari, care-L urmează pe Dumnezeu, dar datorită cărora Dumnezeu îşi menţine legământul cu poporul Său, recunoscând mereu rămăşiţa supravieţuitoare.
b. Mânjit hainele. O vorbire figurată pentru mânjirea spirituală, în care căzuseră cei mai mulţi din biserica Sardes
c. În alb. În contrast cu cei care au decãzut moral, mânjindu-şi astfel „hainele”, cei care au rãmas credincioşi sunt vrednici de a fi îmbrãcaţi „în alb”. Cã lucrul acesta este un semn al curãţiei lor este indicat atât de urmãtoarea remarcã, „fiindcã sunt vrednici”, cât şi de folosirea aceluiaşi simbol în cap. 7,13.14. Pasajul acesta din urmã lãmureşte faptul cã aceastã neprihãnire nu este a lor, ci este rezultatul spãlãrii hainelor şi al albirii acestora în sângele Mielului. Ei au primit neprihãnirea lui Hristos. Despre hainele albe se spune şi cã sunt purtate de locuitorii cerului (vezi Daniel 7,9; Apocalipsa 4,4; 6,11; 19,14), şi astfel, pentru sfinţi, ele sunt un simbol al trupului „duhovnicesc”.
d. Dacă Sardes e biserica protestantă, atunci nu îi ajunge faptul că are doctirna neprihănirea prin credinţă, ci trebuie să aibă şi sfinţirea. Dar doar unii primesc – ei vor fi îmbrăcaţi în alb.
5. Verset
a. Şterge. Verbul cu sens figurat, „nu voi şterge”, îl asigură pe păcătosul pocăit că păcatele sale au fost iertate şi îl avertizează pe cel nepocăit că numele său va fi şters din cartea vieţii. Identitatea sa ca persoană va înceta să mai existe; nu i se va mai găsi loc printre fiinţele create.
b. Înaintea îngerilor Lui. „Scopul mai larg şi mai profund” al planului de mântuire este acela de „a apăra caracterul lui Dumnezeu înaintea universului” (PP 68; compară cu DA 19). Atunci când, în rolul Său de Mijlocitor şi Mare Preot, Hristos prezintă poporul Său răscumpărat înaintea tronului lui Dumnezeu, prin aceasta El aduce înaintea oştirilor îngereşti o mărturie convingătoare a faptului că toate căile lui Dumnezeu sunt drepte şi adevărate. Ei vor vedea neprihănirea lui Dumnezeu dovedită, atât în „lucrarea Lui ciudată” (Isaia 28,21), de a-i distruge pe cei care nu se pocăiesc, cât şi în cea de a-i ierta pe păcătoşii care acceptă prin credinţă harul Său mântuitor. Fără mijlocirea lui Hristos ca Mare Preot, pentru fiinţele inteligente din univers astfel de fapte misterioase ale lui Dumnezeu ar putea părea drept arbitrare şi nejustificate.
c. Lui Sardes i se vesteşte solia revenirii lui Hristos, dar o respinge. I se vesteşte solia sfinţirii, nu doar a îndreptăţirii, dar nu îi prea place, căci doar unii vor îmbrăca hainele albe; i se vesteşte solia judecăţii – nume scrise, sau şterse din carte. Este biserica ce primeşte predicarea celor 3 îngeri.
Imperativele: veghează (trezelte-te)!, întăreşte, aminteşte-ţi, ţine, pocăieşte-te – vor să-i trzească pe oameni, care ca şi istoricul Sardes s-au retras şi au adormit în bogăţie şi confort.
Sardes nu este Biserica Protestantă – Biserica Protestantă studia Biblia, nu era moartă, ci vie, lucrătoare. Biserica protestantă apare la scurtarea zilelor. Sardesul nu e biserica lui Luther, ci biserica ce a respins solia adventă. Filadalfia e biserica ce predică solia adventă, iar Laodicea este biserica ce vede sfârşitul. Biserica protestantă, la începutul ei, Biserica lui Luther este în Tiatira, biserica celor 1260 de zile.

Stefanovic: Sardes
Sardes are o istorie bogată – a fost capitala Imperiului Lidian; aici a fost pentru prima dată bătută moneda. În vremea lui Ioan Sardesul trăia în nostalgia gloriei lui trecute – acum nu mai avea aceeaşi importanţă ca odinioară. (îţi merge numele că trăieşti).
Zeitatea ptron – Cybele sau corespondentul ei grec Artemis, care se credea că are puterea spcială de a reda viaţa celor morţi.
Sardes este biserica protestantă – ce reprezintă întoarcerea la sursa creştinismului (de aceea seamănă cu Efesul) – adică redescoperirea mesajului Bibliei. Protestantismul a pus Biblia în mâna omului, în limba sa, demolând zidul consturit de preoţi şi bisericile istorice; a încurajat studiul limiblor originale şi a început editarea dicţionarelor etc... pentru studierea Bibliei. Dar repede, dinamismul a fost înlocuit de dogmatism. Cercetarea s-a blocat în obiceiuri şi tradiţii.. grija pentru păstrarea doctrinei descoeprite, l-a împiedicat pe credincios să insiste pentru o relaţie personală cu Dumnezeu. Intoleranţa a izbucnit în biserică: inchiziţia a apărut şi aici. [Calvin l-a condamnat la moarte pe Michael Servetus 1511-1553, Luther tuna împotriva catolicilor, evreilor şi orcine nu vroia să îi accepte autoritatea]. Acum, Europa cunoştea două instituţii religoase puternice: catolicismul şi pretestantismul, care purtau războaie sângeroase între ele. Uitând sursa adevărului, protestanţii au căzut în aceeaşi greşeală pe care o criticau la biserica medievală (cine e mai corect: protestantismul sau catolicismul în Irlanda? Bombele cui sunt mai sfinte? Acţiunile cui sunt mai creştine? Catolicii care omoară protestanţi sau protestanţii care ucid catolici?).
3:2 veghează – Sardesul era pe un deal şi se credea că poziţia oferă protecţie naturală. În două rânduri Sardesul a fost cucerit – 549 îHr de Cir şi în 218 îHr. de Antioh – şi în ambele ocazii cucerirea a fost noaptea, în timp ce gărzile nu vegheau.
3:1 Sardesul este o biserică pe moarte, spiritual; ce poate să o trezească? Doar Duhul Sfânt – adică Cele 7 duhuri.
3:1-2 a trăi, dar a fi mort, în Biblie înseamnă a trăi fizic, dar a fi mort spiritual, adică a fi păcătos, a trăi în păcat (Efeseni 2:1.5; Rom. 6:13, 1 Tim. 5:6, 2 Tim. 3:5, Luca 15:24).
Totuşi este speranţă pentru această biserică: să vegheze.
Hristos nu aşteaptă pe toţi cei din Sardes să se pocăiască şi doar după aceea să revină – ci El le spune, că va veni şi cei ce nu se vor pocăi vor fi luaţi prin surprindere – vezi 1 Tes 5:4
Celor credincioşi din Sardes, Hristos le promite că le va scrie numele în cartea vieţii, deci vor avea un nume real scris într-un loc real, în contrast cu numele pe care doar îl purtau cei ce au apostaziat (ai un nume că trăieşti dar... ).
O biserică poate să aibă un nume mare şi reputaţia unor fapte strălucitoare şi totuşi să fie letargică şi moartă spiritual. Faptul că a fost credincioasă lui Dumnezeu cândva în trecut asta nu înseamnă că va rămâne credincioasă. Experienţa trecută trebuie amintită şi aplicată în prezent, prin veghere.


Filadelfia
Este biserica ce începe la 1844: cheia lui David, este autoritatea lui Isus Hristos, Împăratul, care va lua curând împărăţia. Este solia revenirii în slavă a lui Isus.
7. Verset
a. Filadelfia. Un cuvânt care înseamnă „iubire frăţească”. Cetatea aceasta a fost fondată înainte de 138 î.d.Hr. şi a fost numită de către Attalus al II-lea (Philadephus) din Pergam în cinstea loialităţii lui faţă de fratele său mai mare, Eumenes al II-lea, care îl precedase la tron. Fondată de coloniştii greci, cu intenţia de a populariza civilizaţia greacă spre Asia. După un cutremur distrugător în anul 17 d.Hr., ea a fost rezidită de către împăratul roman Tiberiu, dar a rămas relativ mică, adoptând numele de NeoCezarea, apoi de Flavia, după Flavius Vespasian (69-79).
Istoria oraşului ilustrează profeţia. Coloniştii au fondat biserica Filadelfia – reprezintă biserica înfiinţată de colonişti în Africa, în America (sfârşitul sec XVIII – înc. XIX). O reînnoire a vitalităţii bisericii primare – vs 8.
În ce priveşte aplicaţia istorică, solia către Filadelfia poate fi considerată potrivită pentru diferite mişcări din cadrul protestantismului de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, al căror obiectiv era acela de a face din religie o chestiune vitală, personală. Într-un sens special, marile mişcări evanghelice şi adventiste din Europa şi America de Nord au readus un spirit al iubirii frăţeşti, punând accentul pe o evlavie practică, în contrast cu o religie a formelor. Reînvierea credinţei în harul mântuitor al lui Hristos şi iminenţa revenirii Sale au avut drept rezultat naşterea unui profund spirit al comuniunii creştine, pe care biserica nu-l mai experimentase de la începutul Reformei.
b. Cel Sfânt, cel Adevărat... Isus este Cel Adevărat, ca esenţă, este Dumnezeu Adevărat
8. Verset
a. O uşă deschisă. În versetul precedent se spune despre Hristos că are „cheia lui David”. Versetul 8 poate sugera ideea că ajutat de această „cheie”, El deschide acum înaintea bisericii Filadelfia o „uşă” de prilejuri nelimitate pentru a birui păcatul şi pentru a da mărturie cu privire la adevărurile mântuitoare ale Evangheliei. Pentru un alt loc în care „uşa” este un simbol al ocaziilor favorabile, vezi Faptele Apostolilor 14,27; 1 Corinteni 16,9; 2 Corinteni 2,12; Coloseni 4,3. Uşa sanctuarului, Sfânta Sfintelor.
b. Puţină putere. Nu este clar dacă Hristos mustră aici biserica Filadelfia pentru faptul că are atât de puţină putere sau dacă o laudă pentru că are ceva putere. Biserica din Sardes, cu excepţia câtorva „nume”, era cu totul moartă, şi s-ar putea ca acea „puţină putere” a Filadelfiei să însemne o situaţie mai încurajatoare decât cea din Sardes. Faptul că sintagma „puţină putere” este în strânsă legătură cu aprecierea păstrării Cuvântului lui Hristos şi netăgăduirea Numelui Său tinde să confirme această concluzie. De asemenea, „uşa deschisă” poate fi considerată ca o invitaţie de a trece la o experienţă care să aducă şi mai multă putere. Biserica din vechea Filadelfia nu era în nici un caz mare sau cu influenţă, ci pură şi credincioasă
9. Verset
a. Să vină să se închine. Succesiunea verbelor „să vină”, „să se închine”, „să ştie” pare să implice mai mult decât faptul că cei din vechea Filadelfie aveau în cele din urmă să triumfe în mod public faţă de duşmanii lor iudei. Pentru creştini, să se bucure, asemeni unor cuceritori păgâni, de perspectiva ca acuzatorii lor să stea în final întinşi la picioarele lor, nu prea reflectă spiritul adevăratului creştinism. Aceste cuvinte se referă mai degrabă la convertirea unor evrei din Filadelfia (compară cu 1 Corinteni 14,24.25), care aveau să înveţe despre iubirea lui Dumnezeu, din experienţă personală. O asemenea creştere a numărului membrilor poate fi un rezultat al „uşii deschise” din Apocalipsa 3,8 şi al credincioşiei bisericii faţă de „Cuvântul” lui Hristos. O astfel de credincioşie i-a convins chiar şi pe persecutori.... Versetul acesta a fost aplicat şi împotrivitorilor faţă de adevăr, mai ales atunci când împrejurările îi vor constrânge, deşi nepocăiţi, să recunoască că cei care au rămas credincioşi adevărului sunt într-adevăr poporul lui Dumnezeu. Nu există nimic care să împiedice posibilitatea ca acest verset să-i includă atât pe împotrivitorii pocăiţi cât şi pe cei nepocăiţi, prima grupă aducând această închinare în sinceritate, iar cealaltă numai pentru că circumstanţele îi forţează să facă asta. Este reînviorarea care vine d ela Dumnezeu!
10. Verset
a. Ceasul încercãrii. Nu este vorba despre o perioadã de timp specificã, nici literalã nici profeticã, ci despre o „vreme”, sau un „timp”. Aici cuvântul „ceas” este folosit în acelaşi sens ca în cap. 3,3. În lumina referinţelor repetate ale Apocalipsei cu privire la iminenţa revenirii lui Hristos, „ceasul încercãrii” se referã cu siguranţã la cei nelegiuiţi, peste care vor fi veni pedepsele lui Dumnezeu. mesajul este că Hristos îşi va păzi poporul în timpul încercării – nu îl va răpi, să nu vadă încercarea (Ioan 17:15, Dan 12:1).
b. Ai păzit.. te voi păzi. Vedem reciprocitatea legământului lui Dumnezeu; aşa anunţau profeţii Ier. 7:23, Cântarea C. 2:16, 6:3, 7:10.11. Reciprocitatea dragostei este normală la Filadelfia – dragoste frăţească.
c. Este decretul duminical...
11. Verset
Filadelfia are lumina Bibliei de la Sardes – păzeşte Cuvântul (vs 8) – dar e într-o condiţie mai bună decât Sardes – la care doar rămăşiţa păstra Cuvântul. Ceea ce rămăşiţa din Sardis visa, cei din Filadelfia pot trăi. Venirea lui Isus este surprinzătoare pentru cei ce nu veghează din Sardes (vs. 3), dar la Filadelfia, anunţarea venirii este pozitivă (vs.11)
12. Verset
a. Un stâlp în Templul. Un „stâlp” metaforic ar fi o parte din „templul” metaforic. În Noul Testament cuvântul tradus „templu” (naos) se referă în general la partea interioară a sanctuarului, conţinând Locul Sfânt şi Locul Prea Sfânt, nu la întregul complex al clădirilor ce alcătuiau templul din vechime. Ca atare, această făgăduinţă ar însemna că cel biruitor va ocupa un loc permanent, important, chiar în prezenţa lui Dumnezeu. Pentru cuvântul „stâlp” folosit simbolic, vezi comentariul de la Galateni 2,9; 1 Timotei 3,15. Celui ce va birui... stâlp. Promisiunea are conotaţii veşnice. Tradiţia evreiească ridica un stâlp în memoria celui care a murit, şi astfel el rămânea în amintirea familiei. Astfel de stâlpi au fost descoperiţi în sinagogile de la Capernaum... decisimbolul este al permanetizării, al veşniciei. Acest lucru este posibil numai după sigilare. Este o biserică ce ştie despre judecata de cercetare, care are întreita solie îngerească. Nu vei mai ieşi niciodată afară, căci vei fi sigilat. Ei au toată învăţătura... adică generaţia de la 1844.
b. Nu va mai ieşi afară. Adică va rămâne permanent acolo. Aşadar „a ieşi … afară” simbolizează a pleca din prezenţa lui Dumnezeu, în mod deliberat, aşa cum a făcut Lucifer (PP 37). O astfel de făgăduinţă poate fi dată numai celor ce biruiesc mereu. În această viaţă există şi posibilitatea de a „ieşi afară”, dar în viaţa viitoare nimeni nu va mai alege să iasă
c. Numele Dumnezeului Meu. Aici se continuă simbolul introdus de cuvântul „stâlp”, deci şi aceste cuvinte trebuie luate simbolic. Aşa cum „un nume” implică personalitate şi caracter, aici este făgăduit faptul că cei celor ce vor birui le va fi imprimat pentru totdeauna caracterul lui Dumnezeu; chipul Creatorului va fi pe deplin refăcut în ei. Prin acest simbol se poate înţelege şi faptul că sfinţii biruitori vor fi deplin ai lui Dumnezeu, aşa cum atestă Numele Său, sau semnul Său de proprietate, pus astfel asupra lor. Simbolul implică divinitatea – după cum în istorie, împăraţii romani, binefăcătorii, au renumit oraşul după numele lor, tot aşa biruitorii din Filadelfia vor primi numele binefăcătorului lor. Acest lucru modifică afectează personalitatea şi identitatea credinciosului pentru totdeauna – acesta, neprihănitul pentru totdeauna e identificat cu Templul şi cu Dumnezeu.
d. Numele cetăţii. Stâlpul va avea inscripţionat pe el nu doar numele lui Dumnezeu, ci şi numele noului Ierusalim. Acest lucru poate semnifica faptul că cel biruitor va fi cetăţean al noului Ierusalim şi că va avea dreptul să locuiască acolo (cap. 22,14).
e. Numele Meu cel nou. Al treilea nume scris pe stâlpul simbolic este cel al lui Hristos Însuşi. Primirea de cãtre cel biruitor a caracterului divin, reprezentatã de nume este mijlocitã de Hristos. Doar în virtutea faptului cã Dumnezeu a devenit om prin Isus Hristos, mai poate fi omul refãcut dupã chipul şi asemãnarea lui Dumnezeu. Acest lucru se realizeazã prin darul vieţii şi al caracterului lui Hristos oferit credinciosului (vezi Galateni 2,20; DA 388). A primi numele lui Hristos înseamnã de asemenea a confirma dreptul Sãu de proprietate
f. Numai păstrează ceea ce ai – oare a păstrat Filadelfia ceea ce a primit?
Este biserica preocupată de revnirea lui Hristos. Nu este altă perioadă în istoria bisericii creştine, în care această preocupare să fi fost mai generalizată şi mai puternică, ca la sf. Sec XVIII, inceputul sec XIX, în SUA (John MaMaster, istoric al vremeii, spunea că aproape 1 milion din cele 17 de locuitori ai USA erau implicaţi în aceste mişcări, ale aşteptării revenirii la 1844); Germania, Scandinavia, Franţa, Elveţia, Olanda, America de Sud... Interesant că aceeaşi speranţă i-a cuprins şi pe evrei şi musulmani: evreii europeni aşteptau venirea lui Mesia în jurul anului 5603 (1843/1844), iar musulmanii Baha, spuneu că uşa se va deschide pentru imanul secret (bab) în 1260 al calendarului lor (1843/1844). Marxismul, ce promitea o nouă lume, tot acum s-a născut. Aşa înţelegem uşa deschisă (vs 8) pe care nimeni nu o poate închide – legată de uşa din 4:1: este o uşă a speranţei, a aşteptării, un timp al pregătirii pentru mântuirea care stă să vină.

Stefanovic: Filadelfia
Filadelfia, oraş tânăr, a fost gândit ca centru de răspândire a culturii greceşti în Lidia şi Frigia. Tocmai de aceea se vorbeşte că şi biserica de aici are o uşă deschisă, pentru a promova Evanghelia (după cum cultura grecească era promovată între barbari tot de aici, din această poartă a estului) – oraşul era în drumul poştei imperiale.
Hristos este Cel ce are toată autoritatea – imaginea din Isaia 22:20-22.
3:7 –Isus este Cel Adevărat, ca esenţă, este Dumnezeu Adevărat.
Uşa deschisă înseamnă predicare Evangheliei – posibilitatea predicării asigurată: 1 Cor. 16:9, 2 Cor. 2:12, Col. 4:3, FA 14:27. Când Dumnezeu deschide o uşă, demonii sau agenţii lor se vor împotrivi (1 Cor. 16:9). S-ar putea ca biserica să se sperie – ştiu că ai puţină putere – dar asigurarea este că atunci când Dumnezeu deschide o uşă, nimeni nu o va putea închide, nimeni nu se va putea opune.
3:10 mesajul este că Hristos îşi va păzi poporul în timpul încercării – nu îl va răpi, să nu vadă încercarea (Ioan 17:15, Dan 12:1).
Când Dumnezeu deschide o uşă, cheamă pe cineva dar acesta renunţă la chemarea sa, Dumnezeu îl va înlocui (Esau – Iacov, Saul – David, Iuda – Matia, Israel – Neamuri).
3:12 stâlp – exprimă ideea de stabilitate şi de permanenţă. În Noul Testament Petru, Iacov şi Ioan sunt numiţi stâlpi Gal. 2:9 (relaţia apropiată cu Isus te face stâlp).

Laodicea
The seven Churches: Laodicea
Este numită Laodicea Lycus – după râul care trece prin apropiere, pentru a o deosebi de celelalte 5 Laodicea, construite de Seleucos I Nicator – în cinstea mamei sale.
Aici se găseşte o puternică comunitate evreiască. În anul 62 îec. guvernatorul roman a confiscat suma anuală ce evreii din Laodicea o trimiteau templului de la Ierusalim, pentru a o folosi pentru trezoreria publică.
Apa fierbinte venea de la Hierapolis, iar cea rece de la Colose. Apa celor două oraşe este preferabilă apei combinate, călduţă a Laodiceei.
Lipsa persecuţiei din Laodicea se datorează oare faptului că în lipsa lor de zel, nu au îmbrăţişat în aşa manieră creştinismul încât să provoace reacţia, persecuţia?
Biserica este oarbă într-un oraş renumit pentru tratamentele oftalmologice.!!??
Este biserica a şaptea, biserica sfârşitului. De aceea apare Aminul.


Comentariu:
Verset 14
a. Numele acesta a fost definit ca însemnând „judecarea poporului”, sau „un popor judecat”. Cetatea a fost întemeiată de către regele seleucid Antiochus al II-lea Theos (261–246 d.Hr.) şi numită astfel în cinstea soţiei sale, Laodicea. Situată în valea râului Lycus, în vremea lui Ioan Laodicea era un prosper centru comercial, specializat în producerea produselor din lână. Era situat la câteva mile de Colose şi Hierapolis, şi destul de timpuriu găsim creştini în fiecare dintre aceste cetăţi (vezi Coloseni 4,13). În vremea când a fost scrisă Apocalipsa, biserica Laodicea exista deja de 40 de ani. Apostolul Pavel a fost deosebit de interesat de această comunitate şi a le-a cerut colosenilor să facă un schimb de scrisori cu laodiceenii (Coloseni 4,16) Biserica laodiceeană a fost întemeiată, după cât se pare, de Epafroditos (Epafras), un colaborator al lui Pavel, care a evanghelizat şi Colosse şi Ierapole (Col. 1 şi 2:1-4). Pavel le scrie .. Dar, peste o generaţie, acest ultim mesaj inspirat pe care-l transmite Iisus prin Ioan îi găseşte într-o situaţie spirituală mizerabilă. Dintre toate cele 7 scrisori, aceasta este cea mai plină de reproşuri şi lipsită de aprecieri. Pe cine reprezintă? Cuvântul grecesc este format din - laos (popor, mulţime) şi - dike = regulă, obicei, dreptate, justiţie, drept, proces, sentinţă, judecată, pedeapsă, răzbunare. Când Miller crezuse că venirea timpului judecăţii în 1844 înseamnă revenirea lui Iisus, el se înşelase asupra revenirii lui Isus, dar nu se înşelase cu privire la calcularea sfârşitului celor 2300 zile-ani în 1844, nici cu privire la venirea judecăţii. Un singur lucru nu era înţeles în lumea creştină, cu privire la această judecată: că faza ei decisivă, care pronunţă sentinţa asupra destinului veşnic al tuturor, se desfasoară înainte de revenirea lui Iisus. Când El va veni ca împarat şi Salvator al aleşilor Lui, El va aduce răsplătirile hotărâte în timpul judecăţii (Apoc.22:12. vezi şi explicaţiile de la Dan. 7si 8).
b. Amin - În pasajul de faţă acest titlu poate fi înţeles ca o declaraţie că Hristos este adevărul (vezi Ioan 14,6). Prin urmare, solia Sa către biserica Laodicea trebuie acceptată fără îndoieli Este biserica sfârşitului, de aceea avem cuvântul AMIN. Este biserica împlinirilor, toate speranţele sunt împlinite aici, toată aşteptarea ia sfârşit. Este // cu Dumnezeul AMIN din Isaia 65:16.17 – în amândouă pasajele are loc aluzia la creaţiune. Biserica laodiceană este o prefigurare a Bisericii moderne. Ea reprezintă pe creştinii purtători de lumină din timpul sfârşitului, de la începutul Judecăţii în cer şi începutul mişcării adventist-sabatiste pe pământ (1844) şi până la revenirea lui Iisus… Timpul în care Dumnezeu a dat Bisericii cele mai largi posibilităţi; şi totuşi este un timp de mediocritate spirituală, de compromisuri, de secularizare, apatie, dublate de o fatală mulţumire de sine.
c. Începutul. Gr. arche, un cuvânt care are atât sens pasiv cât şi activ. Luat cu sensul pasiv, se referă la ceva realizat la început. Interpretat aşa, ar însemna că Hristos este prima fiinţă creată. Dar cu siguranţă că aceasta nu ar putea fi o traducere bună, căci Hristos nu este o fiinţă creată. Luat cu sensul activ, arche se referă la acel ceva ce iniţiază o acţiune, la o cauză primară, un prim motor. Înţeles aşa, acest cuvânt Îl declară pe Hristos drept Creator. Acesta este înţelesul adevărat al pasajului de faţă, căci despre acest rol al lui Hristos se fac referiri repetate în Noul Testament (Ioan 1,3; Evrei 1,2). Afirmaţia de o asemănare izbitoare, prezentată în Coloseni 1,15.16, fusese citită de biserica Laodicea cu mulţi ani înainte (compară cu Coloseni 4,16) Începutul – este cuvântul grecesc arche ce redă cuvântul ebraic din Gen 1:1 bereshit. Dumnezeul creator, Isus, este şi Dumnezeul sfârşitului – alfa şi omega. (1:10.17-18). El este Principiul creaţiei lui Dumnezeu ( - arhhe= origine, principiu, principe, căpetenie, cauză, temei, temelie). El are viaţa în Sine însuşi (Ev 7:3) El este Acela prin care a fost creată lumea şi care este capul întregii creaţii, Capul Bisericii şi Capul universului întreg (Col 1:15-20, Ef 1:20-23)
d. Martor - Calitatea de martor credincios face aluzie la judecată, dar şi la mărturia Lui pentru Biserică (Apoc.l2:17, Apoc.l9:10 up)
Verset 15
a. Nici rece nici în clocot. Una din atracţiile din împrejurimile cetăţii era o cădere de apă în care se revărsa un râu care pornea din izvoarele fierbinţi ce venea dinspre Hierapolis. Fierbinţi atunci când porneau din Hierapolis, apele acestea se răceau trecând prin Valea Lycus spre Laodicea, la o distanţă de vreo 6 mile, şi deveneau căldicele când ajungeau în vecinătatea acestei cetăţi. Prin urmare, apa încropită era un fenomen obişnuit pentru laodiceenii şi caracteriza foarte bine starea lor spirituală. Starea spirituală de căldicel a bisericii Laodicea era mult mai periculoasă decât dacă ea ar fi fost rece. Creştinismul căldicel păstrează suficientă formă şi chiar suficientă Evanghelie pentru a toci percepţia spirituală şi pentru a-l face pe om delăsător în ceea ce priveşte efortul stăruitor necesar pentru a atinge idealul înalt al unei vieţi biruitoare în Hristos. Creştinul laodiceean tipic este mulţumit cu starea sa şi este mândru de progresul nesemnificativ pe care îl face. Este aproape imposibil să îl convingi de marea sa nevoie şi de cât de departe este de ţinta desăvârşirii.
K Cocx - Căldicel obţii prin amestec: fierbinte cu rece. Fierbinţi/zeloşi erau apostolii, pionierii credinţei, iar reci erau cei necredincioşi. Acum, la sfârşitul secolului I, în Laodicea aveam starea generalizată de căldicel, de amestec între zel şi indiferenţă – acţiuni dinamice, zeloase, dar îndreptate în direcţia greşită; amestec între lume şi biserică, d enu mai vezi diferenţa. Această biserică caracterizează lumea de astăzi: mult zel, dar îndreptat în direcţia greşită: vedem asta pe stadioana, în rândul jucătorilor şi spectatorilor; vedem asta în viaţa economică – socială – oameni zeloşi la servici, pentru câştig material, dar indiferenţi la viaţa spirituală, la semenii lor; în război, soldaţii, guvernele pun trup şi tot ce au – dar despre Hristos, spun nu te agita.
Verset 16
a. Căldicel. Cea mai greţoasă apă: sulforoasă, călduţă. Prin simbolul apei călduţe sunt reprezentaţi cei ce rămân mulţumiţi cu propria temperatură spirituală. Ei poate gândesc că merg pe drumul echilibrului spiritual, ferindu-se de zelul fanatismului sau de răceala spirituală a lumii, dar confuzia lor între analiza psihologică şi cea spirituală poate fi fatală (ca efesenii, ce au pierdut căldura poate). Aceasta înseamnă lipsa de consacrare, indiferenţa spirituală, formalism, iubire de lume, necredinţă, experienţă religioasă lipsită de viaţă şi de gust.
b. Vărs. Simbolul unei ape călduţe este împins până la concluzia lui logică. O astfel de apă este înşelătoare şi provoacă scârbă, iar cel care o bea o varsă aproape fără să vrea. Cei ce rămân în această mediocritate spirituală vor fi „vărsaţi din gura" Domnului, adică atunci când numele lor va veni la judecată, Iisus nu va putea mijloci pentru ei şi numele lor va fi şters din cartea vieţii. Acest lucru se va da pe faţă în timpul manifestării vizibile a lui Antichrist (2 Tes 2:10-12, Apoc 13:8-10). Constatarea că există mai multă speranţă de schimbare pentru cei ce n-au cunoscut niciodată pe Dumnezeu decât pentru cei ce se plictisesc de Evanghelie, este cutremurătoare.
Verset 17
a. Sunt bogat. Aceste cuvinte pot fi înţelese atât literal cât şi spiritual. Laodicea era un oraş prosper şi fără îndoială că aşa erau şi unii dintre creştinii de acolo. Oraşul era foarte bogat, renumit pentru sistemul său bancar – când Cicero călătorea în Asia Mică, aici venea să-şi încaseze cecurile (106-43 îHr). Aveau propria monedă, din sec II îHR, cu imaginea zeilor locali. Tacitus (55 – 120) ne spune că după devastatorul cutremur din 61, Laodicea s-a refăcut fără ajutor exterior – nu aveau nevoie de aşa ceva. Se pare că biserica de aici nu suferise nici o persecuţie serioasă. Mândria care vine din prosperitate duce în mod natural la mulţumire de sine în plan spiritual. Bogăţia în sine nu este ceva rău. Însă averile îl fac pe posesor ţinta ispitei mândriei şi a mulţumirii de sine, iar singura protecţie împotriva acestora este umilinţa spirituală.... Mândria lor în plan spiritual se vede în găurile hainelor. A poseda adevăruri importante, dar numai la nivelul intelectului, nepermiţându-le să pătrundă la suflet, duce la mândrie spirituală şi la bigotism religios. Chiar şi biserica lui Dumnezeu, puternică în organizarea ei şi bogată în nestematele adevărului, poate repede să devină habotnică din punct de vedere doctrinar, dând dovadă de mândrie nejustificată pentru bogăţiile adevărului. „Păcatul cel mai lipsit de speranţă şi cel mai incurabil este cel al mândriei, al îngâmfării. Aceasta stă în calea oricărei creşteri” (7T 199, 200). Umilinţa minţii este tot la fel de importantă în ochii lui Dumnezeu ca şi umilinţa inimii. Descrierea îngerului laodicean ne aduce în minte … tânărul bogat care se mândrea cu bogăţia lui şi cu păzirea tuturor poruncilor, din copilarie, crezând că nu-i mai lipseşte nimic. Dar nu avea desăvârşirea care se află în spiritul legii, în iubire. Semnificativ este şi faptul că Iisus l-a privit cu iubire (Mc 10: 17-22).
b. M-am îmbogăţit. Literal „am ajuns bogat”, „am prosperat” (RJV). Biserica laodiceenă nu doar că pretinde că este bogată, dar face şi greşeala fatală de a considera că aceste bogăţii sunt rezultatul propriilor ei osteneli (Osea 12,8)
c. Nu duc lipsă de nimic. Punctul culminant al laudei laodiceenilor este părerea lor că starea nu le mai poate fi îmbunătăţită. O astfel de mulţumire de sine este fatală, căci Duhul lui Dumnezeu nu pătrunde niciodată acolo unde nu este simţită nevoia după prezenţa Sa. Iar fără această prezenţă, înnoirea vieţii este imposibilă.
d. Nu ştii. Acela care nu ştie, şi nici nu îşi dă seama că nu ştie, este aproape fără speranţă. Ignoranţa cu privire la adevărata stare, caracteristică tuturor creştinilor laodiceeni, este într-un contrast izbitor cu ceea ce ştie Hristos despre adevărata stare a bisericilor Sale, aşa cum le repetă cu siguranţă fiecăreia dintre ele: „ştiu faptele tale” (cap. 2,2.9.13.19; 3,1.8.15)
e. Eşti. În limba greacă subiectul este accentuat. Propoziţia spune: „nu ştii că tu eşti cel care este ticălos…” … Nici nu mai conteaza pentru cine a fost scris. „Nu ştii căTU eşti acela!"
f. Ticălos … gol. Adevărata descriere, prezentată aici, este exact opusul lucrurilor cu care se laudă biserica Laodicea. În loc să fie bogată, aşa încât să nu mai aibă nevoie de nimic, această biserică este în realitate atât de lipsită încât nu are nici măcar cu ce se îmbrăca. Snobism pur: se umflă de preţuirea de sine şi de fapt nici măcar nu sunt îmbrăcaţi.
În ciuda teribilei mustrări şi a sentimentului de dezamăgire care se degajă din cuvintele Martorului Credincios, nimeni nu trebuie să creadă că lucrarea lui Dumnezeu se va prăbuşi. „Aşa slabă şi defectuoasă, Biserica este singurul obiect de pe pământ asupra căruia Dumnezeu îşi îndreaptă într-un sens deosebit, suprema Sa iubire " (AA 12). Laodicea este, totuşi, ultimul sfeşnic care luminează lumea şi îngerul ei este ultima stea. Este steaua Evangheliei judecăţii.
Verset 18:
Toate bogăţiile Laodiceei lipsesc, în ochii lui Dumnezeu (aurul, textilele, doctoria pentru ochi etc.) pentru că vin dintr-o sursă greştiă.
a. Să cumperi de la Mine. Fără acest efort, „biserica” Laodicea nu poate atinge standardul pe care îl doreşte Hristos de la ea. Lucrurile pe care i le oferă El nu sunt fără preţ, totuşi mântuirea este întotdeauna gratuită. Biserica laodiceeană trebuie să renunţe la vechiul său mod de viaţă pentru a fi pe deplin bogată, vindecată şi îmbrăcată. Chiar şi ea, care nu are nici un ban, poate cumpăra (vezi Isaia 55,1). Dumnezeu vorbeşte aici în limbajul omenesc. Cetăţenii laodiceeni erau în mare parte comercianţi de textile şi colir frigian, mulţi erau colonişti evrei şi sirieni pricepuţi în comerţ. Umil şi răbdător, încărcat cu veşminte de un alb sclipitor, cu aur şi colir ceresc, Neguţătorul divin aşteaptă şi bate la uşa îngerului laodicean. Ce valoare au mărfurile Lui şi cât vrea pe ele?
b. Aur. Acesta reprezintă bogăţiile spirituale oferite de Hristos ca remediu pentru sărăcia spirituală a Laodiceei. Acest „aur” poate simboliza „credinţa care lucrează prin dragoste” (Galateni 5,6; Iacov 2,5) şi faptele care sunt rezultat al credinţei (vezi 1 Timotei 6,18). Aurul laodicenilor nu are strălucire, puritate dubioasă. Hristos le oferă aur curăţit prin foc.
c. Haine albe. Acestea sunt oferite în contrast cu goliciunea laodiceenilor, care apărea atât de hidoasă comparată cu propria lor laudă, că nu duc lipsă de nimic (v. 17). Orbirea lor, din cauza bogăţiei, nu le permite să vadă că sunt goi. Haina albă poate fi interpretată ca fiind neprihănirea lui Hristos (Galateni 3,27; Apocalipsa 3,4). Acest simbol trebuie să fi avut o însemnătate specială pentru creştinii din Laodicea, căci oraşul lor era vestit pentru hainele de lână neagră. - Bogăţia oraşului venea şi de la fermele prospere, unde se producea şi lâna neagră – celebră pentru Laodicea.
d. Ruşinea goliciunii spirituale, a conştiinţei vinovate trimite la episodul din Gen.3. Păcatul aduce goliciune spirituală care nu poate fi acoperită de nici o ţesătură omenească. Moralismul şi legalismul nostru, ritualismul şi creştinismul nostru de două parale, onorabila noastră etică şi etichetă, cumsecădenia noastră de toate zilele, nu vor putea acoperi goliciunea unui singur păcat.
e. Doftorie pentru ochi. Lângă Laodicea era un templu al zeului frigian Men Karou. O faimoasă şcoală de medicină s-a dezvoltat în legătură cu acest templu, unde se păstra respectiva pudră pentru ochi. Acest lucru poate constitui fundamentul simbolului folosit aici. Medicamentul simbolic oferit aici laodiceenilor este antidotul ceresc pentru orbirea lor spirituală. Scopul său este acela de a le deschide ochii pentru a-şi vedea, în lumina adevărului, propria lor stare. Aceasta este lucrarea Duhului Sfânt (vezi Ioan 16,8–11). Numai prin lucrarea Sa de convingere a inimii poate fi înlăturată orbirea spirituală. Acest medicament poate reprezenta acea calitate spirituală care îl face pe creştin în stare să deosebească adevărul de minciună, ceea ce este drept de ceea ce este nedrept.
f. Să vezi. Adică să vadă păcatul aşa cum îl vede Dumnezeu, să-şi dea seama care este adevărata ei stare – acest lucru fiind necesar înainte de pocăinţă Numai înţelepciunea şi discernământul care vin din studiul Cuvântului lui Dumnezeu şi iluminarea Spiritului Sfânt pot vindeca ochii conştiinţei noastre pentru a distinge clar binele de rău. Standardele societăţii sau ale emoţiilor personale sunt făcute pe măsura păcătoşeniei umane, sunt coborâte la nivelul omului păcătos.
Situaţia bisericii e grea: exprimă mentalitatea societăţii în care trăieşte, ce premăreşte mândria de sine, secularismul şi umanismul, excluzându-L pe Dumnezeu. Realizările, chiar şi cele spirituale reprezintă isprăvile raţiunii. Probleme religioase sunt discutate fără implicarea supranaturalului; minunile ţin de mituri şi credinţe vechi; împărăţia lui Dumnezeu a devenit o plăsmuire omenească. Politica ia locul religiei, raţiunea ia locul revelaţiei, Biserica ia locul oraşului lui Dumnezeu. Aceste caracteristici îi lovesc şi pe cei ce aşteaptă. Moralitatea înaltă, siguranţa adevărului, spiritualitatea pe care o au îi poate scufunda şi mai mult autosatisfacţie şi mândrie. Când nevoia e observată, pasiunea lipseşte Fii plin de râvnă (vs 19). Caracteristica aceasta este a întregii creştinătăţi.
Interesant, că aceeaşi situaţi e văzut total opus: bogată de ea, săracă de Hristos. Contează din ce punct de vedere priveşti. Ea are biserici multe, edituri, şcoli etc. Dar Hristos priveşte din punct de vedere spiritual, vede toată lucrarea mondială
Verset 19
a. Pedepsesc. Gr. paideuo, „a-i educa pe copii”, „a pedepsi”, mai ales cum îşi pedepseşte un părinte copilul, cu scopul de a-l îndrepta şi de a-l instrui. Creştinul este pedepsit atunci când mustrarea lui Hristos nu este luată în seamă. Nici mustrarea Sa şi nici pedeapsa Sa nu sunt expresii ale mâniei – aşa cum e cazul unui om care îşi pierde stăpânirea de sine –, ci ale unei iubiri puternice, a cărei ţintă este cea de a-i aduce păcătoşii la pocăinţă. S-ar părea că biserica din Laodicea nu suferise încă persecuţia, de care bisericile ei surori avuseră parte, căci nu este nici un indiciu cu privire la vreo suferinţă deja îndurată. Dar Hristos o avertizează că nu poate continua cu inima împărţită, fără să aibă parte de o disciplină vindecătoare. Se pare că după o jumătate de secol şi ceva de la Ioan, biserica Laodicea a suferit persecuţie (vezi Ecclesiastical History, Eusebiu, iv. 26; v. 24).
b. Îi iubesc.Această reconfirmare a bunăvoinţei Domnului Hristos arată că laodiceeni nu sunt lipsiţi de nădejde. De fapt ei sunt obiectul special al atenţiei Sale. Dragostea Lui pentru ei este exprimată prin mustrare şi pedeapsă, prin care El speră să-i aducă la pocăinţă (vezi Proverbe 3,12) Astfel Mântuitorul arată că această scrisoare atât de amară pentru conştiinţa creştinului modern este o manifestare sigură a iubirii Lui. De aceea mustră pentrucă iubeşte
c. Fii plin de râvnă. Gr. zeloo, de la aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul zestos, „fierbinte”, aşa cum nu izbutise să fie biserica din Laodicea (v. 15). Laodiceenii sunt chemaţi să experimenteze căldura şi entuziasmul care vine o dată cu adevărata pocăinţă, consacrare şi devoţiune faţă de Hristos.
d. Pocăieşte-te. Gr. metanoeo (vezi comentariul de la Matei 3,2). Verbul este la singular, accentuând natura personală, individuală a acestei avertizări. Pocăinţa, ca şi mântuirea, nu poate fi niciodată primită în grup. Experienţa spirituală a unei rude sau a unui prieten îl poate mântui numai pe el. Această nouă atitudine, de părere de rău faţă de trecut şi de râvnă pentru viitor, este ţinta lui Hristos cu privire la biserica Laodicea. Mântuitorul nu se referă aici la o pocăinţă căldicică. Aşa ceva s-a mai făcut. Termenul - metanoia (pocăinţă) a ajuns să însemne metanie (de aici, mătănii), o temenea care să mintă conştiinţa. O pocăinţă, două pocăinţe, trei, patru,... Pocăinţa nu este o pedeapsă disciplinară, canonică, nici un exerciţiu emoţional, ci o întoarcere decisivă şi definitivă de la păcat cu ajutorul Aceluia care Şi-a început misiunea predicând:"S-a împlimt vremea! Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie, căci împărăţia cerului s-a apropiat!" (Mc 1:15). Îngerilor din bisericile anterioare li s-a spus, simplu: Pocăieşte-te! Dar laodiceanul este sfătuit să facă o pocăinţă zeloasă, fiindca el e mulţumit cu pocăinţa făcută. „Există o pocăinţă de care trebuie să ne pocăim"—spunea Ellen White.
Verset 20
a. Uşă. Nu este uşa ocaziei oferite în v. 8, şi nici uşa mântuirii (compară cu Matei 25,10; Luca 13,25). Aceste uşi sunt închise şi deschise de Dumnezeu. Uşa la care se face referire aici este sub controlul omului şi fiecare persoană o poate închide sau deschide după voie. Hristos aşteaptă hotărârea fiecărui om. Aceasta este uşa sufletului omului. Cu dragostea Sa, prin Cuvântul Său şi prin providenţa Sa, Hristos bate la uşa sentimentelor noastre; prin înţelepciunea Sa, la uşa minţii noastre; prin stăpânirea Sa, la uşa conştiinţei noastre; prin făgăduinţele Sale, la uşa speranţelor omului.
b. Uşa – Isus este aproape. Nu a fost nici o perioadă istorică, în care Isus să fie mai aproape de omenire – este chiar la uşă. Aşa prezintă Biblia apropierea lui Dumnezeu – Isus la uşă – sfârşitul e aproape Matei 24:33, Marcu 13:29. Apoi aluzia la cină: voi cina cu el şi el cu Mine, are acelaşi înţeles, acelaşi sens.
c. Celelalte biserici fuseseră o singură dată atenţionate cu privire la auzirea cuvintelor lui Iisus. Dar laodiceenilor li se spune de doua ori: „Daca aude cineva" şi „Cine are urechi să audă ce zice bisericilor Duhul" (vs 22).
d. Cina – ideea întâlnirii cu Dumnezeu. Simbolizată în jertfele plăcut mirositoare din Leveticul, în PS 23 celebrează banchetul dat în cinstea celui ce a rămas lângă Domnul, chiar sub ameninţarea morţii; Sfânta Cină a lui Isus cu ucenicii urma să le pună dorina în inimă de a relua această cină în împărăţia lui Dumnezeu, speranţa tuturor creştinilor Marc 14:25, 1 Cor 11:26. O masă, un ospăţ final este imaginea centrală din Apocalipsa – cu ea se încheie drama apocalipsei (Apocalipsa 2.7, 3:20, 19:7.9, 22:2. Speranţa Bibliei e reală, concretă – atinge toate simţurile noastre: tactil, miros, privit, gust – toate contribuie la bucuria acestei speranţe.
e. Voi cina cu el şi el cu Mine – în Orient, masa este moment de comuniune: mesenii stau jos şi mănâncă cu mâna din aceeaşi farfurie, împărţindu-şi şi oferindu-şi unul altuia mâncarea.
f. Bat. Cel care doreşte această comuniune deplină e Dumnezeu, nu omul. Aici e deosebirea de Filadelfia – acolo Dumnezeu deschide uşa (ocaziei); aici doar omul poate deschide uşa. După lungul apel de schimbare şi pocăinţă (vs 15-19), Dumnezeu are ultima rugăminte pentru Laodicea, care nu simte nevoia de schimbare. Biserica se consideră neprihănită – laodicea.
Verset 21
Biruitorul primeşte să stea pe tron cu Hristos, după cum Hristos a primt să şadă pe tron de la Tatăl Său. Biserica Laodiceea este biserica ce trăieşte în timpul când Hristos îşi primeşte tronul. Hristos îşi primeşte împărăţia când se închide harul... atunci Laodiceea este invitată să stea pe tron cu Hristos. Îngerul lui Laodiceea este însărcinat să predice solia neprihănirii prin credinţă, aurul curăţit prin foc, faptele adevărului, făcute în dragoste.
Soluţia pentru Laodicea: depăşeşte organizarea umană –nu administrare nouă, nu comitete performante. Soluţia este dincolo de uşă: cine deschide. Cine deschide, va primi nu doar numele lui Dumnezeu, ca în Sardes, ci va sta pe tron cu Isus şi cu Tatăl. (3:21). Cel care deschide inima sa, trece de poarta cerului şi aparţine unei noi ordini, unei noi suveranităţi
Apocalipsa este cartea celor două uşi: una în 3:21, alta din 4:1. Bătaia din 3:21 este una violentă, puternică, zgomotoasă – ca în Cânt C 5:5 dafaq. Pasiunea bătăi indică seriozitatea şi urgenţa situaţiei. Deschiderea uşii e rsponsabilitatea noastră – astfel religia devine parte din viaţa noastră, între toate provocările vieţii, neajunsurile, alegerile, luptele cotidiene, trebuie să răspundem bătăii lui Hristos.
Cealaltă uşă, 4:1 se deschide în cer şi numai Dumnezeu poate să o deschidă. Ea ne dă accesul la iertarea şi la împărăţia lui Dumnezeu. Apocalipsa ne spune că împărăţia lui Dumnezeu nu este doar prezentă aici, între noi, în noi (Luca 17:20.21); ci ne spune că împărăţia lui Dumnezeu are şi aspectul cosmic. Cine deschide uşa acum şi-L lasă pe Hristos cu împărăţia Sa să intre, va intra şi el prin poarta deschisă a cerului, la ospăţul ceresc. Cine participă acum la cină cu Hristos, el deschizând uşa, cine vede ce lipseşte de pe masa aceasta, cine doreşte tot mai mult să se înfrupte din ceea ce Hristos oferă la masa aceasta, va avea belşugul în ceruri. Masa de aici este aperitivul pentru ceea ce va fi acolo. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât mai mult tânjim după prezenţa Sa; cu cât mai mult realizăm ce lipseşte a această masă, cu cât mai mult ne dorim ospăţul de acolo. Şi cu cât mai mult deschidem uşa noastră aici, cu atât mai mult Îl vedem pe Dumnezeu deschizând uşa în cer.
Stefanovic: Laodicea
3:15 – în clocot înseamnă şi fervent (FA 18:25, Rom. 12:11).
Către o biserică plină de propria-i imagine, Hristos se prezintă ca Originea tuturor lucrurilor, deci şi a lor, şi a bogăţiei lor. Când El vorbeşte, ei trebuie să asculte şi să se conformeze!!!!
Hristos nu îi găseşte pe laodiceeni vinovaţi de apostazie sau de erezie; nu găseşte nici un păcat serios în ei. Ei nu sunt nici măcar persecutaţi. Dar nici nu are ceva bun de spus despre ei. Ei sunt indiferenţi (căldicei), lipsiţi de zel/râvnă şi pocăinţă (3:19).
Laodiceeni credeau că bogăţia lor este semn al binecuvântării şi deci al favorii divine; asta înseamnă că ei spiritual se credeau ok – dar vezi Osea 12:8
Observă legătura dintre hainele albe de care au nevoie laodiceenii şi hainele albe pe care trebuie să le poarte cei ce trec prin armaghedon Apocalipsa 16:15, Mat. 22:11-14.
Eu mustru şi pedepsesc vezi Evrei 12:5-11, Proverbe 3:12.
Doar bisericii din Filadelfia şi Laodicea Hristos le spune că îi iubeşte.
Cine biruieşte stă pe tron – la orientali, tronul era mai mult ca o canapea, decât doar un singur scaun. Noul Testament ne spune că prin Hristos DEJA suntem în ceruri Efeseni 2:6, Apocalipsa 1:6, 5:9-10. Împlinirea finală şi completă va fi la sfârşit Apocalipsa 20:4-6.
Păcatul Laodicei este indiferenţa, lipsa de pasiune, de zel, de râvnă pentru Hristos. De acest lucru trebuie să se pocăiască.

În comparaţie cu biserica precedentă, fiecare biserică este mai degradată spiriutal. Dar, în ceea ce priveşte promisiunile, fiecare biserică primeşte o promisiune mai mare decât precedenta, culminând cu aşezarea împreună cu Isus pe tronul Lui (de fapt aceasta înglobează toate celelalte promisiuni).