sâmbătă, 28 noiembrie 2009
Cat timp MAI poate fii modelat vasul de lut ?
Cat timp MAI poate fii modelat vasul de lut? atata timp cat vasul, adica Omul, RAMANE PE ROATA OLARULUI…indiferent cat de dureros ar putea fi procesul… Cel mai important e sa UN parasim atelierul lui Dumnezeu de lucru inainte ca El sa-si definitiveze opera de arta, adica pe tine si pe mine …Pt ca : aminteste-ti, intotdeuna DUMNEZEU TINE CONT DE LIBERUL ARBITRU…dac avei alege sa cobori de pe roata Olarului, El va plange pt tine, si in inima Lui, locul tau va ramane gol pt Vesnicie…nimeni nu te poate inlocui, in inma lui Dumnezeu…ramai pe Roata Olarului…
Testimony by Dr. Eta Linnemann
Testimony
by Dr. Eta Linnemann
(Retired) Professor of Theology/Religious Education, Pedagogic Academy, Braunschweig
Honorary Professor, New Testament, Philipps University, Marburg
Edited transcript of a lecture given
Wednesday, November 7, 2001, 7:00 p.m.
Grace Valley Christian Center, Davis, California
As part of the Faith and Reason series
sponsored by Grace Alive! and Grace Valley Christian Center
I want to give you my testimony, beginning with a verse from God’s word, 2 Timothy 3:16: “All Scripture is God-breathed and is useful for teaching, rebuking, correcting, and training in righteousness.” This is very important. I was a theologian for decades but did not know about the inspiration of the Holy Scripture. I had to be born again to find this out.
Early Years
When I was a child, my exposure to God including hearing a sermon only once a month, as well as some teaching in religion. Young assistant pastors, who changed about every one and a half years, would come over from the little town nearby to teach us. So I did not learn much, but after I was born again, I was reminded by the Holy Spirit of all those times when I had the chance to hear something of Christ.
When I had my lessons for confirmation, the pastor was not born again, and whatever I learned did not give any connection to the Lord. To me the gospels were just different biographies of Jesus, so nothing of which I was taught really stuck in my heart.
After World War II ended, I needed a new orientation. The so-called thousand years kingdom had vanished after twelve years, but the church was still there. I was interested in finding out more about the church, but there were no believers around to help me. Yes, we had some lessons, but they were taught by the same pastor who had confirmed me,. Additionally, as I was also an unbeliever, I was not able to formulate my questions well enough to tell him what I was looking for. I began to think maybe I should study theology to satisfy my thirst for knowledge.
After I had made my matura, my father said he had heard of a retreat for those who have just made the matura. He told me that if I wanted to study theology, most likely I should go to it. I did not want to go there at all, but I was too much of a coward to tell that to my father! At that time in Germany, religion was the most private thing in a person’s life. No one would dare to speak about sex, but it was even more secret what you were thinking about religion. It just was not mentioned, even in the family. Not daring to tell my father I did not want to go, I went to the retreat. There the Lord provided something special. For those of us who had just matriculated and were going to become students, the organizers had provided a pastor-doctor. The intent was to impress us with his knowledge and status. Through the providence of God this man got the flu and was not able to come. Having to make a last-minute appointment, the organizers finally found a pastor who could afford to be taken from his other duties for ten days. In fact, this young man was the only one available. But he had something special: He really believed in Christ. Now, I would say he was a born-again Christian; at that time, I had never heard about being born again. One day this pastor dared to tell us that we were sinners and needed a Savior—Jesus Christ. Of the twenty or so students, about six or seven of us agreed with him and accepted Christ. A day full of joy followed our decision, and then everyone had to return home.
My life changed after that. I started to read the Bible every day and my attitude towards my mother improved. Before, when she asked me to do something, I would say, “Oh, do I have to?” or “Yes, but not now. I’ll do it later.” But now my behavior changed. It was not that I was trying to change; it just happened.
After about half a year, I got a place to study at the university. At that time not everybody was allowed to study; those who had been in the war had first priority because they were already beyond the average age of taking the classes, while others had to wait. Now I had a chance and I grasped it.
Theological Training
So I came to Marburg. Marburg meant Rudolf Bultmann, the famous German critical theologian. Through his influence I became a dyed-in-the-wool historical-critical theologian. But, though Bultmann was at Marburg, it would not have made a real difference if I had gone to Berlin or Münster or Köln or Heidelberg or Tübingen, because there were historical-critical professors, many of them Bultmann’s disciples, in the New Testament chairs in all the German universities then. Thus, the most well known names in historical critical theology became my teachers.
When I began my studies, I had to start with the ancient languages—Greek and Hebrew. As I had practiced Greek some before going to the university, I had only to finish one course. Then I thought I was fit to go into the lectures of Bultmann on 1 Corinthians. I started attending when he was at chapter 12, and I do not remember what he had said concerning chapters 12-14. But I still remember what he said when he came to chapter 15:1-5, where Paul said,
For what I received I passed on to you as of first importance: that Christ died for our sins according to the Scriptures, that he was buried, that he was raised on the third day according to the Scriptures, and that he appeared to Peter, and then to the Twelve. After that he appeared to more than five hundred brothers at the same time, most of whom are still living, though some of them have fallen asleep.
When Professor Bultmann came to the next verse, he said, “Here Paul is not at the usual height of his theology because he is speaking of the resurrection of Christ as if it were a historical fact.” Thus I learned as a young student in my very first term that we were not allowed to think of the resurrection of Christ as a historical fact. This great professor had said it, so it had to be. After all, how could I, as a young student, know more than my professors!
I must note here that this is why it is so important to get biblical teaching. We are surrounded by unbiblical ideas, and if we are not solidly trained in the Bible, we will not even realize what is contrary to the Bible. This is especially important for those attending universities, where authority is an issue. Suppose you are a student, just beginning to learn something, and your professor, who has been working in his field for maybe thirty or forty years, is an accomplished, recognized authority in that field. Additionally, the very reason you are at the university is to learn something, not to shut your ears and eyes, but to learn. So when you are taught the wrong thing, it is dangerous. Many students, even those with believing parents, have drowned in atheistic teaching from university professors and have grown to despise the faith of their parents. If you are a student, ask the Lord for guidance and never feel too secure. It is the Lord who can keep you, not your own wisdom. Do not think, “Oh yes, I have got everything, I have been in Sunday School and church all my life; nothing can happen to me.” If you are in that state you will fall. The devil is not sleeping; he will try anything to destroy you. You must be aware and know that God’s word is better than all the wisdom of the world. Psalm 19 tells us God’s word is more precious than silver and gold. It is more precious than any worldly wisdom in any discipline.
But I learned in my first term that we were not allowed to take the resurrection of Christ as historical fact, hearing it from the great Bultmann himself. I do not think he thought about what Paul said in the same chapter, in verses 17 to 19: “And if Christ had not been raised your faith is futile; you are still in your sins. Then those also who have fallen asleep in Christ are lost. If only for this life we have hope in Christ, we are to be pitied more than all men.” This is the situation of the historical-critical theologians and of any who adhere to higher criticism, as it is called in America. Because they have some belief in Christ, they are convinced that they are believers, but they are believing for this life only. Paul says those who do this are to be pitied more than all other men.
The Teachings of Historical-Criticism
Unbelief in the resurrection is not the only distinguishing mark of the historical-critical theologian. Another aspect is found in 2 Peter 3:3: “First of all, you must understand that in the last days scoffers will come, scoffing and following their own evil desires. They will say, ‘Where is this “coming” he promised? Ever since our fathers died, everything goes on as it has since the beginning of creation.’” I remember how Professor Bultmann said that, yes, now nearly two thousand years were over and Christ had not yet come back, so we must think of ways to interpret these portions so as not to take them literally. But even today we can put the Bible on the side of the newspaper and see things happening which in former times looked so unlikely. I used to scoff at the description in Mark 13 of worldwide fighting, kingdom against kingdom and nation against nation, but we see these things happening throughout the world today. As the Lord said, when these things happen, it is not yet the end, but it shows us that it is coming. Jesus said we should lift up our heads because our salvation is drawing near. But historical-critical theologians do not believe that Christ is coming again.
Additionally, we were taught that we must study as if there were no God. Although it can happen that when you study the Bible like that, you might experience something of him, in general, you have not the slightest chance of finding God this way. It is like working with a computer: what you see on the screen depends on the program you chosen. If you decide to study as if there were no God, you will not meet him. Instead, you may learn, as I did, that what we have between the two covers of the Bible is not necessarily the word of God, but when we read a portion of it or hear it in the sermon, it can become for us the word of God. Karl Barth spoke of this idea.
We were also taught that when we read something in the Bible, we must realize it could have never taken place. For example, in Exodus, Leviticus, Numbers and Deuteronomy we read that God led the Israelites out of Egypt and took them to the Holy Land in a wonderful, out-of-the-ordinary, one-time event. But these teachers would say, “No, things were quite different. These people were nomadic shepherds who would always feed their flocks in the wilderness in the summer, and bring them into Canaan in the winter to feed from the already harvested fields.” Where did they get this idea? It is the habit in Germany. But I would say that we should not take our wisdom about the ancient times from what is the practice today, for it may lead you on a wrong track. And if you would have asked these professors, “But here it is written that these people, with the grace of God, conquered the land. Then each tribe got their special portion, which they then had to take from the former inhabitants,” the professors would say, “That is just the interpretation of the Israelites.” As students, we were supposed to believe what these professors said, and, sadly, we did. So we could say, “As it is written, it can never have been.”
When I was student, I did not know why my professors always would say, “No, it cannot have been as it is written.” Normally, one would think they would follow the worldview of the Bible, which discerns between the visible and the invisible world. But these theologians could not bring themselves to say, “Yes, there is the earth, which we see, and then there is with God with his angels.” There is an invisible world surrounding and going through the visible world, a higher dimension standing over and permeating the lower dimension. Acts 17:28 tells us, “For in him we live and move and have our being.” But these theologians cling to another worldview, named after Hecker’s monistic worldview, but which existed already earlier in the Enlightenment philosophies, that there is only the one visible, tangible world. If you hold to this monistic worldview, you cannot believe that God is a speaking and acting being. Then you get into difficulties with the Bible, because God is portrayed that way on every page.
So the purpose of these people is to demythologize the Bible. To do so, they must come up with ideas to explain away what is plainly stated in it, what God said and did. That, of course, is a difficult task. So such theologians have to work hard, giving much time and money to this task, all the while thinking that what they are doing is right. But they are on the wrong track. Not only do they not reach their goal, but they also lead many people astray with them. I have been such a theologian, but the Lord has forgiven me.
How did the historical-critical teachers handle the prophets? By taking over an idea of Spinoza, saying that not everything in the books of the prophets is from the prophets themselves. In fact, Spinoza said more extremely that the prophetic books are only quotations from the originals. For example, if they wanted to speak about the prophecy of Jeremiah, we would turn to chapter 47 and underline all the verses that seemed to be most genuinely spoken by this prophet. So we might underline verses 3,4, 11, and 12, but on verse 13 we might put an underline with an interruption. Then we would go on to underline verses 19 and 20. We had all our pens and did this at the beginning of each lecture. The rest of the chapter would be counted as not original, as something not from this prophet, but added later.
Not only would these teachers say that only part of a book was original, but they also said that the only genuine words were those expressing God’s wrath and judgment. All the good words about Israel—that God still loved her and had good in store for her, including restoration after exile—were not considered original. In fact, they would say that Israel made up these stories much later on to comfort herself in bad times. Thus, they would not believe that Israel has the right to be in the Holy Land. Not only does such thinking have consequences in politics, but it ignores all the thousands of promises that have been fulfilled in subsequent history.
Worst of all, these theologians have another god. Since they take for genuine only what speaks of God’s judgment and wrath, then the God of the Old Testament for them is only a God of judgment and wrath. They say Jesus came and brought another idea of God, the God of love. But their concept of the God of love is inaccurate. They do not recognize sin, or that all have sinned and thus are lost and will go to hell if they do not receive salvation. They say that God is so full of love that he just loves us and forgives our sins. But it is not the job of God to arbitrarily forgive our sins. As holy God, he must take sin very seriously and cannot forgive us just like that! He had to send his beloved Son to carry our sin to the cross and die for our salvation. That is the real love of God that these theologians miss.
How many people are baptized as infants, attend Sunday school, are confirmed and married in the church, and then attend throughout their adult life until the time comes to be buried by the pastor, yet never hear that they are sinners who need salvation, and that to be saved, they must personally receive Jesus Christ as their Savior! This is exactly what happens in churches whose pastors are taught this historical-critical theology. Those who have been the most faithful in church can be lost because they have never heard the true message of salvation. This is the absolute worst problem of higher criticism.
God Intervenes
As a theologian, I was steeped in historical-criticism. If the Lord had not taken me out of it, I would still be in it. But the Lord can do all things, and he is able even to save one out of this theology. How did he do it?
First, the Lord convinced me with several experiences. I came to the realization that all the hard historical-critical work I was doing as a professor was not truth. To find this out was a dreadful shock for me, because truth had been my guiding star from childhood days. At the same time, through other experiences, I realized that historical-critical work gives no help in preaching the gospel. I, as most historical-critical theologians do, thought I was serving the church and God, but finally realized that my theological work did not help at all.
The result was great frustration: What was I working for? Fortunately, this frustration was not the goal of our heavenly Father; it was just a means to stop me. Then the Lord helped me hear the real gospel, using, in my case, a dissertation.
When I was teaching in Marburg once a week, I was assigned to look at the new dissertations. If our body agreed with their statements, I would sign them; otherwise, I would write a different one. One day I came across a dissertation that mentioned something I had never heard of. Describing a church in Africa, the author spoke about modern-day prophecies and miracles. This was amazing to someone who did not even really believe in the prophecies of the Bible! I do not remember them all, but one example in particular gave so much honor and glory to God that I was deeply impressed with its veracity. But when I moved from Marburg to Braunschweig, I forgot about it totally.
About nine months later, God got my attention again. In a post-seminary meeting on the historical-critical method, I had written on the blackboard, “If you want to speak about something as a miracle, you must adhere to certain points,” and then I listed the points. After I had passed this on to my students, as I had done for years, I added one more thing, “Yes, Jesus was the type who did miracles. We can learn this out of the Talmud, the Jewish wisdom which names Jesus as a sorcerer. They would not have done it if he could not have done miracles. But that still does not give us a right to think that any the miracles written in the New Testament ever had happened. The historical-critics think it is possible that Jesus had healed the mother-of-law of Peter from the fever. How? They would say his impressive personality gave her the impetus to overcome the sickness. In that way, even they believe in miracles, but not in real miracles. They never think that Jesus ever has raised a dead person or given sight to the blind, and so on.”
That was what I wanted to pass on to my students—that we were not allowed to take for granted that the miracles in the New Testament actually happened. I don’t know how far I got, but when I opened my mouth to speak, I heard myself saying, “But so-and-so wrote about this in his doctor’s thesis,” and I proceeded to tell my students about the miracles recorded in the doctor’s thesis. In the providence of God, there were quite a few born-again students in this class. Normally there might be one, or at most, two. But this class had six or seven, so when I spoke about this miracle, they thought, ”Oh maybe even a professor is able to repent,” and started to pray for me. These students prayed, their families prayed, and all their prayer circles prayed for me. It must have been really a big campaign. Later on, people would come up to me and say, “We remember praying for you.”
Then one of these born-again students dared to say that something similar had happened in the town. I was already a professor-doctor only interested in form critics, so I thought, “Let it write him down, and that will be more convincing to the student than what I have tried to pass on. I have already said that one cannot write something as a miracle if he does not go according these points.” The student wrote down his account, and when he came next week, I read it to the students. I was so impressed that I brought it to the next meeting of the society for New Testament, where only high-browed scholars were allowed. Although I had no chance to share it, the fact that I even brought it with me demonstrates God was working in me.
I saw God moving again in my life later that year. This group of students had been unusually nice to me, so I wanted to be nice to them. One of my colleagues would go to the communist student group to show appreciation to his students, but I was not a communist. As the student who had given the testimony had mentioned a prayer group, I thought I could, just as a favor, go to his prayer group. I did go, but I was not right for it, because I had not yet been born again. Then another student invited me to a Christian meeting. I got the first invitation in May, but I did not go. I received another invitation in June, then, July, then, August and September, but I did not go to any of these meetings. If these students had not been so patient and had not continued to send me invitations, though it cost them time and money, I might not be standing here today. But they were patient and in October I finally went to their monthly meeting. I was deeply impressed with the atmosphere of joy and love, and, after the checking the message (as you do it when you are a theologian), I decided that, yes, it was sound in its treatment of justification in faith. So I decided to come again.
I also observed that when these students had a tangible need, they would pray for it. I knew about prayer and prayed every morning, but I was astonished that someone could pray for a real thing, and others would know if he received it or not. That was strange, yet impressive to me. I began to go to the meetings every month I was available, and after one year and one month, I gave my life to Christ. I heard a message and was so hungry for this life with Christ the speaker had spoken of. When he gave an altar call, I was about to jump up, but then he asked, “Is there anybody who wants to believe in Christ?” I told myself, “Oh, that’s not for me because I already believe in Christ.” That is the problem with theologians; they think they are believers. But then he repeated it, asking who was willing to surrender his life to Christ. Then I knew it was for me. I lifted my arm, the Lord saw my heart, and my life was changed.
New Life in Christ
One month later I went to a Christian conference for the first time in my life. Before, I would have said that more than one sermon a day and that more than once a week would be spiritual overfeeding. But now I went to this conference where a missionary from Nepal spoke about his language helper, Paul. The missionary said that although he was not a criminal, Paul had gone to prison, not only for becoming a Christian, but for leading others to Christ, which was a capital crime at the time. Then this missionary recounted the bold defense Paul gave when he had to stand up before the judge.
My first reaction was that this fellow could never have said this. Through listening to the missionary speak earlier, I had an idea of what sort of person Paul was and thought it would have been impossible for such a man to speak in this way. But because I had given my life to Christ, I immediately had a second reaction, which was, “Didn’t Jesus say in Mark 13:11, ‘Whenever you are arrested and brought to trial, do not worry beforehand about what to say. Just say whatever is given you at the time, for it is not you speaking, but the Holy Spirit.’ This is a fulfillment of that prophecy.”
You must realize that for a Bultmannian, there are no fulfilled prophecies. If something comes to pass that is mentioned in biblical prophecy, a Bultmannian will say the prophecy was made up afterwards. So my reaction surprised me. At this point in time, I realized that if God was doing all these things today, it would be silly to say the miracles in the New Testament could not have happened. At that point, all the testimony I had heard over the years fell together into a picture of the true and living God.
The god of historical critical theology is like the statue of three monkeys: one is covering the eyes, the next covering the ears, and the third covering the mouth—seeing nothing, hearing nothing, speaking nothing—and as the hands are always occupied, doing nothing. But now I became aware of the living God! And in the same moment I became aware that I had been a blind teacher leading my blind students. I repented of my wrong teaching. I also realized that, despite all my years of study, I knew nothing of God. But through the grace of God, my reaction did not lead me to despair but to the conclusion that now I must get to work learning about this God.
The conference had a choir from a Bible school. Though I had been a theologian for several decades, I did not know what a Bible school was, or that they even existed. But upon hearing of such institutions, I thought it would be a good place for me to go to learn more about God. I found the small school, where the youngest student was a boy of 16, and the oldest a grandma of 70. I cannot forget sitting on a bench, listening to the teacher speak about Psalm 119. As I sat there, I asked, “Where does he get this knowledge? Though he is young, this man knows so much more than I do.” Then he came to the passage where it said, “You made me wiser as my teachers are,” and I thought, yes this must have happened to him. Later, when I had been coming for a while, the leader spoke of this young Bible teacher, saying, “Oh, he has not been here long, but he reads his Bible, eats his Bible, and lives his Bible so much that whenever he opens his mouth, the word of God comes out.” It was in this Bible school that, for first time in my life, I learned the basics of Christian belief.
From Criticism to Christ
While I was at this conference, one of the leaders encouraged me to buy a book about the inspiration of the Scriptures. I had been a theologian for many years, but I had never thought about the inspiration of the Holy Scriptures. All I knew was that in church history some theologians at the end of the sixteenth century thought the Bible had been dictated. As I read through this book, I was deeply ashamed to learn that every page of the Bible is the word of the living God. Though I was a theologian, I never realized it.
I decided to write lectures on the basis of the inspiration of the Holy Scripture. By that time I was holding my lectures and seminars at the university and, on the days in-between, I went to the Bible school and sat on the bench as a student. I also had, by that time, attended a one-month summer Bible school. But this was a not a big basis to lecture on the line of the inspiration of the Holy Scripture. I needed a lot of grace and even miracles at this juncture. But, strengthened through the word and through the prayers of my church, I began to write.
I noticed a struggle immediately in myself as I began to lecture on articles of the Christian faith. I had no problem saying I believed in Jesus, for I had all the material about the so-said historical Jesus at my doorstep. But when it came to the next word, “Christ,” it was a whole day fight. But finally I got it: he is Christ. Then it was another half-day fight each to find out that he is the Son of God and the Son of man. For historical critical theologians these are mere titles. They will say, “Yes, Jesus himself never said that he was Jesus or Christ or the Son of God. He merely connected himself in some way with the Son of Man, but only for the future, not for the present.” They say that the early church pinned all those titles on the historical figure of Jesus to show those they wanted to lead to Christianity the importance of Jesus.
But now I realized that these things were true. Jesus is the Christ, the Son of God and Son of man, God incarnate in human flesh. I began to teach these truths to my students, who had to that point only been getting historical critical teaching from me. Then I realized Jesus was born of the virgin and began to teach that. You must realize this was a Bultmannian saying these things! I had been taught that the virgin birth was just a legend, designed to show the importance of Jesus. But I realized that if Jesus was not born of a virgin, he would just have been an offspring of the first Adam. Then it could never be true that he was without sin, and if he was not without sin, he could not have died for our sins. In fact, he would have had to die for his own sin, and we would be still in our sins. I did not think all this out at once, but I did begin to tell my students, “Yes, Jesus is born of the virgin.” Then my best student asked me, “Does this mean that you also believe that Jesus is coming again?” At that time, I could only say I did not yet believe it, but within two months, I could say that also was true, and after several years, the Lord gave me the task of criticizing the critical theology.
For many years I had taught my students the historical-critical theory that there is a synoptic problem, whose only solution is the two-source theory. I taught that Matthew and Luke copied Mark, and then added their own information from another source. Now I found this had no basis. It is nothing but a hypothesis, though it is considered by many to be a fact. I began to examine these things, studying the arguments one by one. I concluded that there is not the slightest proof of it, and the arguments for it are based on secular reasoning.
Then I was led to the question of whether or not there non-genuine letters in the New Testament. The historical-critical theologians say that of the thirteen letters attributed to Paul, only seven are really written by him, although it is plainly written in the Bible that Paul wrote them all. In fact, these theologians say that the writers were lying when they said the letters were from Paul. Thus, they call these Scriptures pseudepigraphs, falsely inscribed writings. I began to investigate and after much time found that none of the arguments for doubting Paul’s authorship was valid.
So I found out you can trust your Bible. You cannot trust historical critical theology or higher criticism. It is not trustworthy. I praise God for bringing me out of it, and pray that he will use me to bring others from criticism to Christ.
by Dr. Eta Linnemann
(Retired) Professor of Theology/Religious Education, Pedagogic Academy, Braunschweig
Honorary Professor, New Testament, Philipps University, Marburg
Edited transcript of a lecture given
Wednesday, November 7, 2001, 7:00 p.m.
Grace Valley Christian Center, Davis, California
As part of the Faith and Reason series
sponsored by Grace Alive! and Grace Valley Christian Center
I want to give you my testimony, beginning with a verse from God’s word, 2 Timothy 3:16: “All Scripture is God-breathed and is useful for teaching, rebuking, correcting, and training in righteousness.” This is very important. I was a theologian for decades but did not know about the inspiration of the Holy Scripture. I had to be born again to find this out.
Early Years
When I was a child, my exposure to God including hearing a sermon only once a month, as well as some teaching in religion. Young assistant pastors, who changed about every one and a half years, would come over from the little town nearby to teach us. So I did not learn much, but after I was born again, I was reminded by the Holy Spirit of all those times when I had the chance to hear something of Christ.
When I had my lessons for confirmation, the pastor was not born again, and whatever I learned did not give any connection to the Lord. To me the gospels were just different biographies of Jesus, so nothing of which I was taught really stuck in my heart.
After World War II ended, I needed a new orientation. The so-called thousand years kingdom had vanished after twelve years, but the church was still there. I was interested in finding out more about the church, but there were no believers around to help me. Yes, we had some lessons, but they were taught by the same pastor who had confirmed me,. Additionally, as I was also an unbeliever, I was not able to formulate my questions well enough to tell him what I was looking for. I began to think maybe I should study theology to satisfy my thirst for knowledge.
After I had made my matura, my father said he had heard of a retreat for those who have just made the matura. He told me that if I wanted to study theology, most likely I should go to it. I did not want to go there at all, but I was too much of a coward to tell that to my father! At that time in Germany, religion was the most private thing in a person’s life. No one would dare to speak about sex, but it was even more secret what you were thinking about religion. It just was not mentioned, even in the family. Not daring to tell my father I did not want to go, I went to the retreat. There the Lord provided something special. For those of us who had just matriculated and were going to become students, the organizers had provided a pastor-doctor. The intent was to impress us with his knowledge and status. Through the providence of God this man got the flu and was not able to come. Having to make a last-minute appointment, the organizers finally found a pastor who could afford to be taken from his other duties for ten days. In fact, this young man was the only one available. But he had something special: He really believed in Christ. Now, I would say he was a born-again Christian; at that time, I had never heard about being born again. One day this pastor dared to tell us that we were sinners and needed a Savior—Jesus Christ. Of the twenty or so students, about six or seven of us agreed with him and accepted Christ. A day full of joy followed our decision, and then everyone had to return home.
My life changed after that. I started to read the Bible every day and my attitude towards my mother improved. Before, when she asked me to do something, I would say, “Oh, do I have to?” or “Yes, but not now. I’ll do it later.” But now my behavior changed. It was not that I was trying to change; it just happened.
After about half a year, I got a place to study at the university. At that time not everybody was allowed to study; those who had been in the war had first priority because they were already beyond the average age of taking the classes, while others had to wait. Now I had a chance and I grasped it.
Theological Training
So I came to Marburg. Marburg meant Rudolf Bultmann, the famous German critical theologian. Through his influence I became a dyed-in-the-wool historical-critical theologian. But, though Bultmann was at Marburg, it would not have made a real difference if I had gone to Berlin or Münster or Köln or Heidelberg or Tübingen, because there were historical-critical professors, many of them Bultmann’s disciples, in the New Testament chairs in all the German universities then. Thus, the most well known names in historical critical theology became my teachers.
When I began my studies, I had to start with the ancient languages—Greek and Hebrew. As I had practiced Greek some before going to the university, I had only to finish one course. Then I thought I was fit to go into the lectures of Bultmann on 1 Corinthians. I started attending when he was at chapter 12, and I do not remember what he had said concerning chapters 12-14. But I still remember what he said when he came to chapter 15:1-5, where Paul said,
For what I received I passed on to you as of first importance: that Christ died for our sins according to the Scriptures, that he was buried, that he was raised on the third day according to the Scriptures, and that he appeared to Peter, and then to the Twelve. After that he appeared to more than five hundred brothers at the same time, most of whom are still living, though some of them have fallen asleep.
When Professor Bultmann came to the next verse, he said, “Here Paul is not at the usual height of his theology because he is speaking of the resurrection of Christ as if it were a historical fact.” Thus I learned as a young student in my very first term that we were not allowed to think of the resurrection of Christ as a historical fact. This great professor had said it, so it had to be. After all, how could I, as a young student, know more than my professors!
I must note here that this is why it is so important to get biblical teaching. We are surrounded by unbiblical ideas, and if we are not solidly trained in the Bible, we will not even realize what is contrary to the Bible. This is especially important for those attending universities, where authority is an issue. Suppose you are a student, just beginning to learn something, and your professor, who has been working in his field for maybe thirty or forty years, is an accomplished, recognized authority in that field. Additionally, the very reason you are at the university is to learn something, not to shut your ears and eyes, but to learn. So when you are taught the wrong thing, it is dangerous. Many students, even those with believing parents, have drowned in atheistic teaching from university professors and have grown to despise the faith of their parents. If you are a student, ask the Lord for guidance and never feel too secure. It is the Lord who can keep you, not your own wisdom. Do not think, “Oh yes, I have got everything, I have been in Sunday School and church all my life; nothing can happen to me.” If you are in that state you will fall. The devil is not sleeping; he will try anything to destroy you. You must be aware and know that God’s word is better than all the wisdom of the world. Psalm 19 tells us God’s word is more precious than silver and gold. It is more precious than any worldly wisdom in any discipline.
But I learned in my first term that we were not allowed to take the resurrection of Christ as historical fact, hearing it from the great Bultmann himself. I do not think he thought about what Paul said in the same chapter, in verses 17 to 19: “And if Christ had not been raised your faith is futile; you are still in your sins. Then those also who have fallen asleep in Christ are lost. If only for this life we have hope in Christ, we are to be pitied more than all men.” This is the situation of the historical-critical theologians and of any who adhere to higher criticism, as it is called in America. Because they have some belief in Christ, they are convinced that they are believers, but they are believing for this life only. Paul says those who do this are to be pitied more than all other men.
The Teachings of Historical-Criticism
Unbelief in the resurrection is not the only distinguishing mark of the historical-critical theologian. Another aspect is found in 2 Peter 3:3: “First of all, you must understand that in the last days scoffers will come, scoffing and following their own evil desires. They will say, ‘Where is this “coming” he promised? Ever since our fathers died, everything goes on as it has since the beginning of creation.’” I remember how Professor Bultmann said that, yes, now nearly two thousand years were over and Christ had not yet come back, so we must think of ways to interpret these portions so as not to take them literally. But even today we can put the Bible on the side of the newspaper and see things happening which in former times looked so unlikely. I used to scoff at the description in Mark 13 of worldwide fighting, kingdom against kingdom and nation against nation, but we see these things happening throughout the world today. As the Lord said, when these things happen, it is not yet the end, but it shows us that it is coming. Jesus said we should lift up our heads because our salvation is drawing near. But historical-critical theologians do not believe that Christ is coming again.
Additionally, we were taught that we must study as if there were no God. Although it can happen that when you study the Bible like that, you might experience something of him, in general, you have not the slightest chance of finding God this way. It is like working with a computer: what you see on the screen depends on the program you chosen. If you decide to study as if there were no God, you will not meet him. Instead, you may learn, as I did, that what we have between the two covers of the Bible is not necessarily the word of God, but when we read a portion of it or hear it in the sermon, it can become for us the word of God. Karl Barth spoke of this idea.
We were also taught that when we read something in the Bible, we must realize it could have never taken place. For example, in Exodus, Leviticus, Numbers and Deuteronomy we read that God led the Israelites out of Egypt and took them to the Holy Land in a wonderful, out-of-the-ordinary, one-time event. But these teachers would say, “No, things were quite different. These people were nomadic shepherds who would always feed their flocks in the wilderness in the summer, and bring them into Canaan in the winter to feed from the already harvested fields.” Where did they get this idea? It is the habit in Germany. But I would say that we should not take our wisdom about the ancient times from what is the practice today, for it may lead you on a wrong track. And if you would have asked these professors, “But here it is written that these people, with the grace of God, conquered the land. Then each tribe got their special portion, which they then had to take from the former inhabitants,” the professors would say, “That is just the interpretation of the Israelites.” As students, we were supposed to believe what these professors said, and, sadly, we did. So we could say, “As it is written, it can never have been.”
When I was student, I did not know why my professors always would say, “No, it cannot have been as it is written.” Normally, one would think they would follow the worldview of the Bible, which discerns between the visible and the invisible world. But these theologians could not bring themselves to say, “Yes, there is the earth, which we see, and then there is with God with his angels.” There is an invisible world surrounding and going through the visible world, a higher dimension standing over and permeating the lower dimension. Acts 17:28 tells us, “For in him we live and move and have our being.” But these theologians cling to another worldview, named after Hecker’s monistic worldview, but which existed already earlier in the Enlightenment philosophies, that there is only the one visible, tangible world. If you hold to this monistic worldview, you cannot believe that God is a speaking and acting being. Then you get into difficulties with the Bible, because God is portrayed that way on every page.
So the purpose of these people is to demythologize the Bible. To do so, they must come up with ideas to explain away what is plainly stated in it, what God said and did. That, of course, is a difficult task. So such theologians have to work hard, giving much time and money to this task, all the while thinking that what they are doing is right. But they are on the wrong track. Not only do they not reach their goal, but they also lead many people astray with them. I have been such a theologian, but the Lord has forgiven me.
How did the historical-critical teachers handle the prophets? By taking over an idea of Spinoza, saying that not everything in the books of the prophets is from the prophets themselves. In fact, Spinoza said more extremely that the prophetic books are only quotations from the originals. For example, if they wanted to speak about the prophecy of Jeremiah, we would turn to chapter 47 and underline all the verses that seemed to be most genuinely spoken by this prophet. So we might underline verses 3,4, 11, and 12, but on verse 13 we might put an underline with an interruption. Then we would go on to underline verses 19 and 20. We had all our pens and did this at the beginning of each lecture. The rest of the chapter would be counted as not original, as something not from this prophet, but added later.
Not only would these teachers say that only part of a book was original, but they also said that the only genuine words were those expressing God’s wrath and judgment. All the good words about Israel—that God still loved her and had good in store for her, including restoration after exile—were not considered original. In fact, they would say that Israel made up these stories much later on to comfort herself in bad times. Thus, they would not believe that Israel has the right to be in the Holy Land. Not only does such thinking have consequences in politics, but it ignores all the thousands of promises that have been fulfilled in subsequent history.
Worst of all, these theologians have another god. Since they take for genuine only what speaks of God’s judgment and wrath, then the God of the Old Testament for them is only a God of judgment and wrath. They say Jesus came and brought another idea of God, the God of love. But their concept of the God of love is inaccurate. They do not recognize sin, or that all have sinned and thus are lost and will go to hell if they do not receive salvation. They say that God is so full of love that he just loves us and forgives our sins. But it is not the job of God to arbitrarily forgive our sins. As holy God, he must take sin very seriously and cannot forgive us just like that! He had to send his beloved Son to carry our sin to the cross and die for our salvation. That is the real love of God that these theologians miss.
How many people are baptized as infants, attend Sunday school, are confirmed and married in the church, and then attend throughout their adult life until the time comes to be buried by the pastor, yet never hear that they are sinners who need salvation, and that to be saved, they must personally receive Jesus Christ as their Savior! This is exactly what happens in churches whose pastors are taught this historical-critical theology. Those who have been the most faithful in church can be lost because they have never heard the true message of salvation. This is the absolute worst problem of higher criticism.
God Intervenes
As a theologian, I was steeped in historical-criticism. If the Lord had not taken me out of it, I would still be in it. But the Lord can do all things, and he is able even to save one out of this theology. How did he do it?
First, the Lord convinced me with several experiences. I came to the realization that all the hard historical-critical work I was doing as a professor was not truth. To find this out was a dreadful shock for me, because truth had been my guiding star from childhood days. At the same time, through other experiences, I realized that historical-critical work gives no help in preaching the gospel. I, as most historical-critical theologians do, thought I was serving the church and God, but finally realized that my theological work did not help at all.
The result was great frustration: What was I working for? Fortunately, this frustration was not the goal of our heavenly Father; it was just a means to stop me. Then the Lord helped me hear the real gospel, using, in my case, a dissertation.
When I was teaching in Marburg once a week, I was assigned to look at the new dissertations. If our body agreed with their statements, I would sign them; otherwise, I would write a different one. One day I came across a dissertation that mentioned something I had never heard of. Describing a church in Africa, the author spoke about modern-day prophecies and miracles. This was amazing to someone who did not even really believe in the prophecies of the Bible! I do not remember them all, but one example in particular gave so much honor and glory to God that I was deeply impressed with its veracity. But when I moved from Marburg to Braunschweig, I forgot about it totally.
About nine months later, God got my attention again. In a post-seminary meeting on the historical-critical method, I had written on the blackboard, “If you want to speak about something as a miracle, you must adhere to certain points,” and then I listed the points. After I had passed this on to my students, as I had done for years, I added one more thing, “Yes, Jesus was the type who did miracles. We can learn this out of the Talmud, the Jewish wisdom which names Jesus as a sorcerer. They would not have done it if he could not have done miracles. But that still does not give us a right to think that any the miracles written in the New Testament ever had happened. The historical-critics think it is possible that Jesus had healed the mother-of-law of Peter from the fever. How? They would say his impressive personality gave her the impetus to overcome the sickness. In that way, even they believe in miracles, but not in real miracles. They never think that Jesus ever has raised a dead person or given sight to the blind, and so on.”
That was what I wanted to pass on to my students—that we were not allowed to take for granted that the miracles in the New Testament actually happened. I don’t know how far I got, but when I opened my mouth to speak, I heard myself saying, “But so-and-so wrote about this in his doctor’s thesis,” and I proceeded to tell my students about the miracles recorded in the doctor’s thesis. In the providence of God, there were quite a few born-again students in this class. Normally there might be one, or at most, two. But this class had six or seven, so when I spoke about this miracle, they thought, ”Oh maybe even a professor is able to repent,” and started to pray for me. These students prayed, their families prayed, and all their prayer circles prayed for me. It must have been really a big campaign. Later on, people would come up to me and say, “We remember praying for you.”
Then one of these born-again students dared to say that something similar had happened in the town. I was already a professor-doctor only interested in form critics, so I thought, “Let it write him down, and that will be more convincing to the student than what I have tried to pass on. I have already said that one cannot write something as a miracle if he does not go according these points.” The student wrote down his account, and when he came next week, I read it to the students. I was so impressed that I brought it to the next meeting of the society for New Testament, where only high-browed scholars were allowed. Although I had no chance to share it, the fact that I even brought it with me demonstrates God was working in me.
I saw God moving again in my life later that year. This group of students had been unusually nice to me, so I wanted to be nice to them. One of my colleagues would go to the communist student group to show appreciation to his students, but I was not a communist. As the student who had given the testimony had mentioned a prayer group, I thought I could, just as a favor, go to his prayer group. I did go, but I was not right for it, because I had not yet been born again. Then another student invited me to a Christian meeting. I got the first invitation in May, but I did not go. I received another invitation in June, then, July, then, August and September, but I did not go to any of these meetings. If these students had not been so patient and had not continued to send me invitations, though it cost them time and money, I might not be standing here today. But they were patient and in October I finally went to their monthly meeting. I was deeply impressed with the atmosphere of joy and love, and, after the checking the message (as you do it when you are a theologian), I decided that, yes, it was sound in its treatment of justification in faith. So I decided to come again.
I also observed that when these students had a tangible need, they would pray for it. I knew about prayer and prayed every morning, but I was astonished that someone could pray for a real thing, and others would know if he received it or not. That was strange, yet impressive to me. I began to go to the meetings every month I was available, and after one year and one month, I gave my life to Christ. I heard a message and was so hungry for this life with Christ the speaker had spoken of. When he gave an altar call, I was about to jump up, but then he asked, “Is there anybody who wants to believe in Christ?” I told myself, “Oh, that’s not for me because I already believe in Christ.” That is the problem with theologians; they think they are believers. But then he repeated it, asking who was willing to surrender his life to Christ. Then I knew it was for me. I lifted my arm, the Lord saw my heart, and my life was changed.
New Life in Christ
One month later I went to a Christian conference for the first time in my life. Before, I would have said that more than one sermon a day and that more than once a week would be spiritual overfeeding. But now I went to this conference where a missionary from Nepal spoke about his language helper, Paul. The missionary said that although he was not a criminal, Paul had gone to prison, not only for becoming a Christian, but for leading others to Christ, which was a capital crime at the time. Then this missionary recounted the bold defense Paul gave when he had to stand up before the judge.
My first reaction was that this fellow could never have said this. Through listening to the missionary speak earlier, I had an idea of what sort of person Paul was and thought it would have been impossible for such a man to speak in this way. But because I had given my life to Christ, I immediately had a second reaction, which was, “Didn’t Jesus say in Mark 13:11, ‘Whenever you are arrested and brought to trial, do not worry beforehand about what to say. Just say whatever is given you at the time, for it is not you speaking, but the Holy Spirit.’ This is a fulfillment of that prophecy.”
You must realize that for a Bultmannian, there are no fulfilled prophecies. If something comes to pass that is mentioned in biblical prophecy, a Bultmannian will say the prophecy was made up afterwards. So my reaction surprised me. At this point in time, I realized that if God was doing all these things today, it would be silly to say the miracles in the New Testament could not have happened. At that point, all the testimony I had heard over the years fell together into a picture of the true and living God.
The god of historical critical theology is like the statue of three monkeys: one is covering the eyes, the next covering the ears, and the third covering the mouth—seeing nothing, hearing nothing, speaking nothing—and as the hands are always occupied, doing nothing. But now I became aware of the living God! And in the same moment I became aware that I had been a blind teacher leading my blind students. I repented of my wrong teaching. I also realized that, despite all my years of study, I knew nothing of God. But through the grace of God, my reaction did not lead me to despair but to the conclusion that now I must get to work learning about this God.
The conference had a choir from a Bible school. Though I had been a theologian for several decades, I did not know what a Bible school was, or that they even existed. But upon hearing of such institutions, I thought it would be a good place for me to go to learn more about God. I found the small school, where the youngest student was a boy of 16, and the oldest a grandma of 70. I cannot forget sitting on a bench, listening to the teacher speak about Psalm 119. As I sat there, I asked, “Where does he get this knowledge? Though he is young, this man knows so much more than I do.” Then he came to the passage where it said, “You made me wiser as my teachers are,” and I thought, yes this must have happened to him. Later, when I had been coming for a while, the leader spoke of this young Bible teacher, saying, “Oh, he has not been here long, but he reads his Bible, eats his Bible, and lives his Bible so much that whenever he opens his mouth, the word of God comes out.” It was in this Bible school that, for first time in my life, I learned the basics of Christian belief.
From Criticism to Christ
While I was at this conference, one of the leaders encouraged me to buy a book about the inspiration of the Scriptures. I had been a theologian for many years, but I had never thought about the inspiration of the Holy Scriptures. All I knew was that in church history some theologians at the end of the sixteenth century thought the Bible had been dictated. As I read through this book, I was deeply ashamed to learn that every page of the Bible is the word of the living God. Though I was a theologian, I never realized it.
I decided to write lectures on the basis of the inspiration of the Holy Scripture. By that time I was holding my lectures and seminars at the university and, on the days in-between, I went to the Bible school and sat on the bench as a student. I also had, by that time, attended a one-month summer Bible school. But this was a not a big basis to lecture on the line of the inspiration of the Holy Scripture. I needed a lot of grace and even miracles at this juncture. But, strengthened through the word and through the prayers of my church, I began to write.
I noticed a struggle immediately in myself as I began to lecture on articles of the Christian faith. I had no problem saying I believed in Jesus, for I had all the material about the so-said historical Jesus at my doorstep. But when it came to the next word, “Christ,” it was a whole day fight. But finally I got it: he is Christ. Then it was another half-day fight each to find out that he is the Son of God and the Son of man. For historical critical theologians these are mere titles. They will say, “Yes, Jesus himself never said that he was Jesus or Christ or the Son of God. He merely connected himself in some way with the Son of Man, but only for the future, not for the present.” They say that the early church pinned all those titles on the historical figure of Jesus to show those they wanted to lead to Christianity the importance of Jesus.
But now I realized that these things were true. Jesus is the Christ, the Son of God and Son of man, God incarnate in human flesh. I began to teach these truths to my students, who had to that point only been getting historical critical teaching from me. Then I realized Jesus was born of the virgin and began to teach that. You must realize this was a Bultmannian saying these things! I had been taught that the virgin birth was just a legend, designed to show the importance of Jesus. But I realized that if Jesus was not born of a virgin, he would just have been an offspring of the first Adam. Then it could never be true that he was without sin, and if he was not without sin, he could not have died for our sins. In fact, he would have had to die for his own sin, and we would be still in our sins. I did not think all this out at once, but I did begin to tell my students, “Yes, Jesus is born of the virgin.” Then my best student asked me, “Does this mean that you also believe that Jesus is coming again?” At that time, I could only say I did not yet believe it, but within two months, I could say that also was true, and after several years, the Lord gave me the task of criticizing the critical theology.
For many years I had taught my students the historical-critical theory that there is a synoptic problem, whose only solution is the two-source theory. I taught that Matthew and Luke copied Mark, and then added their own information from another source. Now I found this had no basis. It is nothing but a hypothesis, though it is considered by many to be a fact. I began to examine these things, studying the arguments one by one. I concluded that there is not the slightest proof of it, and the arguments for it are based on secular reasoning.
Then I was led to the question of whether or not there non-genuine letters in the New Testament. The historical-critical theologians say that of the thirteen letters attributed to Paul, only seven are really written by him, although it is plainly written in the Bible that Paul wrote them all. In fact, these theologians say that the writers were lying when they said the letters were from Paul. Thus, they call these Scriptures pseudepigraphs, falsely inscribed writings. I began to investigate and after much time found that none of the arguments for doubting Paul’s authorship was valid.
So I found out you can trust your Bible. You cannot trust historical critical theology or higher criticism. It is not trustworthy. I praise God for bringing me out of it, and pray that he will use me to bring others from criticism to Christ.
cateva ganduri din "Desire of Ages", by Ellen G. White
“Când sufletul se predã lui Hristos, o putere nouã ia în stãpânire inima cea nouã. Se produce o schimbare pe care omul nu o poate face niciodatã prin sine însuşi. Este o lucrare supranaturalã, care aduce un element supranatural în natura omeneascã. Fiinţa care s-a predat lui Hristos devine propria Lui fortãreaţã pe care El o pãstreazã într-o lume rãzvrãtitã şi El vrea ca nici o altã autoritate sã nu fie recunoscutã acolo decât a Sa proprie. Un suflet luat astfel în stãpânire de puterile cereşti nu poate fi biruit de asalturile lui Satana. Dar dacã nu ne supunem stãpânirii lui Hristos vom fi stãpâniţi de cel rãu. Inevitabil sã fim sub stãpânirea uneia din cele douã mari puteri care se luptã pentru supremaţia lumii. Nu este necesar sã alegem de bunã voie a servi împãrãţiei întunericului pentru ca sã ajungem sub stãpânirea ei. N-avem decât sã neglijãm a ne alia cu împãrãţia luminii. Dacã nu conlucrãm cu puterile cereşti, Satana va lua în stãpânire inima şi va face din ea locuinţa lui. Singura apãrare împotriva rãului este locuirea lui Hristos în inimã prin credinţã în dreptatea Lui. Numai când suntem legaţi strâns de Dumnezeu putem rezista faţã de efectele nesfinţite ale iubirii de sine, ale îngãduinţei de sine şi tendinţei spre pãcat. Noi putem pãrãsi multe obiceiuri rele şi pentru câtva timp putem da la o parte tovãrãşia lui Satana; dar fãrã o legãturã vie cu Dumnezeu prin predarea noastrã faţã de El, în fiecare clipã putem fi biruiţi. Fãrã o cunoaştere personalã a lui Hristos şi o legãturã continuã cu El suntem supuşi bunului plac al lui Satana şi pânã la urmã vom împlini pretenţiile lui.” (Hristos Lumina lumii 33:9).
Cele 7 trâmbiţe.
Cele 7 trâmbiţe.
Ca şi scenele bisericilor şi sigiliilor, cele 7 trâmbiţe încep cu sanctuarul ceresc: Apocalipsa 8:2-6. 7 trâmbiţe – din serviciul cultic al Vechiul Testament, unde aveam 7 preoţi ce sunau din trâmbiţă – 1 Cronici 15:24, Iosua 6:4.6.13 etc. Sunatul din trâmbiţă se făcea împotriva duşmanilor poporului Israel, pentru interventia lui Dumnezeu Numeri 10:8-10. Aşadar, aici avem răspunsul intervenţiei lui Dumnezeu la cererea sfinţilor Săi, oprimaţi de duşmani (vezi şi Apocalipsa 6:10 – acum vine răspunsul lui Dumnezeu)
Din versetele 8.3-5 vedem că activitatea de la sanctuar este legată de pedepsele ce vor urma. Ce este această legătură? Pasajul vorbeşte de mijlocire şi judecată. Prin Hristos, rugăciunile sfinţilor ajung la Dumnezeu. Când focul de pe altar cade pe pământ, acţiuni violent au loc şi judecata divină loveşte pe cei ce au respins Evanghelia.
În sanctuarul din Vechiul Testament, în serviciul zilnic, trâmbiţele anunţau că jertfa a fost oferită. Astfel dar, trâmbiţele din Apocalipsa au loc după jertfa lui Hristos, căci doar prin ea mijlocirea e posibilă, dar şi pedepsirea celor ce au respins jertfa lui Hristos. Trâmbiţele trebuie înţelese în lumina crucii lui Hristos: bebficiile ei pentru cei ce cred, dar şi pedeapsa ei, pentru cei ce refuză şi experimentează mânia lui Dumnezeu.
Trâmbiţe şi sigilii: împărţite după modelul 4/3 (sau 4-2-1).
Trâmbiţele acumulează durerea: calamităţile lovesc lumea naturală, apoi chinuie pe oameni (a 5-a), îi omoară pe oameni (a 6-a), ca, la final Dumnezeu să facă dreptate (11:19).
Trâmbiţele au cam aceeaşi structură: un înger sună din trâmbiţă; apoi ceva apare (foc, grindină); descrierea efectelor; fiecare plagă este limitată (a treia parte....).
Scopul lor îl aflăm din 9:20-21. Deşi ele sunt îndreptate împotriva celor necredincioşi, duşmanii lui Dumnezeu (9:4), scopul lor este de a-i chema la pocăinţă – de aceea sunt limitate (la a treia parte... şi este lovit totul – ca la cele 7 plăgi). Concluzionăm că trâmbiţele sunt judecăţi preliminare împotriva duşmanilor lui Dumnezeu, cu scopul de a-i chema la pocăinţă, şi prefaţeazăm pregătesc judecăţile finale conţinute în a doua parte a Apocalipsei. Lamentarea din 9:20.21 arată durerea cerului că scopul acesta nu s-a împlinit cu cei ce primesc pedeapsa trâmbiţelor.
Între sigilii şi trâmbiţe sunt multe asemănări dar şi deosebiri esenţiale. Sigiliile înfăţişează poporul lui Dumnezeu într-o lume ce nu e favorabilă Evangheliei; trâmbiţele descriu duşmanii lui Dumnezeu, ce se opun mesajului Său şi poporului Său.
Întrebarea sfinţilor, poporul lui Dumnezeu: până când, nu judeci locuitorii pământului (6:9-11), nu primeşte răspuns în sigiliul 5; dar aici, la trâmbiţe primeşte răspuns, unde întâlnim: rugăciunea sfinţilor (8:3-5), locuitorii pământului (8:13; 11:10; 13:8,14) Răspunsul acoperă întreaga istorie a omenirii. Întrebarea sfinţilor până când are legătură cred cu vremea sfârşitului. Dar Dumnezeu le răspunde sfinţilor, prin trâmbiţe şi le arată că mereu Dumnezeu a observat soarta sfinţilor, opoziţia pe care o întâmpină şi a intervenit mereu în viaţa duşmanilor lor; e adevărat, că aceste intervenţii au scopul să-i ducă la pocăinţă, până la închiderea harului – plăgile. Dumnezeu e sensibil la nevoile sfinţilor, le aude mereu, le vede mereu şi e activ – intervine, a intervenit de-a lungul istoriei, iar cândva va pune capăt definitiv nedreptăţilor. Focul tămâiei de pe altar, care purifică sfinţii, căzut pe pământ, devine plagă pentru opnenţii lui Hristos.
Relaţia cu restul cărţii
Apocalipsa 11:18 descrie ce va urma la cp 12-22, în 5 imagini:
- Neamurile se mâniaseră. Este elaborat în 12:17 – balaurul face război femeii, cu ajutorul fiarelor din cp 13.
- Dar a venit mânia Ta. Referire la ultimele 7 plăgi descrise în cp 15-18 – 15:1 plăgile finale, mânia lui Dumnezeu finalizată [faptul că al treilea vai – trâmbiţa 7, exprimă bucuria, înţelegem că a 7-a plagă finală coincide cu acest vai].
- A venit vremea să judeci pe cei morţi. Referire la judecata de la marele tron alb, postmilenială Apocalipsa 20:11-15,
- Să răsplăteşti .... şi să prăpădeşti. Răsplătirea este pomenită din nou în 22:12, adusă la revenirea lui Hristos. Pedepsirea celor răi este menţionată în 19:2, care sumarizează rezultatele plăgilor şi ale căderii Babilonului.
Contextul structural
Apocalipsa 4-11 este paralelă cu 12-18. Sigiliile şi crizele din 12-14 se referă la experienţa bisericii în proclamarea Evangheliei, în ciuda persecuţiei severe. Trâmbiţele, pe de altă parte, sunt paralele cu plăgile, focalizându-se pe duşmanii poporului lui Dumnezeu, care sunt judecaţi pentru respingerea Evangheliei şi persecutarea celor ce o proclamă.
În contrast, sigiliile şi trâmbiţele sunt preliminare, limitate ce duc la pedepsele finale, de la plăgi. Deci sigiliile si trâmbitele se intampla din timpul vietii lui Ioan, in timp ce cp 12-14 se concentrează în special pe ultimii ani ai istoriei păcatului.
Trâmbiţele trebuia foliste cam de prot, cu scopul de a chema intervenţia lui Dumnezeu – Numeri 10:8-10 – fie ca Dumnezeu să învingă duşmanii, sau să ierte poporul păcătos. Israel nu putea face diferenţa între sunetul de trâmbiţă pentru război şi serviciu religios – suna la fel. Aşa că sunetul de trîmbiţă este asociat cu rugăciunea.
În tot Vechiul Testament trâmbiţele mai sunt folosite în contextul Creaţiei, Căderii Ierihonului Exodului/ eliberarea . TREI aspecte majore, ce definesc istoria mântuirii.
Ioan combină interesant imaginea căderii Ierihonului cu plăgile Exodului: plăgile şi căderea zidurilor cetăţii celei mari (Apocalipsa 11 şi 18), precedă intrarea poporului în ţara promisă (Apocalipsa 21.22). În Apocalipsa sunt combinate motivele exodului cu ale întoarcerii din exilul Babilonian.
Contextul intertestamental
Trâmbiţa este asociată în special cu judecata, cu escatonul
Contextul Noului Testament
Teofania. În Evrei 12:19, Apocalipsa 1:10, 4:1 – arătarea lui Dumnezeu este pregătită prin sunetul de trâmbiţă – dar teofania este transformată în Cristofanie – adică autorii Noului Testament echivalează pe Iahweh cu Isus.
Parousia. Matt 24:31; 1 Cor 15:51,52; 1 Thess 4:16,17 şi învierea morţilor Ioan5:28.29. Iarăşi Cristofanie. Deci în Noul Testament totul este legat acum de Hristos.
Exodul din egipt în Noul Testament este legat de crucea lui Hristos şi în sens secundar, de experienţa credinciosului (Rom. 6:3-6, 1 Cor 10:1-13). Plăgile din Apocalipsa anunţă şi ele exodul, dar nu din Egipt, ci a bisericii din Babilonul spiriutal, precedat de trâmbiţe. Relităţile din Noul Testament sunt spiriutale şi se aplică poporului credincios al lui Dumnezeu, care are duşmani spirituali – oponenţii activi, ce refuză să-L accepte pe Hristos şi caută să-i persecute pe sfinţi. Deci când Ioan se referă la experienţa lui Israel din Vechiul Testament, în cele 7 plăgi, are în minte biserica; când se referă la Iahweh, are în minte pe Isus Hristos; când se referă la Babilon, Asiria, Egipt, Edom, are în minte oponenţii lui Evangheliei lui Isus Hristos. Cele 7 trâmbiţe au conţinut creştin, înţeles de creştinii din timpul lui Ioan, pentru vremurile lor.
Exegeza celor 7 trâmbiţe
Prima trâmbiţă
Ioan construieşte pe judecata Egiptului (Exod 9:23-26), Asiriei (Isa 10:16-20), Gog (Ezek 38:22) şi Ierusalim (Ezek 5:1-4). Aceste pedepse se îndreaptă spre duşmanii lui Dumnezeu, dar când Israel părăseşte legământul şi devine vrăşmaş al lui Dumnezeu, suferă aceeaşi pedeapsă – a vrăşmaşilor.
Grindină şi foc – pedeapsa lui Dumnezeu faţă de duşmani.
Sânge – distrugerea violentă a vieţii (Gen 9:5,6; 1 Kgs 2:5; Ps 79:3; Mic 3:10).
Pământul – pământul locuit
Iarba proaspătă – iarbă uscată/arsă : iarba proaspătă reprezinăt poporul lui Dumnezeu, cea uscată pe cei răi (Ps 37:1-2)
Copacii plini de fructe - poporul credincios lui Iahweh (Ps 1:3, 52:8); copacul ars, uscat, sălbăticit simbolizează Israelul răzvrătit, necredincios (Ezechiel 15:6-7).
3 părţi – împărăţia Satanei, care e compusă din 3 părţi . Apocalipsa 16:14.19.
Prima trâmbiţă vorbeşte de pedeapsa pe care Dumnezeu o trimite în urma judecăţii Sale, ca rezultat al rugăciunilor sfinţilor; pedepsele cad în împărăţia satanei, a asociaţiilor lui, chiar a celor ce iniţial au fost cu Dumnezeu, dar mai apoi au apostaziat. Isus aplică acelaşi simbolsim în Matei 3:12: Ioan anunţă că cine nu primeşte solia sa, este ars ca un copac ce nu face fructe. Isus aplică acelaşi simbol la poporul Iudeu – distrugerea Ierusalimului Luca 23:28-31. Posibil ca ascultătorii lui Ioan să fi înţeles că trâmbiţa 1 este soarta poporului evreu prin respingerea lui Isus.
Trâmbiţa 2
Munte de foc căzut în apă... peştii mor. Chiar dacă Vezuviul a explodat în 97, imaginea este preluată tot din elementele Vechiului Testament.
Peştii din mare – imagine luată din Gen 1:20-21.
Apa în sânge şi peştii morţi – reminiscenţă din plăgile Egiptului Exod 7:19-21. Sunt autori care sugerează că Ioan are în minte imaginea Muntelui Sinai fumegând – Exodul 19:16-20.
Dacă prima trâmbiţă, pe fundalul Vechiului Testament transmite ideea pedepsirii poporului ce odată a fost loial lui Dumnezeu, a doua, pe acelaşi fundal, transmite ideea pedepsirii poporului ce a fost ostil lui Dumnezeu.
Muntele poate simboliza:
- o naţiune (Isa 13:4; Jer 51; Isa 10)
- tronul lui Dumnezeu (Isa 2:2,3; 14:12-14; Ezek 28:14)
- Obstacol pentru credinţă (Zech 4:7-10)
În contextul trâmbiţei, sensul de naţiune este cel mai potrivit: focul este aluzie la distrugerea divină – muntele în foc exprimă judecata naţiunii de Dumnezeu ca în Ier 51. Mare poate reprezenta de asemenea duşmanii lui Dumnezeu (Isa 57:20; 17:12,13). Atunci făpturile mării pot reprezenta oamenii (Hab 1:14), iar moartea lor distrugerea de către judecăţile lui Dumnezeu. Corăbiile înseamnă sursa de câştig. Distrugerea lor arată că ceea ce aproviziona duşmanii lui Dumnezeu nu mai exsită – haos economic, umilirea naţiunii.
Muntele în Apocalipsa ilustrează Babilonul Antic, distrugerea lui (17:1-3,9; 18:21). Pentru că în 17:9 sunt 7 munţi, iar în 8:8 doar unul, înseamnă că aici nu este văzută în vedere distrugerea Babilonului ultim, ci doar a unei manifestări a lui. Sângele martirilor vărsat de Babilon se întoarce acum împotriva lui. Marea – poate fi râul Eufrat (vezi plaga 6 - 16:12, 17:1.15). Trâmbiţa 2 vorbeşte de judecata lui Dumnezeu împotriva duşmanului poporului Său – muntele în foc, care e aruncat în marea popoarelor, rezultând haosul economic şi comercial al lumii antice (căderea Romei).
În contextul predicilor creştine din sec. I, Babilonul era Roma (1 Petru 5:13), credinţa creştină putea muta munţii – adică obstacolele din calea părtăşiei cu Hristos (Mat 21:21), peştii mării reprezintă oamenii care aud Evanghelia (Mat 13:47-50). Interesant aspectul căderii muntelui în marea naţiunilor – dizolvarea Romei în popoarele Europei.
Trâmbiţa 3
Al treilea înger a sunat din trâmbiţă. Şi a căzut din cer o stea mare, care ardea ca o făclie; a căzut peste a treia parte din râuri şi peste izvoarele apelor. Steaua se chema "Pelin"; şi a treia parte din ape s-au prefăcut în pelin. Şi mulţi oameni au murit din pricina apelor, pentru că fuseseră făcute amare.
Căderea stelei ne aminteşte de căderea lui Lucifer (Isaia 14, Luca 10:18) şi de cornul cel mic (Daniel 8). Râurile şi fântânile curate, sunt sursă de viaţă, simbolul hrănirii spirituale (Ps 36:8,9; Jer 17:8,13; Prov 14:27; Ezek 47:1-12 – ISUS e apa vieţii John 4:10-14; 7:37-39). Dacă sunt otrăvite, sunt sursă de moarte(Prov 25:26) .
Simbolul apelor amare: pelinul reprezintă apostazia şi idolatria poporului Deut 29:17-18; În Ieremia e simbolul pedepsei lui Dumnezeu (Ier 9:15); incidentul Mara – poporul însetat crede că-şi astâmpără setea la Mara, dar apa de acolo e otrăvită, nu susţine viaţa (Exod 15:23). Aşa se întâmplă aici – ceea ce trebuia să dea viaţa, este înşelător şi otrăveşte.
Simbolul este pentru apostazie: steaua (ce e buna) cade şi otrăveşte Cuvântul lui Dumnezeu, Îl corupe, pentru ca să cadă şi alţii. Ioan avertizează Biserica, că după căderea duşmanilor – iudaismul şi Roma- libertatea va aduce apostazia, profetizată de Noul Testament (Acts 20:28-31; 2 Thess 2; 1 Tim 4:1ff), vizibilă încă din timpul apostolilor.
Trâmbiţa 4
Al patrulea înger a sunat din trâmbiţă. Şi a fost lovită a treia parte din soare, şi a treia parte din lună, şi a treia parte din stele, pentru ca a treia parte din ele să fie întunecată, ziua să-şi piardă a treia parte din lumina ei, şi noaptea de asemenea.
Pasaj bazat pe plaga 9 a a Egiptului (Exod 10:21-23); întunericul e parte din blestemul lui Dumnezeu Deut 28:29. Soarele e simbol al Cuvântului lui Dumnezeu (Ps 19, 119:105), luna simbol al frumuseţii şi fertilităţii (SS 6:10; Deut 33:14), stelele îngeri sau oamenii lui Dumnezeu. Acum atacul vine diferit de trâmbiţa 3 – uitarea Cuvântului lui Dumnezeu. Nu mai e vizibil. În trâmbia 3, oamenii încă mai beau din fântână. Acum nu mai văd Cuvântul divin. Atacul pare să vină din afară acum – poate puteri atee, ca faraon al Egiptului.
Judecăţile trâmbiţelor par să pedepsească pe duşmanii lui Dumnezeu – dar în ultimele 2 vedem că atacul este spre Biblie. Dumnezeu pedepseşte în mai multe feluri: direct – ca uciderea celor 185.000 de asirieni (2 Regi 19); trimite un popor să aducă pedeapsa (Cir şi Babilon); sau cum spune Pavel în Romani 1, îi lasă în voia minţii lor blestemate şi pedeapsa o aduc singuri asupra lor, pe legea consecinţei. Acum biserica apostaziată devine duşmanul poporului lui Dumnezeu (ca şi iudaismul).
Vulturul care face tranziţia – în Vechiul Testament vulturul face parte din judecăţile legământului (Osea 8:1). Acum că întunericul e pornit, forţele întuericului chinuie apostaziaţii, până la sfârşit. La Ioan, istoria înseamnă degradare, până la revenirea lui Isus.
Trâmbiţa 5
Îngerul al cincilea a sunat din trâmbiţă. Şi am văzut o stea care căzuse din cer pe pământ. I s-a dat cheia fântânii Adâncului, şi a deschis fântâna Adâncului. Din fântână s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare. Şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii. Din fum au ieşit nişte lăcuste pe pământ. Şi li s-a dat o putere, ca puterea pe care o au scorpiile pământului. Li s-a zis să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii, care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu. Li s-a dat putere nu să-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni; şi chinul lor era cum e chinul scorpiei, când înţeapă pe un om. În acele zile, oamenii vor căuta moartea, şi n-o vor găsi; vor dori să moară, şi moartea va fugi de ei. Lăcustele acelea semănau cu nişte cai pregătiţi de luptă. Pe capete aveau un fel de cununi, care păreau de aur. Feţele lor semănau cu nişte feţe de oameni. Aveau părul ca părul de femeie, şi dinţii lor erau ca dinţii de lei. Aveau nişte platoşe ca nişte platoşe de fier; şi vuietul, pe care-l făceau aripile lor, era ca vuietul unor care trase de mulţi cai, care se aruncă la luptă. Aveau nişte cozi ca de scorpii, cu bolduri. Şi în cozile lor stătea puterea, pe care o aveau ca să vatăme pe oameni cinci luni. Peste ele aveau ca împărat pe îngerul Adâncului, care pe evreieşte se cheamă Abadon iar pe greceşte Apolion.
Steaua căzută din trâmbiţa 3 are legătură cu dezlegarea forţelor întunericului din abis – adică apostazia aduce trâmbiţa 5. Dumnezeu este implicat în acţiunile de aici: pasivul divin (9:1.35); steaua cade din cer; Exod 19:18 – focul ca din cuptor anunţă prezenţa lui Dumnezeu la Sinai; lăcustele sunt simbol al judecăţii lui Dumnezeu.
Abisul. Simbol pentru trecut, prezent, viitor. Din Gen 1:2, simbol pentru cei ce se opun să fie recreaţi de Hristos; este simbolul locului unde locuiesc demonii în prezent (Luca8:28-31); e asociat cu fiara şi soarta ei finală – ceea ce iese din adând, merge la pierzare (11:7, 17:8).
Fumul acoperă soarele – nu diminuează puterea lui, ci doa se interpune între oameni şi acesta. Este făcută legătura cu trâmbiţa 4, unde o putere încearcă să şteargă cunoştinţa despre Dumnezeu.
Apar lăcustele, ce atacă ca scorpionii. Lăcustele sunt simbolul mulţimii, scorpionii al răului pe care-l fac oamenilor. În lumea orientală sunt simboluri ale conducerii lumii subterane (vs 11). În Vechiul Testament, lăcustele sunt simbol al judecăţilor divine (Deut 28:42.45, 1 Regi 8:37), ce vin peste cei apostaziaţi, ce au părăsit calea Domnului (Joel 1:4-18) – doar aşa pot fi întorşi înapoi la Dumnezeu (1 Kgs 8:35-40; 2 Chr 7:13,14; Joel 2:12-17).
Lăcustele din adânc, vor să transforme pământul într-un adânc. Dar Dumnezeu nu permite aceasta. Oamenii Lui sunt feriţi de atacul demonic – Luca 10:17-20, le oferă un semn de protecţie (vs 4). Cei nu L-au acceptat pe Hristos, sunt chinuiţi spiriutal de domnul lor – domnul abisului. Ps 71:20-21 adâncul/abisul este paralel cu durerea, cu chinul. Cei ce L-au respins pe Hristos, culeg lipsa speranţei, a sensului în viaţă, ceea ce le chinuie sufeltul de moarte, de groaza morţii (Rom 1:21-26).
Sau pot reprezenta: oamenii inspiraţi de satana; puternici precum caii, tari precum regii, înşelători, seducători ca femeile frumoase, dar produc durere ca scorpionii. Apolion/Abadon este personificarea morţii, a lui Satana, soarta celor răi. Toate acestea se potrivesc cu caracterul diavolului (Ioan 8:44). Diavolul înşeală cu învăţătura lui (Isaia 9:15). Adâncul e închis – Apocalipsa 20 restricţionează activitatea sa – deschiderea adâncului descrie împrăştierea înşelăciunilor sale pe pământ. Cei ce-L resping pe Hristos, primesc întunericul diavolului, ce vine peste ei, cu permisiunea lui Dumnezeu (2 Tes 2:9-12).
Ioan ilustrează un moment, când întunericul trâmbiţei 4 va deveni generalizat, pentru 5 luni – deci un timp limitat. Întunericul chinuie oamnii ce se autodistrug prin învăţătura ce o acceptă. Singurii care sunt în siguranţă sunt cei sigilaţi, cei aleşi. Astfel încurajarea este evidentă: rămâneţi lângă Cuvântul lui Dumnezeu şi va fi bine, indiferent de ceea ce va veni.
Trâmbiţa 6
Îngerul al şaselea a sunat din trâmbiţă. Şi am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur, care este înaintea lui Dumnezeu, şi zicând îngerului al şaselea, care avea trâmbiţa: "Dezleagă pe cei patru îngeri, care sunt legaţi la râul cel mare Eufrat!" Şi cei patru îngeri, care stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna şi anul acela, au fost dezlegaţi, ca să omoare a treia parte din oameni. Oştirea lor era în număr de douăzeci de mii de ori zece mii de călăreţi; le-am auzit numărul. Şi iată cum mi s-au arătat în vedenie caii şi călăreţii: aveau platoşe ca focul, iacintul şi pucioasa. Capetele cailor erau ca nişte capete de lei, şi din gurile lor ieşea foc, fum şi pucioasă. A treia parte din oameni au fost ucişi de aceste trei urgii: de focul, de fumul şi de pucioasa, care ieşeau din gurile lor. Căci puterea cailor stătea în gurile şi în cozile lor. Cozile lor erau ca nişte şerpi cu capete, şi cu ele vătămau. Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine dracilor şi idolilor de aur, de argint, de aramă, de piatră şi de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble. Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor.
Versetul 13 ne spune că evenimentele târmbiţei 6 au legătură cu slujirea de la altar a lui Hristos.
Versetul 14 este în contrast cu 7:1-3: acolo 4 îngeri, la colţurile pământului, ce ţin vânturile, să nu vină nenorocirea. Aici 4 îngeri la Eufrat; când sunt dezlegaţi, vin nenorocirile. Sunt alţi îngeri; dar pentru că rezultatul eliberării este nenorocirea – este posibil ca îngerii de aici să descrie evenimentele ce au loc în urma/cadrul tabloului descris de cp 7.
Imaginea pare construită pe Isaia 8:7-8, unde Babilonul este comparat cu Eufratul care se revarsă/acoperă Israelul. Imaginea este a invaziei duşmanilor poporului lui Dumnezeu, pregătirea pentru o bătălie mare – vezi 16:13.
Este discutabil 9:15 – când ceasul, ziua, luna, anul reprezintă o succesiune, sau momentul precis al dezlegării îngerilor (gramatica textului favorizează ultima opinie). Acest moment, trebuie să aibă legătură cu sfârşitul timpului din 10:6.
Armata din trâmbiţa 6 este opusul sigilaţilor din 7. Ioan aude numărul lor. Descrierea lor, completează şi amplifică trâmbiţa 5: puterea cailor este în coadă (6:19 – 6:10), dar şi în gurile lor, ceea ce ne leagă de cele 3 duhuri de roaşte, care ies din gura trinităţii demonice (16:13). Astfel evenimentele trâmbiţei 6 sunt legate de eveimentele finale, descrise în Apocalipsa 13-16.
Versetele 20-21 ne amintesc de Daniel 5:4.23 – căderea Babilonului, idloatria şi ultima petrecere.
Trâmbiţa 6 merge în două direcţii: spre Babilonul antic (referirea la Eufrat), dar şi spre Babilonul întreit al timpului sfârşitului. Adunarea trupelor demonice seamănă cu 16:12-13, pregătirea pentru Armaghedon. Evenimentele acestei trâmbiţe sunt legate de Aramgehdon.
Interludiu
Contextul armatelor demonice, 9:13-21, este contracarat de soarta şi misiunea poporului lui Dumnezeu – cp 10-11, văzut în termenii profetici ai lui Daniel (Apocalipsa 10:6 cf. Dan 12:7), popor ce trece prin experienţe triste, dar predică Evanghelia, ce pregăteşte venirea lui Hristos (Matt 24:14; Mark 13:10).
Trâmbiţa 7
Îngerul, al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: "Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor." Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, care stăteau înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor de domnie, s-au aruncat cu feţele la pământ, şi s-au închinat lui Dumnezeu, şi au zis: "Îţi mulţumim Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare, şi ai început să împărăţeşti. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi prooroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!" Apocalipsa 11:15-18.
Apocalipsa 10:7 ne spune că taina lui Dumnezeu se va termina în trimpul trâmbiţei a şaptea. Taina lui Dumnezeu este un acronim pentru Evanghelie, în NT (Rom 16:25,26, cf. Col 1:25-28; Eph 6:19). Astfel că sfârşitul tainei lui Dumnezeu poate să însemne finalul proclamării Evangheliei naţiunilor, oricărei limbi, popor (14:6.7). astfel ajungem la evenimentul final, închiderea harului, Armaghedonul. Trâmbiţa 7 aduce proclamarea împărăţiei lui Dumnezeu, spre bucuria cerurilor (11:15-17); diavolul face ultima încercare să împiedice acest lucru, dar furia neamurilor este confruntată pentru ulitma oară de mânia lui Dumnezeu, care biruie şi înlătură răul.
Trâmbiţa 7 conine sumarul prevestirii victoriei finale a lui Dumnezeu si a punctului culimnant al rului. Trâmbia 7 fixează cadrul pentru detaliile finale ale ultimelor evenimente, ce încep în capitolul 12.
Teologia celor 7 trâmbiţe
Teologia lui Ioan pentru cele 7 trâmbiţe poate fi rezumată în 3 direcţii: problema răului, vizitările mâniei lui Dumnezeu, şi venirea împărăţiei lui Dumnezeu (Ladd).
Problema răului
Trâmbiţele sunt răspunsul întrebării martirilor din 6:10. Este strigătul oamenilor din toate timpurile Dacă Dumnezeu este bun, de ce e atât suferinţă? Până când? Dumnezeu nu e bun, sau e neputincios? În Nt, întrebarea este mai acută – toată puterea este a lui Hristos (Mat 28:18), diavolul este aruncat afară de cruce (Ioan12:31-32), dar răul încă există. De ce? Tensiunea este bine subliniată de 12:10-12: diavolul este învins, alungat, dar are puterea să lovească cu moartea (11), ca în cazul Smirnei. Până când? Ce ne spune Apocalipsa?
Trâmbiţele sunt răspunsul lui Dumnezeu: vede, aude chinul sfinţilor şi tratează răul cu judecăţi preliminare, pentru salvarea oamenilor, dar la final, soarta oamenilor va fi veşnică, după cum şi-au ales-o.
Mânia lui Dumnezeu
Mânia lui Dumnezeu în VT estelegată de legământul Său. În NT, este legată de crucea lui Hristos şi de revenire. Apocalipsa urmereşte aceeaşi linie: diferenţa între răi şi credincioşi o face respingerea sau acceptarea crucii, cei ce primesc sigiliul sunt salvaţi (Eph 1:13 and 4:30), nu sunt loviţi de judecăţiile Sale (9:4-6)
Trâmbiţele sunt şi legământ: Dumnezeu îşi eliberează credincioşii, căci aşa le-a promis.
Paralela cu cele 7 plăgi, ne psune că trâmbiţele sunt aniticiparea judecăţii finale, a punctului culminant. Fiecare trâmbiţă aniticipează plăgile finale, care înseamnă desăvârşirea mâniei lui Dumnezeu. Astfel trâmbiţele sunt prezicătoarele şi avertizează grozăvia judecăţilor finale.
Trâmbiţele sunt trimise de Dumnezeu (pasivul divin) şi sub controlul Lui. Deşi sfinţii suferă, dragostea lui Dumnezeu permite acest lucru şi limitează suferinţa lor.
Venirea Împărăţiei
Apocalipsa 11:15, Împărăţia este în mâna lui Dumnezeu, în vecii vecilor – sună ca Exod 15:18 – Domnul este Domn pentru veşnicie, doar după ce a rupt robia egipteană. Modelul este preluat de Psalmii întronării ,care cuprind tensiunea acum- dar nu încă. Dumnezeu este Domn, dar nu recunoscut aşa de toţi pământenii... nu încă. În NT tensiunea se păstrează: Isus e Domnul ce-l alungă pe satana (Ioan 12:31.32); dar, la nivel individual, nu toţi oamenii Îl recunosc ca Domn. Va veni momentul când aceasta lucru se va întâmpla Fil 2:9-11.
Apocalipsa păstrează tensiunea şi modelul: Hristos e Domn, dar va domni peste toţi oamenii la sfârşit doar (3:21, 5:9-14). Hristos domneşte în inimile supuşilor Lui, dar nu public. Trâmbiţele ne îndreaptă spre momentul public, când sfinţii vor birui pentru totdeauna (11:15), iar răul va fi şters pentru totdeauna. Hristos a început să domnească la Marea Roşie, dar punctul culminant, final şi definitiv, este la altă Mare Roşie 15:2-4.
Interpretări adventiste
Adventiştii s-au apropiat de târmbiţe, prin sistemul istoricist de interpretare, văzând în eveniemntele trimbiţei 6, descrierea contextului istoric al apariţiei Bisericii Adventiste. Tot interesul lor a fost astfel îndreptat.
Ca toată istoria VT şi NT, judecăţile lui Dumnezeu sunt acte istorice în succesiune (creaţiunea, exodul – după 10 plăgi, cucerirea Ierihonului – 7 trâmbiţe, distrugerea Ierusalimului – judecarea evreilor pentru respingerea lui Isus etc.) – aşa şi cele 7 trâmbiţe sunt intenţionate ca evenimente istorice, prezentate în succesiune, ce aduc judecăţile lui Dumnezeu ce ne apropie de Parousia.
Isotira profetică poate fi înţeleasă clar numai în lumina Parousiei – dacă Domnul ar veni peste 2000 de ani, aeveniementele trâmbieţlor s-ar întinde tot pe perioada cruce – revenire, dar interpretara noastră ar trebuie să fie reformulată... Revenirea va fi surprinzătoare (Apocalipsa 16:15).
Interpretarea istoricist nu trebuie să fie una condusă de articolele din ziar. Modelul biblic este altul: evenimentele istorice VT se aplică în NT, dar în noi contexte: Dumnezeu nu mai are un popor etnic, ci un popor spiritual, compus din toate namurile pământului care cred în Hristos. Astfel evenimentele istorice nu au legătură cu o naţiune, un punct geografic, ci cu idei, filozofii şi mari mişcări trnasnaţionale, de-a lunugul erie NT.
Evenimentele trâmbiţelor ne asigură că mâna lui Dumnezeu, deşi invizibilă pentru isotricii laici, este la lucru în favoarea poporului Său şi împlineşte ceea ce a promis. Istoria de aici nu este ciclică, ci teleologică. Evenimentele pot fi văzute, de necredincioşi, ca simple evenimente isotirce (fuga sclavilor evrei, favorizată de nişte cataclisme naturale), dar credinciosul vede în ele mâna lui Dumnezeu (deseori Dumnezeu lucrează prin lucruri care nu sunt evident supranaturale, ci în evenimentele istorice, credinciosul vede mâna lui Dumnezeu, care conduce lucrurile spre împlinirea unui scop; necredinciosul care nu vede scopul, nu vede nici înlănţuirea evenimentelor, nici mâna lui Dumnezeu, ci doar simpe evenimente istorice).
Sunt cele 7 trâmbiţe şi cele 7 plăgi acelaşi lucru? Profeţii cu dublă semnificaţie? Nu, pentru că cele 7 plăgi sunt al treilea vai, al celor 7 trâmbiţe, prezentat de Apocalipsa.
Uriah Smith
Opinia lui este inspirată de interpreţii anteriori lui. Aceştia au fost inpiraţi de opera istoricului Edward Gibbon. Acesta a ales un stil: folosea limbajul scrierilor antice în descreirea evenimentelor istorice. Pentru căderea Imperiului Roman, el a folosit limbajul biblic al trâmbiţelor. Comentatorii gen Smith au citit acest lucru şi au aplicat la Apocalipsa – argument circular: Gibbon face aluzie la Apocalipsa, ei, din Apocalipsa, fac aluzie la scrierile lui Gibbon.
Edwin R. Thiele
El vede prima trâmbiţă ca fiind anul 70 şi distrugerea templului. Trâmbiţa 2 invaziile barbare şi căderea Imperiului Roman. Trâmbiţa 3 coruperea creştinismului de păgânismul, ce a dus la coruperea adevărului biblic în Evul Mediul. Evul Întunecat este umbra trâbiţei 4.
Trâmbiţa 5-6 se ocupă de sarazini şi turci. Iar trâmbiţa 7, ca la Smith, de la 1844 la revneirea lui Isus.
C. Mervyn Maxwell
Merge mai mult pe idealism, în cazul trâmbiţelor.
Roy Naden
Primul care renunţă la interpretarea islamică pentru trâmbiţele 5-6. El spune că trâmbiţa 5 este atacul stanei asupăra Reformaţiunii, prin cotrareformaţiune: 1535-1685.
Timpul din 9:15 îl vede între 1844 şi închiderea harului. Aceasta este trâmbiţa 6. Iar trâmbiţa 7, o vede ca sfârşitul istoriei.
Consideraţii
Trâmbiţa 4 – poate desemna ridicarea secularismului şi ateismului (forţă opusă lui Dumnezeu), ca faraon, cu rădăcini în elenismul antic, dar manifestat în Evul Mediu, mai ales în perioada iluministă, renascentistă, ce a culminat cu Revoluţia Franceză. Întunericul pornit acum, se răspândeşte şi cuprinde toată lumea – trâmbiţa 5. Ellen White vorbeşte împoitrva ateismului manifestat în revoluţia franceză şi spune că fiara din abis din cp 11 este ateismul revoluţiei franceze.
Trâmbiţa 5 este secularismul zilelor noastre – variantă sugerată şi de comentatori neadventişti. Chinul de aici este spiritual, generat de învăţăturiel false ale scorpionilor – lipsa de sens în viaţă, ce dă chin. Astfel că oamenii caută moartea. Dar în acest secol secular, libertăţile religioase permit predicarea lui Hristos fără precedent (argumentată ştinţiific, acces la educaţie etc).
Ca şi scenele bisericilor şi sigiliilor, cele 7 trâmbiţe încep cu sanctuarul ceresc: Apocalipsa 8:2-6. 7 trâmbiţe – din serviciul cultic al Vechiul Testament, unde aveam 7 preoţi ce sunau din trâmbiţă – 1 Cronici 15:24, Iosua 6:4.6.13 etc. Sunatul din trâmbiţă se făcea împotriva duşmanilor poporului Israel, pentru interventia lui Dumnezeu Numeri 10:8-10. Aşadar, aici avem răspunsul intervenţiei lui Dumnezeu la cererea sfinţilor Săi, oprimaţi de duşmani (vezi şi Apocalipsa 6:10 – acum vine răspunsul lui Dumnezeu)
Din versetele 8.3-5 vedem că activitatea de la sanctuar este legată de pedepsele ce vor urma. Ce este această legătură? Pasajul vorbeşte de mijlocire şi judecată. Prin Hristos, rugăciunile sfinţilor ajung la Dumnezeu. Când focul de pe altar cade pe pământ, acţiuni violent au loc şi judecata divină loveşte pe cei ce au respins Evanghelia.
În sanctuarul din Vechiul Testament, în serviciul zilnic, trâmbiţele anunţau că jertfa a fost oferită. Astfel dar, trâmbiţele din Apocalipsa au loc după jertfa lui Hristos, căci doar prin ea mijlocirea e posibilă, dar şi pedepsirea celor ce au respins jertfa lui Hristos. Trâmbiţele trebuie înţelese în lumina crucii lui Hristos: bebficiile ei pentru cei ce cred, dar şi pedeapsa ei, pentru cei ce refuză şi experimentează mânia lui Dumnezeu.
Trâmbiţe şi sigilii: împărţite după modelul 4/3 (sau 4-2-1).
Trâmbiţele acumulează durerea: calamităţile lovesc lumea naturală, apoi chinuie pe oameni (a 5-a), îi omoară pe oameni (a 6-a), ca, la final Dumnezeu să facă dreptate (11:19).
Trâmbiţele au cam aceeaşi structură: un înger sună din trâmbiţă; apoi ceva apare (foc, grindină); descrierea efectelor; fiecare plagă este limitată (a treia parte....).
Scopul lor îl aflăm din 9:20-21. Deşi ele sunt îndreptate împotriva celor necredincioşi, duşmanii lui Dumnezeu (9:4), scopul lor este de a-i chema la pocăinţă – de aceea sunt limitate (la a treia parte... şi este lovit totul – ca la cele 7 plăgi). Concluzionăm că trâmbiţele sunt judecăţi preliminare împotriva duşmanilor lui Dumnezeu, cu scopul de a-i chema la pocăinţă, şi prefaţeazăm pregătesc judecăţile finale conţinute în a doua parte a Apocalipsei. Lamentarea din 9:20.21 arată durerea cerului că scopul acesta nu s-a împlinit cu cei ce primesc pedeapsa trâmbiţelor.
Între sigilii şi trâmbiţe sunt multe asemănări dar şi deosebiri esenţiale. Sigiliile înfăţişează poporul lui Dumnezeu într-o lume ce nu e favorabilă Evangheliei; trâmbiţele descriu duşmanii lui Dumnezeu, ce se opun mesajului Său şi poporului Său.
Întrebarea sfinţilor, poporul lui Dumnezeu: până când, nu judeci locuitorii pământului (6:9-11), nu primeşte răspuns în sigiliul 5; dar aici, la trâmbiţe primeşte răspuns, unde întâlnim: rugăciunea sfinţilor (8:3-5), locuitorii pământului (8:13; 11:10; 13:8,14) Răspunsul acoperă întreaga istorie a omenirii. Întrebarea sfinţilor până când are legătură cred cu vremea sfârşitului. Dar Dumnezeu le răspunde sfinţilor, prin trâmbiţe şi le arată că mereu Dumnezeu a observat soarta sfinţilor, opoziţia pe care o întâmpină şi a intervenit mereu în viaţa duşmanilor lor; e adevărat, că aceste intervenţii au scopul să-i ducă la pocăinţă, până la închiderea harului – plăgile. Dumnezeu e sensibil la nevoile sfinţilor, le aude mereu, le vede mereu şi e activ – intervine, a intervenit de-a lungul istoriei, iar cândva va pune capăt definitiv nedreptăţilor. Focul tămâiei de pe altar, care purifică sfinţii, căzut pe pământ, devine plagă pentru opnenţii lui Hristos.
Relaţia cu restul cărţii
Apocalipsa 11:18 descrie ce va urma la cp 12-22, în 5 imagini:
- Neamurile se mâniaseră. Este elaborat în 12:17 – balaurul face război femeii, cu ajutorul fiarelor din cp 13.
- Dar a venit mânia Ta. Referire la ultimele 7 plăgi descrise în cp 15-18 – 15:1 plăgile finale, mânia lui Dumnezeu finalizată [faptul că al treilea vai – trâmbiţa 7, exprimă bucuria, înţelegem că a 7-a plagă finală coincide cu acest vai].
- A venit vremea să judeci pe cei morţi. Referire la judecata de la marele tron alb, postmilenială Apocalipsa 20:11-15,
- Să răsplăteşti .... şi să prăpădeşti. Răsplătirea este pomenită din nou în 22:12, adusă la revenirea lui Hristos. Pedepsirea celor răi este menţionată în 19:2, care sumarizează rezultatele plăgilor şi ale căderii Babilonului.
Contextul structural
Apocalipsa 4-11 este paralelă cu 12-18. Sigiliile şi crizele din 12-14 se referă la experienţa bisericii în proclamarea Evangheliei, în ciuda persecuţiei severe. Trâmbiţele, pe de altă parte, sunt paralele cu plăgile, focalizându-se pe duşmanii poporului lui Dumnezeu, care sunt judecaţi pentru respingerea Evangheliei şi persecutarea celor ce o proclamă.
În contrast, sigiliile şi trâmbiţele sunt preliminare, limitate ce duc la pedepsele finale, de la plăgi. Deci sigiliile si trâmbitele se intampla din timpul vietii lui Ioan, in timp ce cp 12-14 se concentrează în special pe ultimii ani ai istoriei păcatului.
Trâmbiţele trebuia foliste cam de prot, cu scopul de a chema intervenţia lui Dumnezeu – Numeri 10:8-10 – fie ca Dumnezeu să învingă duşmanii, sau să ierte poporul păcătos. Israel nu putea face diferenţa între sunetul de trâmbiţă pentru război şi serviciu religios – suna la fel. Aşa că sunetul de trîmbiţă este asociat cu rugăciunea.
În tot Vechiul Testament trâmbiţele mai sunt folosite în contextul Creaţiei, Căderii Ierihonului Exodului/ eliberarea . TREI aspecte majore, ce definesc istoria mântuirii.
Ioan combină interesant imaginea căderii Ierihonului cu plăgile Exodului: plăgile şi căderea zidurilor cetăţii celei mari (Apocalipsa 11 şi 18), precedă intrarea poporului în ţara promisă (Apocalipsa 21.22). În Apocalipsa sunt combinate motivele exodului cu ale întoarcerii din exilul Babilonian.
Contextul intertestamental
Trâmbiţa este asociată în special cu judecata, cu escatonul
Contextul Noului Testament
Teofania. În Evrei 12:19, Apocalipsa 1:10, 4:1 – arătarea lui Dumnezeu este pregătită prin sunetul de trâmbiţă – dar teofania este transformată în Cristofanie – adică autorii Noului Testament echivalează pe Iahweh cu Isus.
Parousia. Matt 24:31; 1 Cor 15:51,52; 1 Thess 4:16,17 şi învierea morţilor Ioan5:28.29. Iarăşi Cristofanie. Deci în Noul Testament totul este legat acum de Hristos.
Exodul din egipt în Noul Testament este legat de crucea lui Hristos şi în sens secundar, de experienţa credinciosului (Rom. 6:3-6, 1 Cor 10:1-13). Plăgile din Apocalipsa anunţă şi ele exodul, dar nu din Egipt, ci a bisericii din Babilonul spiriutal, precedat de trâmbiţe. Relităţile din Noul Testament sunt spiriutale şi se aplică poporului credincios al lui Dumnezeu, care are duşmani spirituali – oponenţii activi, ce refuză să-L accepte pe Hristos şi caută să-i persecute pe sfinţi. Deci când Ioan se referă la experienţa lui Israel din Vechiul Testament, în cele 7 plăgi, are în minte biserica; când se referă la Iahweh, are în minte pe Isus Hristos; când se referă la Babilon, Asiria, Egipt, Edom, are în minte oponenţii lui Evangheliei lui Isus Hristos. Cele 7 trâmbiţe au conţinut creştin, înţeles de creştinii din timpul lui Ioan, pentru vremurile lor.
Exegeza celor 7 trâmbiţe
Prima trâmbiţă
Ioan construieşte pe judecata Egiptului (Exod 9:23-26), Asiriei (Isa 10:16-20), Gog (Ezek 38:22) şi Ierusalim (Ezek 5:1-4). Aceste pedepse se îndreaptă spre duşmanii lui Dumnezeu, dar când Israel părăseşte legământul şi devine vrăşmaş al lui Dumnezeu, suferă aceeaşi pedeapsă – a vrăşmaşilor.
Grindină şi foc – pedeapsa lui Dumnezeu faţă de duşmani.
Sânge – distrugerea violentă a vieţii (Gen 9:5,6; 1 Kgs 2:5; Ps 79:3; Mic 3:10).
Pământul – pământul locuit
Iarba proaspătă – iarbă uscată/arsă : iarba proaspătă reprezinăt poporul lui Dumnezeu, cea uscată pe cei răi (Ps 37:1-2)
Copacii plini de fructe - poporul credincios lui Iahweh (Ps 1:3, 52:8); copacul ars, uscat, sălbăticit simbolizează Israelul răzvrătit, necredincios (Ezechiel 15:6-7).
3 părţi – împărăţia Satanei, care e compusă din 3 părţi . Apocalipsa 16:14.19.
Prima trâmbiţă vorbeşte de pedeapsa pe care Dumnezeu o trimite în urma judecăţii Sale, ca rezultat al rugăciunilor sfinţilor; pedepsele cad în împărăţia satanei, a asociaţiilor lui, chiar a celor ce iniţial au fost cu Dumnezeu, dar mai apoi au apostaziat. Isus aplică acelaşi simbolsim în Matei 3:12: Ioan anunţă că cine nu primeşte solia sa, este ars ca un copac ce nu face fructe. Isus aplică acelaşi simbol la poporul Iudeu – distrugerea Ierusalimului Luca 23:28-31. Posibil ca ascultătorii lui Ioan să fi înţeles că trâmbiţa 1 este soarta poporului evreu prin respingerea lui Isus.
Trâmbiţa 2
Munte de foc căzut în apă... peştii mor. Chiar dacă Vezuviul a explodat în 97, imaginea este preluată tot din elementele Vechiului Testament.
Peştii din mare – imagine luată din Gen 1:20-21.
Apa în sânge şi peştii morţi – reminiscenţă din plăgile Egiptului Exod 7:19-21. Sunt autori care sugerează că Ioan are în minte imaginea Muntelui Sinai fumegând – Exodul 19:16-20.
Dacă prima trâmbiţă, pe fundalul Vechiului Testament transmite ideea pedepsirii poporului ce odată a fost loial lui Dumnezeu, a doua, pe acelaşi fundal, transmite ideea pedepsirii poporului ce a fost ostil lui Dumnezeu.
Muntele poate simboliza:
- o naţiune (Isa 13:4; Jer 51; Isa 10)
- tronul lui Dumnezeu (Isa 2:2,3; 14:12-14; Ezek 28:14)
- Obstacol pentru credinţă (Zech 4:7-10)
În contextul trâmbiţei, sensul de naţiune este cel mai potrivit: focul este aluzie la distrugerea divină – muntele în foc exprimă judecata naţiunii de Dumnezeu ca în Ier 51. Mare poate reprezenta de asemenea duşmanii lui Dumnezeu (Isa 57:20; 17:12,13). Atunci făpturile mării pot reprezenta oamenii (Hab 1:14), iar moartea lor distrugerea de către judecăţile lui Dumnezeu. Corăbiile înseamnă sursa de câştig. Distrugerea lor arată că ceea ce aproviziona duşmanii lui Dumnezeu nu mai exsită – haos economic, umilirea naţiunii.
Muntele în Apocalipsa ilustrează Babilonul Antic, distrugerea lui (17:1-3,9; 18:21). Pentru că în 17:9 sunt 7 munţi, iar în 8:8 doar unul, înseamnă că aici nu este văzută în vedere distrugerea Babilonului ultim, ci doar a unei manifestări a lui. Sângele martirilor vărsat de Babilon se întoarce acum împotriva lui. Marea – poate fi râul Eufrat (vezi plaga 6 - 16:12, 17:1.15). Trâmbiţa 2 vorbeşte de judecata lui Dumnezeu împotriva duşmanului poporului Său – muntele în foc, care e aruncat în marea popoarelor, rezultând haosul economic şi comercial al lumii antice (căderea Romei).
În contextul predicilor creştine din sec. I, Babilonul era Roma (1 Petru 5:13), credinţa creştină putea muta munţii – adică obstacolele din calea părtăşiei cu Hristos (Mat 21:21), peştii mării reprezintă oamenii care aud Evanghelia (Mat 13:47-50). Interesant aspectul căderii muntelui în marea naţiunilor – dizolvarea Romei în popoarele Europei.
Trâmbiţa 3
Al treilea înger a sunat din trâmbiţă. Şi a căzut din cer o stea mare, care ardea ca o făclie; a căzut peste a treia parte din râuri şi peste izvoarele apelor. Steaua se chema "Pelin"; şi a treia parte din ape s-au prefăcut în pelin. Şi mulţi oameni au murit din pricina apelor, pentru că fuseseră făcute amare.
Căderea stelei ne aminteşte de căderea lui Lucifer (Isaia 14, Luca 10:18) şi de cornul cel mic (Daniel 8). Râurile şi fântânile curate, sunt sursă de viaţă, simbolul hrănirii spirituale (Ps 36:8,9; Jer 17:8,13; Prov 14:27; Ezek 47:1-12 – ISUS e apa vieţii John 4:10-14; 7:37-39). Dacă sunt otrăvite, sunt sursă de moarte(Prov 25:26) .
Simbolul apelor amare: pelinul reprezintă apostazia şi idolatria poporului Deut 29:17-18; În Ieremia e simbolul pedepsei lui Dumnezeu (Ier 9:15); incidentul Mara – poporul însetat crede că-şi astâmpără setea la Mara, dar apa de acolo e otrăvită, nu susţine viaţa (Exod 15:23). Aşa se întâmplă aici – ceea ce trebuia să dea viaţa, este înşelător şi otrăveşte.
Simbolul este pentru apostazie: steaua (ce e buna) cade şi otrăveşte Cuvântul lui Dumnezeu, Îl corupe, pentru ca să cadă şi alţii. Ioan avertizează Biserica, că după căderea duşmanilor – iudaismul şi Roma- libertatea va aduce apostazia, profetizată de Noul Testament (Acts 20:28-31; 2 Thess 2; 1 Tim 4:1ff), vizibilă încă din timpul apostolilor.
Trâmbiţa 4
Al patrulea înger a sunat din trâmbiţă. Şi a fost lovită a treia parte din soare, şi a treia parte din lună, şi a treia parte din stele, pentru ca a treia parte din ele să fie întunecată, ziua să-şi piardă a treia parte din lumina ei, şi noaptea de asemenea.
Pasaj bazat pe plaga 9 a a Egiptului (Exod 10:21-23); întunericul e parte din blestemul lui Dumnezeu Deut 28:29. Soarele e simbol al Cuvântului lui Dumnezeu (Ps 19, 119:105), luna simbol al frumuseţii şi fertilităţii (SS 6:10; Deut 33:14), stelele îngeri sau oamenii lui Dumnezeu. Acum atacul vine diferit de trâmbiţa 3 – uitarea Cuvântului lui Dumnezeu. Nu mai e vizibil. În trâmbia 3, oamenii încă mai beau din fântână. Acum nu mai văd Cuvântul divin. Atacul pare să vină din afară acum – poate puteri atee, ca faraon al Egiptului.
Judecăţile trâmbiţelor par să pedepsească pe duşmanii lui Dumnezeu – dar în ultimele 2 vedem că atacul este spre Biblie. Dumnezeu pedepseşte în mai multe feluri: direct – ca uciderea celor 185.000 de asirieni (2 Regi 19); trimite un popor să aducă pedeapsa (Cir şi Babilon); sau cum spune Pavel în Romani 1, îi lasă în voia minţii lor blestemate şi pedeapsa o aduc singuri asupra lor, pe legea consecinţei. Acum biserica apostaziată devine duşmanul poporului lui Dumnezeu (ca şi iudaismul).
Vulturul care face tranziţia – în Vechiul Testament vulturul face parte din judecăţile legământului (Osea 8:1). Acum că întunericul e pornit, forţele întuericului chinuie apostaziaţii, până la sfârşit. La Ioan, istoria înseamnă degradare, până la revenirea lui Isus.
Trâmbiţa 5
Îngerul al cincilea a sunat din trâmbiţă. Şi am văzut o stea care căzuse din cer pe pământ. I s-a dat cheia fântânii Adâncului, şi a deschis fântâna Adâncului. Din fântână s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare. Şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii. Din fum au ieşit nişte lăcuste pe pământ. Şi li s-a dat o putere, ca puterea pe care o au scorpiile pământului. Li s-a zis să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii, care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu. Li s-a dat putere nu să-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni; şi chinul lor era cum e chinul scorpiei, când înţeapă pe un om. În acele zile, oamenii vor căuta moartea, şi n-o vor găsi; vor dori să moară, şi moartea va fugi de ei. Lăcustele acelea semănau cu nişte cai pregătiţi de luptă. Pe capete aveau un fel de cununi, care păreau de aur. Feţele lor semănau cu nişte feţe de oameni. Aveau părul ca părul de femeie, şi dinţii lor erau ca dinţii de lei. Aveau nişte platoşe ca nişte platoşe de fier; şi vuietul, pe care-l făceau aripile lor, era ca vuietul unor care trase de mulţi cai, care se aruncă la luptă. Aveau nişte cozi ca de scorpii, cu bolduri. Şi în cozile lor stătea puterea, pe care o aveau ca să vatăme pe oameni cinci luni. Peste ele aveau ca împărat pe îngerul Adâncului, care pe evreieşte se cheamă Abadon iar pe greceşte Apolion.
Steaua căzută din trâmbiţa 3 are legătură cu dezlegarea forţelor întunericului din abis – adică apostazia aduce trâmbiţa 5. Dumnezeu este implicat în acţiunile de aici: pasivul divin (9:1.35); steaua cade din cer; Exod 19:18 – focul ca din cuptor anunţă prezenţa lui Dumnezeu la Sinai; lăcustele sunt simbol al judecăţii lui Dumnezeu.
Abisul. Simbol pentru trecut, prezent, viitor. Din Gen 1:2, simbol pentru cei ce se opun să fie recreaţi de Hristos; este simbolul locului unde locuiesc demonii în prezent (Luca8:28-31); e asociat cu fiara şi soarta ei finală – ceea ce iese din adând, merge la pierzare (11:7, 17:8).
Fumul acoperă soarele – nu diminuează puterea lui, ci doa se interpune între oameni şi acesta. Este făcută legătura cu trâmbiţa 4, unde o putere încearcă să şteargă cunoştinţa despre Dumnezeu.
Apar lăcustele, ce atacă ca scorpionii. Lăcustele sunt simbolul mulţimii, scorpionii al răului pe care-l fac oamenilor. În lumea orientală sunt simboluri ale conducerii lumii subterane (vs 11). În Vechiul Testament, lăcustele sunt simbol al judecăţilor divine (Deut 28:42.45, 1 Regi 8:37), ce vin peste cei apostaziaţi, ce au părăsit calea Domnului (Joel 1:4-18) – doar aşa pot fi întorşi înapoi la Dumnezeu (1 Kgs 8:35-40; 2 Chr 7:13,14; Joel 2:12-17).
Lăcustele din adânc, vor să transforme pământul într-un adânc. Dar Dumnezeu nu permite aceasta. Oamenii Lui sunt feriţi de atacul demonic – Luca 10:17-20, le oferă un semn de protecţie (vs 4). Cei nu L-au acceptat pe Hristos, sunt chinuiţi spiriutal de domnul lor – domnul abisului. Ps 71:20-21 adâncul/abisul este paralel cu durerea, cu chinul. Cei ce L-au respins pe Hristos, culeg lipsa speranţei, a sensului în viaţă, ceea ce le chinuie sufeltul de moarte, de groaza morţii (Rom 1:21-26).
Sau pot reprezenta: oamenii inspiraţi de satana; puternici precum caii, tari precum regii, înşelători, seducători ca femeile frumoase, dar produc durere ca scorpionii. Apolion/Abadon este personificarea morţii, a lui Satana, soarta celor răi. Toate acestea se potrivesc cu caracterul diavolului (Ioan 8:44). Diavolul înşeală cu învăţătura lui (Isaia 9:15). Adâncul e închis – Apocalipsa 20 restricţionează activitatea sa – deschiderea adâncului descrie împrăştierea înşelăciunilor sale pe pământ. Cei ce-L resping pe Hristos, primesc întunericul diavolului, ce vine peste ei, cu permisiunea lui Dumnezeu (2 Tes 2:9-12).
Ioan ilustrează un moment, când întunericul trâmbiţei 4 va deveni generalizat, pentru 5 luni – deci un timp limitat. Întunericul chinuie oamnii ce se autodistrug prin învăţătura ce o acceptă. Singurii care sunt în siguranţă sunt cei sigilaţi, cei aleşi. Astfel încurajarea este evidentă: rămâneţi lângă Cuvântul lui Dumnezeu şi va fi bine, indiferent de ceea ce va veni.
Trâmbiţa 6
Îngerul al şaselea a sunat din trâmbiţă. Şi am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur, care este înaintea lui Dumnezeu, şi zicând îngerului al şaselea, care avea trâmbiţa: "Dezleagă pe cei patru îngeri, care sunt legaţi la râul cel mare Eufrat!" Şi cei patru îngeri, care stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna şi anul acela, au fost dezlegaţi, ca să omoare a treia parte din oameni. Oştirea lor era în număr de douăzeci de mii de ori zece mii de călăreţi; le-am auzit numărul. Şi iată cum mi s-au arătat în vedenie caii şi călăreţii: aveau platoşe ca focul, iacintul şi pucioasa. Capetele cailor erau ca nişte capete de lei, şi din gurile lor ieşea foc, fum şi pucioasă. A treia parte din oameni au fost ucişi de aceste trei urgii: de focul, de fumul şi de pucioasa, care ieşeau din gurile lor. Căci puterea cailor stătea în gurile şi în cozile lor. Cozile lor erau ca nişte şerpi cu capete, şi cu ele vătămau. Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine dracilor şi idolilor de aur, de argint, de aramă, de piatră şi de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble. Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor.
Versetul 13 ne spune că evenimentele târmbiţei 6 au legătură cu slujirea de la altar a lui Hristos.
Versetul 14 este în contrast cu 7:1-3: acolo 4 îngeri, la colţurile pământului, ce ţin vânturile, să nu vină nenorocirea. Aici 4 îngeri la Eufrat; când sunt dezlegaţi, vin nenorocirile. Sunt alţi îngeri; dar pentru că rezultatul eliberării este nenorocirea – este posibil ca îngerii de aici să descrie evenimentele ce au loc în urma/cadrul tabloului descris de cp 7.
Imaginea pare construită pe Isaia 8:7-8, unde Babilonul este comparat cu Eufratul care se revarsă/acoperă Israelul. Imaginea este a invaziei duşmanilor poporului lui Dumnezeu, pregătirea pentru o bătălie mare – vezi 16:13.
Este discutabil 9:15 – când ceasul, ziua, luna, anul reprezintă o succesiune, sau momentul precis al dezlegării îngerilor (gramatica textului favorizează ultima opinie). Acest moment, trebuie să aibă legătură cu sfârşitul timpului din 10:6.
Armata din trâmbiţa 6 este opusul sigilaţilor din 7. Ioan aude numărul lor. Descrierea lor, completează şi amplifică trâmbiţa 5: puterea cailor este în coadă (6:19 – 6:10), dar şi în gurile lor, ceea ce ne leagă de cele 3 duhuri de roaşte, care ies din gura trinităţii demonice (16:13). Astfel evenimentele trâmbiţei 6 sunt legate de eveimentele finale, descrise în Apocalipsa 13-16.
Versetele 20-21 ne amintesc de Daniel 5:4.23 – căderea Babilonului, idloatria şi ultima petrecere.
Trâmbiţa 6 merge în două direcţii: spre Babilonul antic (referirea la Eufrat), dar şi spre Babilonul întreit al timpului sfârşitului. Adunarea trupelor demonice seamănă cu 16:12-13, pregătirea pentru Armaghedon. Evenimentele acestei trâmbiţe sunt legate de Aramgehdon.
Interludiu
Contextul armatelor demonice, 9:13-21, este contracarat de soarta şi misiunea poporului lui Dumnezeu – cp 10-11, văzut în termenii profetici ai lui Daniel (Apocalipsa 10:6 cf. Dan 12:7), popor ce trece prin experienţe triste, dar predică Evanghelia, ce pregăteşte venirea lui Hristos (Matt 24:14; Mark 13:10).
Trâmbiţa 7
Îngerul, al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: "Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor." Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, care stăteau înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor de domnie, s-au aruncat cu feţele la pământ, şi s-au închinat lui Dumnezeu, şi au zis: "Îţi mulţumim Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare, şi ai început să împărăţeşti. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi prooroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!" Apocalipsa 11:15-18.
Apocalipsa 10:7 ne spune că taina lui Dumnezeu se va termina în trimpul trâmbiţei a şaptea. Taina lui Dumnezeu este un acronim pentru Evanghelie, în NT (Rom 16:25,26, cf. Col 1:25-28; Eph 6:19). Astfel că sfârşitul tainei lui Dumnezeu poate să însemne finalul proclamării Evangheliei naţiunilor, oricărei limbi, popor (14:6.7). astfel ajungem la evenimentul final, închiderea harului, Armaghedonul. Trâmbiţa 7 aduce proclamarea împărăţiei lui Dumnezeu, spre bucuria cerurilor (11:15-17); diavolul face ultima încercare să împiedice acest lucru, dar furia neamurilor este confruntată pentru ulitma oară de mânia lui Dumnezeu, care biruie şi înlătură răul.
Trâmbiţa 7 conine sumarul prevestirii victoriei finale a lui Dumnezeu si a punctului culimnant al rului. Trâmbia 7 fixează cadrul pentru detaliile finale ale ultimelor evenimente, ce încep în capitolul 12.
Teologia celor 7 trâmbiţe
Teologia lui Ioan pentru cele 7 trâmbiţe poate fi rezumată în 3 direcţii: problema răului, vizitările mâniei lui Dumnezeu, şi venirea împărăţiei lui Dumnezeu (Ladd).
Problema răului
Trâmbiţele sunt răspunsul întrebării martirilor din 6:10. Este strigătul oamenilor din toate timpurile Dacă Dumnezeu este bun, de ce e atât suferinţă? Până când? Dumnezeu nu e bun, sau e neputincios? În Nt, întrebarea este mai acută – toată puterea este a lui Hristos (Mat 28:18), diavolul este aruncat afară de cruce (Ioan12:31-32), dar răul încă există. De ce? Tensiunea este bine subliniată de 12:10-12: diavolul este învins, alungat, dar are puterea să lovească cu moartea (11), ca în cazul Smirnei. Până când? Ce ne spune Apocalipsa?
Trâmbiţele sunt răspunsul lui Dumnezeu: vede, aude chinul sfinţilor şi tratează răul cu judecăţi preliminare, pentru salvarea oamenilor, dar la final, soarta oamenilor va fi veşnică, după cum şi-au ales-o.
Mânia lui Dumnezeu
Mânia lui Dumnezeu în VT estelegată de legământul Său. În NT, este legată de crucea lui Hristos şi de revenire. Apocalipsa urmereşte aceeaşi linie: diferenţa între răi şi credincioşi o face respingerea sau acceptarea crucii, cei ce primesc sigiliul sunt salvaţi (Eph 1:13 and 4:30), nu sunt loviţi de judecăţiile Sale (9:4-6)
Trâmbiţele sunt şi legământ: Dumnezeu îşi eliberează credincioşii, căci aşa le-a promis.
Paralela cu cele 7 plăgi, ne psune că trâmbiţele sunt aniticiparea judecăţii finale, a punctului culminant. Fiecare trâmbiţă aniticipează plăgile finale, care înseamnă desăvârşirea mâniei lui Dumnezeu. Astfel trâmbiţele sunt prezicătoarele şi avertizează grozăvia judecăţilor finale.
Trâmbiţele sunt trimise de Dumnezeu (pasivul divin) şi sub controlul Lui. Deşi sfinţii suferă, dragostea lui Dumnezeu permite acest lucru şi limitează suferinţa lor.
Venirea Împărăţiei
Apocalipsa 11:15, Împărăţia este în mâna lui Dumnezeu, în vecii vecilor – sună ca Exod 15:18 – Domnul este Domn pentru veşnicie, doar după ce a rupt robia egipteană. Modelul este preluat de Psalmii întronării ,care cuprind tensiunea acum- dar nu încă. Dumnezeu este Domn, dar nu recunoscut aşa de toţi pământenii... nu încă. În NT tensiunea se păstrează: Isus e Domnul ce-l alungă pe satana (Ioan 12:31.32); dar, la nivel individual, nu toţi oamenii Îl recunosc ca Domn. Va veni momentul când aceasta lucru se va întâmpla Fil 2:9-11.
Apocalipsa păstrează tensiunea şi modelul: Hristos e Domn, dar va domni peste toţi oamenii la sfârşit doar (3:21, 5:9-14). Hristos domneşte în inimile supuşilor Lui, dar nu public. Trâmbiţele ne îndreaptă spre momentul public, când sfinţii vor birui pentru totdeauna (11:15), iar răul va fi şters pentru totdeauna. Hristos a început să domnească la Marea Roşie, dar punctul culminant, final şi definitiv, este la altă Mare Roşie 15:2-4.
Interpretări adventiste
Adventiştii s-au apropiat de târmbiţe, prin sistemul istoricist de interpretare, văzând în eveniemntele trimbiţei 6, descrierea contextului istoric al apariţiei Bisericii Adventiste. Tot interesul lor a fost astfel îndreptat.
Ca toată istoria VT şi NT, judecăţile lui Dumnezeu sunt acte istorice în succesiune (creaţiunea, exodul – după 10 plăgi, cucerirea Ierihonului – 7 trâmbiţe, distrugerea Ierusalimului – judecarea evreilor pentru respingerea lui Isus etc.) – aşa şi cele 7 trâmbiţe sunt intenţionate ca evenimente istorice, prezentate în succesiune, ce aduc judecăţile lui Dumnezeu ce ne apropie de Parousia.
Isotira profetică poate fi înţeleasă clar numai în lumina Parousiei – dacă Domnul ar veni peste 2000 de ani, aeveniementele trâmbieţlor s-ar întinde tot pe perioada cruce – revenire, dar interpretara noastră ar trebuie să fie reformulată... Revenirea va fi surprinzătoare (Apocalipsa 16:15).
Interpretarea istoricist nu trebuie să fie una condusă de articolele din ziar. Modelul biblic este altul: evenimentele istorice VT se aplică în NT, dar în noi contexte: Dumnezeu nu mai are un popor etnic, ci un popor spiritual, compus din toate namurile pământului care cred în Hristos. Astfel evenimentele istorice nu au legătură cu o naţiune, un punct geografic, ci cu idei, filozofii şi mari mişcări trnasnaţionale, de-a lunugul erie NT.
Evenimentele trâmbiţelor ne asigură că mâna lui Dumnezeu, deşi invizibilă pentru isotricii laici, este la lucru în favoarea poporului Său şi împlineşte ceea ce a promis. Istoria de aici nu este ciclică, ci teleologică. Evenimentele pot fi văzute, de necredincioşi, ca simple evenimente isotirce (fuga sclavilor evrei, favorizată de nişte cataclisme naturale), dar credinciosul vede în ele mâna lui Dumnezeu (deseori Dumnezeu lucrează prin lucruri care nu sunt evident supranaturale, ci în evenimentele istorice, credinciosul vede mâna lui Dumnezeu, care conduce lucrurile spre împlinirea unui scop; necredinciosul care nu vede scopul, nu vede nici înlănţuirea evenimentelor, nici mâna lui Dumnezeu, ci doar simpe evenimente istorice).
Sunt cele 7 trâmbiţe şi cele 7 plăgi acelaşi lucru? Profeţii cu dublă semnificaţie? Nu, pentru că cele 7 plăgi sunt al treilea vai, al celor 7 trâmbiţe, prezentat de Apocalipsa.
Uriah Smith
Opinia lui este inspirată de interpreţii anteriori lui. Aceştia au fost inpiraţi de opera istoricului Edward Gibbon. Acesta a ales un stil: folosea limbajul scrierilor antice în descreirea evenimentelor istorice. Pentru căderea Imperiului Roman, el a folosit limbajul biblic al trâmbiţelor. Comentatorii gen Smith au citit acest lucru şi au aplicat la Apocalipsa – argument circular: Gibbon face aluzie la Apocalipsa, ei, din Apocalipsa, fac aluzie la scrierile lui Gibbon.
Edwin R. Thiele
El vede prima trâmbiţă ca fiind anul 70 şi distrugerea templului. Trâmbiţa 2 invaziile barbare şi căderea Imperiului Roman. Trâmbiţa 3 coruperea creştinismului de păgânismul, ce a dus la coruperea adevărului biblic în Evul Mediul. Evul Întunecat este umbra trâbiţei 4.
Trâmbiţa 5-6 se ocupă de sarazini şi turci. Iar trâmbiţa 7, ca la Smith, de la 1844 la revneirea lui Isus.
C. Mervyn Maxwell
Merge mai mult pe idealism, în cazul trâmbiţelor.
Roy Naden
Primul care renunţă la interpretarea islamică pentru trâmbiţele 5-6. El spune că trâmbiţa 5 este atacul stanei asupăra Reformaţiunii, prin cotrareformaţiune: 1535-1685.
Timpul din 9:15 îl vede între 1844 şi închiderea harului. Aceasta este trâmbiţa 6. Iar trâmbiţa 7, o vede ca sfârşitul istoriei.
Consideraţii
Trâmbiţa 4 – poate desemna ridicarea secularismului şi ateismului (forţă opusă lui Dumnezeu), ca faraon, cu rădăcini în elenismul antic, dar manifestat în Evul Mediu, mai ales în perioada iluministă, renascentistă, ce a culminat cu Revoluţia Franceză. Întunericul pornit acum, se răspândeşte şi cuprinde toată lumea – trâmbiţa 5. Ellen White vorbeşte împoitrva ateismului manifestat în revoluţia franceză şi spune că fiara din abis din cp 11 este ateismul revoluţiei franceze.
Trâmbiţa 5 este secularismul zilelor noastre – variantă sugerată şi de comentatori neadventişti. Chinul de aici este spiritual, generat de învăţăturiel false ale scorpionilor – lipsa de sens în viaţă, ce dă chin. Astfel că oamenii caută moartea. Dar în acest secol secular, libertăţile religioase permit predicarea lui Hristos fără precedent (argumentată ştinţiific, acces la educaţie etc).
Apocalipsa capitolul 16.
Apocalipsa 16
Ceea ce Apocalipsa a ilustrat prin cupa mâniei lui Dumnezeu (14:10, prin recoltarea strugurilor (14:17-20), acum ilustrează prin cele 7 plăgi finale, atât de grozave, încât apare întrebarea – cine poate rezista (6:17)?
Judecăţiile plăgilor din cupe, completează judecăţile trâmbiţelor: dacă trâmbiţele loveau doar a treia parte din... plăgile lovesc şi dsitrug totul: pământul, marea, soarele. Este judecata finală a lui Dumnezeu.
Judecata lui Dumnezeu este împărţită în două etape: 1. 16:1-11, primele 5 plăgi, date într-o perioadă scurtă de timp, căci oamenii din plaga 5 încă mai suferă de pe urma rănilor din plaga 1; 2. Plaga şase şi 7, 16:12-21, cu perioada Armaghedonului, când Dumnezeu intervine direct trebuie a înfrunta adunarea neamurilor. Durata timpului acestor urgii este relativ scurta, deoarece ele sunt teribile si totusi ramân supravietuitori pâna la ultima plaga.
Se pare ca, dupa cum în Egipt plagile au avut o semnificatie care sa atinga pe zeii lor, tot astfel se întâmpla si în Apoc 16. Furtuna unei ultime conflagratii universale a fost tinuta în frâu de îngerii din Apoc.7:1-3, dar dupa încheierea timpului de har, Dumnezeu îsi retrage, complet, orice putere restrictiva asupra fortelor, raului. Numai cei 144.000 (cei sigilati) sunt aparati. În acest timp, „puterile pamântului îsi vor pune în mars fortele lor pentru ultimul razboi..." ( Exp&Viz40.85. TV564)
16:1 Templul. Naos – Sfânta Sfintelor.
Glas tare. Venit din Templu, s-ar putea să fie glasul lui Dumnezeu care îşi trimite îngerii ca soli ai mâniei Sale; ei vor vărsa plăgile peste cei nelegiuţi, căci şi ei au vărsat sângele martirilor 16:6.
Prima plagă
16:2 Rană rea şi dureroasă. Acelaşi cuvânt ca pentru rana egiptenilor, din a 6-a plagă (Exod 9:10.11), cu a lui Iov 2:7 – o asemenea plagă deseori e folosită ca pedeapsă pentru păcat: Deut 28:35. Rana loveşte pe cei ce poartă semnul fiarei şi care se închinp icoanei ei – ca la Exod. Această exprimare face clar faptul că cei ce primesc pedeapsa nu au primit întreita solie îngerească; solia îngerului 3 spune explicit cine va primi pedeapsa lui Dumnezeu 14:9-11. Rana ulceroasă iese din nelegiuirea celor ce au ales un Dumnezeu străin; rana de piele ne aminteşte de simbolul leprei din vt (Deut 28:27, Lev. 13). Lecţia e că pedeapsa este purtată chiar în păcatul care o provoacă. Ne aminteşte de plaga 6 din Egipt, când egipteni şi preoţii lor au fost loviţi de rană (Exod 9:11) – această lovire vorbeşte despre inexistenţa şi deci neputinţa dumnezeului fals de a-şi ajuta supuşi – reprezentaţii lui sunt loviţi – fiara este lovită (acelaşi mesaj este şi în plaga 5, când tronul fiarei e lovit).
Ca la trâmbiţe, prima plagă loveşte pământul – pământenii. Trâmbiţa 1 a distrus pământul – plaga 1 merge mai profund, loveşte trupul pământenilor. Distrugerea trâmbiţei este desăvârşită de 1 plagă. Răul a fost prezentat de Apocalipsa ca începând cu lupta primilor creştini supremaţie (folosind pârghii politice, militare, înfruntarea cu triburile barbare); acum, răul este global, şi prezentat tot ca un război final pentru supremaţie – Armaghedon. Istoria locală a începuturilor creştinismului, este repetată la scară globală acum. În timpul primelor plăgi, Biserica opresează tot pământul –Daniel a prevestit aşa (Daniel 11:43-42). Biserica nu şi-a pierdut ambiţia de domiare politică şi socială. Vedem asta.
16:3-5 Îngerul doi şi trei atacă apele: marea/ izvoarele, fântânile. Ca în prima plagă egipteană (Exod 7:17-21). // şi cu trâmbiţa 2 şi 3, care au afectat/ucis doar o treime din fiinţele ce trăiau în ele. La plăgi nu mai este limită: trâmbiţele au fost avertizarea, plăgile sunt împlinirea pedepsei. În Egiptul antic, plaga avea semnificaţia: faraon, ce era prezentat ca zeu, trebuia şi putea să se îngrijească de apa Nilului, că Nilul asigură fertilitatea Egiptului. Fără Nil, ţara era un pustiu. Lovirea Nilului provoca pretenţia sa de divinitate.
La fel şi cu plăgile: arată acum cât de falsă a fost credinţa pe care au avut-o şi încrederea pe care şi-au pus-o în sisteme opuse lui Dumnezeu – au descoperit că dumnezeul lor este unul al morţii, ce duce la moarte.
Legea reciprocităţii lucrează şi aici: au ucis, vor fi ucişi. Pedeapsa este în însăşi păcatul lor (16:6).
16:5 Îngerul apelor. Un înger protector al apelor? Greu de crezut. Probabil se referă la îngerul care a turnat plaga din bolul de aur asupra apelor. Îngerul reia refrenul din 15:3, subliniind adevărul că judecăţile lui Dumnezeu sunt drepte.
16:6 Sunt vredinci/merită. Ei au vărsat sângele prorocilor, primesc acum să bea sânge. Pedeapsa lor este proporţională cu nelegiuirea lor – vezi şi dret eşti Doamne din vs 5.
16:7 Altarul. Cel mai probabil altarul jertfelor, de sub care strigă şi martirii în 6:9.10 – aici martirilor li se spune să mai aştepte puţină vreme; acum a venit vremea dreptăţii: dreptatea e făcută. Altarul tămâierii, e numit altarul de aur 8:3, 9:13.
În trâmbiţa 2 şi 3, lovirea apelor simboliza viaţa spirituală precară, căci biserica era interesată de cele materiale mai mult. La plăgi, marea dar şi izvoarele se transfomră în sânge de om mort. Imaginea descrie disperarea ce cuprinde Babilonul – nu mai e apă, peste tot e numai moarte; deci nu mai există speranţă, deloc. (efect al încetării activităţii Duhului Sfânt??)
16:8-9 Soare dogoritor. Înrăutăţeşte situaţia dată de plaga 4. Căldură fără apă – seceta spirituală, absenţa speranţie devine insuprotabilă. La trâmbiţe, soarele pierdea din putere (8:12); aici primeşte putere. Deşi oameni recunosc puterea lui Dumnezeu în coordonarea plăgilor, hulesc Numele Lui şi nu se pocăiesc; Îl consideră pe Dumnezeu responsabil de consecinţele faptelor lor - sunt mânaţi de fiara, care huleşte pe Dumnezeu 13:6. Ei sunt ca cei răi, descrişi de Pavel la Romani 1:21. Pedeapsa era conţinută în păcatul lor – cine s-a închinat soarelui, zeu fals, este chinuit de zeul lui fals; cine s-a încrezut în ceva fals, sistemul lui de valori, credinţa lui nu îi oferă nici un confort, nici o pseranţă, ci dipsreare şi chin.
16:10-11 Tronul fiarei. Dacă primele patru plăgi lovesc oamenii, în general, aceasta loveşte autoritatea fiarei: tronul ei. Satana dă autoritatea, tronul şi puterea sa fiarei din mare (13:2). Fiara de pe pământ contribuie la autoritatea fiarei din mare (13:12). Scaunul fiarei, centurl auorităţii ei nu poate rezista plăgilor divine (ca şi vrăjitorii lui faraon, ce nu s-au putut înfăţişa datorită bubelor, din plaga a 6-a Exod 9:11). Astfel se produce haos în împărăţia fiarei (ca în plaga a-9a egipteană) – închinătorii ei realizează neputinţa fiarei de a se lupta cu plăgile, de a-i proteja. În trâmbiţa 5, întunericul reprezenta absenţa lui Dumnezeu, respins de revoluţia franceză şi de raţionalism, umanism etc (Apocalipsa 9:1.2). acum întunwricul acoperă toată împărăţia fiarei – acum se demonstrează că baza religie Babilonului a fost negarea lui Dumnezeu. Oamenii sunt victimele propriilor alegeri: au ales să slujească un tron întunecat, sfârşesc prin a fi cuprinşi de întuneric. Aminteşte de plaga 9 a Egiptului, ce cuprindea toate celelalte plăgi în ea şi anunţa grozăvia a ceea ce uma, moartea celor întâi născuţi- aşa şi aici: plaga 5 conţine toate plăgile – rana mai e simţită, apele sunt sânge, întunericul accentuează durerea. Idolatria (16:2) îi conduce pe oamenii în suferinţă să blesteme pe Dumnezeu care are control asupra plăgilor (16:9) şi să blseteme pe Dumnezeul cerurilor. Acum realizează că liderii religioşi pe care i-au avut i-au minţit. Dar când văd aşa ceva, Îl urăsc pe Dumnezeu, nu pe cei ce i-au minţit. Asta ne spune că Dumnezeu arată omului, în diferite forme, minciuna, înşelăciunea şi că oamenii ce vor alege să-L respingă, să-L urască o fac conştient, voluntar!!!
Comportamentul este identic cu cel al faronului Egiptului din Exod: confruntat cu dovezile existenţei lui Dumnezeu, el a fost prea mândru ca să admită înfrângerea şi a continuat orbeşte să-L nege pe Dumnezeu. De aceea, conflictul era de nerezolvat.
NU s-au pocăit de faptele lor. Durerea crescândă a plăgilor îi fac pe oameni să se împietrească şi mai tare în păcatele lor. Au refuzat ultima solie trimisă către ei (14:6-12); acum mijlocirea s-a terminat 15:8. Cei răi se opun continuu lui Dumnezeu, până când este prea târziu ca să e mai pocăiască (se împietresc atât de mult, încât un se mai pot pocăi). Astfel ei devin un sol fertil pentru maea înşelăciune finală, descrisă în plaga 6, ca lupta între Dumnezeu şi satana.
16:12. Este introdusă a şasea plagă, care înseamnă conusmarea finalului istoriei pământului. Ea ilustrează pregătirile pentru bătălia finală între Hristos şi poporul Său credincios şi satana şi închinătorii fiarei.
Râul cel mare, Eufrat. În Vechiul Testament desparte Israel de marii duşmani, Asiria şi Babilon. Datorită importanţei imaginii Babilonului în Apocalipsa şi Eufratul este important – el era parte din Babilon, asigurând apă cetăţii. Fără apă, nu se poate trăi. Eufratul este numit ape mari de Ieremia 51:13. Apoi Apocalipsa 17:1 (deci Eufrat e simbolic), ne spune că curva cea mare şade pe ape mari – deci Eufratul; iar apele mari reprezintă puterile naţiunilor pământului 17:15, peste care stăpâneşte femeia 17:18. Acestea sunt în serviciul Babilonului de la sfârşitul timpului, în opoziţie cu Dumnezeu. Astfel Eufratul simbolizează locuitorii pământului şi autorităţile civile care susţin autoritatea religioasă a Babilonului, în ultimele zile. Secarea simbolică a Eufratului, semnifică faptul că puterile seculare şi naţiunile lumii care sunt în serviciul Babilonului final îşi vor retrage sprijinul pentru sistemul religios. Ioan nu ne spune ce cauzează întoarcerea acestora împotriva Babilonului 17:15-17. Cert este că plăgile, primele 5 lovesc puternic pe oameni şi scaunul satanei. Susţinătorii fiarei văd incapacitatea acesteia de a se apăra de plăgi şi de a-şi apăra supuşii de plăgi.
Atunci se întorc împotriva Babilonului cu o furie nimicitoare 17:16-17. Secarea lui ne aminteşte de cucerirea Babilonului de către Cir (Isa 44:27.28).
Apa lui a secat. Secarea râului duce la căderea Babilonului final. În Vechiul Testament puterea lui Dumnezeu în favoarea poporului Său (Exod 14:21-22, Iosua 3:14-17, revenirea din robie Isaia 11:15-16, 51:10-11. Secarea Eufratului este inspirată din Vechiul Testament, care pregătea eliberarea lui Israel - eliberarea poporului lui Dumnezeu e legată de Cirus şi secarea Eufratului: Isaia 44:27-28, Ier 51:36-37. Secarea Efuratului nu a însemnat şi nimicirea Babilonului, în Vechiul Testament; ci eliberarea poporului lui Dumnezeu. Nimicirea a venit ceva mai târziu. Secarea Eufratului final, prevesteşte apropiata cădere a Babilonului final (care e foarte sigură 14:8). Secarea pregăteşte calea pentru împăraţii răsăritului. Eliberarea poporului din Babilon a fost făcută de Cirus, cel uns/mesia (Isaia 45:1), păstorul Isaia 44:28 – este tip pentru Mesia Hristos.
Împăraţii de la răsărit. Aluzie la Cir şi aliaţii săi (Isaia 41:2.25, 45:13, 46:11), care vine din răsărit, împotriva Babilonului. Cir era în fruntea unei coaliţii de prinţi medo-persani, de aceea avem pluralul împăraţii. Este imaginea simbol a nimicirii Babilonului de regii din răsărit, care au capturat Babilonul, au preluat conducerea pământului şi au eliberat poporul lui Dumnezeu, să se întoarcă în ţara sa. Ioan ia capturarea Babilonului de Cir şi eliberarea Israelului ca o garanţie pentru ceea ce Hristos va face cu armatele Sale, eliberându-Şi poporul şi nimicind Babilonul. Căderea Babilonului este de importanţă supremă în istoria lui Israel şi devine simbol pentru eliberarea lucrată de Dumnezeu. Istoria eliberării evreilor din Babilon încheie canonul ebraic (2 Cron 36:22-23). Reconstruirea Ierusalimului şi eliberarea evreilor este văzută ca un act recreator, înfăptuit de Dumnezeul creaţiei Isa. 44:24-28. Acesta este contextul în care este introdusă plaga 6 – lupta finală împotriva lui Dumnezeu: sunt 2 tabere formate – împăraţii de la est, tabăra lui Dumnezeu, şi advesarii, toţi ceilalţi, aramta demonică însulfeţiţi de spiritele demonice de broaşte (versetul 14). Faptul că aramtele sunt demonice, indică aspectul spiritual al luptei. Finalizarea istoriei pământului printr-un război spiritual geenral este văzută şi de Daniel, când vorbeşte de atacul împăratului de sud şi nord împotriva muntlui miniunat al Sionului (Daniel 11:45) – zvonurile de la răsărit reprezintă sfârşitul conflictului (versetul 44).
În Noul Testament, răsăritul soarelui, estul e în relaţi deseori cu Hristos: Luca 1:78, Isus Soarele ce răsare; Apocalipsa 22:16 Luceafărul strălucitor de diminieaţă; revenirea Sa de la răsărit la apus Matei 24:27-31; Apocalipsa 7:2 îngerul cu sigiliul lui Dumnezeu vine din răsărit. Cine sunt regii de la răsărit? Sunt instrumentele lui Dumnezeu! Hans LaRondelle: sunt îngerii necăzuţi, ce se războiesc cu împăraţii pământului Apocalipsa 19:14. Astfel, sfinţii sunt pasivi în ultima bătălie – ei câştigă pentru că Hristos căştigă.
Mervyn Maxwell vede pe Tatăl şi pe Fiul introduşi în scenă, ca Împăraţii pământului!!!
Indiciul pentru identitatea acestor împăraţi: Apocalipsa 19:11-19. Hristos este Domnul domnilor şi Regele regilor şi e însoţit de cei chemaţi, aleşi şi credincioşi 17:14. Acestea sunt titluri pentru poporul lui Dumnezeu, credincios în Noul Testament (Rom 1:6-7, 8:29, 1 Cor 1:2, 1 Pet. 2:9). Epitetele domni şi regi sunt luate din Apocalipsa, unde credincioşii sunt numiţi regi şi preoţi 1:6, 5:10, 20:4.6. În Apocalipsa 7:2-8 sunt descrişi ca o armată, gata de bătaie; în 19:14 sunt oştile cereşti (????), pentru că cei 144.000 sunt văzuţi ca deja fiind în împărăţai lui Dumnezeu (14:1, 15:2, 19:1-5). În Apocalipsa, locuitorii pământului, cu împăraţii pământului sunt cei necredincioşi, cei răi, aliaţii puterii trinitare satanice (16:14, 19:19) – în opoziţie cu Dumnezeu. Dacă împăraţii pământului sunt puterile seculare şi politice ale lumii în serviciul trinităţii satanice în bătălia finală, atunci împăraţii de la răsăritul soarelui sunt evident Hristos – Regele regilor şi Domnul domnilor – şi armata sfinţilor Lui, luptând împotriva confederaţiei satanice, asigurând eliberarea finală Apocalipsa 19:14-16. Sfinţii sunt armata lui Hristos dar şi cei ce vor fi eliberaţi – după modelul din 19:7-9, unde mântuiţii sunt şi mireasa Mielului dar şi oaspeţii.
Daniel 12:1 – acum Mihail, Hristos vine în ajutorul poporului Său, ca să-i elibereze de opresiunea Babilonului.
16:13 Gura. Instumentul cu care diavolul înşală. În Biblie, gura este arma spirituală: sabia din gura lui Hristos Apocalipsa 1:16, 2:16, 19:15.21, cei doi martori se apără cu focul ieşit din gurile lor Apocalipsa 11:5. Sau arma diavolului Apocalipsa 12:15, fiara din mare rosteşte blasfemii din gură 13:5.6; vezi şi Apocalipsa 16:13-14 – demoni draci, ies din gură. Imaginea sugerează fie minunile supranaturale pe care le fac, fie trucurile politic retorice prin care lumea este amăgită şi pregătită pentru război împotriva lui Dumnezeu (versetul 14); este caracterisica istorică a babilonului, uzurparea lui Dumnezeu (Gen 11:4).
Proorocul mincinos. Şi în 19:20, 20:10, mereu în tandem cu balaurul şi fiara din mare. În 19:20 face semne înaintea fiarei din mare, prin care amăgeşte pe închinătorii ei. Sunt descrise activităţile şi caracteristicile religioase ale fiarei nr 2, din capitolul 13. Fiara de pe pământ face semne mari, înşeală oamenii (13:13-14). Fiara de pe pământ din capitolul 13 nu mai este amintită; dar proorocul mincinos, este noul nume sub care se prezintă, ca membru al trinităţii satanice, în confederaţie cu icoana fiarei, înşelând oamenii să stea de partea trinităţii satanice, să se închine fiarei (13:15-17).
Face aceeaşi lucrare, ca profeţii falşi, din Biblie Mat 7:15, 24:24 – profet fals, „cel care interpretează în mod fals opinia lui Dumnezeu. Adevărata religie nu are duşman mai mare, iar satana aliat mai bun”ca falsul profet, ce lucrează în numele lui Hristos. H.B. Swete.
Seamănă cu nişte broaşte. Animale necurate – semn al necurăţiei, simbol bun pentru necurăţia trinităţii false, Babilonul; e plin de necurăţii 17:4
Broaşte. Duhurile de broaşte, fac semne (16:14). Ele sunt duhuri de draci – adică esenţa puterii demonice. Semnele sunt ca să înşele, ca în 13:13-14. Seamănă cu broaştele din plaga 2 a Egiptului + zeul broască era zeul fertilităţii (Hiquit), care era „responsabil” de naşterea copiilor; broaştele au invadat totul, inclusiv dormitoarele şi paturile egiptenilor, deci împiedicând naşterea copiilor, fertilitatea. Dumnezeu loveşte zeii Egiptului în pretenţiile lor, întorcând împotriva lor credinţa greşită. Evreii primului secol foloseau broaştele ca simbol pentru şarlatani şi duhurile demonice de apă. Ele vin din gura triniţăţii false: balaurul (diavolul, fiara din mare (Babilonul spiritula) şi profetul mincinos (fiara din pământ), care primeşte un nume nou, unul religios – deci prin ceea ce face demonstrează că părăseşte domeniul politic şi intră în scenă ca o putere religioasă. Ieremia descrie lucrarea profeţilor falşi ca lucrând pentru insituţii şi puteri omeneşti (Ier 5:30.31, 23:14); ei înşeală oamenii şi învaţă îi învaţă nu din partea Duhului lui Dumnezeu. Profetul fals este USA, care sprijnă Babilonul, pentru închinarea fiarei, prin resursele economice, politice şi religioase. Metoda folosită este supranaturală: semne şi minuni făcute de forţele demonice (16:14). Forţele demonice fac minuni supranaturale, paranormale, ce contrazic bunul simţ şi logica – dar apar pe coperţile tuturor revistelor respectabile şi se vorbeşte despre ele cu mare interes (apariţiile fecioarei Maria, a altor morţi, indicii care ne vorbesc de puterea înşelăciunii).
16:14 Duhuri. La prima venire a lui Hristos, spiritele necurate şi-au înteţit acţiunea. E de aşteptat ca şi în apropierea celei de a doua veniri, să li se observe activitatea înşelătoare.
Războiul lui Dumnezeu- Războiul final este unul nu între diferite forţe armate, ci a omenirii împotriva lui Dumnezeu (ca în Daniel, împăraţii de sud şi nord împotriva muntelui sfânt). Asemănarea cu Daniel merge mai departe – războiul este împotriva Muntelui cel Slăvit şi Sfânt.
Împăraţii pământului întreg... să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Cel Atotputernic. Prin înşelăciune lucrează diavolul; ne aminteşte de înşelarea lui Ahab 1 Regi 22:21-23. trinitatea demonică are trei îngeri necuraţi, duhuri de broaşte, prin care înşeală împăraţii pământului.
Se pare că spiritualismul/spiritismul va fi una din armele des folosite, în procesul înşelării, aşa cu Ellen G. White a prezis: minuni, Hristoşi mincinoşi, care vor spune că au revelaţii din cer, noi, dar care contrazic Scripturile.
16:15 Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele. A treia fericire din Apocalipsa (1:3, 14:13, 19:9, 22:7, 22:14). Căpitanul garnizoanei templului, noaptea făcea turul templului, pentru a verifica paza. Dacă găsea un paznic dormind, îl dezbrăca, îi ardea hainele, iar acesta, în dizgraţie, era trimis acasă.
Iată, Eu vin ca un hoţ. În mijlocul pregătirilor forţelor demonice, pentru ultima bătălie. Cuvintele lui Isus se referă la ultima confruntare şi are în vedere pe credincioşii Lui: ferice de cine veghează şi îşi păzeşte hainele.... Hristos îşi încurajează supuşii, deci ei nu sunt încă în ceruri – deci imaginile în care mântuiţii sunt prezentaţi deja în prezenţa Tatălui, pe marea de sticlă etc. Înainte de cele 7 plăgi nu exprimă realitatea prezentă a ajungerii lor acolo, înainte de plăgi, înainte de ultima confruntare, ci este promisiunea atât de sigură a lui Hristos, ca şi când ei sunt deja acolo de drept; Biblia îi consideră ca făcând parte din cetăţenii cerului, care locuiesc în prezenţa lui Dumnezeu. De fapt, ei vor ajunge acolo, după ultima bătălie, la revenirea lui Hristos. Hristos îşi îndeamnă poporul să trăiască prezentul, cu privirea aţintită asupra viitorului venirii Sale. După cum Cir a surprins pe babilonieni cu atacul său, tot aşa Hristos va surprinde lumea, ce se aşteaptă la vremuri mai bune, cu venirea Sa.
Hristos pune accent pe trezirea/vegherea spirituală, mereu şi mereu. În zilele din urmă, acesta este apelul Lui: fiţi trezi, sensibili faţă de lucrurile spirituale: Mat. 24:42-44, Luca 21:34-36, Marcu 13:35-37. Spiritual, credincioşii sunt la post, de veghe – nu ca soldatul prins dormind, ce e dezbrăcat.... etc.
Acelaşi apel către Laodicea: haine curate, albe, ca să nu se vadă ruşinea (3:18). Hainele sunt simbol al caracterului, al neprihănirii, necesare întâlnirii cu Hristos: Apocalipsa. 19:7-9, Mat 22:11-14.
Desemnează loialitatea faţă de Hristos.
Prin contrast, cine rămâne cu Babilonul, va fi dezbrăcat: 17:16, ca prizonierii umuliţi de război.
Ioan schimbă adresarea - o face universală, pentru toţi cititorii, pentru noi toţi. Asta pentru că şi noi suntem în pericolul de a lupta pentru împărăţia pământească, excluzându-L pe Dumnezeu din viaţa şi planurile noastre, dorind să controlăm alături de lumea aceasta raiul de pe pământul nostru. Este un mesaj pentru toţi cei care îşi pun încrederea în dumnezeul vizibil al Babilonului – economic, social, politic, religios, deci în ceea ce se vede, e palpabil (urmând standarde şi etică utilitaristă, de moment, de conjunctură, nu principii absolute, divine, eterne)- uitând de Dumnezeu Biblie, cu care relaţionezo prin credinţă. Oamenii credincioşi sunt în pericol să fie atinşi de sindromul Babilon – doar ce se vede are importanţă: ipocrizie, structura Bisericii superioară mesajului, numărul botezurilor şi nu calitatea convertirilor etc. De aceea mesajul ne aminteşte de Laodicea şi de apelul către ultima generaţie de credincioşi de pe pământ (3:18). Apelul este foarte serios – chiar credincioşii pot să mărşăluiască în armata împăraţilor, strânsă împotriva lui Dumnezeu, făcând paradă cu goliciunea lor, crezând că sunt cele mai fine haine, că au ajuns la cel mai înalt statut intelectual, al cunoştinţei, al pietăţii, că nu le mai lipseşte nimic (3:17). Solia urgentă vrea să-i trezească din toropeală lor. Nu poate fi nimic mai amar, dacât ca închinătorii din Ierusalim, ce se cred ai lui Dumnezeu, să se închine în faţa opiniei lor că au adevărul, că au tot ce le trebuie, că au experienţa curată, că au propria-neprihănire – şi făcând asta, de fapt să se închine cu idolatrii.
Gol şi să i se vadă ruşinea. Goliciunea – suprema umilire. Captivii de război erau dezbrăcaţi şi duşi robi (Isaia 20:4). În Vechiul Testament, este semn al judecăţii lui Dumnezeu Ezechiel 16:37-39.
16:16 Locul numit în evreieşte Armaghedon. Termenul apare doar aici în Apocalipsa. Tradus ar însemna Har/munte Megiddo – Muntele Meghido. Fortăreaţă la Muntele Carmel, la coama dintre Marea Galileii şi Marea Mediterană. Poziţie strategică bună, folosită de-a lungul istoriei biblice: Debora şi Barac l-au nvins pe Sisera Judecători 5:19-21; Ahazia omorât de Iehu 2 Regi 9:27; Iosia ucis de Faraonul Neco 2 Regi 23:29-30. Dar Meghido este o câmpie.
Muntele se pare că este Muntele Carmel, acolo unde Ilie a obţinut marea bătălie împotriva preoţilor lui Baal (1 Regi 18). Este posibil ca imaginea să fie aceasta: fiara de pe pământ contraface „minunea” lui Ilie, coborând foc din cer, astfel atrăgând închinarea pentru icoana fiarei (13:13-14).
William H. Shea Apocalipsa 16 şi 1 Regi 18: Ilie şi Ahab au somat ţara să vină la Carmel pentru provocare – trinitatea satanică îşi cheamă închinătorii la Armaghedon; sistemul apostat religios de la Armaghedon e reprezentat de curva cea mare din Apocalipsa 17-18 – la fel Izabela, actor principal în drama de la Carmel; profetul fals (prima dată folosit cuvântul în Apocalipsa) are rolul de a strânge oamenii la Armaghedon – la Ilie, 850 de profeţi falşi se opuneau lui Ilie; sabia din gura lui Hristos îi nimiceşte pe închinătorii fiarei 19:21– Ilie a nimicit cu sabia, proeţii lui Baal.
Armaghedonul trebuie înţeles spiritual, inspirat din evenimentele din Vechiul Testament. NU se referă la nici un teritoriu geografic, ci mai degrabă la conflictul spiritual final în care trinitatea satanică şi forţele ei vor suferi înfrângerea totală şi finală, provocată de Hristos şi armatele Sale, (urmaşii Săi – atunci generaţia finală, poporu sfânt a lui Dumnezeu, să fie demonstraţia aceasta? Armaghedonul spiritual? Nu că ar avea merit mai mare sau mântuire astfel adusă... diferit de ce a celorlalţi oameni, dar Armaghedonul, lupta spirituală finală, în care diavolul să fie umilit în pretenţiile sale, prin poporul final al lui Hristos, un popor de oameni născuţi din nou, o demonstraţie în faţa universului a harului lui Dumnezeu? Dar demonstraţia aceasta nu a fost făcută în toate epocile istorice de cei credincioşi, ca Avraam, Iov, Moise, Ilie, etc? Va fi o generaţie întreagă, o biserică întreagă vreodată curată 100%, pentru a demonstra puterea de schimbare a lui Dumnezeu? Sau mereu vor fi credincioşi autentici între cei cu numele? Parabolele Domnului Hristos mă fac să cred a doua variantă – grâu şi neghină va fi în ceea ce pretinde că este poporul lui Dumnezeu, până la revenirea lui Hristos! demonstraţia harului lui Dumnezeu este făcută în cei credincioşi – iar neghina este arătată la venirea lui Hristos – doar atunci, Până la acel moment, s-ar putea să fim foarte înşelaţi de aparenţele cuvioase ale unor oameni, care deşi se arată credincioşi, de fapt sunt neghină).
Singurul loc în Biblie unde mai apar toate 3 elementele: Meghido (exact aşa exprimat), munte şi Ierusalim (în Apocalipsa Babilon, în conrast cu Ierusalim...) este Zaharia 12.11. Ioan asociază soarta Muntelui ce Sfânt cu cea a Văii Meghido, creând simbolicul Har Maghedon – o descriere calitativă (figura de stil este un genitiv calitativ, în greacă).
Armaghedonul este deci locul luptei – dar nu cele date în Câmpia Izreel (contra lui Sisera sau Iehu contra Ahazia) – nu poate fi nici Muntele Carmel, cu lupa lui Ilie împotriva lui Baal, căci Carmelul e la 15 km distanţă de Valeea Izreel, Meghido. Lupta tuturor popoarelor împotriva lui Dumnezeu este dată la Muntele lui Dumnezeu – la Ierusalim. Scopul popoarelor adunate este să controleze oraşul lui Dumnezeu – Ierusalimul. Ierusalimul este simbolic în Apocalipsa – Împărăţia lui Dumnezeu, Daniel o vede ca un munte care cuprinde tot pământul.
În Daniel 11:45, muntele sfânt este clar Ierusalimul. Muntele Sionului a devenit expresia consacrată pentru Împărăţia lui Dumnezeu în toată Biblia – de cele mai multe ori ca exprimare a speranţei mântuirii. Muntele Sionului este Ierusalimul, oraşul lui Dumnezeu. Omenirea doreşte alungarea lui Dumnezeu, a împărăţiei Sale dintre ei... ca în vechiul Babel vor să facă împărăţia cerurilor aici jos, fără Dumnezeu, având ochi doar pentru relizările umanităţii. Atitudinea aceasta, ca şi la faraonul Egiptului se dezvoltă în timp – inima lui s-a tot împietrit. Pe toţi ne paşte acelaşi pericol – controlează-ţi viaţa acum şi aici, vezi ce loc are împărăţia lui Dumnezeu în planurile tale, ce faci pentru întinderea ei, sau cât de mult te legi de împărăţia pământeasă. Tocmai de aceea Ioan schimbă adresare prin apelul Vegheaţi – vin ca un hoţ! – o adresare universală, valabilă pentru noi toţi. Vezi şi la haină...
Armaghedon, aşa cum e descris la Zaharia 12, ne vorbeşte nu doar de luptă, ci şi de rezultatul ei: Zaharia 12:11-12. Jalea lui Hadad Rimon – zeul tunetului, al furtunii ce şi-a plâns unicul fiu Aleyin, ucis de zeiţa Mout. Jalea lui era celebrată în fiecare an de canaaniţi – printr-o sărbătoare, în care plângeau alături de Hadad – sau Baal (Ba`al înseamnă domn şi era aplicat diferiţilor zei – şi lui Hadad), zeul fertilităţii. Profetul descrie că va veni o zi de jale pentru evreii necredincioşi – ca jalea acestor păgâni. Este o aluzie puternică la plaga 10 din Egipt – moartea întâilor născuţi, ce a adus o zi de jale ca nici o alta – Exod 11:6, 12:30 - ceea ce a îngenunchiat definitiv mândria lui faraon şi a dus la eliberarea din robia egipteană. Moartea întâiul născut nu aduce doar durerea pierderii unei rude. Ci semnificaţia biblică este mult mai bogată; prin plaga 10, Dumnezeu a jduecat toţi zeii Egiptului (Exod 12:12) – deci moartea primului născut era moartea religiei. Primul născut este aplicat pentru preot, pentru Israel, pentru Mesia, pentru Isus. Moartea primul născut deci este cea mai mare nenorocire – moare speranţa, moare viitorul, istoria se termină acolo şi rămâne doar deznădejdea. Vestea bună este doar pentru poporul lui Dumnezeu, ce acum este eliberat.
În Meghido s-a plâns în istoria Israelului – când faraonul Neco l-a ucis pe Iosia 605 îHr (2 Cronici 35:20-27) – doar în cele două pasaje se vorbeşte în Biblie de Valea Meghido. Durerea pricinuită de moartea lui Iosia, regel ce a domnit cel mai mult în Israel, care a unit spiritual nordul cu sudul, care a fost un mare reformator şi ultimul rege credincios al lui Iuda, a devenit tradiţie, obicei între evrei 2 Cronici 35:25.
Imginea este a unei zi de jale, fără egal. Tabloul va fi reluat în Apocalipsa 18:7.8.11.15.19, unde Babilonul este plâns, plus ritualurile de jale orientale 18:9.10.15.19 – plâns, cenuşă, bocit.
Armaghedonul semnifică ultima zi pentru opozanţii lui Dumnezeu – sfârşitul istoriei pentru ei. Armaghedonul este împlinit în ultima plagă, a şaptea, când Dumnezeu Însuşi spune S-a sfârşit! Versetul 17 (plaga a 6 vorbeşte doar de pregătirea Aramghedonului).
Adunaţi la Armaghedon. Diavolul înşeală pe oamenii, care resping Evanghelia (prin semne, minuni 2 Tes 2:9-12). Ei se adună la Armaghedon pentru asaltul final. Aici, diavolul va fi nimicit, nu de arme, ci de Cuvântul Întrupat al lui Dumnezeu, Isus Hristos 19:13. Forţele politice şi religioase sunt unite, sub conducerea trinităţii satanice. Miza bătăliei de la Armaghedon, este ca cea de pe Carmel, a lui Ilie: cine este adevăratul Dumnezeu, care primeşte închinarea 1 Regi 18:21? Lupta culminează cu întrebarea: cine este conducătorul legitim al Universului? Cu această întrebare a început marea luptă dintre bine şi rău, dintre Dumnezeu şi satana. Deci, Armaghedonul este spiritual, lupta pentru mintea omului. Concluzia: Domnul este Dumnezeu 1 Regi 18:39.
Apocalipsa 16:12-16 nu descrie bătălia de la Armaghedon; ci doar pregătirile pentru această luptă. Lupta este descrisă în continuare, până în capitolul 19, având ca final victoria lui Dumnezeu (19:19-21), adusă de Adevăratul Rege al regilor şi Domn al domnilor 19:16.
16:17 cu a şaptea plgă, începe Armaghedonul. (dacă e luptă spirituală, înseamnă că începe ultima fază a lui, sau punctul culminant).
Templul. Naos, Sfânta Sfintelor.
Tron. Glasul care iese din tron este glasul lui Dumnezeu, care stă pe tron. Tronul e inseparabil de templu; e în opoziţie cu tronul satanei 2:13, 13:2 şi cu cel al fiarei 16:10.
S-a sfârşit. Repetarea cuvintelor de pe Golgota Ioan 19:30, care anunţă începutul sfârşitului, victoria lui Dumnezeu este realizată. Se mai aude în 21:6, anunţând eradicarea păcatului şi începerea veşniciei fericite. Interesant că expresia mai apare în 21:6, în centextul noului pământ, vorbind despre Dumnezeul alfa şi omega. Hula oamenilor răi prinde contur tot mai clar, adresarea fiind tot mai directă împotriva lui Dumnezeu: în plaga 4 au hulit numele lui Dumnezeu (16:9), plaga 5 Dumnezeul cerurilor (16:11), iar în plaga 7 direct pe Dumnezeu (16:21)
16:18 Fulgere, glasuri... fenomen asociat cu tronul lui Dumnezeu: 4:5, 8:5, 11:19.
Mare cutremur de pământ. Nu cel de la începutul plăgii 6. În Vechiul Testament, cutremurul mare de pământ descria aducerea judecăţii finale, pe pământ, de către Dumnezeu, în Ziua Domnului.
16:19 Cetatea cea mare împărţită în trei părţi. Cetatea = Babilon 17:18. Trei/a treia parte, se pare că are legătură cu împărăţia satanei: el a atras a treia parte dintre îngeri, tot a treia parte din pământ, mare etc. este lovită de trâmbiţele lui Dumnezeu – adică împărăţia satanei lovită de judecăţiile lui Dumnezeu, descrisă prin această a treia parte, sau trei părţi. Împărăţia satanei are 3 părţi, trei puteri: trinitatea satanică. Dumnezeu pedepseşte Babilonul aşa cum a făcut-o şi în Babelul antic – a rupt unitatea, care le dădea putere şi i-a împrăştiat pe tot pământul. Acum uniteate, puterea Babilonului este lovită (e corecta interpretare – ce e divizarea Babilonului în 3 părţi, în comparaţie cu focul distrugător din cp 21?). unitatea dintre balaur (puterile oculte), fiară (creştinismul oficial) şi profetul fals (SUA), acum este dizolvată. (lupta demonică, cele trei duhuri s-au străduit timp de secole să unească puterile lumii în acelaşi scop, pentru o cauză comună; acum totul s-a năruit. Deci lupta Armaghedonului, privind tabăra celor răi este să se unească între ei. Fiecare dintre entităţile necredincioase, sunt foarte orgolioase, egoiste şi vor să facă totul numai pentru ele. Nu se pot uni aşa uşor- mereu se suspectează, mereu se întreabă dacă nu cumva celaltă parte are mai mult de câştigat etc – ca în politică, când nici în faţa celor mai importante aspetce naţionale, partidel nu se pot înţelege, nu se pot uni în idei, nu pot fi una în nici un proiect, chiar dacă declară că sunt împreună, că ăşi propun aceleaşi ţinte etc – PSD-ul este acum şi la putere, şi în opoziţie. Când în cele din urmă, cu cele mai mari manifestări oculte unitatea se va realiza, şi satana va considera că poate să dea atacul final de alunfare a lui Dumnezeu, sau a reprezentanţilor Lui de aici, atunic intervenţia lui Dumnezeu strică alianţa lor, atât de greu înfăptuită). Scena finală – niumicirea naţiunilor, aminteşte de trâmbiţa 6 (9:13.14)
Cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. După nimicirea Babilonului; naţiunile în Apocalipsa sunt puterile politice şi seculare, care susţin Babilonul şi stânjenesc lucrarea lui Dumnezeu pe pământ. Căderea Babilonului, duce la căderea lor inevitabilă.
Babilonul cel mare.. potrirul de vin al furiei mâniei Lui. Dumnezeu şi-a amintit de păcatele Babilonului. Trimitere la 18:5-6, dar şi la 14:10. Babilonul a dat din cupa lui şi a îmbătat naţiunile; acum bea şi el din mânia neamestecată a lui Dumnezeu. Cei ce rămân alături de Babilon, îndură soarta lui, descrisă în 14:19.
16:20 Ostroave/insule şi munţi scufundaţi. Aminteşte de trâmbiţa 6 şi Evrei 12:26-28. Pedeapsa lui Dumnezeu, plaga 7 este universală, cosmică – cuprinde cer şi pământ.
16:21 Grindină mare... de un talant. Instrument de pedeapsă în Vechiul Testament – ca în a şaptea plagă a Egiptului Exod 9:24-25, vezi şi Iosua 10:11, Ezechiel 38:22. Talantul: cântărea între 50 şi 100 pounds, adică aveau efect devastator. Aluzie iarăşi puternică la plăgile Exodului, prin grindina ucigătoare ce nimiceşte totul (Exod 9:22.25).
Mânia lui Dumnezeu a fot doar vestită până acum – acum, este manifestată – Dumnezeu şi-a adus aminte de Babilon, adică a intervenit activ, direct împotriva Babilonului (să înseamne acest verset faptul că primele 5 plăgi sunt oarecum efecte ale neintervenţiei divine – Dumnezeu îşi retrage doar mâna protectoare şi răul se produce, iar în plaga 7 Dumnezeu este activ, iniţiază şi orchestrează pedeapsa?)
Oamenii au hulit. Chinul nu îi atrage spre pocăinţă, ci din contră, îi face să se rezvrătească şi mai mult faţă de Dumnezeu (hulă deschisă, directă către Dumnezeu). La fel ca în versetele 9.11. Cei răi nu se mai pot pocăi, căci timpul de probă s-a închis. Nimic nu îi mai poate face să se pocăiască, nici chiar o asemenea pedeapsă, ca grindina cea mare. Linia de demarcaţie între slujitorii lui Dumnezeu şi ei este trasată foarte clar. Completăm cu 17:16 unde ni se arată perversitatea omului rău şi împietrirea lui definitivă în rău: e conştient că fiara l-a dus în rătăcire, că este în situaţia actuală datorită ei; se răzbună pe ea – o arde în foc. Dar de hulit, huleşte numele lui Dumnezeu. Deşi recunoaşte că fiara la- dus la pierzare, supărarea este pe Dumnezeu. Omul rău este ireconciliabil cu Dumnezeu. Îl urăşte fără să mai aivă motiv – Îl urăşte pr că vrea să-L urască! Cu această atitudine, niciodată nu va fi fericit în împărăţia lui Dumnezeu, având viaţă veşnică un astfel de om. De acee, chiar nimicirea finală este un gest de har, de milă, ultimul pe care Dumnezeu îl mai poate face pentru această creaţie a Sa rătăcită şi rebelă.
Urgie foarte mare. Dacă o urgie foarte mare nu îi va face să se pocăiască, nici chinul iadului veşnic nu ar naşte pocăinţa. Iar dacă pedeapsa nu îşi împlineşte scopul – coerciţia, îndepărtarea greşelii – atunci ea e inutilă, nenecesară. Iadul veşnic ar fi dar un act de cruzime inutil al lui Dumnezeu. Pedeapsa finală împotriva celor nepocăiţi, care nu se vor pocăi, indiferent de chinul aplicat, este nimicirea veşnică.
Retrospectivă. 15-16
Aceste capitole arată ce se va întâmpla cu cei nu sunt loiali lui Dumnezeu, legii Sale. Dreptatea lui Dumnezeu va fi stabilită şi răul înlăturat. Punctul central este Armaghedonul – care este „răspunsul cerului la strigătele Israelului lui Dumnezeu care cer eliberare de sub presiunea Babilonului” Hans LaRondelle. Bătălia de la Armaghedon garantează că puterile acestei lumi care se opun lui Dumnezeu îşi vor găsi finalul, ca răspuns la rugăciunile poporului suferind al lui Dumnezeu (6:9-10). Oare Armaghedonul să fie lupta cea mare, încununată cu revenirea lui Hristos, eliberarea poporului din ameninţările şi opresiunea Babilonului? Oare Armaghedonul să descire tensiunea construită în jurul revenirii? Să fie revenirea?
Interludiul din 16:15 este important. Mesajul lui Hristos către credincioşii lui, în mijlocul pregătirilor teribile pentru Armaghedonul înfricoşător, este vegehaţi. Isus este aproape, Isus revine. Acesta trebuie să fie gândul care să dea curaj, indiferent de situaţia prin care se trece. De asemenea, acest apel/îndemn arată că centrul luptei nu este o chestiune politică-militară, ci una spirituală, teologică.
Iniţiatorul Armaghedonului este cel care a început lupta şi în ceruri 12:9, care frustrat de pierderile continue se năpusteşte asupra urmaşilor lui Hristos, ca să le facă rău 12:17. Pavel arată clar în 2 Tes 2:9-10, că de partea diavolului sunt cei ce nu au înţeles dragostea şi adevărul, ca să fie mântuiţi.
Paulin – Trilogia Armaghedonului
Potirele în Apocalipsa, sunt inspirate din instrumentarul sanctuarului din Vechiul Testament. Dar aici aduc calamităţi: cutremur, soare ce arde, apă în sânge etc. Însă plaga 6, parcă nu aduce nimic important- secare unui râu din miile de râuri ale lumii, care, în antichitate era sezonier, cu sezon de inundaţii şi secetă. Dar Eufratul ne aminteşte de Babilon, ce e introdus aici şi regăsit în Rev 16:19; 17:5; 18:2, 10, 21.
În Apocalipsa 17:1, unul din îngeri îi explică ceva lui Ioan, deci îi explică una dintre plăgile din cp 16 – dar care? Îngerul vorbeşte de prostituata ce stă pe ape. 3 plăgi sunt legate de ape: a doua – cade peste mări, a treia – cade peste râuri şi izvoare, a şasea – cade peste Eufrat. Ce plagă explică cp 17? Expresia ape multe vine din Ieremia 51:12-13. Deci e vorba de Babilon – confirmat în vs 4-5. Dacă prostituata este Babilon, atunci apele multe reprezintă Eufratul. Deci îngerul care vine la Ioan în Apocalipsa 17 este îngerul cu plaga 6, care vine la Ioan să îi explice mai bine plaga a şasea.
Ce e Eufratul? Interpretări: Eufratul fizic; ţara prin care curge Eufratul (dar istoric, Turcia, acum Irac au „stăpânit” Eufratul); Sadam Husein; petrolul din Orientul mijlociu – secarea ar fi epuizarea acestor rezerve;
Dar îngerul îi spune lui Ioan 17:15 că îi explică apele din versetul 1: popoare, naţiuni de orice limbă! Deci Eufratul nu e ceva teritorial, sau un lider puternic, sau vreo substanţă. Ci reprezintă puterile civile şi seculare - toate naţiunile, rasele, grupele etnice sunt reprezentate – liderii puterilor politice şi militare acordă suport Babilonului.
Babilonul, prin contrast, reprezintă altceva decât puterile politice. Prostituata este îmbrăcată ca marele preot din Vechiul Testament Rev 17:4-5; cf. Exod 28 and 39, are soarta fiicei de preot imorală, acuzată de prostituţie - Rev 17:16; cf. Lev 21:9. Babilonul este în opoziţie cu credincioşii lui Dumnezeu, pe care-i persecută Apocalipsa 17:14.
Secarea Eufratului reprezintă retragerea sprijinului alianţei poaporelor, faţă de puterea imperiala (în sensul de putere mondială) a Babilonului sfârşitului.
Istoria căderii Babilonului în Vechiul Testament, este descirsă şa Jeremiah 50-51; Isaiah 44-47; and Daniel 5. Citim Jer 50:33-34 – de unde înţelegem că Babilonul a căzut pentru că a abuzat, în rolul său de corector trimis de Dumnezeu – caderea nu a fost nicidecum un accident. De observat şi versetul 35-36: înţelepţii, căpeteniile, profeţi falşi, luptători (categoriile ce o făceau puternică). Apoi versetul 37 prezintă în continuare resurele Babilonului – bani mulţi, cu care poate să cumpere mercenari, armate străine, care să-i împlinească scopurile.
Apoi 50:38... Babilonul devine simbol pentru toate resursele Babilonului – a seca Eufratul, înseamnă a pierde aceste resurse.
Isaia 44:24-28 prezintă căderea Babilonului, lovită de Cir, dar şi restaurarea Ierusalimului, odată cu căderea Babilonului. Isaia 45:1 îl prezintă pe Cir, promisiunea porţilor deschise pentru cucerirea Babilonului; Cir este numit Mesia, ce trebuia să fie eliberatorul – imagine folosită pe Hristos (Daniel 9:25). Vedem cum s-a întâmplat istoric. Cir – tip pentru Mesia- a secat Eufratul pe a cuceri Babilonul şi a elibera poporul Israel. În Apocalipsa, Cir al sfârşitului – împăratul de la răsărit, seacă Eufratul sfârşitului, cucereşte Babilonul sfârşitului, pentru a inaugura Ierusalimul sfârşitului. Cucerirea lui Cir este un subtext pentru tot ceea ce se va întâmpla în cp 16-22.
Împăraţii de la Răsărit:
Luca 1:76-78 – răsărit în legătură cu Hristos. la fel Mat 24:27 – direcţia de unde vine Isus (ca Cir). Niciodată răsăritul nu e în sens negativ – dacă in Apocalipsa 16:2 indică doar direcţia, trupele din răsărit oricum trebuie să fie legate de Hristos.
De ce apare pluralul – regii de la răsărit? Apocalipsa 17:14 răspunde: Mielul nu e singur în bătălia finală; aleşii Săi sunt regii, împreună cu El (Apocalipsa 1:5; 5:9-10). Deci Hristos şi credincioşii Lui sunt regii de la răsărit, secarea Eufratului pregăteşte calea pentru biruinţa lor. Regii aceştia sunt confederaţia sfinţilor (14:12); ei sunt rămăşiţa (Rev 12:17), cei 144,000 (Rev 7:4-9 and 14:1-5), marea mulţime (Rev 7:9-12; 19:1-6), ei priveghează la hainele lor (Revelation 16:15), ei sunt cei chemaţi, aleşi şi credincioşi urmaşi ai lui Isus (Rev 17:14). Cheia victoriei lor este secarea Eufratului. Ei sunt descrişi de caracteristicile lor, nu de organizaţia din care fac parte (adică după un nume).
Bătălia minţii
Armaghedonul este lupta conluzivă pentru mintea omului, dată între cele două trinităţi, de-a lungul istoriei creştine. 2 Cor 10:3-4 ilustrează această realitate: războiul credincioşilor nu e cu arme ce fac rău fizic (tancuri, puşti etc.) Creştinii luptă în versetul 4-5. În această luptă de stăpânire de sine... Dumnezeu are aliaţi oameni din orice limbă, popor, seminţie.
Armaghedonul este momentul în care fiecare om de pe pământ va fi adus în faţa unei decizii conştiente, în favoarea unei trinităţi – cea adevărată, sau cea falsă. Pentru decizia finală, ne pregătim de pe acum, prin mici victorii: controlarea minţii, gândurilor, atitudinilor zi de zi; problemele sunt intelectuale, emoţionale, spirituale
Axa finală a răului..
În timpul sfârşitului, se va constitui o axă a răului, ca în Al Doilea RM – dacă te luptai cu o putere a axei, de fapt, te luptai şi declarai război tuturor statelor din Axa. Puterile religioase ale sfârşitului vor găsi elementul comun pentru care să lupte, să coalizeze puterile economice, politice, militare pentru a le susţine cauza. Consecinţele pentru poporul lui Dumnezeu sunt serioase. Axa finală a răului este reprezentată de Babilon (puterile religioase) şi Eufrat (puterile sociale, economice, politice, militare).
Dar războiul principal este cel al minţii, este cel spiritual: 2 Cor 10:4-5. De ce putem folosi textul lui Pavel aici? Pentru că contextul ne permite – Apocalipsa 16:14 – duhurile de demoni fac minuni pentru a înşela... ele strâng împăraţii pământului în ceea ce pe evreieşte se cheamă Armaghedon (versetul 16) – contextul este unul spiritual. Mai adăugăm şi versetul 15, ce vorbeşte de veghere în mişlocul Armaghedonului – verset ce face legătura cu pasajele despre venirea surprinzătoarea a lui Isus, ca un hoţ din Noul Testament: 1 Tes 5:1-6, Luca12:37-39, Matei 24:42-44. Războiul Apocalipsei este unul spiritual, al minţii. Oamenii lui Dumnezeu trebuie să se lupte să fie trezi spirituali, să fie mereu pregătiţi pentru venirea lui Hristos, căci acesta va veni pe neaşteptate. Apocalipsa vorbeşte de proclamarea finală a Evangheliei în contextul înşelăciunii finale a divaolului.
Paralela cu Laodiceea – 16:15 şi 3:18 sunt singurele texte din toată Biblia unde se vorbeşte de 4 lucruri împreună: haine, ruşine, goliciune, vedere. Astfel legătura dintre Armaghedon şi solia Laodiceei este evidentă şi sigură – războiul este spiritual. 16:15 reprezintă chemarea lui Dumnezeu către confederaţia sfinţilor din zilele din urmă.
În bătălia finală a istoriei pământului, datoria noastră spirituală este să ne cercetăm atitudinile, gândurile, comportamentul şi să rămânem credincioşi, indiferent de înşelăciunea sau coerciţia pe care o înfruntăm. Este nevoie atât de rezistenţă credincioasă cât şi discernământ, fortificare din cuvintele lui Isus, Pavel şi cele către Laodicea. Când alegem (în minea noastră) să fim credincioşi astăzi în mijlocul diferitelor ispite, ne pregătim de fapt pentru bătăliile mai mari, de la sfârşitul timpului. Cartea Apocalipsa nu ne este dată să ne satisfacă curiozitatea, ci, ne este dată să ne înveţe cum să trăim astăzi în lumina lucrurilor care vor veni peste lume.
Confederaţia sfinţilor (Apocalipsa 14:12) e prezentată cu multe nume în Apocalipsa – răspândită în toată lumea (paote chiar fără denumire instituţională – clar că ceea ce e organizat ca instituţie, va fi prima ţintă a axei răului). Când instituţile dispar, ei nu sunt în criză – se recunosc unul pe altul, când vorbesc despre Dumnezeu, căci sunt în aceeaşi tabără (veniţi din toate popoarele, limbile, tradiţile religioase).
Texte grele din cp 17.
Forţa răului.
Forţele răului sunt introduse în cp 16, sub imaginea plăgilor şi detaliate în cp 17: prostituata şi regii pământului (17:1-2), femeia Babilon şi fiara roşie (17:3-6); explicaţia îngerului (17:7-18), care ne lasă şi mai încurcaţi, faţă de început.
Avem aici două uniuni mondiale: una seculară, civilă, economică, militară – Eufratul, şi alta porstituata – aceste uniuni sunt prezentate sub diferite nume, dar reprezintă aceleaşi entităţi. Aşa reiese din versetul 1 – care ne spune ce conţine cp 17, adică descrierea, sub diferite nume, ale celor două uniuni (e greşti ca pentru fiecare entitate de aici să te referi la vreo naţiune, biserică etc).
Apocalipsa 17:1-3: „Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire, a venit de a vorbit cu mine, şi mi-a zis: "Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care stă pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţ
ii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!" Şi m-a dus, în Duhul, într-o pustie. Şi am văzut o femeie, şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă, şi avea şapte capete şi zece coarne.”
Este vorba de aceeaşi femeie? Versetul 5 ne vorbeşte de femeia din versetul 3 ca fiind mama curvelor – deci legătura cu versetul 1 – deci e vorba de aceeaşi entitate.
Babilonul sfârşitului: autorităţile religioase mondiale, în opoziţie cu poporul lui Dumnezeu:
- femeie în deşert: prima data Apocalipsa 12:14-16 – femeia ce zboară în deşert, să scape de şarpe. Fiind opusă şarpelui, e Biserica curată, persecutată între 538 – 1798. Aici prostituata e în pustiu şi e personaj negativ.
- Sunt 4 femei în Apocalipsa: Izabela (2:18-19), femeia în deşert (12), prostituata Babilon (17), Mireasa Mielului (19:7-8; 21:9-10) – 2 negative, 2 pozitive. Izabele este înaintemergătorul femeii Babilon: provoacă credincioşii, reprezintă forţele din biserică compromiţătoare. Femeia din cp 12 este înaintemergătorul Miresei, din cp 19 – îi reprezintă pe cei credincioşi, puţini, împrăştiaţi în istoria bisericii medievale.
- De ce este în pustie Femeia – prostituată? Oare reste aceeaşi femeie ca cea din cp 12, care a apostaziat? De aceea Ioan se miră atât de mult (17:6). Poate – în cp 12, poporul lui Dumnezeu din timpul sfârşitului este numit Rămăşiţa Femeii - şi nu femeia! Dar ce e clar, opoziţia religioasă din timpurile din urmă faţă de Dumnezeu are o faţă creştină la nivel instituţional! Numele denominaţiunii nu garantează credincioşia faţă de Dumnezeu.
- Alte sugestii ale aparenţei creştine: Îmbrăcămintea din 17:4 este preoţească din Vechiul Testament: marele preot avea efodul cu culorile: purpuriu, stacojiu (cărămiziu) şi aurul (Exod 28:5-6), pietre preţioase (Exod 28:9-13.17-21), cupa putea fi folosită la serviciul sanctuarului, iar inscripţia de pe frunte, aminteşte de SFINŢIT DOMNULUI (Exod 28:36-38).
- Soarta prostituatei: arsă în foc (Apocalipsa 17:16) – condamnarea unei prostituate fiică de preot (Lev 21:9).
17:6 Îmbătată de sângele sfinților. Se face referire la persecuția din 13:14-17. Ea e responsabilă de toate martirajele, căci e mamă!!! Ea care dă altora să bea pentru a-i îmbăta, ea este beată de sângele sfinților.
Concluzia: Oameni şi instituţii religioase, care odată au fost credincioase lui Dumnezeu, acum se alătură în opoziţie faţă de El şi poporului Lui. Confederaţia aceasta religioasă include religiile lumii, şi cele necreştine, dar este clar că faţa acestei confederaţii este reprezentată şi condusă de un chip creştin – apostaziat. Simbolul puterilor apostaziate, ce se opun lui Dumnezeu vine de la turnul Babel, acolo unde s-a născut opoziţia popoarelor faţă de Dumnezeu (Gen 11:1-9). Babilonul este mama – punctul de plecare – popoarelor apostaziate.
Tragic cum satana înşeală ceea ce odată era Biserica lui Dumnezeu – cum oameni loiali lui Dumnezeu, ce-L iubesc, dar care s-au îmbrăcat şi s-au lăudat cu fidelitatea faţă de instituţia lor bisericească, au ajuns opuşi Dumnezeului cărui I se închină. Babilonul sfâşitului este mascarada Bisericii ce se dă drept autentică. Cine nu i se închină, înfruntă boicotul economic şi decretul morţii (Apocalipsa 13:15-17).
Naţiunile unite malefice
Apocalipsa 17:1-3 Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire, a venit de a vorbit cu mine, şi mi-a zis: "Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care stă pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!" Şi m-a dus, în Duhul, într-o pustie. Şi am văzut o femeie, şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă, şi avea şapte capete şi zece coarne.
- Este aceaşi putere? Apele multe (16:12) simbolizează puterile civile, seculare, militare (17:15). Împăraţii, locuitorii pământului par să aparţină de acest fel de putere.
- Fiara roşie? Seamănă cu fiara din mare (Apocalipsa 13) – caricatura lui Hristos. Fara poartă nume de blasfemie, reprezintă un alt fel de a descrie confederaţia politică mondială. Ea are 7 capete – 7 regi (17:9-10), 10 coarne – 10 împăraţi (17:12). Deci fiara aceasta reprezintă suma totală a puterilor militare, politice, economice din lume (17:12-13) – numele de hulă vin din asocierea ei cu Babilonul.
-
Relaţia prostituată – fiară: 17:2. Adulterul – relaţia ilicită între Biserica Babilon şi lumea politică Eufrat. Chiar sub cerinţa păcii, această alianţă poate fi nelegiuită (ca pactul de pace Hitler – Stallin din 1939, care avea ca scop pregătirea războiului).
- în Vechiul Testament, adulterul era folosit pentru a descrie alianţele politice ale lui Israel cu naţiunile din jur, în loc să se încreadă în Dumnezeu: Ezechiel 16:33-34. De câştigat are atât Babilonul, cât şi puterile politice – mai ales economic, ceea ce regii pământului pierd când cade Babilonul (Apocalipsa 18:9-10.19).
Împăraţii pământului şi locuitorii pământului – liderii fac conştient alianţa, iar oamenii comuni îi urmează zeloşi, chiar dacă nu ştiu care este lucrul în discuţie. Cât de uşor este să urmezi masele – depăşeşti limita de viteză când toţi merg cu viteză!!
Vin – beţie. Regăsim expresia în 14:8 – imaginea lipsei de gândire. Când omul bea, nu mai gândesşte bine, nu poate stabili relaţii trainice, ci doar urmare a poftei sau a euforiei alcoolului. De obicei, când omul se trezeşte din beţie, regretă ce a făcut. Alcoolul este răspunzător de un comportament imoral, dar cel ce s-a pregătit să bea e răspunzător pe alegerea să bea, ce include şi consecinţele.
Sfinţii – doar ca imagine de fond aici în cp 17 – aluzii în versetul 6 şi 14.
De ce se lasă puterile lumii dominate de Babilon? Pentru că cred că le e mai bine aşa. Unirea aceasta ciudată, durează puţin timp.
Avem două entităţi, două uniuni, exprimate prin mai multe imagini, dar mereu având aceleaşi relaţii, în cp 17.
Confedereaţia Mondială.
Vor fi 3 confederaţii mondiale la sfârşitul timpului: 1. Confedderaţia sfinţilor; 2. Confederaţia instituţiilor religioase, opuse lui Dumnezeu şi sfinţilor; 3. Confederaţia puterilor seculare, civile, economice, militare.
1. Confederaţia sfinţilor – posibil să nu fie sub formă instituţională, căci a fost dizolvată în aceste timpuri (orice fel de instituţie religioasă, posibil să slujească, în aceste vremuri ţelurile Babilonului). Caracteristicile ei o deosebesc de orice altă organizaţie a timpului, căci ea a părăsit Babilonul (Apocalipsa 18:4). Ea ştie şi se comportă ca şi când împărăţia ei nu e din lumea aceasta (Ioan 18:36-37); ea nu va lupta ca instituţiile din timpul acela (2 Cor 10:3-5). Este cunoscută după multe nume în Apocalipsa – rămăşiţa, , cei 144.000, sfinţii (Apocalipsa 14:12).
2. Confederaţia religioasă. Condusă de papa, dar este mult mai mult decât creştinism. Uniunea religioasă este stabilită din necesitatea coordonării spirituale în condiţii speciale, impuse de mediu (Apocalipsa 16:1-11) şi de escaldarea viloenţei, nerespectarea ordinii şi legilor (terorism şi crimă, Apocalipsa 6:3-4) şi de opoziţia spirituală faţă de poporul adevărat al lui Dumnezeu. Diferenţeie istorice dintre diferite grupuri religioase vor fi rezolvate – dar Apocalipsa nu dezvoltă cum.
3. Confederaţia seculară – ca şi în lumea religioasă, diferenţele politice vor fi rezolvate (cum? Nu ştim – azi, politicienii sacrifică vieţii omeneşti, copii, femei etc. Pentru ambiţile politice – vor trece peste ele).
Apocalipsa 17:17 ne spune că puterile politice vor colabora, nu se vor mai lupta împreună, căci Dumnezeu va conduce totul. Opoziţia faţă de sfinţii lui Dumnezeu, ca pune confederaţia seculară sub autoritatea Babilonului. Această confederaţie, e cunoscută sub diferite nume în Apocalipsa: Eufrat, împăraţii pământului, fiara purpurie/cărămizie.
Confederaţiile acestea sunt semnul trăirii timpului sfârşitului – atunci când catolcii, protestanţii, musulmanii, evreii etc. vor ignora lăsa deoparte diferenţele istorice, chiar la nivel individual, pentru colaborare, când statele lumii vor colabora, inciuda dezordinii mindiale existente astăzi.
Războiul împotriva terorii/terorismului ne oferă o oază pentru întrevederea acestor uniuni: toate statele lumii sutun conştiente că pot fi victime ale terorismului (statele islamice suferă cel mai mult din cauza sinucigaşilor, după cum spunea preşedintele Iranului Mahmud Ahmadinejad, într+un interviu în USA, la o Universitate); şi diferitele religii înţeleg că au mai multe elemente în comun între ele, decât cu radicalii din fracţiunile lor.
În faţa Al Qaeda, o grupare mică, internaţională, mânată de idealuri spirituale, întreagă lume este unită împotriva ei, politică şi religioasă – o repetiţie, un aperitiv pentru războiul rămăşiţei din Apocalipsa. 11 septembrie ne-a arătat cât de repede harta intereselor şi alianţelor politice se poate schimba – atenţia de la Al Qaeda va fi îndreptată brusc spre rămăşiţă.
Rezultatul Armaghedonului
Ioan nu vede până acum Femeia – Babilon; doar aude despre ea 17:1.2. Dar în 17:3, când vede Babiolnul, vede o Femeie stând pe o fiară (aici fiara este alianţa politică, femeia cea religioasă). Modelul este folosit de Ioan des în Apocalipsa: aude ceva, vede ceva opus, dar ceea ce vede şi ceea ce aude este acelaşi lucru, văzut din perspective diferite (în cp 1: aude o voce, Îl vede pe Isus, în cp 5 aude despre un leu, vede un miel; în cp 7 aude despre cei 144.000 de iudei, dar vede o mulţime mare, din orice neam, seminţie etc.) Ioan vede între versetul 3-6 ceva ca o poză, pe care mai apoi îngerul o explică.
Din versetul 7, îngerul – care este îngerul plăgii 6 – începe să explice viziunea – care e deci, parte a viziunii despre Armaghedon, din plaga 6. Fiara poartă femeia, deci e acţiune, spre împlinirea unui scop. Babilonul antic era susţinut de resursele sale – la fel cel modern.
În Babilonul antic, problemele religioase erau tranşate prin decrete de moarte: Daniel 3, închinare la chipul de aur; Daniel 6 – închinare la rege – sau moarte. Biserica Evului Mediu a făcut acelaşi lucru – se sprijinea pe autoritatea civilă pentru a pedepsi nesupuşi spirituali. Babilonul sfârşitului va face acelaşi lucru: se sprijină pe autoritatea seculară pentru a impune agenda religioasă peste toate statele lumii. Asta include boicot economic şi decret de moarte (Apocalipsa 13:15-17 – construit după Daniel 3: cine nu se închină chipului, va muri).
Apocalipsa 17:18 – femeia conduce împăraţii pământului (asta înseamnă a sta pe ape, a călări fiara)
Vedem că femeia prostituată devine cetate (Babilon). Pedepsirea ei este la fel ca a unei prostituate, dar şi ca a unei cetăţi (Apocalipsa 17:16 – 18). E importantă această trecere: Ioan vede lucruri în profeţie, dar îngerul când îi explică, îi explică în termeni pe care el îi poate înţelege – altfel explicaţia e inutilă.
Fiara cu 7 capete şi 10 coarne.
Apocalipsa 17:8 „Fiara, pe care ai văzut-o, era, şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc, şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, şi va veni”. Fiara aici este confederaţia puerilor seculare. Descrierea ei „era, nu mai este... va veni” este asemănătoare cu descrierea lui Dumnezeu cin Apocalipsa 1:4. 4:8. Fiara aceasta politică serveşte pe deplin scopurile religioase, când începe să poarte prostituata. În timpul lui Ioan nu se mai manifesta aşa, căci nu mai este.
Au fost patru imperii mondiale, confederaţii politice absolute, ce au condus lumea pentru aproape 1000 de ani, descrise de Daniel: Babilon, Medo-Persia, Grecia, Roma, puternică în timpul lui Ioan. Confederaţiile politice vor lupta din nou împotriva lui Dumnezeu, la sfârşitul timpului, Apocalipsa 19-20.
Ioan este uimit când vede prostituata (17:6-7). Locuitorii pământului sunt uimiţi când văd fiara (17:8). Unitatea politică va uimi lumea, ce azi vede cât de greu este ca pratidele diferite, statele diferite să fie în armonie în vreun punct.
Apocalipsa 17:9-10. „Aici este mintea plină de înţelepciune. - Cele şapte capete sunt şapte munţi, pe care stă femeia. Sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă, şi când va veni, el va rămâne puţină vreme.”
Cei şapte munţi, nu cred că se referă la oraşul Roma, căci, în explicaţie suntă văzuţi consecutivi, nu concomitenţi. Muntele reprezintă deseori putere politică, imperiu mondial: Daniel 2:35.44 – Muntele ce înlocuieşte celelalte împărăţii, este Împărăţia lui Dumnezeu. Ier 51:24-25 – Babilonul este munte distrugător. Aşadar, cei 7 împăraţi de aici, cei 7 munţi, reprezintă puterile seculare ce sprijină Babilonul sfârşitului. După cum fiara din capitolul 13 este alcătuită din puterile predecesoare, ce ne amintesc de Daniel, tot aşa, fiara sfârşitului este alcătuită după modelul puterilor predecesaore (prezentate ca ape, munţi, Eufrat, împăraţii pământului).
Sunt motive să credem că Ioan trăieşte în timpul fiarei a şasea, aşteptând fiara a şaptea, a opta să apară Apocalipsa 17:10-11.
Apocalipsa 17 şi Armaghedonul
În cp 16, cele 3 confederaţii prezente în cp 17 se găsesc şi acolo. În Apocalipsa 16:12-14 îi întâlnim pe împăraţii de la răsărit – confederaţia sfinţilor (prezenţi şi sub imaginea celor 144.000, rămăşiţa etc); Râul Eufrat... împăraţii pământului reprezintă confederaţia seculară; Balaurul, fiara şi profetul mincinos – reprezintă confederaţia religioasă, care devine Babilon, confederaţia religioasă finală. Sunt încă 3 puteri, căci puterea seculară încă nu este sub controlul religiosului – dar în cp 17, vedem prostituata călărind fiara/politicul.
Duhurile de draci ies din gurile celor 3 entităţi. Mesajul lor are rolul de a deturna poporul lui Dumnezeu de la ascultarea de El. În Apocalipsa 13, fiara din mare rostea blasfemiile balaurului (Apocalipsa 13:5-7), apoi, la începutul timpului sfârşitului fiara de pe pământ acţionează în favoarea fiarei din mare (13:12), dar în final toate 3 entităţiile lucrează să-şi supună lumea (16:13-14). Versetul 14 vorebeşte de demoni – îngerii sunt fiinţele ce ascultă de Dumnezeu, demonii cei ce ascultă de satana – în Noul Testament demon, spirit necurat, duhuri rele sunt termeni interşanjabili.
Cele 3 duhuri fac minuni şi insistă să convingă oamenii să asculte de cele 3 entităţi malefice – este contraacţiunea la cele 3 solii îngereşti, Evanghelia lui Dumnezeu, din cp 14. Miza e mare: cele 3 solii îngereşti în toată lumea, fac viaţa grea entităţilor malefice. Dar dacă entităţile malefice reuşesc să-şi supună lumea prin solia celor 3 broaşte, scena pentru eveniemntele finale este pregătită, iar viaţa sfinţilor e ameninţată.
Babilonul este o entitate compusă din diferite entităţi, ce lucrează împreună; ele au existat în istorie şi fiecare are trecutul şi rădăcinile ei. Acum lucrează împreună, cu puterile seculare pentru a-şi impune supremaţia (deci lupta nu e atât împotriva sfinţilor lui Dumnezeu, care sunt acum puţini şi neorganizaţi instituţional şi care nu replică prin război, fapte de agresiune faţă de atacurile Babilonului; lupta este să realizeze acea mare unitate, care să-i asigure controlul absolut, să-i ofere resursele supremaţiei). Chiar chemarea către sfinţii lui Dumnezeu din versetul 15, este una spirituală (aluzii la pregătirea poporului pentru aşteptarea Mielului, la Laodicea). Astfel datoria spirituală este clară: sfinţii trebuie să vegheze asupra atitudinilor, gândurilor şicomportamentului lor şi să rămână credincioşi, indiferent de înşelăciune sau coerciţia ce se îndreaptă împotriva lor. Armaghedonul este bărălia pentru minte.
Plaga a şasea este chiar secarea Eufratului (16:12) – Babilonul îşi pierde suportul, la sfârşitul armaghedonului. Puterile seculare se răzgândesc. Atunci versetele 13-14 trebuie să aibă loc înainte de versetul 12. Deci avem pregătirile, cele două evanghelii merg în lume, pregătirile sunt gata, axa răului e pregătită şi... Eufratul seacă. Plăgile sunt după închiderea harului, dar evenimentele din 13-16 au loc înainte de plaga 6, chiar înainte de închiderea harului.
Apocalipsa 16:19: Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi, şi cetăţile Neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui. – Este din plaga a şaptea. Plaga a şasea înseamnă secarea Eufratului, iar a şaptea distrugerea Babilonului. Deci mai întâi resursele, sprijinul tăiat, apoi Babilonul este distrus. Confederaţia religioasă este dezinegrată: trei părţi – balaurul, fiara şi profetul mincinos. Deci Babilonul nu este o singură putere – ca fiara din Evul Mediu.
Ci este o confederaţia, cu faţă creştină, fără îndoială condusă de papalitate. Confederaţia pare a fi preitena lui Isus, de este în stare să înşele atât de multă lumea.
În acest verset vedem şi cetăţile neamurilor – după ce Babilonul cade, toate forţele ce l-au susţinut sunt distruse separat. Distrugerea e descrisă în 17:12-17.
„Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilon” şi-l pedepseşte. Descrierea este în 18:5-6. Dumnezeu pedepseşte Babilonul şi tot ce este lipit de el drastic, îi dă dublu faţă de ce a făcut!!!
Deci în Apocalipsa 16 vedem 3 confederaţii; în 17 doar două: Femeia de pe fiară contra sfinţilor. Cum s-a întâmplat asta? În Apocalipsa 16, lucrarea celor 3 broaste, contralucrarea celor 3 îngeri, realizează acest lucru. Cei ce acceptă evanghelia, se alătură grupării spirituale a sfinţilor; ceilalţi, se alătură Babilonului, fie din convingere (înşelaţi de contraevanghelie), fie din oportunism sau frică (13:15-17).
La sfârşit, pentru scurt timp avem două tabere bine conturate: sfinţii şi balaurul (12:17), sigilaţi cu sigiliul lui Dumnezeu pe frunte, respectiv semnul fiarei pe frunte (Babilon) sau pe mână (puteri seculare).
Apocalipsa 17:12 – Cei 10 împăraţi ce-şi primesc împărăţia pentru scurt timp. Fiara din cp 17 are 7 capete, 10 coarne, dar nu coroane – asta pentru că împăraţii aceştia nu domnesc în numea propriu. Regii de aici, cei 10 reprezintă o nouă entitate, fără trecut în Apocalipsa. Va apărea în timpul sfârşitului, în timpul celui de al 8-lea cap. VERSETUL 13 ne spune că au acelaşi gând şi dau fiare stăpânirea lor. Dacă fiara este alianţ economică-politică, înasemnă că cei 10 sunt un subgrup puternic, ce îşi oferă sprijinul/resursele fiarei. Numai viitorul ne va dezvălui identitatea celor 10.
În situaţia actuală, douî entităţi par să joace acest tol: NATO – alianţa militară, G8 – grup economic. Cei 10 (identitate descoperită în viitor) dau puterea lor fiarei, iar fiara Babilonului. Mielul învinge Babilonul şi împreună cu EL cei chemaţi şi cei aleşi şi cei credincioşi. Aici avem iarăşi asigurarea că Mielul şi cei ce sunt ai lui câştigă!!!
Încă din cp 12:17 Apocalipsa prezintă taberele; dar apoi tot conturează imaginea, repetând, accentuânddiferite părţi ale tabloului, până ce imaginea este clară. Aşa face Ioan, de fapt şi cu serile de 7: biserici, sigilii, trâmbiţe. Apocalipsa oferă un tablou. Apoi autorul merge înapoi, înainte de tablou pentru a explica dezvoltarea lui. Apocalipsa nu este o carte lineară: harul se închide în cp 15:5-8, dar în 16:14-15 mai pot alege; plaga 6 separă Babilonul de suportul politic, dar versetul 13-14 prezintă constituirea acelui suport. Apocalipsa merge înainte şi înapoi şi trebuie să fii atent la aceste mişcări.
Apocalipsa 17:14 – finalul e decis. Dar în 16 cei 10 şi fiara o urăsc pe prostituată şi o distrug. Pasajul este ecou din Ezechiel 16:35-41. Iuda s-a încerzut în ajutorul naţiunilor înconjurătoare şi a încercat să le câştige favorul – dar s-au întors împotriva lui şi l-au nimicit.
Pare în armonie cu psihologia poftei – după ce pofta e satisfăcută, apare schimbarea de atitudine. Ca la Amnon cu Tamar - 2 Sam 13:15. Aşa se întâmplă şi în Apocalipsa 17:16 – după ce au susţinut Babilonul cu entuziasm, se întorc împotriva lui şi-l distrug, pregătind victoria Mielului. Este concluzia lui 16:12
Apocalipsa 17:17 – Dumnezeu este peste toate puterile, chiar şi peste cele demonice înşelătoare. Apocalipsa ne demonstrază că unitatea diferitelor entităţi de pe pământ îndeplinesc de fapt scopurile lui Dumnezeu, deşi satana se foloseşte de aceleaşi evenimente şi puteri pentru a-şi îndeplini propile-i scopuri. Este logic şi natural. Principiul egoismului ce animă toate aceste puteri fiecare pentru el este fundamentul împărăţiei satanice (nimeni condus de asemenea principii, chiar dacă faptele sunt onorabile – dar care urmăresc principiul acesta – nu va putea intra în împărăţia veşnică a împăraţilor preoi). Un asemenea principiu nu duce la unitate, ci la haos şi anarhie. Unul dintre cele mai grele lucruri pe care satana le va încerca vreodată este să asigure o unitate mondaială a tuturor urmaşilor lui, fie puteri seculare sau religioase, fie angajate total pentru diavol, fie doar având relaţii slave cu el. Înţelegerea acestor forţe nu prea este ceea ce a promovat satana de-a lungul anilor este o lucrare ciudată (Isaia 28:21). La sfârşit, o asemenea unitate nu va fi stabilită fără intervenţia, într-o anumită măsură, din partea lui Dumnezeu. Chiar şi atunci, unitatea durează doar până când scopurile lui Dumnezeu sunt împlinite. Înşelăciunea de la sfârşit este folosită de Dumnezeu pentru a precipita decizile faţă de proclamarea finală a Evangheliei (2 Thess 2:11).
Fundamentul Armaghedonului este că Dumnezeu şi poporul Lui câştigă. Indiferent de provocările vieţii de acum (cancer, criză economică, şomaj etc.) Dumnezeu nu pierde niciodată controlul istoriei. Viitorul nostru este sigur în mâna Sa.
Ceea ce Apocalipsa a ilustrat prin cupa mâniei lui Dumnezeu (14:10, prin recoltarea strugurilor (14:17-20), acum ilustrează prin cele 7 plăgi finale, atât de grozave, încât apare întrebarea – cine poate rezista (6:17)?
Judecăţiile plăgilor din cupe, completează judecăţile trâmbiţelor: dacă trâmbiţele loveau doar a treia parte din... plăgile lovesc şi dsitrug totul: pământul, marea, soarele. Este judecata finală a lui Dumnezeu.
Judecata lui Dumnezeu este împărţită în două etape: 1. 16:1-11, primele 5 plăgi, date într-o perioadă scurtă de timp, căci oamenii din plaga 5 încă mai suferă de pe urma rănilor din plaga 1; 2. Plaga şase şi 7, 16:12-21, cu perioada Armaghedonului, când Dumnezeu intervine direct trebuie a înfrunta adunarea neamurilor. Durata timpului acestor urgii este relativ scurta, deoarece ele sunt teribile si totusi ramân supravietuitori pâna la ultima plaga.
Se pare ca, dupa cum în Egipt plagile au avut o semnificatie care sa atinga pe zeii lor, tot astfel se întâmpla si în Apoc 16. Furtuna unei ultime conflagratii universale a fost tinuta în frâu de îngerii din Apoc.7:1-3, dar dupa încheierea timpului de har, Dumnezeu îsi retrage, complet, orice putere restrictiva asupra fortelor, raului. Numai cei 144.000 (cei sigilati) sunt aparati. În acest timp, „puterile pamântului îsi vor pune în mars fortele lor pentru ultimul razboi..." ( Exp&Viz40.85. TV564)
16:1 Templul. Naos – Sfânta Sfintelor.
Glas tare. Venit din Templu, s-ar putea să fie glasul lui Dumnezeu care îşi trimite îngerii ca soli ai mâniei Sale; ei vor vărsa plăgile peste cei nelegiuţi, căci şi ei au vărsat sângele martirilor 16:6.
Prima plagă
16:2 Rană rea şi dureroasă. Acelaşi cuvânt ca pentru rana egiptenilor, din a 6-a plagă (Exod 9:10.11), cu a lui Iov 2:7 – o asemenea plagă deseori e folosită ca pedeapsă pentru păcat: Deut 28:35. Rana loveşte pe cei ce poartă semnul fiarei şi care se închinp icoanei ei – ca la Exod. Această exprimare face clar faptul că cei ce primesc pedeapsa nu au primit întreita solie îngerească; solia îngerului 3 spune explicit cine va primi pedeapsa lui Dumnezeu 14:9-11. Rana ulceroasă iese din nelegiuirea celor ce au ales un Dumnezeu străin; rana de piele ne aminteşte de simbolul leprei din vt (Deut 28:27, Lev. 13). Lecţia e că pedeapsa este purtată chiar în păcatul care o provoacă. Ne aminteşte de plaga 6 din Egipt, când egipteni şi preoţii lor au fost loviţi de rană (Exod 9:11) – această lovire vorbeşte despre inexistenţa şi deci neputinţa dumnezeului fals de a-şi ajuta supuşi – reprezentaţii lui sunt loviţi – fiara este lovită (acelaşi mesaj este şi în plaga 5, când tronul fiarei e lovit).
Ca la trâmbiţe, prima plagă loveşte pământul – pământenii. Trâmbiţa 1 a distrus pământul – plaga 1 merge mai profund, loveşte trupul pământenilor. Distrugerea trâmbiţei este desăvârşită de 1 plagă. Răul a fost prezentat de Apocalipsa ca începând cu lupta primilor creştini supremaţie (folosind pârghii politice, militare, înfruntarea cu triburile barbare); acum, răul este global, şi prezentat tot ca un război final pentru supremaţie – Armaghedon. Istoria locală a începuturilor creştinismului, este repetată la scară globală acum. În timpul primelor plăgi, Biserica opresează tot pământul –Daniel a prevestit aşa (Daniel 11:43-42). Biserica nu şi-a pierdut ambiţia de domiare politică şi socială. Vedem asta.
16:3-5 Îngerul doi şi trei atacă apele: marea/ izvoarele, fântânile. Ca în prima plagă egipteană (Exod 7:17-21). // şi cu trâmbiţa 2 şi 3, care au afectat/ucis doar o treime din fiinţele ce trăiau în ele. La plăgi nu mai este limită: trâmbiţele au fost avertizarea, plăgile sunt împlinirea pedepsei. În Egiptul antic, plaga avea semnificaţia: faraon, ce era prezentat ca zeu, trebuia şi putea să se îngrijească de apa Nilului, că Nilul asigură fertilitatea Egiptului. Fără Nil, ţara era un pustiu. Lovirea Nilului provoca pretenţia sa de divinitate.
La fel şi cu plăgile: arată acum cât de falsă a fost credinţa pe care au avut-o şi încrederea pe care şi-au pus-o în sisteme opuse lui Dumnezeu – au descoperit că dumnezeul lor este unul al morţii, ce duce la moarte.
Legea reciprocităţii lucrează şi aici: au ucis, vor fi ucişi. Pedeapsa este în însăşi păcatul lor (16:6).
16:5 Îngerul apelor. Un înger protector al apelor? Greu de crezut. Probabil se referă la îngerul care a turnat plaga din bolul de aur asupra apelor. Îngerul reia refrenul din 15:3, subliniind adevărul că judecăţile lui Dumnezeu sunt drepte.
16:6 Sunt vredinci/merită. Ei au vărsat sângele prorocilor, primesc acum să bea sânge. Pedeapsa lor este proporţională cu nelegiuirea lor – vezi şi dret eşti Doamne din vs 5.
16:7 Altarul. Cel mai probabil altarul jertfelor, de sub care strigă şi martirii în 6:9.10 – aici martirilor li se spune să mai aştepte puţină vreme; acum a venit vremea dreptăţii: dreptatea e făcută. Altarul tămâierii, e numit altarul de aur 8:3, 9:13.
În trâmbiţa 2 şi 3, lovirea apelor simboliza viaţa spirituală precară, căci biserica era interesată de cele materiale mai mult. La plăgi, marea dar şi izvoarele se transfomră în sânge de om mort. Imaginea descrie disperarea ce cuprinde Babilonul – nu mai e apă, peste tot e numai moarte; deci nu mai există speranţă, deloc. (efect al încetării activităţii Duhului Sfânt??)
16:8-9 Soare dogoritor. Înrăutăţeşte situaţia dată de plaga 4. Căldură fără apă – seceta spirituală, absenţa speranţie devine insuprotabilă. La trâmbiţe, soarele pierdea din putere (8:12); aici primeşte putere. Deşi oameni recunosc puterea lui Dumnezeu în coordonarea plăgilor, hulesc Numele Lui şi nu se pocăiesc; Îl consideră pe Dumnezeu responsabil de consecinţele faptelor lor - sunt mânaţi de fiara, care huleşte pe Dumnezeu 13:6. Ei sunt ca cei răi, descrişi de Pavel la Romani 1:21. Pedeapsa era conţinută în păcatul lor – cine s-a închinat soarelui, zeu fals, este chinuit de zeul lui fals; cine s-a încrezut în ceva fals, sistemul lui de valori, credinţa lui nu îi oferă nici un confort, nici o pseranţă, ci dipsreare şi chin.
16:10-11 Tronul fiarei. Dacă primele patru plăgi lovesc oamenii, în general, aceasta loveşte autoritatea fiarei: tronul ei. Satana dă autoritatea, tronul şi puterea sa fiarei din mare (13:2). Fiara de pe pământ contribuie la autoritatea fiarei din mare (13:12). Scaunul fiarei, centurl auorităţii ei nu poate rezista plăgilor divine (ca şi vrăjitorii lui faraon, ce nu s-au putut înfăţişa datorită bubelor, din plaga a 6-a Exod 9:11). Astfel se produce haos în împărăţia fiarei (ca în plaga a-9a egipteană) – închinătorii ei realizează neputinţa fiarei de a se lupta cu plăgile, de a-i proteja. În trâmbiţa 5, întunericul reprezenta absenţa lui Dumnezeu, respins de revoluţia franceză şi de raţionalism, umanism etc (Apocalipsa 9:1.2). acum întunwricul acoperă toată împărăţia fiarei – acum se demonstrează că baza religie Babilonului a fost negarea lui Dumnezeu. Oamenii sunt victimele propriilor alegeri: au ales să slujească un tron întunecat, sfârşesc prin a fi cuprinşi de întuneric. Aminteşte de plaga 9 a Egiptului, ce cuprindea toate celelalte plăgi în ea şi anunţa grozăvia a ceea ce uma, moartea celor întâi născuţi- aşa şi aici: plaga 5 conţine toate plăgile – rana mai e simţită, apele sunt sânge, întunericul accentuează durerea. Idolatria (16:2) îi conduce pe oamenii în suferinţă să blesteme pe Dumnezeu care are control asupra plăgilor (16:9) şi să blseteme pe Dumnezeul cerurilor. Acum realizează că liderii religioşi pe care i-au avut i-au minţit. Dar când văd aşa ceva, Îl urăsc pe Dumnezeu, nu pe cei ce i-au minţit. Asta ne spune că Dumnezeu arată omului, în diferite forme, minciuna, înşelăciunea şi că oamenii ce vor alege să-L respingă, să-L urască o fac conştient, voluntar!!!
Comportamentul este identic cu cel al faronului Egiptului din Exod: confruntat cu dovezile existenţei lui Dumnezeu, el a fost prea mândru ca să admită înfrângerea şi a continuat orbeşte să-L nege pe Dumnezeu. De aceea, conflictul era de nerezolvat.
NU s-au pocăit de faptele lor. Durerea crescândă a plăgilor îi fac pe oameni să se împietrească şi mai tare în păcatele lor. Au refuzat ultima solie trimisă către ei (14:6-12); acum mijlocirea s-a terminat 15:8. Cei răi se opun continuu lui Dumnezeu, până când este prea târziu ca să e mai pocăiască (se împietresc atât de mult, încât un se mai pot pocăi). Astfel ei devin un sol fertil pentru maea înşelăciune finală, descrisă în plaga 6, ca lupta între Dumnezeu şi satana.
16:12. Este introdusă a şasea plagă, care înseamnă conusmarea finalului istoriei pământului. Ea ilustrează pregătirile pentru bătălia finală între Hristos şi poporul Său credincios şi satana şi închinătorii fiarei.
Râul cel mare, Eufrat. În Vechiul Testament desparte Israel de marii duşmani, Asiria şi Babilon. Datorită importanţei imaginii Babilonului în Apocalipsa şi Eufratul este important – el era parte din Babilon, asigurând apă cetăţii. Fără apă, nu se poate trăi. Eufratul este numit ape mari de Ieremia 51:13. Apoi Apocalipsa 17:1 (deci Eufrat e simbolic), ne spune că curva cea mare şade pe ape mari – deci Eufratul; iar apele mari reprezintă puterile naţiunilor pământului 17:15, peste care stăpâneşte femeia 17:18. Acestea sunt în serviciul Babilonului de la sfârşitul timpului, în opoziţie cu Dumnezeu. Astfel Eufratul simbolizează locuitorii pământului şi autorităţile civile care susţin autoritatea religioasă a Babilonului, în ultimele zile. Secarea simbolică a Eufratului, semnifică faptul că puterile seculare şi naţiunile lumii care sunt în serviciul Babilonului final îşi vor retrage sprijinul pentru sistemul religios. Ioan nu ne spune ce cauzează întoarcerea acestora împotriva Babilonului 17:15-17. Cert este că plăgile, primele 5 lovesc puternic pe oameni şi scaunul satanei. Susţinătorii fiarei văd incapacitatea acesteia de a se apăra de plăgi şi de a-şi apăra supuşii de plăgi.
Atunci se întorc împotriva Babilonului cu o furie nimicitoare 17:16-17. Secarea lui ne aminteşte de cucerirea Babilonului de către Cir (Isa 44:27.28).
Apa lui a secat. Secarea râului duce la căderea Babilonului final. În Vechiul Testament puterea lui Dumnezeu în favoarea poporului Său (Exod 14:21-22, Iosua 3:14-17, revenirea din robie Isaia 11:15-16, 51:10-11. Secarea Eufratului este inspirată din Vechiul Testament, care pregătea eliberarea lui Israel - eliberarea poporului lui Dumnezeu e legată de Cirus şi secarea Eufratului: Isaia 44:27-28, Ier 51:36-37. Secarea Efuratului nu a însemnat şi nimicirea Babilonului, în Vechiul Testament; ci eliberarea poporului lui Dumnezeu. Nimicirea a venit ceva mai târziu. Secarea Eufratului final, prevesteşte apropiata cădere a Babilonului final (care e foarte sigură 14:8). Secarea pregăteşte calea pentru împăraţii răsăritului. Eliberarea poporului din Babilon a fost făcută de Cirus, cel uns/mesia (Isaia 45:1), păstorul Isaia 44:28 – este tip pentru Mesia Hristos.
Împăraţii de la răsărit. Aluzie la Cir şi aliaţii săi (Isaia 41:2.25, 45:13, 46:11), care vine din răsărit, împotriva Babilonului. Cir era în fruntea unei coaliţii de prinţi medo-persani, de aceea avem pluralul împăraţii. Este imaginea simbol a nimicirii Babilonului de regii din răsărit, care au capturat Babilonul, au preluat conducerea pământului şi au eliberat poporul lui Dumnezeu, să se întoarcă în ţara sa. Ioan ia capturarea Babilonului de Cir şi eliberarea Israelului ca o garanţie pentru ceea ce Hristos va face cu armatele Sale, eliberându-Şi poporul şi nimicind Babilonul. Căderea Babilonului este de importanţă supremă în istoria lui Israel şi devine simbol pentru eliberarea lucrată de Dumnezeu. Istoria eliberării evreilor din Babilon încheie canonul ebraic (2 Cron 36:22-23). Reconstruirea Ierusalimului şi eliberarea evreilor este văzută ca un act recreator, înfăptuit de Dumnezeul creaţiei Isa. 44:24-28. Acesta este contextul în care este introdusă plaga 6 – lupta finală împotriva lui Dumnezeu: sunt 2 tabere formate – împăraţii de la est, tabăra lui Dumnezeu, şi advesarii, toţi ceilalţi, aramta demonică însulfeţiţi de spiritele demonice de broaşte (versetul 14). Faptul că aramtele sunt demonice, indică aspectul spiritual al luptei. Finalizarea istoriei pământului printr-un război spiritual geenral este văzută şi de Daniel, când vorbeşte de atacul împăratului de sud şi nord împotriva muntlui miniunat al Sionului (Daniel 11:45) – zvonurile de la răsărit reprezintă sfârşitul conflictului (versetul 44).
În Noul Testament, răsăritul soarelui, estul e în relaţi deseori cu Hristos: Luca 1:78, Isus Soarele ce răsare; Apocalipsa 22:16 Luceafărul strălucitor de diminieaţă; revenirea Sa de la răsărit la apus Matei 24:27-31; Apocalipsa 7:2 îngerul cu sigiliul lui Dumnezeu vine din răsărit. Cine sunt regii de la răsărit? Sunt instrumentele lui Dumnezeu! Hans LaRondelle: sunt îngerii necăzuţi, ce se războiesc cu împăraţii pământului Apocalipsa 19:14. Astfel, sfinţii sunt pasivi în ultima bătălie – ei câştigă pentru că Hristos căştigă.
Mervyn Maxwell vede pe Tatăl şi pe Fiul introduşi în scenă, ca Împăraţii pământului!!!
Indiciul pentru identitatea acestor împăraţi: Apocalipsa 19:11-19. Hristos este Domnul domnilor şi Regele regilor şi e însoţit de cei chemaţi, aleşi şi credincioşi 17:14. Acestea sunt titluri pentru poporul lui Dumnezeu, credincios în Noul Testament (Rom 1:6-7, 8:29, 1 Cor 1:2, 1 Pet. 2:9). Epitetele domni şi regi sunt luate din Apocalipsa, unde credincioşii sunt numiţi regi şi preoţi 1:6, 5:10, 20:4.6. În Apocalipsa 7:2-8 sunt descrişi ca o armată, gata de bătaie; în 19:14 sunt oştile cereşti (????), pentru că cei 144.000 sunt văzuţi ca deja fiind în împărăţai lui Dumnezeu (14:1, 15:2, 19:1-5). În Apocalipsa, locuitorii pământului, cu împăraţii pământului sunt cei necredincioşi, cei răi, aliaţii puterii trinitare satanice (16:14, 19:19) – în opoziţie cu Dumnezeu. Dacă împăraţii pământului sunt puterile seculare şi politice ale lumii în serviciul trinităţii satanice în bătălia finală, atunci împăraţii de la răsăritul soarelui sunt evident Hristos – Regele regilor şi Domnul domnilor – şi armata sfinţilor Lui, luptând împotriva confederaţiei satanice, asigurând eliberarea finală Apocalipsa 19:14-16. Sfinţii sunt armata lui Hristos dar şi cei ce vor fi eliberaţi – după modelul din 19:7-9, unde mântuiţii sunt şi mireasa Mielului dar şi oaspeţii.
Daniel 12:1 – acum Mihail, Hristos vine în ajutorul poporului Său, ca să-i elibereze de opresiunea Babilonului.
16:13 Gura. Instumentul cu care diavolul înşală. În Biblie, gura este arma spirituală: sabia din gura lui Hristos Apocalipsa 1:16, 2:16, 19:15.21, cei doi martori se apără cu focul ieşit din gurile lor Apocalipsa 11:5. Sau arma diavolului Apocalipsa 12:15, fiara din mare rosteşte blasfemii din gură 13:5.6; vezi şi Apocalipsa 16:13-14 – demoni draci, ies din gură. Imaginea sugerează fie minunile supranaturale pe care le fac, fie trucurile politic retorice prin care lumea este amăgită şi pregătită pentru război împotriva lui Dumnezeu (versetul 14); este caracterisica istorică a babilonului, uzurparea lui Dumnezeu (Gen 11:4).
Proorocul mincinos. Şi în 19:20, 20:10, mereu în tandem cu balaurul şi fiara din mare. În 19:20 face semne înaintea fiarei din mare, prin care amăgeşte pe închinătorii ei. Sunt descrise activităţile şi caracteristicile religioase ale fiarei nr 2, din capitolul 13. Fiara de pe pământ face semne mari, înşeală oamenii (13:13-14). Fiara de pe pământ din capitolul 13 nu mai este amintită; dar proorocul mincinos, este noul nume sub care se prezintă, ca membru al trinităţii satanice, în confederaţie cu icoana fiarei, înşelând oamenii să stea de partea trinităţii satanice, să se închine fiarei (13:15-17).
Face aceeaşi lucrare, ca profeţii falşi, din Biblie Mat 7:15, 24:24 – profet fals, „cel care interpretează în mod fals opinia lui Dumnezeu. Adevărata religie nu are duşman mai mare, iar satana aliat mai bun”ca falsul profet, ce lucrează în numele lui Hristos. H.B. Swete.
Seamănă cu nişte broaşte. Animale necurate – semn al necurăţiei, simbol bun pentru necurăţia trinităţii false, Babilonul; e plin de necurăţii 17:4
Broaşte. Duhurile de broaşte, fac semne (16:14). Ele sunt duhuri de draci – adică esenţa puterii demonice. Semnele sunt ca să înşele, ca în 13:13-14. Seamănă cu broaştele din plaga 2 a Egiptului + zeul broască era zeul fertilităţii (Hiquit), care era „responsabil” de naşterea copiilor; broaştele au invadat totul, inclusiv dormitoarele şi paturile egiptenilor, deci împiedicând naşterea copiilor, fertilitatea. Dumnezeu loveşte zeii Egiptului în pretenţiile lor, întorcând împotriva lor credinţa greşită. Evreii primului secol foloseau broaştele ca simbol pentru şarlatani şi duhurile demonice de apă. Ele vin din gura triniţăţii false: balaurul (diavolul, fiara din mare (Babilonul spiritula) şi profetul mincinos (fiara din pământ), care primeşte un nume nou, unul religios – deci prin ceea ce face demonstrează că părăseşte domeniul politic şi intră în scenă ca o putere religioasă. Ieremia descrie lucrarea profeţilor falşi ca lucrând pentru insituţii şi puteri omeneşti (Ier 5:30.31, 23:14); ei înşeală oamenii şi învaţă îi învaţă nu din partea Duhului lui Dumnezeu. Profetul fals este USA, care sprijnă Babilonul, pentru închinarea fiarei, prin resursele economice, politice şi religioase. Metoda folosită este supranaturală: semne şi minuni făcute de forţele demonice (16:14). Forţele demonice fac minuni supranaturale, paranormale, ce contrazic bunul simţ şi logica – dar apar pe coperţile tuturor revistelor respectabile şi se vorbeşte despre ele cu mare interes (apariţiile fecioarei Maria, a altor morţi, indicii care ne vorbesc de puterea înşelăciunii).
16:14 Duhuri. La prima venire a lui Hristos, spiritele necurate şi-au înteţit acţiunea. E de aşteptat ca şi în apropierea celei de a doua veniri, să li se observe activitatea înşelătoare.
Războiul lui Dumnezeu- Războiul final este unul nu între diferite forţe armate, ci a omenirii împotriva lui Dumnezeu (ca în Daniel, împăraţii de sud şi nord împotriva muntelui sfânt). Asemănarea cu Daniel merge mai departe – războiul este împotriva Muntelui cel Slăvit şi Sfânt.
Împăraţii pământului întreg... să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Cel Atotputernic. Prin înşelăciune lucrează diavolul; ne aminteşte de înşelarea lui Ahab 1 Regi 22:21-23. trinitatea demonică are trei îngeri necuraţi, duhuri de broaşte, prin care înşeală împăraţii pământului.
Se pare că spiritualismul/spiritismul va fi una din armele des folosite, în procesul înşelării, aşa cu Ellen G. White a prezis: minuni, Hristoşi mincinoşi, care vor spune că au revelaţii din cer, noi, dar care contrazic Scripturile.
16:15 Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele. A treia fericire din Apocalipsa (1:3, 14:13, 19:9, 22:7, 22:14). Căpitanul garnizoanei templului, noaptea făcea turul templului, pentru a verifica paza. Dacă găsea un paznic dormind, îl dezbrăca, îi ardea hainele, iar acesta, în dizgraţie, era trimis acasă.
Iată, Eu vin ca un hoţ. În mijlocul pregătirilor forţelor demonice, pentru ultima bătălie. Cuvintele lui Isus se referă la ultima confruntare şi are în vedere pe credincioşii Lui: ferice de cine veghează şi îşi păzeşte hainele.... Hristos îşi încurajează supuşii, deci ei nu sunt încă în ceruri – deci imaginile în care mântuiţii sunt prezentaţi deja în prezenţa Tatălui, pe marea de sticlă etc. Înainte de cele 7 plăgi nu exprimă realitatea prezentă a ajungerii lor acolo, înainte de plăgi, înainte de ultima confruntare, ci este promisiunea atât de sigură a lui Hristos, ca şi când ei sunt deja acolo de drept; Biblia îi consideră ca făcând parte din cetăţenii cerului, care locuiesc în prezenţa lui Dumnezeu. De fapt, ei vor ajunge acolo, după ultima bătălie, la revenirea lui Hristos. Hristos îşi îndeamnă poporul să trăiască prezentul, cu privirea aţintită asupra viitorului venirii Sale. După cum Cir a surprins pe babilonieni cu atacul său, tot aşa Hristos va surprinde lumea, ce se aşteaptă la vremuri mai bune, cu venirea Sa.
Hristos pune accent pe trezirea/vegherea spirituală, mereu şi mereu. În zilele din urmă, acesta este apelul Lui: fiţi trezi, sensibili faţă de lucrurile spirituale: Mat. 24:42-44, Luca 21:34-36, Marcu 13:35-37. Spiritual, credincioşii sunt la post, de veghe – nu ca soldatul prins dormind, ce e dezbrăcat.... etc.
Acelaşi apel către Laodicea: haine curate, albe, ca să nu se vadă ruşinea (3:18). Hainele sunt simbol al caracterului, al neprihănirii, necesare întâlnirii cu Hristos: Apocalipsa. 19:7-9, Mat 22:11-14.
Desemnează loialitatea faţă de Hristos.
Prin contrast, cine rămâne cu Babilonul, va fi dezbrăcat: 17:16, ca prizonierii umuliţi de război.
Ioan schimbă adresarea - o face universală, pentru toţi cititorii, pentru noi toţi. Asta pentru că şi noi suntem în pericolul de a lupta pentru împărăţia pământească, excluzându-L pe Dumnezeu din viaţa şi planurile noastre, dorind să controlăm alături de lumea aceasta raiul de pe pământul nostru. Este un mesaj pentru toţi cei care îşi pun încrederea în dumnezeul vizibil al Babilonului – economic, social, politic, religios, deci în ceea ce se vede, e palpabil (urmând standarde şi etică utilitaristă, de moment, de conjunctură, nu principii absolute, divine, eterne)- uitând de Dumnezeu Biblie, cu care relaţionezo prin credinţă. Oamenii credincioşi sunt în pericol să fie atinşi de sindromul Babilon – doar ce se vede are importanţă: ipocrizie, structura Bisericii superioară mesajului, numărul botezurilor şi nu calitatea convertirilor etc. De aceea mesajul ne aminteşte de Laodicea şi de apelul către ultima generaţie de credincioşi de pe pământ (3:18). Apelul este foarte serios – chiar credincioşii pot să mărşăluiască în armata împăraţilor, strânsă împotriva lui Dumnezeu, făcând paradă cu goliciunea lor, crezând că sunt cele mai fine haine, că au ajuns la cel mai înalt statut intelectual, al cunoştinţei, al pietăţii, că nu le mai lipseşte nimic (3:17). Solia urgentă vrea să-i trezească din toropeală lor. Nu poate fi nimic mai amar, dacât ca închinătorii din Ierusalim, ce se cred ai lui Dumnezeu, să se închine în faţa opiniei lor că au adevărul, că au tot ce le trebuie, că au experienţa curată, că au propria-neprihănire – şi făcând asta, de fapt să se închine cu idolatrii.
Gol şi să i se vadă ruşinea. Goliciunea – suprema umilire. Captivii de război erau dezbrăcaţi şi duşi robi (Isaia 20:4). În Vechiul Testament, este semn al judecăţii lui Dumnezeu Ezechiel 16:37-39.
16:16 Locul numit în evreieşte Armaghedon. Termenul apare doar aici în Apocalipsa. Tradus ar însemna Har/munte Megiddo – Muntele Meghido. Fortăreaţă la Muntele Carmel, la coama dintre Marea Galileii şi Marea Mediterană. Poziţie strategică bună, folosită de-a lungul istoriei biblice: Debora şi Barac l-au nvins pe Sisera Judecători 5:19-21; Ahazia omorât de Iehu 2 Regi 9:27; Iosia ucis de Faraonul Neco 2 Regi 23:29-30. Dar Meghido este o câmpie.
Muntele se pare că este Muntele Carmel, acolo unde Ilie a obţinut marea bătălie împotriva preoţilor lui Baal (1 Regi 18). Este posibil ca imaginea să fie aceasta: fiara de pe pământ contraface „minunea” lui Ilie, coborând foc din cer, astfel atrăgând închinarea pentru icoana fiarei (13:13-14).
William H. Shea Apocalipsa 16 şi 1 Regi 18: Ilie şi Ahab au somat ţara să vină la Carmel pentru provocare – trinitatea satanică îşi cheamă închinătorii la Armaghedon; sistemul apostat religios de la Armaghedon e reprezentat de curva cea mare din Apocalipsa 17-18 – la fel Izabela, actor principal în drama de la Carmel; profetul fals (prima dată folosit cuvântul în Apocalipsa) are rolul de a strânge oamenii la Armaghedon – la Ilie, 850 de profeţi falşi se opuneau lui Ilie; sabia din gura lui Hristos îi nimiceşte pe închinătorii fiarei 19:21– Ilie a nimicit cu sabia, proeţii lui Baal.
Armaghedonul trebuie înţeles spiritual, inspirat din evenimentele din Vechiul Testament. NU se referă la nici un teritoriu geografic, ci mai degrabă la conflictul spiritual final în care trinitatea satanică şi forţele ei vor suferi înfrângerea totală şi finală, provocată de Hristos şi armatele Sale, (urmaşii Săi – atunci generaţia finală, poporu sfânt a lui Dumnezeu, să fie demonstraţia aceasta? Armaghedonul spiritual? Nu că ar avea merit mai mare sau mântuire astfel adusă... diferit de ce a celorlalţi oameni, dar Armaghedonul, lupta spirituală finală, în care diavolul să fie umilit în pretenţiile sale, prin poporul final al lui Hristos, un popor de oameni născuţi din nou, o demonstraţie în faţa universului a harului lui Dumnezeu? Dar demonstraţia aceasta nu a fost făcută în toate epocile istorice de cei credincioşi, ca Avraam, Iov, Moise, Ilie, etc? Va fi o generaţie întreagă, o biserică întreagă vreodată curată 100%, pentru a demonstra puterea de schimbare a lui Dumnezeu? Sau mereu vor fi credincioşi autentici între cei cu numele? Parabolele Domnului Hristos mă fac să cred a doua variantă – grâu şi neghină va fi în ceea ce pretinde că este poporul lui Dumnezeu, până la revenirea lui Hristos! demonstraţia harului lui Dumnezeu este făcută în cei credincioşi – iar neghina este arătată la venirea lui Hristos – doar atunci, Până la acel moment, s-ar putea să fim foarte înşelaţi de aparenţele cuvioase ale unor oameni, care deşi se arată credincioşi, de fapt sunt neghină).
Singurul loc în Biblie unde mai apar toate 3 elementele: Meghido (exact aşa exprimat), munte şi Ierusalim (în Apocalipsa Babilon, în conrast cu Ierusalim...) este Zaharia 12.11. Ioan asociază soarta Muntelui ce Sfânt cu cea a Văii Meghido, creând simbolicul Har Maghedon – o descriere calitativă (figura de stil este un genitiv calitativ, în greacă).
Armaghedonul este deci locul luptei – dar nu cele date în Câmpia Izreel (contra lui Sisera sau Iehu contra Ahazia) – nu poate fi nici Muntele Carmel, cu lupa lui Ilie împotriva lui Baal, căci Carmelul e la 15 km distanţă de Valeea Izreel, Meghido. Lupta tuturor popoarelor împotriva lui Dumnezeu este dată la Muntele lui Dumnezeu – la Ierusalim. Scopul popoarelor adunate este să controleze oraşul lui Dumnezeu – Ierusalimul. Ierusalimul este simbolic în Apocalipsa – Împărăţia lui Dumnezeu, Daniel o vede ca un munte care cuprinde tot pământul.
În Daniel 11:45, muntele sfânt este clar Ierusalimul. Muntele Sionului a devenit expresia consacrată pentru Împărăţia lui Dumnezeu în toată Biblia – de cele mai multe ori ca exprimare a speranţei mântuirii. Muntele Sionului este Ierusalimul, oraşul lui Dumnezeu. Omenirea doreşte alungarea lui Dumnezeu, a împărăţiei Sale dintre ei... ca în vechiul Babel vor să facă împărăţia cerurilor aici jos, fără Dumnezeu, având ochi doar pentru relizările umanităţii. Atitudinea aceasta, ca şi la faraonul Egiptului se dezvoltă în timp – inima lui s-a tot împietrit. Pe toţi ne paşte acelaşi pericol – controlează-ţi viaţa acum şi aici, vezi ce loc are împărăţia lui Dumnezeu în planurile tale, ce faci pentru întinderea ei, sau cât de mult te legi de împărăţia pământeasă. Tocmai de aceea Ioan schimbă adresare prin apelul Vegheaţi – vin ca un hoţ! – o adresare universală, valabilă pentru noi toţi. Vezi şi la haină...
Armaghedon, aşa cum e descris la Zaharia 12, ne vorbeşte nu doar de luptă, ci şi de rezultatul ei: Zaharia 12:11-12. Jalea lui Hadad Rimon – zeul tunetului, al furtunii ce şi-a plâns unicul fiu Aleyin, ucis de zeiţa Mout. Jalea lui era celebrată în fiecare an de canaaniţi – printr-o sărbătoare, în care plângeau alături de Hadad – sau Baal (Ba`al înseamnă domn şi era aplicat diferiţilor zei – şi lui Hadad), zeul fertilităţii. Profetul descrie că va veni o zi de jale pentru evreii necredincioşi – ca jalea acestor păgâni. Este o aluzie puternică la plaga 10 din Egipt – moartea întâilor născuţi, ce a adus o zi de jale ca nici o alta – Exod 11:6, 12:30 - ceea ce a îngenunchiat definitiv mândria lui faraon şi a dus la eliberarea din robia egipteană. Moartea întâiul născut nu aduce doar durerea pierderii unei rude. Ci semnificaţia biblică este mult mai bogată; prin plaga 10, Dumnezeu a jduecat toţi zeii Egiptului (Exod 12:12) – deci moartea primului născut era moartea religiei. Primul născut este aplicat pentru preot, pentru Israel, pentru Mesia, pentru Isus. Moartea primul născut deci este cea mai mare nenorocire – moare speranţa, moare viitorul, istoria se termină acolo şi rămâne doar deznădejdea. Vestea bună este doar pentru poporul lui Dumnezeu, ce acum este eliberat.
În Meghido s-a plâns în istoria Israelului – când faraonul Neco l-a ucis pe Iosia 605 îHr (2 Cronici 35:20-27) – doar în cele două pasaje se vorbeşte în Biblie de Valea Meghido. Durerea pricinuită de moartea lui Iosia, regel ce a domnit cel mai mult în Israel, care a unit spiritual nordul cu sudul, care a fost un mare reformator şi ultimul rege credincios al lui Iuda, a devenit tradiţie, obicei între evrei 2 Cronici 35:25.
Imginea este a unei zi de jale, fără egal. Tabloul va fi reluat în Apocalipsa 18:7.8.11.15.19, unde Babilonul este plâns, plus ritualurile de jale orientale 18:9.10.15.19 – plâns, cenuşă, bocit.
Armaghedonul semnifică ultima zi pentru opozanţii lui Dumnezeu – sfârşitul istoriei pentru ei. Armaghedonul este împlinit în ultima plagă, a şaptea, când Dumnezeu Însuşi spune S-a sfârşit! Versetul 17 (plaga a 6 vorbeşte doar de pregătirea Aramghedonului).
Adunaţi la Armaghedon. Diavolul înşeală pe oamenii, care resping Evanghelia (prin semne, minuni 2 Tes 2:9-12). Ei se adună la Armaghedon pentru asaltul final. Aici, diavolul va fi nimicit, nu de arme, ci de Cuvântul Întrupat al lui Dumnezeu, Isus Hristos 19:13. Forţele politice şi religioase sunt unite, sub conducerea trinităţii satanice. Miza bătăliei de la Armaghedon, este ca cea de pe Carmel, a lui Ilie: cine este adevăratul Dumnezeu, care primeşte închinarea 1 Regi 18:21? Lupta culminează cu întrebarea: cine este conducătorul legitim al Universului? Cu această întrebare a început marea luptă dintre bine şi rău, dintre Dumnezeu şi satana. Deci, Armaghedonul este spiritual, lupta pentru mintea omului. Concluzia: Domnul este Dumnezeu 1 Regi 18:39.
Apocalipsa 16:12-16 nu descrie bătălia de la Armaghedon; ci doar pregătirile pentru această luptă. Lupta este descrisă în continuare, până în capitolul 19, având ca final victoria lui Dumnezeu (19:19-21), adusă de Adevăratul Rege al regilor şi Domn al domnilor 19:16.
16:17 cu a şaptea plgă, începe Armaghedonul. (dacă e luptă spirituală, înseamnă că începe ultima fază a lui, sau punctul culminant).
Templul. Naos, Sfânta Sfintelor.
Tron. Glasul care iese din tron este glasul lui Dumnezeu, care stă pe tron. Tronul e inseparabil de templu; e în opoziţie cu tronul satanei 2:13, 13:2 şi cu cel al fiarei 16:10.
S-a sfârşit. Repetarea cuvintelor de pe Golgota Ioan 19:30, care anunţă începutul sfârşitului, victoria lui Dumnezeu este realizată. Se mai aude în 21:6, anunţând eradicarea păcatului şi începerea veşniciei fericite. Interesant că expresia mai apare în 21:6, în centextul noului pământ, vorbind despre Dumnezeul alfa şi omega. Hula oamenilor răi prinde contur tot mai clar, adresarea fiind tot mai directă împotriva lui Dumnezeu: în plaga 4 au hulit numele lui Dumnezeu (16:9), plaga 5 Dumnezeul cerurilor (16:11), iar în plaga 7 direct pe Dumnezeu (16:21)
16:18 Fulgere, glasuri... fenomen asociat cu tronul lui Dumnezeu: 4:5, 8:5, 11:19.
Mare cutremur de pământ. Nu cel de la începutul plăgii 6. În Vechiul Testament, cutremurul mare de pământ descria aducerea judecăţii finale, pe pământ, de către Dumnezeu, în Ziua Domnului.
16:19 Cetatea cea mare împărţită în trei părţi. Cetatea = Babilon 17:18. Trei/a treia parte, se pare că are legătură cu împărăţia satanei: el a atras a treia parte dintre îngeri, tot a treia parte din pământ, mare etc. este lovită de trâmbiţele lui Dumnezeu – adică împărăţia satanei lovită de judecăţiile lui Dumnezeu, descrisă prin această a treia parte, sau trei părţi. Împărăţia satanei are 3 părţi, trei puteri: trinitatea satanică. Dumnezeu pedepseşte Babilonul aşa cum a făcut-o şi în Babelul antic – a rupt unitatea, care le dădea putere şi i-a împrăştiat pe tot pământul. Acum uniteate, puterea Babilonului este lovită (e corecta interpretare – ce e divizarea Babilonului în 3 părţi, în comparaţie cu focul distrugător din cp 21?). unitatea dintre balaur (puterile oculte), fiară (creştinismul oficial) şi profetul fals (SUA), acum este dizolvată. (lupta demonică, cele trei duhuri s-au străduit timp de secole să unească puterile lumii în acelaşi scop, pentru o cauză comună; acum totul s-a năruit. Deci lupta Armaghedonului, privind tabăra celor răi este să se unească între ei. Fiecare dintre entităţile necredincioase, sunt foarte orgolioase, egoiste şi vor să facă totul numai pentru ele. Nu se pot uni aşa uşor- mereu se suspectează, mereu se întreabă dacă nu cumva celaltă parte are mai mult de câştigat etc – ca în politică, când nici în faţa celor mai importante aspetce naţionale, partidel nu se pot înţelege, nu se pot uni în idei, nu pot fi una în nici un proiect, chiar dacă declară că sunt împreună, că ăşi propun aceleaşi ţinte etc – PSD-ul este acum şi la putere, şi în opoziţie. Când în cele din urmă, cu cele mai mari manifestări oculte unitatea se va realiza, şi satana va considera că poate să dea atacul final de alunfare a lui Dumnezeu, sau a reprezentanţilor Lui de aici, atunic intervenţia lui Dumnezeu strică alianţa lor, atât de greu înfăptuită). Scena finală – niumicirea naţiunilor, aminteşte de trâmbiţa 6 (9:13.14)
Cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. După nimicirea Babilonului; naţiunile în Apocalipsa sunt puterile politice şi seculare, care susţin Babilonul şi stânjenesc lucrarea lui Dumnezeu pe pământ. Căderea Babilonului, duce la căderea lor inevitabilă.
Babilonul cel mare.. potrirul de vin al furiei mâniei Lui. Dumnezeu şi-a amintit de păcatele Babilonului. Trimitere la 18:5-6, dar şi la 14:10. Babilonul a dat din cupa lui şi a îmbătat naţiunile; acum bea şi el din mânia neamestecată a lui Dumnezeu. Cei ce rămân alături de Babilon, îndură soarta lui, descrisă în 14:19.
16:20 Ostroave/insule şi munţi scufundaţi. Aminteşte de trâmbiţa 6 şi Evrei 12:26-28. Pedeapsa lui Dumnezeu, plaga 7 este universală, cosmică – cuprinde cer şi pământ.
16:21 Grindină mare... de un talant. Instrument de pedeapsă în Vechiul Testament – ca în a şaptea plagă a Egiptului Exod 9:24-25, vezi şi Iosua 10:11, Ezechiel 38:22. Talantul: cântărea între 50 şi 100 pounds, adică aveau efect devastator. Aluzie iarăşi puternică la plăgile Exodului, prin grindina ucigătoare ce nimiceşte totul (Exod 9:22.25).
Mânia lui Dumnezeu a fot doar vestită până acum – acum, este manifestată – Dumnezeu şi-a adus aminte de Babilon, adică a intervenit activ, direct împotriva Babilonului (să înseamne acest verset faptul că primele 5 plăgi sunt oarecum efecte ale neintervenţiei divine – Dumnezeu îşi retrage doar mâna protectoare şi răul se produce, iar în plaga 7 Dumnezeu este activ, iniţiază şi orchestrează pedeapsa?)
Oamenii au hulit. Chinul nu îi atrage spre pocăinţă, ci din contră, îi face să se rezvrătească şi mai mult faţă de Dumnezeu (hulă deschisă, directă către Dumnezeu). La fel ca în versetele 9.11. Cei răi nu se mai pot pocăi, căci timpul de probă s-a închis. Nimic nu îi mai poate face să se pocăiască, nici chiar o asemenea pedeapsă, ca grindina cea mare. Linia de demarcaţie între slujitorii lui Dumnezeu şi ei este trasată foarte clar. Completăm cu 17:16 unde ni se arată perversitatea omului rău şi împietrirea lui definitivă în rău: e conştient că fiara l-a dus în rătăcire, că este în situaţia actuală datorită ei; se răzbună pe ea – o arde în foc. Dar de hulit, huleşte numele lui Dumnezeu. Deşi recunoaşte că fiara la- dus la pierzare, supărarea este pe Dumnezeu. Omul rău este ireconciliabil cu Dumnezeu. Îl urăşte fără să mai aivă motiv – Îl urăşte pr că vrea să-L urască! Cu această atitudine, niciodată nu va fi fericit în împărăţia lui Dumnezeu, având viaţă veşnică un astfel de om. De acee, chiar nimicirea finală este un gest de har, de milă, ultimul pe care Dumnezeu îl mai poate face pentru această creaţie a Sa rătăcită şi rebelă.
Urgie foarte mare. Dacă o urgie foarte mare nu îi va face să se pocăiască, nici chinul iadului veşnic nu ar naşte pocăinţa. Iar dacă pedeapsa nu îşi împlineşte scopul – coerciţia, îndepărtarea greşelii – atunci ea e inutilă, nenecesară. Iadul veşnic ar fi dar un act de cruzime inutil al lui Dumnezeu. Pedeapsa finală împotriva celor nepocăiţi, care nu se vor pocăi, indiferent de chinul aplicat, este nimicirea veşnică.
Retrospectivă. 15-16
Aceste capitole arată ce se va întâmpla cu cei nu sunt loiali lui Dumnezeu, legii Sale. Dreptatea lui Dumnezeu va fi stabilită şi răul înlăturat. Punctul central este Armaghedonul – care este „răspunsul cerului la strigătele Israelului lui Dumnezeu care cer eliberare de sub presiunea Babilonului” Hans LaRondelle. Bătălia de la Armaghedon garantează că puterile acestei lumi care se opun lui Dumnezeu îşi vor găsi finalul, ca răspuns la rugăciunile poporului suferind al lui Dumnezeu (6:9-10). Oare Armaghedonul să fie lupta cea mare, încununată cu revenirea lui Hristos, eliberarea poporului din ameninţările şi opresiunea Babilonului? Oare Armaghedonul să descire tensiunea construită în jurul revenirii? Să fie revenirea?
Interludiul din 16:15 este important. Mesajul lui Hristos către credincioşii lui, în mijlocul pregătirilor teribile pentru Armaghedonul înfricoşător, este vegehaţi. Isus este aproape, Isus revine. Acesta trebuie să fie gândul care să dea curaj, indiferent de situaţia prin care se trece. De asemenea, acest apel/îndemn arată că centrul luptei nu este o chestiune politică-militară, ci una spirituală, teologică.
Iniţiatorul Armaghedonului este cel care a început lupta şi în ceruri 12:9, care frustrat de pierderile continue se năpusteşte asupra urmaşilor lui Hristos, ca să le facă rău 12:17. Pavel arată clar în 2 Tes 2:9-10, că de partea diavolului sunt cei ce nu au înţeles dragostea şi adevărul, ca să fie mântuiţi.
Paulin – Trilogia Armaghedonului
Potirele în Apocalipsa, sunt inspirate din instrumentarul sanctuarului din Vechiul Testament. Dar aici aduc calamităţi: cutremur, soare ce arde, apă în sânge etc. Însă plaga 6, parcă nu aduce nimic important- secare unui râu din miile de râuri ale lumii, care, în antichitate era sezonier, cu sezon de inundaţii şi secetă. Dar Eufratul ne aminteşte de Babilon, ce e introdus aici şi regăsit în Rev 16:19; 17:5; 18:2, 10, 21.
În Apocalipsa 17:1, unul din îngeri îi explică ceva lui Ioan, deci îi explică una dintre plăgile din cp 16 – dar care? Îngerul vorbeşte de prostituata ce stă pe ape. 3 plăgi sunt legate de ape: a doua – cade peste mări, a treia – cade peste râuri şi izvoare, a şasea – cade peste Eufrat. Ce plagă explică cp 17? Expresia ape multe vine din Ieremia 51:12-13. Deci e vorba de Babilon – confirmat în vs 4-5. Dacă prostituata este Babilon, atunci apele multe reprezintă Eufratul. Deci îngerul care vine la Ioan în Apocalipsa 17 este îngerul cu plaga 6, care vine la Ioan să îi explice mai bine plaga a şasea.
Ce e Eufratul? Interpretări: Eufratul fizic; ţara prin care curge Eufratul (dar istoric, Turcia, acum Irac au „stăpânit” Eufratul); Sadam Husein; petrolul din Orientul mijlociu – secarea ar fi epuizarea acestor rezerve;
Dar îngerul îi spune lui Ioan 17:15 că îi explică apele din versetul 1: popoare, naţiuni de orice limbă! Deci Eufratul nu e ceva teritorial, sau un lider puternic, sau vreo substanţă. Ci reprezintă puterile civile şi seculare - toate naţiunile, rasele, grupele etnice sunt reprezentate – liderii puterilor politice şi militare acordă suport Babilonului.
Babilonul, prin contrast, reprezintă altceva decât puterile politice. Prostituata este îmbrăcată ca marele preot din Vechiul Testament Rev 17:4-5; cf. Exod 28 and 39, are soarta fiicei de preot imorală, acuzată de prostituţie - Rev 17:16; cf. Lev 21:9. Babilonul este în opoziţie cu credincioşii lui Dumnezeu, pe care-i persecută Apocalipsa 17:14.
Secarea Eufratului reprezintă retragerea sprijinului alianţei poaporelor, faţă de puterea imperiala (în sensul de putere mondială) a Babilonului sfârşitului.
Istoria căderii Babilonului în Vechiul Testament, este descirsă şa Jeremiah 50-51; Isaiah 44-47; and Daniel 5. Citim Jer 50:33-34 – de unde înţelegem că Babilonul a căzut pentru că a abuzat, în rolul său de corector trimis de Dumnezeu – caderea nu a fost nicidecum un accident. De observat şi versetul 35-36: înţelepţii, căpeteniile, profeţi falşi, luptători (categoriile ce o făceau puternică). Apoi versetul 37 prezintă în continuare resurele Babilonului – bani mulţi, cu care poate să cumpere mercenari, armate străine, care să-i împlinească scopurile.
Apoi 50:38... Babilonul devine simbol pentru toate resursele Babilonului – a seca Eufratul, înseamnă a pierde aceste resurse.
Isaia 44:24-28 prezintă căderea Babilonului, lovită de Cir, dar şi restaurarea Ierusalimului, odată cu căderea Babilonului. Isaia 45:1 îl prezintă pe Cir, promisiunea porţilor deschise pentru cucerirea Babilonului; Cir este numit Mesia, ce trebuia să fie eliberatorul – imagine folosită pe Hristos (Daniel 9:25). Vedem cum s-a întâmplat istoric. Cir – tip pentru Mesia- a secat Eufratul pe a cuceri Babilonul şi a elibera poporul Israel. În Apocalipsa, Cir al sfârşitului – împăratul de la răsărit, seacă Eufratul sfârşitului, cucereşte Babilonul sfârşitului, pentru a inaugura Ierusalimul sfârşitului. Cucerirea lui Cir este un subtext pentru tot ceea ce se va întâmpla în cp 16-22.
Împăraţii de la Răsărit:
Luca 1:76-78 – răsărit în legătură cu Hristos. la fel Mat 24:27 – direcţia de unde vine Isus (ca Cir). Niciodată răsăritul nu e în sens negativ – dacă in Apocalipsa 16:2 indică doar direcţia, trupele din răsărit oricum trebuie să fie legate de Hristos.
De ce apare pluralul – regii de la răsărit? Apocalipsa 17:14 răspunde: Mielul nu e singur în bătălia finală; aleşii Săi sunt regii, împreună cu El (Apocalipsa 1:5; 5:9-10). Deci Hristos şi credincioşii Lui sunt regii de la răsărit, secarea Eufratului pregăteşte calea pentru biruinţa lor. Regii aceştia sunt confederaţia sfinţilor (14:12); ei sunt rămăşiţa (Rev 12:17), cei 144,000 (Rev 7:4-9 and 14:1-5), marea mulţime (Rev 7:9-12; 19:1-6), ei priveghează la hainele lor (Revelation 16:15), ei sunt cei chemaţi, aleşi şi credincioşi urmaşi ai lui Isus (Rev 17:14). Cheia victoriei lor este secarea Eufratului. Ei sunt descrişi de caracteristicile lor, nu de organizaţia din care fac parte (adică după un nume).
Bătălia minţii
Armaghedonul este lupta conluzivă pentru mintea omului, dată între cele două trinităţi, de-a lungul istoriei creştine. 2 Cor 10:3-4 ilustrează această realitate: războiul credincioşilor nu e cu arme ce fac rău fizic (tancuri, puşti etc.) Creştinii luptă în versetul 4-5. În această luptă de stăpânire de sine... Dumnezeu are aliaţi oameni din orice limbă, popor, seminţie.
Armaghedonul este momentul în care fiecare om de pe pământ va fi adus în faţa unei decizii conştiente, în favoarea unei trinităţi – cea adevărată, sau cea falsă. Pentru decizia finală, ne pregătim de pe acum, prin mici victorii: controlarea minţii, gândurilor, atitudinilor zi de zi; problemele sunt intelectuale, emoţionale, spirituale
Axa finală a răului..
În timpul sfârşitului, se va constitui o axă a răului, ca în Al Doilea RM – dacă te luptai cu o putere a axei, de fapt, te luptai şi declarai război tuturor statelor din Axa. Puterile religioase ale sfârşitului vor găsi elementul comun pentru care să lupte, să coalizeze puterile economice, politice, militare pentru a le susţine cauza. Consecinţele pentru poporul lui Dumnezeu sunt serioase. Axa finală a răului este reprezentată de Babilon (puterile religioase) şi Eufrat (puterile sociale, economice, politice, militare).
Dar războiul principal este cel al minţii, este cel spiritual: 2 Cor 10:4-5. De ce putem folosi textul lui Pavel aici? Pentru că contextul ne permite – Apocalipsa 16:14 – duhurile de demoni fac minuni pentru a înşela... ele strâng împăraţii pământului în ceea ce pe evreieşte se cheamă Armaghedon (versetul 16) – contextul este unul spiritual. Mai adăugăm şi versetul 15, ce vorbeşte de veghere în mişlocul Armaghedonului – verset ce face legătura cu pasajele despre venirea surprinzătoarea a lui Isus, ca un hoţ din Noul Testament: 1 Tes 5:1-6, Luca12:37-39, Matei 24:42-44. Războiul Apocalipsei este unul spiritual, al minţii. Oamenii lui Dumnezeu trebuie să se lupte să fie trezi spirituali, să fie mereu pregătiţi pentru venirea lui Hristos, căci acesta va veni pe neaşteptate. Apocalipsa vorbeşte de proclamarea finală a Evangheliei în contextul înşelăciunii finale a divaolului.
Paralela cu Laodiceea – 16:15 şi 3:18 sunt singurele texte din toată Biblia unde se vorbeşte de 4 lucruri împreună: haine, ruşine, goliciune, vedere. Astfel legătura dintre Armaghedon şi solia Laodiceei este evidentă şi sigură – războiul este spiritual. 16:15 reprezintă chemarea lui Dumnezeu către confederaţia sfinţilor din zilele din urmă.
În bătălia finală a istoriei pământului, datoria noastră spirituală este să ne cercetăm atitudinile, gândurile, comportamentul şi să rămânem credincioşi, indiferent de înşelăciunea sau coerciţia pe care o înfruntăm. Este nevoie atât de rezistenţă credincioasă cât şi discernământ, fortificare din cuvintele lui Isus, Pavel şi cele către Laodicea. Când alegem (în minea noastră) să fim credincioşi astăzi în mijlocul diferitelor ispite, ne pregătim de fapt pentru bătăliile mai mari, de la sfârşitul timpului. Cartea Apocalipsa nu ne este dată să ne satisfacă curiozitatea, ci, ne este dată să ne înveţe cum să trăim astăzi în lumina lucrurilor care vor veni peste lume.
Confederaţia sfinţilor (Apocalipsa 14:12) e prezentată cu multe nume în Apocalipsa – răspândită în toată lumea (paote chiar fără denumire instituţională – clar că ceea ce e organizat ca instituţie, va fi prima ţintă a axei răului). Când instituţile dispar, ei nu sunt în criză – se recunosc unul pe altul, când vorbesc despre Dumnezeu, căci sunt în aceeaşi tabără (veniţi din toate popoarele, limbile, tradiţile religioase).
Texte grele din cp 17.
Forţa răului.
Forţele răului sunt introduse în cp 16, sub imaginea plăgilor şi detaliate în cp 17: prostituata şi regii pământului (17:1-2), femeia Babilon şi fiara roşie (17:3-6); explicaţia îngerului (17:7-18), care ne lasă şi mai încurcaţi, faţă de început.
Avem aici două uniuni mondiale: una seculară, civilă, economică, militară – Eufratul, şi alta porstituata – aceste uniuni sunt prezentate sub diferite nume, dar reprezintă aceleaşi entităţi. Aşa reiese din versetul 1 – care ne spune ce conţine cp 17, adică descrierea, sub diferite nume, ale celor două uniuni (e greşti ca pentru fiecare entitate de aici să te referi la vreo naţiune, biserică etc).
Apocalipsa 17:1-3: „Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire, a venit de a vorbit cu mine, şi mi-a zis: "Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care stă pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţ
ii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!" Şi m-a dus, în Duhul, într-o pustie. Şi am văzut o femeie, şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă, şi avea şapte capete şi zece coarne.”
Este vorba de aceeaşi femeie? Versetul 5 ne vorbeşte de femeia din versetul 3 ca fiind mama curvelor – deci legătura cu versetul 1 – deci e vorba de aceeaşi entitate.
Babilonul sfârşitului: autorităţile religioase mondiale, în opoziţie cu poporul lui Dumnezeu:
- femeie în deşert: prima data Apocalipsa 12:14-16 – femeia ce zboară în deşert, să scape de şarpe. Fiind opusă şarpelui, e Biserica curată, persecutată între 538 – 1798. Aici prostituata e în pustiu şi e personaj negativ.
- Sunt 4 femei în Apocalipsa: Izabela (2:18-19), femeia în deşert (12), prostituata Babilon (17), Mireasa Mielului (19:7-8; 21:9-10) – 2 negative, 2 pozitive. Izabele este înaintemergătorul femeii Babilon: provoacă credincioşii, reprezintă forţele din biserică compromiţătoare. Femeia din cp 12 este înaintemergătorul Miresei, din cp 19 – îi reprezintă pe cei credincioşi, puţini, împrăştiaţi în istoria bisericii medievale.
- De ce este în pustie Femeia – prostituată? Oare reste aceeaşi femeie ca cea din cp 12, care a apostaziat? De aceea Ioan se miră atât de mult (17:6). Poate – în cp 12, poporul lui Dumnezeu din timpul sfârşitului este numit Rămăşiţa Femeii - şi nu femeia! Dar ce e clar, opoziţia religioasă din timpurile din urmă faţă de Dumnezeu are o faţă creştină la nivel instituţional! Numele denominaţiunii nu garantează credincioşia faţă de Dumnezeu.
- Alte sugestii ale aparenţei creştine: Îmbrăcămintea din 17:4 este preoţească din Vechiul Testament: marele preot avea efodul cu culorile: purpuriu, stacojiu (cărămiziu) şi aurul (Exod 28:5-6), pietre preţioase (Exod 28:9-13.17-21), cupa putea fi folosită la serviciul sanctuarului, iar inscripţia de pe frunte, aminteşte de SFINŢIT DOMNULUI (Exod 28:36-38).
- Soarta prostituatei: arsă în foc (Apocalipsa 17:16) – condamnarea unei prostituate fiică de preot (Lev 21:9).
17:6 Îmbătată de sângele sfinților. Se face referire la persecuția din 13:14-17. Ea e responsabilă de toate martirajele, căci e mamă!!! Ea care dă altora să bea pentru a-i îmbăta, ea este beată de sângele sfinților.
Concluzia: Oameni şi instituţii religioase, care odată au fost credincioase lui Dumnezeu, acum se alătură în opoziţie faţă de El şi poporului Lui. Confederaţia aceasta religioasă include religiile lumii, şi cele necreştine, dar este clar că faţa acestei confederaţii este reprezentată şi condusă de un chip creştin – apostaziat. Simbolul puterilor apostaziate, ce se opun lui Dumnezeu vine de la turnul Babel, acolo unde s-a născut opoziţia popoarelor faţă de Dumnezeu (Gen 11:1-9). Babilonul este mama – punctul de plecare – popoarelor apostaziate.
Tragic cum satana înşeală ceea ce odată era Biserica lui Dumnezeu – cum oameni loiali lui Dumnezeu, ce-L iubesc, dar care s-au îmbrăcat şi s-au lăudat cu fidelitatea faţă de instituţia lor bisericească, au ajuns opuşi Dumnezeului cărui I se închină. Babilonul sfâşitului este mascarada Bisericii ce se dă drept autentică. Cine nu i se închină, înfruntă boicotul economic şi decretul morţii (Apocalipsa 13:15-17).
Naţiunile unite malefice
Apocalipsa 17:1-3 Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire, a venit de a vorbit cu mine, şi mi-a zis: "Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care stă pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!" Şi m-a dus, în Duhul, într-o pustie. Şi am văzut o femeie, şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă, şi avea şapte capete şi zece coarne.
- Este aceaşi putere? Apele multe (16:12) simbolizează puterile civile, seculare, militare (17:15). Împăraţii, locuitorii pământului par să aparţină de acest fel de putere.
- Fiara roşie? Seamănă cu fiara din mare (Apocalipsa 13) – caricatura lui Hristos. Fara poartă nume de blasfemie, reprezintă un alt fel de a descrie confederaţia politică mondială. Ea are 7 capete – 7 regi (17:9-10), 10 coarne – 10 împăraţi (17:12). Deci fiara aceasta reprezintă suma totală a puterilor militare, politice, economice din lume (17:12-13) – numele de hulă vin din asocierea ei cu Babilonul.
-
Relaţia prostituată – fiară: 17:2. Adulterul – relaţia ilicită între Biserica Babilon şi lumea politică Eufrat. Chiar sub cerinţa păcii, această alianţă poate fi nelegiuită (ca pactul de pace Hitler – Stallin din 1939, care avea ca scop pregătirea războiului).
- în Vechiul Testament, adulterul era folosit pentru a descrie alianţele politice ale lui Israel cu naţiunile din jur, în loc să se încreadă în Dumnezeu: Ezechiel 16:33-34. De câştigat are atât Babilonul, cât şi puterile politice – mai ales economic, ceea ce regii pământului pierd când cade Babilonul (Apocalipsa 18:9-10.19).
Împăraţii pământului şi locuitorii pământului – liderii fac conştient alianţa, iar oamenii comuni îi urmează zeloşi, chiar dacă nu ştiu care este lucrul în discuţie. Cât de uşor este să urmezi masele – depăşeşti limita de viteză când toţi merg cu viteză!!
Vin – beţie. Regăsim expresia în 14:8 – imaginea lipsei de gândire. Când omul bea, nu mai gândesşte bine, nu poate stabili relaţii trainice, ci doar urmare a poftei sau a euforiei alcoolului. De obicei, când omul se trezeşte din beţie, regretă ce a făcut. Alcoolul este răspunzător de un comportament imoral, dar cel ce s-a pregătit să bea e răspunzător pe alegerea să bea, ce include şi consecinţele.
Sfinţii – doar ca imagine de fond aici în cp 17 – aluzii în versetul 6 şi 14.
De ce se lasă puterile lumii dominate de Babilon? Pentru că cred că le e mai bine aşa. Unirea aceasta ciudată, durează puţin timp.
Avem două entităţi, două uniuni, exprimate prin mai multe imagini, dar mereu având aceleaşi relaţii, în cp 17.
Confedereaţia Mondială.
Vor fi 3 confederaţii mondiale la sfârşitul timpului: 1. Confedderaţia sfinţilor; 2. Confederaţia instituţiilor religioase, opuse lui Dumnezeu şi sfinţilor; 3. Confederaţia puterilor seculare, civile, economice, militare.
1. Confederaţia sfinţilor – posibil să nu fie sub formă instituţională, căci a fost dizolvată în aceste timpuri (orice fel de instituţie religioasă, posibil să slujească, în aceste vremuri ţelurile Babilonului). Caracteristicile ei o deosebesc de orice altă organizaţie a timpului, căci ea a părăsit Babilonul (Apocalipsa 18:4). Ea ştie şi se comportă ca şi când împărăţia ei nu e din lumea aceasta (Ioan 18:36-37); ea nu va lupta ca instituţiile din timpul acela (2 Cor 10:3-5). Este cunoscută după multe nume în Apocalipsa – rămăşiţa, , cei 144.000, sfinţii (Apocalipsa 14:12).
2. Confederaţia religioasă. Condusă de papa, dar este mult mai mult decât creştinism. Uniunea religioasă este stabilită din necesitatea coordonării spirituale în condiţii speciale, impuse de mediu (Apocalipsa 16:1-11) şi de escaldarea viloenţei, nerespectarea ordinii şi legilor (terorism şi crimă, Apocalipsa 6:3-4) şi de opoziţia spirituală faţă de poporul adevărat al lui Dumnezeu. Diferenţeie istorice dintre diferite grupuri religioase vor fi rezolvate – dar Apocalipsa nu dezvoltă cum.
3. Confederaţia seculară – ca şi în lumea religioasă, diferenţele politice vor fi rezolvate (cum? Nu ştim – azi, politicienii sacrifică vieţii omeneşti, copii, femei etc. Pentru ambiţile politice – vor trece peste ele).
Apocalipsa 17:17 ne spune că puterile politice vor colabora, nu se vor mai lupta împreună, căci Dumnezeu va conduce totul. Opoziţia faţă de sfinţii lui Dumnezeu, ca pune confederaţia seculară sub autoritatea Babilonului. Această confederaţie, e cunoscută sub diferite nume în Apocalipsa: Eufrat, împăraţii pământului, fiara purpurie/cărămizie.
Confederaţiile acestea sunt semnul trăirii timpului sfârşitului – atunci când catolcii, protestanţii, musulmanii, evreii etc. vor ignora lăsa deoparte diferenţele istorice, chiar la nivel individual, pentru colaborare, când statele lumii vor colabora, inciuda dezordinii mindiale existente astăzi.
Războiul împotriva terorii/terorismului ne oferă o oază pentru întrevederea acestor uniuni: toate statele lumii sutun conştiente că pot fi victime ale terorismului (statele islamice suferă cel mai mult din cauza sinucigaşilor, după cum spunea preşedintele Iranului Mahmud Ahmadinejad, într+un interviu în USA, la o Universitate); şi diferitele religii înţeleg că au mai multe elemente în comun între ele, decât cu radicalii din fracţiunile lor.
În faţa Al Qaeda, o grupare mică, internaţională, mânată de idealuri spirituale, întreagă lume este unită împotriva ei, politică şi religioasă – o repetiţie, un aperitiv pentru războiul rămăşiţei din Apocalipsa. 11 septembrie ne-a arătat cât de repede harta intereselor şi alianţelor politice se poate schimba – atenţia de la Al Qaeda va fi îndreptată brusc spre rămăşiţă.
Rezultatul Armaghedonului
Ioan nu vede până acum Femeia – Babilon; doar aude despre ea 17:1.2. Dar în 17:3, când vede Babiolnul, vede o Femeie stând pe o fiară (aici fiara este alianţa politică, femeia cea religioasă). Modelul este folosit de Ioan des în Apocalipsa: aude ceva, vede ceva opus, dar ceea ce vede şi ceea ce aude este acelaşi lucru, văzut din perspective diferite (în cp 1: aude o voce, Îl vede pe Isus, în cp 5 aude despre un leu, vede un miel; în cp 7 aude despre cei 144.000 de iudei, dar vede o mulţime mare, din orice neam, seminţie etc.) Ioan vede între versetul 3-6 ceva ca o poză, pe care mai apoi îngerul o explică.
Din versetul 7, îngerul – care este îngerul plăgii 6 – începe să explice viziunea – care e deci, parte a viziunii despre Armaghedon, din plaga 6. Fiara poartă femeia, deci e acţiune, spre împlinirea unui scop. Babilonul antic era susţinut de resursele sale – la fel cel modern.
În Babilonul antic, problemele religioase erau tranşate prin decrete de moarte: Daniel 3, închinare la chipul de aur; Daniel 6 – închinare la rege – sau moarte. Biserica Evului Mediu a făcut acelaşi lucru – se sprijinea pe autoritatea civilă pentru a pedepsi nesupuşi spirituali. Babilonul sfârşitului va face acelaşi lucru: se sprijină pe autoritatea seculară pentru a impune agenda religioasă peste toate statele lumii. Asta include boicot economic şi decret de moarte (Apocalipsa 13:15-17 – construit după Daniel 3: cine nu se închină chipului, va muri).
Apocalipsa 17:18 – femeia conduce împăraţii pământului (asta înseamnă a sta pe ape, a călări fiara)
Vedem că femeia prostituată devine cetate (Babilon). Pedepsirea ei este la fel ca a unei prostituate, dar şi ca a unei cetăţi (Apocalipsa 17:16 – 18). E importantă această trecere: Ioan vede lucruri în profeţie, dar îngerul când îi explică, îi explică în termeni pe care el îi poate înţelege – altfel explicaţia e inutilă.
Fiara cu 7 capete şi 10 coarne.
Apocalipsa 17:8 „Fiara, pe care ai văzut-o, era, şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc, şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, şi va veni”. Fiara aici este confederaţia puerilor seculare. Descrierea ei „era, nu mai este... va veni” este asemănătoare cu descrierea lui Dumnezeu cin Apocalipsa 1:4. 4:8. Fiara aceasta politică serveşte pe deplin scopurile religioase, când începe să poarte prostituata. În timpul lui Ioan nu se mai manifesta aşa, căci nu mai este.
Au fost patru imperii mondiale, confederaţii politice absolute, ce au condus lumea pentru aproape 1000 de ani, descrise de Daniel: Babilon, Medo-Persia, Grecia, Roma, puternică în timpul lui Ioan. Confederaţiile politice vor lupta din nou împotriva lui Dumnezeu, la sfârşitul timpului, Apocalipsa 19-20.
Ioan este uimit când vede prostituata (17:6-7). Locuitorii pământului sunt uimiţi când văd fiara (17:8). Unitatea politică va uimi lumea, ce azi vede cât de greu este ca pratidele diferite, statele diferite să fie în armonie în vreun punct.
Apocalipsa 17:9-10. „Aici este mintea plină de înţelepciune. - Cele şapte capete sunt şapte munţi, pe care stă femeia. Sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă, şi când va veni, el va rămâne puţină vreme.”
Cei şapte munţi, nu cred că se referă la oraşul Roma, căci, în explicaţie suntă văzuţi consecutivi, nu concomitenţi. Muntele reprezintă deseori putere politică, imperiu mondial: Daniel 2:35.44 – Muntele ce înlocuieşte celelalte împărăţii, este Împărăţia lui Dumnezeu. Ier 51:24-25 – Babilonul este munte distrugător. Aşadar, cei 7 împăraţi de aici, cei 7 munţi, reprezintă puterile seculare ce sprijină Babilonul sfârşitului. După cum fiara din capitolul 13 este alcătuită din puterile predecesoare, ce ne amintesc de Daniel, tot aşa, fiara sfârşitului este alcătuită după modelul puterilor predecesaore (prezentate ca ape, munţi, Eufrat, împăraţii pământului).
Sunt motive să credem că Ioan trăieşte în timpul fiarei a şasea, aşteptând fiara a şaptea, a opta să apară Apocalipsa 17:10-11.
Apocalipsa 17 şi Armaghedonul
În cp 16, cele 3 confederaţii prezente în cp 17 se găsesc şi acolo. În Apocalipsa 16:12-14 îi întâlnim pe împăraţii de la răsărit – confederaţia sfinţilor (prezenţi şi sub imaginea celor 144.000, rămăşiţa etc); Râul Eufrat... împăraţii pământului reprezintă confederaţia seculară; Balaurul, fiara şi profetul mincinos – reprezintă confederaţia religioasă, care devine Babilon, confederaţia religioasă finală. Sunt încă 3 puteri, căci puterea seculară încă nu este sub controlul religiosului – dar în cp 17, vedem prostituata călărind fiara/politicul.
Duhurile de draci ies din gurile celor 3 entităţi. Mesajul lor are rolul de a deturna poporul lui Dumnezeu de la ascultarea de El. În Apocalipsa 13, fiara din mare rostea blasfemiile balaurului (Apocalipsa 13:5-7), apoi, la începutul timpului sfârşitului fiara de pe pământ acţionează în favoarea fiarei din mare (13:12), dar în final toate 3 entităţiile lucrează să-şi supună lumea (16:13-14). Versetul 14 vorebeşte de demoni – îngerii sunt fiinţele ce ascultă de Dumnezeu, demonii cei ce ascultă de satana – în Noul Testament demon, spirit necurat, duhuri rele sunt termeni interşanjabili.
Cele 3 duhuri fac minuni şi insistă să convingă oamenii să asculte de cele 3 entităţi malefice – este contraacţiunea la cele 3 solii îngereşti, Evanghelia lui Dumnezeu, din cp 14. Miza e mare: cele 3 solii îngereşti în toată lumea, fac viaţa grea entităţilor malefice. Dar dacă entităţile malefice reuşesc să-şi supună lumea prin solia celor 3 broaşte, scena pentru eveniemntele finale este pregătită, iar viaţa sfinţilor e ameninţată.
Babilonul este o entitate compusă din diferite entităţi, ce lucrează împreună; ele au existat în istorie şi fiecare are trecutul şi rădăcinile ei. Acum lucrează împreună, cu puterile seculare pentru a-şi impune supremaţia (deci lupta nu e atât împotriva sfinţilor lui Dumnezeu, care sunt acum puţini şi neorganizaţi instituţional şi care nu replică prin război, fapte de agresiune faţă de atacurile Babilonului; lupta este să realizeze acea mare unitate, care să-i asigure controlul absolut, să-i ofere resursele supremaţiei). Chiar chemarea către sfinţii lui Dumnezeu din versetul 15, este una spirituală (aluzii la pregătirea poporului pentru aşteptarea Mielului, la Laodicea). Astfel datoria spirituală este clară: sfinţii trebuie să vegheze asupra atitudinilor, gândurilor şicomportamentului lor şi să rămână credincioşi, indiferent de înşelăciune sau coerciţia ce se îndreaptă împotriva lor. Armaghedonul este bărălia pentru minte.
Plaga a şasea este chiar secarea Eufratului (16:12) – Babilonul îşi pierde suportul, la sfârşitul armaghedonului. Puterile seculare se răzgândesc. Atunci versetele 13-14 trebuie să aibă loc înainte de versetul 12. Deci avem pregătirile, cele două evanghelii merg în lume, pregătirile sunt gata, axa răului e pregătită şi... Eufratul seacă. Plăgile sunt după închiderea harului, dar evenimentele din 13-16 au loc înainte de plaga 6, chiar înainte de închiderea harului.
Apocalipsa 16:19: Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi, şi cetăţile Neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui. – Este din plaga a şaptea. Plaga a şasea înseamnă secarea Eufratului, iar a şaptea distrugerea Babilonului. Deci mai întâi resursele, sprijinul tăiat, apoi Babilonul este distrus. Confederaţia religioasă este dezinegrată: trei părţi – balaurul, fiara şi profetul mincinos. Deci Babilonul nu este o singură putere – ca fiara din Evul Mediu.
Ci este o confederaţia, cu faţă creştină, fără îndoială condusă de papalitate. Confederaţia pare a fi preitena lui Isus, de este în stare să înşele atât de multă lumea.
În acest verset vedem şi cetăţile neamurilor – după ce Babilonul cade, toate forţele ce l-au susţinut sunt distruse separat. Distrugerea e descrisă în 17:12-17.
„Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilon” şi-l pedepseşte. Descrierea este în 18:5-6. Dumnezeu pedepseşte Babilonul şi tot ce este lipit de el drastic, îi dă dublu faţă de ce a făcut!!!
Deci în Apocalipsa 16 vedem 3 confederaţii; în 17 doar două: Femeia de pe fiară contra sfinţilor. Cum s-a întâmplat asta? În Apocalipsa 16, lucrarea celor 3 broaste, contralucrarea celor 3 îngeri, realizează acest lucru. Cei ce acceptă evanghelia, se alătură grupării spirituale a sfinţilor; ceilalţi, se alătură Babilonului, fie din convingere (înşelaţi de contraevanghelie), fie din oportunism sau frică (13:15-17).
La sfârşit, pentru scurt timp avem două tabere bine conturate: sfinţii şi balaurul (12:17), sigilaţi cu sigiliul lui Dumnezeu pe frunte, respectiv semnul fiarei pe frunte (Babilon) sau pe mână (puteri seculare).
Apocalipsa 17:12 – Cei 10 împăraţi ce-şi primesc împărăţia pentru scurt timp. Fiara din cp 17 are 7 capete, 10 coarne, dar nu coroane – asta pentru că împăraţii aceştia nu domnesc în numea propriu. Regii de aici, cei 10 reprezintă o nouă entitate, fără trecut în Apocalipsa. Va apărea în timpul sfârşitului, în timpul celui de al 8-lea cap. VERSETUL 13 ne spune că au acelaşi gând şi dau fiare stăpânirea lor. Dacă fiara este alianţ economică-politică, înasemnă că cei 10 sunt un subgrup puternic, ce îşi oferă sprijinul/resursele fiarei. Numai viitorul ne va dezvălui identitatea celor 10.
În situaţia actuală, douî entităţi par să joace acest tol: NATO – alianţa militară, G8 – grup economic. Cei 10 (identitate descoperită în viitor) dau puterea lor fiarei, iar fiara Babilonului. Mielul învinge Babilonul şi împreună cu EL cei chemaţi şi cei aleşi şi cei credincioşi. Aici avem iarăşi asigurarea că Mielul şi cei ce sunt ai lui câştigă!!!
Încă din cp 12:17 Apocalipsa prezintă taberele; dar apoi tot conturează imaginea, repetând, accentuânddiferite părţi ale tabloului, până ce imaginea este clară. Aşa face Ioan, de fapt şi cu serile de 7: biserici, sigilii, trâmbiţe. Apocalipsa oferă un tablou. Apoi autorul merge înapoi, înainte de tablou pentru a explica dezvoltarea lui. Apocalipsa nu este o carte lineară: harul se închide în cp 15:5-8, dar în 16:14-15 mai pot alege; plaga 6 separă Babilonul de suportul politic, dar versetul 13-14 prezintă constituirea acelui suport. Apocalipsa merge înainte şi înapoi şi trebuie să fii atent la aceste mişcări.
Apocalipsa 17:14 – finalul e decis. Dar în 16 cei 10 şi fiara o urăsc pe prostituată şi o distrug. Pasajul este ecou din Ezechiel 16:35-41. Iuda s-a încerzut în ajutorul naţiunilor înconjurătoare şi a încercat să le câştige favorul – dar s-au întors împotriva lui şi l-au nimicit.
Pare în armonie cu psihologia poftei – după ce pofta e satisfăcută, apare schimbarea de atitudine. Ca la Amnon cu Tamar - 2 Sam 13:15. Aşa se întâmplă şi în Apocalipsa 17:16 – după ce au susţinut Babilonul cu entuziasm, se întorc împotriva lui şi-l distrug, pregătind victoria Mielului. Este concluzia lui 16:12
Apocalipsa 17:17 – Dumnezeu este peste toate puterile, chiar şi peste cele demonice înşelătoare. Apocalipsa ne demonstrază că unitatea diferitelor entităţi de pe pământ îndeplinesc de fapt scopurile lui Dumnezeu, deşi satana se foloseşte de aceleaşi evenimente şi puteri pentru a-şi îndeplini propile-i scopuri. Este logic şi natural. Principiul egoismului ce animă toate aceste puteri fiecare pentru el este fundamentul împărăţiei satanice (nimeni condus de asemenea principii, chiar dacă faptele sunt onorabile – dar care urmăresc principiul acesta – nu va putea intra în împărăţia veşnică a împăraţilor preoi). Un asemenea principiu nu duce la unitate, ci la haos şi anarhie. Unul dintre cele mai grele lucruri pe care satana le va încerca vreodată este să asigure o unitate mondaială a tuturor urmaşilor lui, fie puteri seculare sau religioase, fie angajate total pentru diavol, fie doar având relaţii slave cu el. Înţelegerea acestor forţe nu prea este ceea ce a promovat satana de-a lungul anilor este o lucrare ciudată (Isaia 28:21). La sfârşit, o asemenea unitate nu va fi stabilită fără intervenţia, într-o anumită măsură, din partea lui Dumnezeu. Chiar şi atunci, unitatea durează doar până când scopurile lui Dumnezeu sunt împlinite. Înşelăciunea de la sfârşit este folosită de Dumnezeu pentru a precipita decizile faţă de proclamarea finală a Evangheliei (2 Thess 2:11).
Fundamentul Armaghedonului este că Dumnezeu şi poporul Lui câştigă. Indiferent de provocările vieţii de acum (cancer, criză economică, şomaj etc.) Dumnezeu nu pierde niciodată controlul istoriei. Viitorul nostru este sigur în mâna Sa.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
