The First and the Greatest Commandment
Matthew 22:34 But when the Pharisees had heard that he had put the Sadducees to silence, they were gathered together. Then one of them, which was a lawyer, asked him a question, tempting him, and saying, Master, which is the great commandment in the law? Jesus said unto him, Thou shalt love the Lord thy God with all thy heart, and with all thy soul, and with all thy mind. This is the first and great commandment.
When asked which was the greatest commandment of the law, Jesus Christ replied it is this: "Love the Lord thy God with all thy heart and with all thy soul and all thy mind", and he explained that it was not only the greatest commandment, but it was also the first. Let us explain how it is both the first and the greatest.
THE FIRST
It is the ‘first’ for it was the first command that God ever gave any Creature. Before God made any thing, spiritual or natural, there was love. There was love between God and his Son, and that love was manifest through the Spirit. There was no command to love, for the Father and Son naturally loved, for it was and is their nature to love. But when God through his Son brought forth the angels from the womb of nothingness, there went forth a command, "Love the Lord thy God". When Gabriel was birthed, the command was upon him. When Michael was constituted the command was upon him. The command came to every winged cherubim and seraphim. It was upon all the angels, "Love the Lord thy God".
Then when Adam was formed of the dust and quickened by the breath of life, and he opened his eyes for the first time, the command came to him "Love the Lord thy God". When Eve was formed from the rib of man, and awakened in life, the command fell upon her, "Love the Lord thy God".
And every child of Adam that comes into the world is lightened with the command from heaven, "Love the Lord thy God". It is the first command that eternity knew, it is the first command that man was given and it is the first command every child of Adam is given when it comes into the world.
THE GREATEST.
But not only is it the first, but it is the greatest commandment. Why?
First, It is the creature’s duty. Notice the Word says to "Love the Lord THY God". It is the duty of the creature to love its Creator. And Jehovah is the Creator of every living thing. As he brought forth Adam, he also brought you forth from your mother’s womb, he stitched you together, he gave you strength and energy. You live and move and have your being in him. All Good things come from the Father above. All that you have, all that are you, is because of GOD. You see, it is the duty of the creature to love its Creator, and it is a black sin, the blackest of all sins not to love such a one as Jehovah God. It is the duty of every creature to love and to serve its Maker.
But not only is it the Greatest because of duty, but because it is the all compassing commandment. It is the Commandment that fulfills all the other commandments. Listen to the words of John:
For this is the love of God, that we keep his commandments: and his commandments are not grievous.... And this is love, that we walk after his commandments. – 1 John 5:3, 2nd John 1:6
And as Jesus said, "If a man love me, he will keep my words"– John 14:23
This one command if fulfilled will cause all the commandments to be fulfilled. Yet if this commandment is not obeyed, no amount of obedience will be accepted by God, it shall be accounted as filthy rags. You see, this is the make all or the break all commandment! It is the first and it is the greatest.
HOW SHALL WE LOVE GOD?
Now we shall see how we are commanded to love our Creator, for we not only are told to love him, but we are commanded how
we shall love him. And as God he has the right to command such.
First our Scriptures tell us: To love the Lord thy God with: "All thy heart", That is he is to have your supreme affection. You are to love GOD more than any person or anything. Jesus actually said this:
" If any man come to me, and hate not his father, and mother, and wife, and children, and brethren, and sisters, yea, and his own life also, he cannot be my disciple." – Luke 14:26
What do these words mean? That we must love all these LESS than Christ; and we are to be willing to turn away from them if they stand in our way of honoring Christ.
Secondly Christ said we must "Love the Lord thy God with: "All thy soul", Here the word ‘soul’ represents our life. We are to love God so much, that we would be willing to die for his Honor. Jesus said the following:
Luke 9:24 For whosoever will save his life shall lose it: but whosoever will lose his life for my sake, the same shall save it.
History is littered with stories of men and women who gave their life for Jesus Christ. During the reign of the Caesars thousands died rather than to burn incense to a false god. In Daniel we are told of the three Hebrew children who were willing to be cast into the fiery furnace rather than to bow to the image of the King. Daniel himself was thrown to the lions because he would not sin by ceasing to pray to his God. All of the Apostles, with the possible exception of John, sealed their testimony with their own blood. We are called my friends, to love God more than our own lives.
Thirdly, we are commanded to "Love the Lord thy God with" : All thy Mind, that is with all our powers of intellect. I think this means first to love him so much that we submit our intellect to his will. And we are to love his Word and his Gospel and we are to base the decisions of our life upon these. If we love him with all of our minds we are willing to submit all our faculties to his teaching and guidance. Not only this but we are to devote to him all our intellectual powers, and all of our intellectual attainments should be to his glory.
Finally, in Luke 10:27 it is added: "love the Lord thy God with" – "All thy Strength". With all our strength, that is with our physical powers. I am to put my life, my strength and all my resources into the service of God. As the Bible says,
"Offer up your body as a living sacrifice holy and acceptable to God, which is your reasonable service". A love that does not produce action is not true.
DO WE LOVE GOD LIKE THIS?
Now that we have quickly summarized this Commandment and explained the Love that God commands us to have. Let me ask you: Do you love God in this way? How do you know? Does everyone who says they love God truly love God?
Jesus said this about the Pharisees: "they say, and do not". He called them hypocrites and he said to them, "I know the love of God is not in you". How did he know? How can we know? Christ said, "You will know them by their fruits".
I have witnessed to men who are open sinners, drunkards, drug addicts, harlots and thieves and they have told me that they ‘love’ Jesus. Should I believe them? Should I believe that a person who walks willingly in sin, loves the Lord Jesus Christ? Of course not. The Bible says, "If you love me, Keep my commandments"... "He that keepeth not my words, loveth me not".
THE NEED FOR THE NEW BIRTH
No sinner loves God, and it is not possible for a sinner to love God, until he is regenerated. "We love God because he first loved us". Until we trust in the Lord Jesus Christ, and have that heart of stone replaced with a heart of flesh we cannot even begin to love GOD.
When Christ saves us, and indwells our heart he brings the pure, sweet love of God into us, for God is love, and he causes us to love in sincerity. And our greatest love is directed toward God. I did not know what love was until I was born again.
Once I was saved and the Agape [Love of God] came into my life, my greatest desire became to love and to please my God. It became my desire to obey him and to separate from that which displeases him. 1st John 5:3 became real to my soul, "This is the love of God that we keep his commandments and his commandments are not grievous".
Am I saying I’m not tempted with evil? NO. The flesh is still the fallen flesh. It still lusts against the Spirit. But my spirit now desires to please God, and by the empowering of the Holy Spirit I can do that. If I walk in the Spirit I will not fulfill the Lusts of the flesh. And sin cannot have dominion over me.
LOVE OF MANY SHALL WAX COLD
Matthew 24:12 And because iniquity shall abound, the love of many shall wax cold.
Now we must consider this warning of Jesus Christ found in the Gospel of Matthew, speaking of the latter days Jesus said: "The love of many shall wax cold". Here he is clearly speaking of the Love of God, Agape love. Not brotherly love, not the love of friends, not the love a man and woman shares, but the love of God, it shall wax cold in the hearts of many. Who are the ‘many’?
The professors of religion who had at one time a burning love for God, but who let iniquity quench the fire in their heart.
They are they "which for a while believe, and in time of temptation fall away" – Luke 8:13
They only "Endure for a time" – Mark 4:17
And what becomes of that which does not endure? It is lost.
"But he that shall endure unto the end, the same shall be
saved." – Matthew 24:13
FROM HOT TO LUKE WARM
With this it is easy to connect these verses to the imagery of Revelation chapter three, where Christ spoke to the Laodecian Church. When he spoke to this Church he said that he wished they were cold or hot, but because they were lukewarm they would be spued out of his mouth.
At one time, when the Church was first established it was on fire for the Lord, like all the other churches, but now Christ looks at it and declares it to be lukewarm. The love had waxed cold, their relationship had been severed [Christ was outside knocking], now they were merely religious people, religious but lost.
And Christ says to such, "I’ll spue you out of my mouth". The word ‘spue’ means to vomit up. If you can imagine taking up a cup of juice that you think is sweet, and putting it to your lips, and then finding it filled with rotteness; and the stench is so strong that it causes a gag reaction. This is what Christ experiences with this Church.
WHAT CAUSES GOD TO SPUE?
Isaiah 1:12-16 When ye come to appear before me, who hath required this at your hand, to tread my courts? Bring no more vain oblations; incense is an abomination unto me; the new moons and sabbaths, the calling of assemblies, I cannot away with; it is iniquity, even the solemn meeting. Your new moons and your appointed feasts my soul hateth: they are a trouble unto me; I am weary to bear them. And when ye spread forth your hands, I will hide mine eyes from you: yea, when ye make many prayers, I will not hear: your hands are full of blood. Wash you, make you clean; put away the evil of your doings from before mine eyes; cease to do evil!
Here is what makes the God of the Universe ‘spue’. It is people who pretend to love him, who pretend to worship him, who go through the ceremonies; but who have willful sin in their life and of course the sin is present because their love for God has waxed cold, or they never really had it. And here we see that GOD teaches us that He would much rather for people to never tread his courts, than to come and to pretend, "I wish you were hot or cold".
COMPARING HOT AND LUKE WARM
As we have seen you can’t judge by what they ‘say’. For they say they are one thing, when they are not. You must judge them by their fruits. As Jesus scolded the Church of Laodecia he said, "You say you are this.... But you are really this". Right now we shall examine the fruit of those who are not ready to meet God.
1st Corinthians 6:9-10 ¶ Know ye not that the unrighteous shall not inherit the kingdom of God? Be not deceived: neither fornicators, nor idolaters, nor adulterers, nor effeminate, nor abusers of themselves with mankind, Nor thieves, nor covetous, nor drunkards, nor revilers, nor extortioners, shall inherit the kingdom of God.
Galatian 5:19-21 Now the works of the flesh are manifest, which are these; Adultery, fornication, uncleanness, lasciviousness, Idolatry, witchcraft, hatred, variance [fighting with words], emulations [to rage when someone else is honored], wrath, strife, seditions, heresies, Envyings, murders, drunkenness, revellings,* and such like: of the which I tell you before, as I have also told you in time past, that they which do such things shall not inherit the kingdom of God.
The word "Revellings" means of course to "party", which parties may include eating, drinking, dancing, and singing all done in wantonness. But I want to pay careful attention to the Syriac version, which renders the word: "lascivious singing"; and the Arabic version has for it the word "songs" which are a part of the nightly revels. Those who walk in the SPIRIT do not LISTEN to the songs the world listens to. They do not listen to Rock n Roll, they do not listen Country, or any other form of worldly, flesh edifying music.
Ephesians 5:1-6 Be ye therefore followers of God, as dear children; And walk in love, as Christ also hath loved us, and hath given himself for us an offering and a sacrifice to God for a sweetsmelling savour. But fornication, and all uncleanness, or covetousness, let it not be once named among you, as becometh saints; Neither filthiness, nor foolish talking, nor jesting, which are not convenient: but rather giving of thanks. For this ye know, that no whoremonger, nor unclean person, nor covetous man, who is an idolater, hath any inheritance in the kingdom of Christ and of God. Let no man deceive you with vain words: for because of these things cometh the wrath of God upon the children of disobedience.
Here Paul considers people who talk filthy, foolish or Jest in an non-convenient manner, unclean. And notice again that covetousness is mentioned. Covetousness, Jealousy, Greed and Emulations can all be classed in the super heading SELFISHNESS. And it is absolutely impossible to be in LOVE with GOD with these things in your life. The love of GOD will make you admit, "it is better to give than to receive".
DON’T PARTAKE IN OTHER MEN’S SIN
Ephesians 5:7 Be not ye therefore partakers with them.
Here Church we are commanded not to be partakers with those who do these things. And as a Church if we do not rebuke these who do these things, while claiming to be Christian, then we are actually supporting them in their sins. We are commanded to purge out the old leaven from our Church that we might be a new lump. If men are not willing to give up their sins, then they should lose their membership.
1st Corinthians 5:11 But now I have written unto you not to keep company, if any man that is called a brother be a fornicator, or covetous, or an idolater, or a railer, or a drunkard, or an extortioner; with such an one no not to eat.
CONCLUSION.
Isaiah 33:14-17 The sinners in Zion are afraid; fearfulness hath surprised the hypocrites. Who among us shall dwell with the devouring fire? who among us shall dwell with everlasting burnings? He that walketh righteously, and speaketh uprightly; he that despiseth the gain of oppressions, that shaketh his hands from holding of bribes, that stoppeth his ears from hearing of blood, and shutteth his eyes from seeing evil; He shall dwell on high: his place of defence shall be the munitions of rocks: bread shall be given him; his waters shall be sure. Thine eyes shall see the king in his beauty: they shall behold the land that is very far off.
Only with thine eyes shalt thou behold and see the reward of the wicked. – Psalms 91:8
Fearfulness shall soon fall upon both the Sinners and Hypocrites; for the devouring everlasting fires of hell shall soon come upon them. Yet there remains hope. For Today is the day of salvation, right now is the accepted time. Today if you hear his voice, harden not your hearts as in the days of provocation.
Oh flee to Christ, confessing and forsaking your sins, trusting in his blood for your pardon, asking him to give you a new heart, and to put in you the true love of GOD. Oh come why there is time. Here is the Word of God to you:
"He that believes and is baptized shall be saved. He that believes not shall be damned" – Mark 16:16.
Flee to Calvary! For the wrath cometh.
sâmbătă, 7 februarie 2009
te rog...
Te rog un lucru : nu te lasa prostit,de mine.De fapt nu te lasa prostit de masca pe care o port, pentru ca sti, asta voiam sa-ti spun:eu port o masca, de fapt mii de masti…Masti pe care sincer sa-ti spun detest sa le port, si pe care mi-e teama sa le scot…,si de fapt nici una din ele nu ma reprezinta…
Prefacatoria am invatat-o de la alti experti in asa ceva, apoi a devenit pt mine o arta, iar eu un artist;e un fel de a doua natura,dar te rog: nu te lasa prostit!
De fiecare data imi place sa pozez cu nonsalantza intr-un om plin de viata, optimist,chiar implinit si fericit!!!...Omul care se simte in sigurantza…Totul pare sa fie insorit pentru mine, apele sunt calme, eu sunt seful , si nu am nevoie de nimeni,…Dar sa nu ma crezi!!! te rog insistent:
Suprafatza mea poate parea neteda,dar ea nu este decat masca mea…Dedesubt nu se afla nici un fel de multzumire de sine, doar neimplinire ,teama si frustrare…
Dedesubt se afla, ascuns, sub carapace ,adevaratul meu eu, confuz,temator si singur, cumplit de singur…sfasietor de singur…si dureros de neinteles…Dar eu ma ascund in spatele cuvintelor frumoase, in spatele lozincilor, in spatele a orice…E efortul meu disperat de a ramane ascuns si deci invulnerabil, de neatins.Nu vreau sa stie nimeni.De fapt ma cuprinde panica la gandul ca slabiciunea mea poate fi data de gol…
Iata de ce imi creez cu meticulozitate o masca dupa care sa ma ascund, care sa ma ajute sa ma prefac in fata tuturor ca sunt o.k.,implinit si fericit!!!,Sa stea ca un scut in fata privirilor sfredelitoare, dispretuitoare unoeri sau doar curioase alteori…Ma tem ca privirea ta Nu va fii urmata de iubire si acceptare…si asta mi-ar sfasia de tot inima…Ma mai tem ca vei avea o parere proasta despre mine, ca vei rade de mine,si ca rasul tau ma va ucide…Ma tem ca ai putea crede ca in adancul meu sunt un nimic,ca nu sunt bun de nimic, si astfel ma vei respinge…Si nimic nu m-ar durea mai cumplit decat neiubirea ta, nepasarea ta si indiferentza ta…Asa ca imi fac jocurile , disperatele mele jocuri de prefacatorie, in exerior afisand o sigurantza de invidiat,dar in interior tremurand ca si un copil…
Astfel intreaga mea viata si fiintza devine un front …Sporovaiesc cu lejeritate cu tine in tonurile conversatiei superficiale, iti spun tot, dar de fapt nu-ti spun nimic…Nu-ti spun nimic din ceea ce plange in mine…Ele insa sunt acolo, siroaie, lacrimile nevazute ale sufletului…Asa ca atunci cand imi joc rolul obisnuit , te rog : nu te lasa prostit!, de ce-ti spun…Te rog: incearca sa asculti cu atentie si incearca sa auzi ceea ce nu-ti spun, ceea ce as vrea sa-ti spun dar nu pot…Ceea ce am nevoie sa-ti spun ca sa supravietuiesc, dar nu spun…crede-ma ca nu pot!!!…
....Nu-mi place sa ma ascund,sincer pot sa-ti spun deschisca urasc chestia asta…Nu-mi plac jocurile false si superficiale pe care le joc…de fapt mi-ar placea atat de mult sa fiu intotdeauna eu insumi, natural, spontan, dezinvolt, ca un copilas,autentic, eu-pur si simplu…Ma poti ajuta?Ajuta-ma intinde-mi mana ta, chiar si atunci cand pare ca e ultimul lucru pe care il vreau…chiar si atunci…
De fiecare data cand esti bun, bland si incurajator cu mine, de fiecare data cand incerci sa intelegi pentru ca-ti pasa,inimii mele incep parca sa-i creasca aripi,foarte mici si fragile ca ale unei pasari colibri, dar …totusi aripi…
Cu ajutorul simpatiei, sensibilitatii si puterii tale de intelegere, pot sa reusesc…Intr-un fel , tu poti sufla viata peste mine…Nu va fii usor, stiu asta, nu sunt naiv…Stiu, din experientza , ca atunci cand altii te-au convins multa vreme ca nu ai nici o valoare, in jurul tau parca s-au ridicat ziduri groase, ca niste zigurate…, de pe vremea babilonienilor....
Dar am invatat, dincolo de asta, dincolo de dincolo, un lucru:ca iubirea e mai puternica decat orice ziduri,si de aceea pot sa sper…Te rog incearca sa darami aceste ziduri, cu maini puternice , dar blande…Fiindca un copil e fragil si si sensibil, iar eu sunt si eu tot un copil…unul mare.Te-ai putea intreba pe buna dreptate , cine sunt…am sa-ti spun cine sunt…sunt cineva pe care-l cunosti foarte bine:sunt fiecare barbat, fiecare femeie, fiecare copil, si fiecare fiintza omeneasca pe care o intalnesti....
...sunt cea mai adanca dorinta care exista in fiecare suflet creat dupa chipul si asemanarea lui ISUS, sunt cea mai tainica dorintza, dorintza de veacuri, a neamului omenesc, aceea de a fii iubit, de a fii acceptat, si pretuit, pt ceea ce Dumnezeu a pus in noi...in fiecare dintre noi…AMPRENTA CHIPULUI SAU DIVIN…sunt fiecare om…sau macar un strop din fiacare om…
Prefacatoria am invatat-o de la alti experti in asa ceva, apoi a devenit pt mine o arta, iar eu un artist;e un fel de a doua natura,dar te rog: nu te lasa prostit!
De fiecare data imi place sa pozez cu nonsalantza intr-un om plin de viata, optimist,chiar implinit si fericit!!!...Omul care se simte in sigurantza…Totul pare sa fie insorit pentru mine, apele sunt calme, eu sunt seful , si nu am nevoie de nimeni,…Dar sa nu ma crezi!!! te rog insistent:
Suprafatza mea poate parea neteda,dar ea nu este decat masca mea…Dedesubt nu se afla nici un fel de multzumire de sine, doar neimplinire ,teama si frustrare…
Dedesubt se afla, ascuns, sub carapace ,adevaratul meu eu, confuz,temator si singur, cumplit de singur…sfasietor de singur…si dureros de neinteles…Dar eu ma ascund in spatele cuvintelor frumoase, in spatele lozincilor, in spatele a orice…E efortul meu disperat de a ramane ascuns si deci invulnerabil, de neatins.Nu vreau sa stie nimeni.De fapt ma cuprinde panica la gandul ca slabiciunea mea poate fi data de gol…
Iata de ce imi creez cu meticulozitate o masca dupa care sa ma ascund, care sa ma ajute sa ma prefac in fata tuturor ca sunt o.k.,implinit si fericit!!!,Sa stea ca un scut in fata privirilor sfredelitoare, dispretuitoare unoeri sau doar curioase alteori…Ma tem ca privirea ta Nu va fii urmata de iubire si acceptare…si asta mi-ar sfasia de tot inima…Ma mai tem ca vei avea o parere proasta despre mine, ca vei rade de mine,si ca rasul tau ma va ucide…Ma tem ca ai putea crede ca in adancul meu sunt un nimic,ca nu sunt bun de nimic, si astfel ma vei respinge…Si nimic nu m-ar durea mai cumplit decat neiubirea ta, nepasarea ta si indiferentza ta…Asa ca imi fac jocurile , disperatele mele jocuri de prefacatorie, in exerior afisand o sigurantza de invidiat,dar in interior tremurand ca si un copil…
Astfel intreaga mea viata si fiintza devine un front …Sporovaiesc cu lejeritate cu tine in tonurile conversatiei superficiale, iti spun tot, dar de fapt nu-ti spun nimic…Nu-ti spun nimic din ceea ce plange in mine…Ele insa sunt acolo, siroaie, lacrimile nevazute ale sufletului…Asa ca atunci cand imi joc rolul obisnuit , te rog : nu te lasa prostit!, de ce-ti spun…Te rog: incearca sa asculti cu atentie si incearca sa auzi ceea ce nu-ti spun, ceea ce as vrea sa-ti spun dar nu pot…Ceea ce am nevoie sa-ti spun ca sa supravietuiesc, dar nu spun…crede-ma ca nu pot!!!…
....Nu-mi place sa ma ascund,sincer pot sa-ti spun deschisca urasc chestia asta…Nu-mi plac jocurile false si superficiale pe care le joc…de fapt mi-ar placea atat de mult sa fiu intotdeauna eu insumi, natural, spontan, dezinvolt, ca un copilas,autentic, eu-pur si simplu…Ma poti ajuta?Ajuta-ma intinde-mi mana ta, chiar si atunci cand pare ca e ultimul lucru pe care il vreau…chiar si atunci…
De fiecare data cand esti bun, bland si incurajator cu mine, de fiecare data cand incerci sa intelegi pentru ca-ti pasa,inimii mele incep parca sa-i creasca aripi,foarte mici si fragile ca ale unei pasari colibri, dar …totusi aripi…
Cu ajutorul simpatiei, sensibilitatii si puterii tale de intelegere, pot sa reusesc…Intr-un fel , tu poti sufla viata peste mine…Nu va fii usor, stiu asta, nu sunt naiv…Stiu, din experientza , ca atunci cand altii te-au convins multa vreme ca nu ai nici o valoare, in jurul tau parca s-au ridicat ziduri groase, ca niste zigurate…, de pe vremea babilonienilor....
Dar am invatat, dincolo de asta, dincolo de dincolo, un lucru:ca iubirea e mai puternica decat orice ziduri,si de aceea pot sa sper…Te rog incearca sa darami aceste ziduri, cu maini puternice , dar blande…Fiindca un copil e fragil si si sensibil, iar eu sunt si eu tot un copil…unul mare.Te-ai putea intreba pe buna dreptate , cine sunt…am sa-ti spun cine sunt…sunt cineva pe care-l cunosti foarte bine:sunt fiecare barbat, fiecare femeie, fiecare copil, si fiecare fiintza omeneasca pe care o intalnesti....
...sunt cea mai adanca dorinta care exista in fiecare suflet creat dupa chipul si asemanarea lui ISUS, sunt cea mai tainica dorintza, dorintza de veacuri, a neamului omenesc, aceea de a fii iubit, de a fii acceptat, si pretuit, pt ceea ce Dumnezeu a pus in noi...in fiecare dintre noi…AMPRENTA CHIPULUI SAU DIVIN…sunt fiecare om…sau macar un strop din fiacare om…
Ioan Botezatorul.
PROOROCUL FOCULUI
În vreme ce Isus mânuia tesla şi colţarul în dugheana Lui din Nazaret, un Glas răsunase din Pustiu, despre părţile Iordanului şi ale Mării Moarte.
Cel din urmă dintre Prooroci, Ioan Botezătorul, îi chema pe Iudei la pocăinţă, vestea apropierea Împărăţiei Cerurilor, propovăduia neîntârziata venire a lui Mesia, îi dojenea pe păcătoşii ce alergau la el şi-i cufundă în apa râului, pentru ca acea spălare a trupului să însemne începutul curăţirii sufleteşti.
Pe acele vremuri tulburi ale lui Irod, străvechea Iudee, pângărită de încălcătorii Idumei, mârşăvită de înrâuririle greceşti, hărţuită de grosolănia oştirilor romane; fără rege, dezbinată, văduvită de glorie, mai bine de jumătate risipită prin lume, vândută de chiar preoţii săi, cu inima mereu la stingerea împărăţiei sale pământene, apusă cu o mie de ani în urmă; nădăjduind de-una cu încăpăţânare să o poată răzbuna cumplit; nădăjduind că va mai avea odată parte de izbândă, de izbânda Dumnezeului său; nădăjduind în venirea unui Liberator ce-avea să domnească într-un nou Ierusalim mai tare şi mai frumos ca cel al lui Solomon, iar din Ierusalim să împărăţească asupra tuturor noroadelor, să se războiască cu toţi împăraţii, revărsând valuri de fericire asupra neamului său şi a tuturor muritorilor – străvechea Iudee, nemulţumită cu stăpânii ei, stoarsă de oamenii fiscului, scârbită de Scribii puşi pe câştiguri, ca şi de Fariseii cei prea habotnici, străvechea Iudee, împărţită, umilită, prădată şi totuşi, în ciuda tuturor ocărilor, statornic încrezătoare în ziua de mâine, asculta bucuroasă Glasul din Pustiu, dădea fuga pe malurile Iordanului.
Chipul lui Ioan era făcut să cucerească închipuirile. Copil al bătrâneţii şi al minunii, fu hărăzit de la naştere să fie Nazir, adică fără pată; nu-şi tăiase niciodată părul, nu băuse în viaţa lui nici vin, nici siceră, nu se apropiase de nici o femeie, nu cunoscuse decât dragostea de Dumnezeu.
De timpuriu părăsise casa bătrânilor şi se ascunsese în Pustiu. Acolo trăia de mulţi ani, stingher, fără casă, fără cort, fără slugi, fără nimic al său, decât ce era pe el. Înfăşurat într-o piele de cămilă; încins la mijloc cu un chimir, înalt, pârlit de soare, osos, cu păr pe piept, cu plete lungi pe spate, cu barba încâlcită de mai-mai să-i ascundă faţa, rotea pe sub sprâncenele-i împădurite doi ochi scăpărători şi sfredelitori, când de pe buzele-i ascunse ţâşneau măreţele-i cuvinte de afurisenie.
Acest sălbatic, fugind de lume, ca un yogi, dispreţuind plăcerile ca un stoic, se vedea în ochii celor botezaţi drept cea de pe urmă nădejde a unui neam în deznădejde.
Ioan, cu trupul ars de soarele Deşertului, cu sufletul ars de dorinţa Împărăţiei este proorocul Focului. Vede în Mesia care nu va zăbovi prea mult, pe stăpânul Flăcării. Noul rege va fi un ţăran nemilos: pomul care nu dă roadă bună fi-va tăiat şi pus pe Foc; vântura-va grâul pe arie şi va arde paiele şi pleava în Focul cel nestins. Va fi un botezător care va boteza cu Foc.
Gâlcevos, gata la ocară şi nerăbdător, Ioan nu-i mângâie pe cei ce se-apropie de el, chiar de s-ar putea făli că-i adusese până acolo. Iar când vin la botez Farisei şi Saduchei, oameni cu greutate, învăţaţi în ale Scripturii, cu mare trecere în faţa prostimii, ascultaţi în templu, îi batjocoreşte mai vârtos decât pe ceilalţi.
– „Vipere spurcate, cine v-a învăţat să fugiţi de urgia ce vă stă deasupra capului? Purtaţi-vă astfel, ca să fiţi în stare de-a vă pocăi; nici spuneţi în sinea voastră: Avram ne e tată; ci eu vă spun că Dumnezeu îi poate naşte copii lui Avram chiar şi din aceste pietre”.
Voi, cei ce vă înghesuiţi prin casele de piatră, cum se ascund viperele pe sub bolovani: voi, Farisei şi Saduchei, mai tari sunteţi ca piatra; împietrită vă e mintea în iota legii şi în orânduirea slujbei; împietrită vă e inima nedarnică; flămândului care vă ceru pâine pusu-i-aţi în mână o piatră; aţi dat cu piatra în cel ce nu păcătuieşte ca voi; voi Farisei şi Saduchei, sunteţi statui făloase de piatră, pe care doar focul le va nărui, că apa se prelinge pe voi şi repede se usucă. Dar acel Dumnezeu care din ţărână, cu mâna Lui, îl zămisli pe Adam, va putea face din prundişul apelor, din bolovănişul drumului, din stâncile prăpăstiei, alţi oameni, alte vieţuitoare, alţi fii ai Săi – va preface stânca în carne şi suflet, pe câtă vreme voi v-aţi schimbat trupul şi carnea în piatră. N-ajunge deci să vă scăldaţi în Iordan. Curăţirea e întremătoare, dar nu-i decât un început: purtaţi-vă altfel, cu totul altfel de cum v-aţi purtat până acuma; de nu, în scrum vă va schimba Cel ce va boteza cu Foc.
Oamenii prindeau atunci a-l întreba:
– Au cum va să ne purtăm şi ce avem a face?
Iar el le răspundea:
– Care dintre voi are două haine, să dea una celui ce n-are nici una; care dintre voi are merinde, facă tot aşa.
Se duseră să-i boteze şi câţiva oameni ai fiscului şi-i spuseră:
– Ce se cade să facem?
Iar lor se spuse:
– Nu cereţi mai mult decât aveţi să daţi seama.
Tot astfel îl întrebară soldaţii:
– Da noi ce-avem de făcut?
Şi le spuse:
– Nu luaţi bani cu silnicie, nu bârfiţi, ci mulţumiţi-vă cu simbria ce vă dau.
Ioan, aproape supraomensc atunci când vestea înfricoşata alegere între Buni şi Răi, numai cât se-ncearcă să-şi lămurească gândul, se dovedeşte om ca toţi oamenii şi cade, s-ar zice, în plină tradiţie farisee. Nu ştie să propovăduiască decât pomană; dăruirea prisosului de care te poţi lipsi. Oamenilor fiscului nu le cere decât să-şi facă datoria fără strâmbătate: să ia numai cât a fost cerut. Soldaţilor, oameni crunţi şi puşi pe hoţii, le cere să se poarte bine, mulţumiţi-vă cu leafa şi nu furaţi. Suntem în plin mozaism: Amos şi Isaia, cu mult înaintea lui, merseseră mai departe.
A venit vremea ca Învinuitorul de pe Marea Moartă să facă loc Mântuitorului de pe Marea Tiberiadei.
Jalnică soartă cea a Premergătorilor; care ştiu, dar nu vor vedea; care vor ajunge pe malurile Iordanului, dar nu se vor bucura de Pământul Făgăduinţei; care vor netezi calea celui ce vine în urma lor, dar le-o va lua înainte; care vor pregăti tronul şi nu vor sta pe el; robi ai unui stăpân pe care de cele mai multe ori nu-l văd la faţă. Poate că cruzimea lui Ioan este mai îndreptăţită prin această ştiinţă a sa de-a fi un biet vestitor şi nimic mai mult; ştiinţă care n-ajungea până la pizmă, dar abătea o umbră de-ntristare asupra umilinţei sale.
Veniră trimişi din Ierusalim să-l cerceteze cine era:
– Au eşti Ilie?
– Nu.
– Au eşti Proorocul?
– Nu.
– Cristos eşti?
– Nu. Sunt glas strigător în pustiu. După mine va să se arate un altul, cărui nu-s în stare să-i dezleg nojiţele încălţărilor, nici să-i ţin opincile.
În Nazaret, într-acestea, un Meşteşugar necunoscut îşi lega singur opincile spre a merge în pustiu, unde răsuna glasul ce în teri rânduri spusese „nu”.
Isus împlinise treizeci de ani. Vârsta cea bună şi hărăzită. Mai nevârstnic, omul nu-i decât o nădejde; îl stăpânesc simţămintele şi iubirile tuturor; nu-i cunoaşte bine pe oameni, nu poate deci să-i iubească cu acea iubire înduioşată şi miloasă, cu care trebuie iubiţi oamenii; iar dacă nu-i cunoaşte şi nu-i în stare să-i iubească, n-are căderea să vorbească cu greutate, nici putinţa de-a se face ascultat, nici harul să-i poată mântui.
În vreme ce Isus mânuia tesla şi colţarul în dugheana Lui din Nazaret, un Glas răsunase din Pustiu, despre părţile Iordanului şi ale Mării Moarte.
Cel din urmă dintre Prooroci, Ioan Botezătorul, îi chema pe Iudei la pocăinţă, vestea apropierea Împărăţiei Cerurilor, propovăduia neîntârziata venire a lui Mesia, îi dojenea pe păcătoşii ce alergau la el şi-i cufundă în apa râului, pentru ca acea spălare a trupului să însemne începutul curăţirii sufleteşti.
Pe acele vremuri tulburi ale lui Irod, străvechea Iudee, pângărită de încălcătorii Idumei, mârşăvită de înrâuririle greceşti, hărţuită de grosolănia oştirilor romane; fără rege, dezbinată, văduvită de glorie, mai bine de jumătate risipită prin lume, vândută de chiar preoţii săi, cu inima mereu la stingerea împărăţiei sale pământene, apusă cu o mie de ani în urmă; nădăjduind de-una cu încăpăţânare să o poată răzbuna cumplit; nădăjduind că va mai avea odată parte de izbândă, de izbânda Dumnezeului său; nădăjduind în venirea unui Liberator ce-avea să domnească într-un nou Ierusalim mai tare şi mai frumos ca cel al lui Solomon, iar din Ierusalim să împărăţească asupra tuturor noroadelor, să se războiască cu toţi împăraţii, revărsând valuri de fericire asupra neamului său şi a tuturor muritorilor – străvechea Iudee, nemulţumită cu stăpânii ei, stoarsă de oamenii fiscului, scârbită de Scribii puşi pe câştiguri, ca şi de Fariseii cei prea habotnici, străvechea Iudee, împărţită, umilită, prădată şi totuşi, în ciuda tuturor ocărilor, statornic încrezătoare în ziua de mâine, asculta bucuroasă Glasul din Pustiu, dădea fuga pe malurile Iordanului.
Chipul lui Ioan era făcut să cucerească închipuirile. Copil al bătrâneţii şi al minunii, fu hărăzit de la naştere să fie Nazir, adică fără pată; nu-şi tăiase niciodată părul, nu băuse în viaţa lui nici vin, nici siceră, nu se apropiase de nici o femeie, nu cunoscuse decât dragostea de Dumnezeu.
De timpuriu părăsise casa bătrânilor şi se ascunsese în Pustiu. Acolo trăia de mulţi ani, stingher, fără casă, fără cort, fără slugi, fără nimic al său, decât ce era pe el. Înfăşurat într-o piele de cămilă; încins la mijloc cu un chimir, înalt, pârlit de soare, osos, cu păr pe piept, cu plete lungi pe spate, cu barba încâlcită de mai-mai să-i ascundă faţa, rotea pe sub sprâncenele-i împădurite doi ochi scăpărători şi sfredelitori, când de pe buzele-i ascunse ţâşneau măreţele-i cuvinte de afurisenie.
Acest sălbatic, fugind de lume, ca un yogi, dispreţuind plăcerile ca un stoic, se vedea în ochii celor botezaţi drept cea de pe urmă nădejde a unui neam în deznădejde.
Ioan, cu trupul ars de soarele Deşertului, cu sufletul ars de dorinţa Împărăţiei este proorocul Focului. Vede în Mesia care nu va zăbovi prea mult, pe stăpânul Flăcării. Noul rege va fi un ţăran nemilos: pomul care nu dă roadă bună fi-va tăiat şi pus pe Foc; vântura-va grâul pe arie şi va arde paiele şi pleava în Focul cel nestins. Va fi un botezător care va boteza cu Foc.
Gâlcevos, gata la ocară şi nerăbdător, Ioan nu-i mângâie pe cei ce se-apropie de el, chiar de s-ar putea făli că-i adusese până acolo. Iar când vin la botez Farisei şi Saduchei, oameni cu greutate, învăţaţi în ale Scripturii, cu mare trecere în faţa prostimii, ascultaţi în templu, îi batjocoreşte mai vârtos decât pe ceilalţi.
– „Vipere spurcate, cine v-a învăţat să fugiţi de urgia ce vă stă deasupra capului? Purtaţi-vă astfel, ca să fiţi în stare de-a vă pocăi; nici spuneţi în sinea voastră: Avram ne e tată; ci eu vă spun că Dumnezeu îi poate naşte copii lui Avram chiar şi din aceste pietre”.
Voi, cei ce vă înghesuiţi prin casele de piatră, cum se ascund viperele pe sub bolovani: voi, Farisei şi Saduchei, mai tari sunteţi ca piatra; împietrită vă e mintea în iota legii şi în orânduirea slujbei; împietrită vă e inima nedarnică; flămândului care vă ceru pâine pusu-i-aţi în mână o piatră; aţi dat cu piatra în cel ce nu păcătuieşte ca voi; voi Farisei şi Saduchei, sunteţi statui făloase de piatră, pe care doar focul le va nărui, că apa se prelinge pe voi şi repede se usucă. Dar acel Dumnezeu care din ţărână, cu mâna Lui, îl zămisli pe Adam, va putea face din prundişul apelor, din bolovănişul drumului, din stâncile prăpăstiei, alţi oameni, alte vieţuitoare, alţi fii ai Săi – va preface stânca în carne şi suflet, pe câtă vreme voi v-aţi schimbat trupul şi carnea în piatră. N-ajunge deci să vă scăldaţi în Iordan. Curăţirea e întremătoare, dar nu-i decât un început: purtaţi-vă altfel, cu totul altfel de cum v-aţi purtat până acuma; de nu, în scrum vă va schimba Cel ce va boteza cu Foc.
Oamenii prindeau atunci a-l întreba:
– Au cum va să ne purtăm şi ce avem a face?
Iar el le răspundea:
– Care dintre voi are două haine, să dea una celui ce n-are nici una; care dintre voi are merinde, facă tot aşa.
Se duseră să-i boteze şi câţiva oameni ai fiscului şi-i spuseră:
– Ce se cade să facem?
Iar lor se spuse:
– Nu cereţi mai mult decât aveţi să daţi seama.
Tot astfel îl întrebară soldaţii:
– Da noi ce-avem de făcut?
Şi le spuse:
– Nu luaţi bani cu silnicie, nu bârfiţi, ci mulţumiţi-vă cu simbria ce vă dau.
Ioan, aproape supraomensc atunci când vestea înfricoşata alegere între Buni şi Răi, numai cât se-ncearcă să-şi lămurească gândul, se dovedeşte om ca toţi oamenii şi cade, s-ar zice, în plină tradiţie farisee. Nu ştie să propovăduiască decât pomană; dăruirea prisosului de care te poţi lipsi. Oamenilor fiscului nu le cere decât să-şi facă datoria fără strâmbătate: să ia numai cât a fost cerut. Soldaţilor, oameni crunţi şi puşi pe hoţii, le cere să se poarte bine, mulţumiţi-vă cu leafa şi nu furaţi. Suntem în plin mozaism: Amos şi Isaia, cu mult înaintea lui, merseseră mai departe.
A venit vremea ca Învinuitorul de pe Marea Moartă să facă loc Mântuitorului de pe Marea Tiberiadei.
Jalnică soartă cea a Premergătorilor; care ştiu, dar nu vor vedea; care vor ajunge pe malurile Iordanului, dar nu se vor bucura de Pământul Făgăduinţei; care vor netezi calea celui ce vine în urma lor, dar le-o va lua înainte; care vor pregăti tronul şi nu vor sta pe el; robi ai unui stăpân pe care de cele mai multe ori nu-l văd la faţă. Poate că cruzimea lui Ioan este mai îndreptăţită prin această ştiinţă a sa de-a fi un biet vestitor şi nimic mai mult; ştiinţă care n-ajungea până la pizmă, dar abătea o umbră de-ntristare asupra umilinţei sale.
Veniră trimişi din Ierusalim să-l cerceteze cine era:
– Au eşti Ilie?
– Nu.
– Au eşti Proorocul?
– Nu.
– Cristos eşti?
– Nu. Sunt glas strigător în pustiu. După mine va să se arate un altul, cărui nu-s în stare să-i dezleg nojiţele încălţărilor, nici să-i ţin opincile.
În Nazaret, într-acestea, un Meşteşugar necunoscut îşi lega singur opincile spre a merge în pustiu, unde răsuna glasul ce în teri rânduri spusese „nu”.
Isus împlinise treizeci de ani. Vârsta cea bună şi hărăzită. Mai nevârstnic, omul nu-i decât o nădejde; îl stăpânesc simţămintele şi iubirile tuturor; nu-i cunoaşte bine pe oameni, nu poate deci să-i iubească cu acea iubire înduioşată şi miloasă, cu care trebuie iubiţi oamenii; iar dacă nu-i cunoaşte şi nu-i în stare să-i iubească, n-are căderea să vorbească cu greutate, nici putinţa de-a se face ascultat, nici harul să-i poată mântui.
Omul din umbra lui Obama,
Omul din umbra lui Obama
Dana Hadareanu,Sambata, 08 Noiembrie 2008
» Un tanar de 27 de ani a avut o contributie esentiala la succesul lui Barack Obama.» Jon Fauvre este autorul discursurilor electrizante si al sloganului "Yes we can" ("Da, putem"). Barack Obama este un bun orator si autorul a doua bestselleruri, dar chiar si el a avut nevoie de un scriitor de discursuri. Alegerea s-a oprit asupra lui Jon Fauvre, in varsta de numai 27 de ani si care nu este absolvent al vreunei univer-sitati din Ivy League (Harvard, Yale sau Columbia), ci al universitatii iezuitilor Holy Cross, scrie cotidianul italian "Il Giornale". Cei doi s-au intalnit pentru prima data in 2004, cand Fauvre era stagiar in echipa de campanie a lui John Kerry, candidat la prezidentialele din acel an impotriva lui George W. Bush. La Conventia Partidului Democrat care a avut loc la Boston, cand Kerry a fost nominalizat oficial can-didat al democratilor la Casa Alba, Obama se pregatea sa tina discursul ce l-a propulsat in atentia "greilor" partidului, discurs pe care il scrisese singur. Cu putin timp inainte de a urca pe podium, a fost abordat de un tanar: "Ma scuzati, cred ca ar trebui sa schimbati un cuvant in primul rand. Este o negatie, un refuz, si ar fi pacat sa faceti o figura urata din cauza aceasta". "Cine este baiatul asta?", a intrebat Obama, surprins. si a tinut minte.
Acum trei ani, Robert Gibbs, seful de comunicare al staff-ului lui Obama, i-a telefonat lui Fauvre anuntandu-l ca ar avea nevoie de un scriitor de discursuri si invitandu-l la o intalnire la Washington. Apreciind talentul de scriitor si orator al lui Obama, tanarul a intrebat de ce ar mai fi nevoie de el. "Daca ziua ar avea 48 de ore, nu am mai avea nevoie de tine, dar nu avem decat 24 de ore. Vii sau nu?", i-a replicat Gibbs. Fauvre nu a mai stat pe ganduri si, de atunci, a intrat in echipa, fiind "omul din umbra" carismaticului candidat democrat. El a avut ideea sloganului de campanie "Yes we can" ("Da, putem") si a scris inclusiv discursul victoriei, in camera 332 a hotelului Hyatt din Chicago. Dupa ce a citit rapid declaratia de "capitulare" a lui McCain, a scris prima varianta a discursului, i-a trimis-o lui Obama, care a citit-o, a facut unele corecturi, apoi l-a chemat pe Fauvre si au pus la punct varianta finala. Lucrand impreuna de cativa ani, cei doi au ajuns sa comunice cu foarte multa usurinta. Fauvre a devenit, pentru candidatul democrat (actualul presedinte ales), "Fav" – nume adoptat de intreaga echipa. In 2005, in urma unui pariu pierdut, legat de un meci de baseball disputat de White Sox din Chi-cago (echipa preferata a lui Obama) si Red Sox din Boston (al carui suporter este Fau-vre), Obama i-a facut chiar curat in birou. A doua zi dupa ce favoritii sai au fost invinsi, senatorul de Illinois a intrat cu o matura in micul birou al lui Jon, plin de hartii si cutii de "Diet Coke" si a intrebat, constiincios, unde sa mature.In cele 21 de luni de campanie electorala, in care ora de culcare era aproape invariabil doua noaptea, iar trezirea – la ora 5 dimineata, si in care a strabatut America dintr-o parte in alta, Jon Fauvre s-a obisnuit sa scrie oriunde: in avion, in sali de asteptare, in vestiarele salilor de gimnastica unde au avut loc unele mitinguri electorale. Mereu cu un blackberry in mana, de cele mai multe ori contra cronometru, un rand de discurs in trei minute, nu mai mult. Acum, la doar 27 de ani, Jon Fauvre va fi seful scriitorilor de discursuri de la Casa Alba.
Dana Hadareanu,Sambata, 08 Noiembrie 2008
» Un tanar de 27 de ani a avut o contributie esentiala la succesul lui Barack Obama.» Jon Fauvre este autorul discursurilor electrizante si al sloganului "Yes we can" ("Da, putem"). Barack Obama este un bun orator si autorul a doua bestselleruri, dar chiar si el a avut nevoie de un scriitor de discursuri. Alegerea s-a oprit asupra lui Jon Fauvre, in varsta de numai 27 de ani si care nu este absolvent al vreunei univer-sitati din Ivy League (Harvard, Yale sau Columbia), ci al universitatii iezuitilor Holy Cross, scrie cotidianul italian "Il Giornale". Cei doi s-au intalnit pentru prima data in 2004, cand Fauvre era stagiar in echipa de campanie a lui John Kerry, candidat la prezidentialele din acel an impotriva lui George W. Bush. La Conventia Partidului Democrat care a avut loc la Boston, cand Kerry a fost nominalizat oficial can-didat al democratilor la Casa Alba, Obama se pregatea sa tina discursul ce l-a propulsat in atentia "greilor" partidului, discurs pe care il scrisese singur. Cu putin timp inainte de a urca pe podium, a fost abordat de un tanar: "Ma scuzati, cred ca ar trebui sa schimbati un cuvant in primul rand. Este o negatie, un refuz, si ar fi pacat sa faceti o figura urata din cauza aceasta". "Cine este baiatul asta?", a intrebat Obama, surprins. si a tinut minte.
Acum trei ani, Robert Gibbs, seful de comunicare al staff-ului lui Obama, i-a telefonat lui Fauvre anuntandu-l ca ar avea nevoie de un scriitor de discursuri si invitandu-l la o intalnire la Washington. Apreciind talentul de scriitor si orator al lui Obama, tanarul a intrebat de ce ar mai fi nevoie de el. "Daca ziua ar avea 48 de ore, nu am mai avea nevoie de tine, dar nu avem decat 24 de ore. Vii sau nu?", i-a replicat Gibbs. Fauvre nu a mai stat pe ganduri si, de atunci, a intrat in echipa, fiind "omul din umbra" carismaticului candidat democrat. El a avut ideea sloganului de campanie "Yes we can" ("Da, putem") si a scris inclusiv discursul victoriei, in camera 332 a hotelului Hyatt din Chicago. Dupa ce a citit rapid declaratia de "capitulare" a lui McCain, a scris prima varianta a discursului, i-a trimis-o lui Obama, care a citit-o, a facut unele corecturi, apoi l-a chemat pe Fauvre si au pus la punct varianta finala. Lucrand impreuna de cativa ani, cei doi au ajuns sa comunice cu foarte multa usurinta. Fauvre a devenit, pentru candidatul democrat (actualul presedinte ales), "Fav" – nume adoptat de intreaga echipa. In 2005, in urma unui pariu pierdut, legat de un meci de baseball disputat de White Sox din Chi-cago (echipa preferata a lui Obama) si Red Sox din Boston (al carui suporter este Fau-vre), Obama i-a facut chiar curat in birou. A doua zi dupa ce favoritii sai au fost invinsi, senatorul de Illinois a intrat cu o matura in micul birou al lui Jon, plin de hartii si cutii de "Diet Coke" si a intrebat, constiincios, unde sa mature.In cele 21 de luni de campanie electorala, in care ora de culcare era aproape invariabil doua noaptea, iar trezirea – la ora 5 dimineata, si in care a strabatut America dintr-o parte in alta, Jon Fauvre s-a obisnuit sa scrie oriunde: in avion, in sali de asteptare, in vestiarele salilor de gimnastica unde au avut loc unele mitinguri electorale. Mereu cu un blackberry in mana, de cele mai multe ori contra cronometru, un rand de discurs in trei minute, nu mai mult. Acum, la doar 27 de ani, Jon Fauvre va fi seful scriitorilor de discursuri de la Casa Alba.
Clarence Jordan
Clarence Jordan was a man of unusual abilities and commitment. He had two Ph.D.s, one in agriculture and one in Greek and Hebrew. So gifted was he, he could have chosen to do anything he wanted. He chose to serve the poor. In the 1940s, he founded a farm in Americus, Georgia, and called it Koinonia Farm. It was a community for poor whites and poor blacks. As you might guess, such an idea did not go over well in the Deep South of the '40s. Ironically, much of the resistance came from good church people who followed the laws of segregation as much as the other folk in town. The town people tried everything to stop Clarence. They tried boycotting him, and slashing workers' tires when they came to town. Over and over, for fourteen years, they tried to stop him.
Finally, in 1954, the Ku Klux Klan had enough of Clarence Jordan, so they decided to get rid of him once and for all. They came one night with guns and torches and set fire to every building on Koinonia Farm but Clarence's home, which they riddled with bullets. And they chased off all the families except one black family which refused to leave. Clarence recognized the voices of many of the Klansmen, and, as you might guess, some of them were church people. Another was the local newspaper's reporter. The next day, the reporter came out to see what remained of the farm. The rubble still smoldered and the land was scorched, but he found Clarence in the field, hoeing and planting.
"I heard the awful news," he called to Clarence, "and I came out to do a story on the tragedy of your farm closing." Clarence just kept on hoeing and planting. The reporter kept prodding, kept poking, trying to get a rise from this quietly determined man who seemed to be planting instead of packing his bags. So, finally, the reporter said in a haughty voice, "Well, Dr. Jordan, you got two of them Ph.D.s and you've but fourteen years into this farm, and there's nothing left of it at all. Just how successful do you think you've been?"
Clarence stopped hoeing, turned toward the reporter with his penetrating blue eyes, and said quietly but firmly, "About as successful as the cross. Sir, I don't think you understand us. What we are about is not success but faithfulness. We're staying. Good day." Beginning that day, Clarence and his companions rebuilt Koinonia and the farm is going strong today.
Tim Hansel, Holy Sweat, Word Books Publisher, 1987, pp. 188-189.
Finally, in 1954, the Ku Klux Klan had enough of Clarence Jordan, so they decided to get rid of him once and for all. They came one night with guns and torches and set fire to every building on Koinonia Farm but Clarence's home, which they riddled with bullets. And they chased off all the families except one black family which refused to leave. Clarence recognized the voices of many of the Klansmen, and, as you might guess, some of them were church people. Another was the local newspaper's reporter. The next day, the reporter came out to see what remained of the farm. The rubble still smoldered and the land was scorched, but he found Clarence in the field, hoeing and planting.
"I heard the awful news," he called to Clarence, "and I came out to do a story on the tragedy of your farm closing." Clarence just kept on hoeing and planting. The reporter kept prodding, kept poking, trying to get a rise from this quietly determined man who seemed to be planting instead of packing his bags. So, finally, the reporter said in a haughty voice, "Well, Dr. Jordan, you got two of them Ph.D.s and you've but fourteen years into this farm, and there's nothing left of it at all. Just how successful do you think you've been?"
Clarence stopped hoeing, turned toward the reporter with his penetrating blue eyes, and said quietly but firmly, "About as successful as the cross. Sir, I don't think you understand us. What we are about is not success but faithfulness. We're staying. Good day." Beginning that day, Clarence and his companions rebuilt Koinonia and the farm is going strong today.
Tim Hansel, Holy Sweat, Word Books Publisher, 1987, pp. 188-189.
consiliere, un exercitiu de imaginatie...sau nu, cine stie?
Voi prezenta sub formă de dialog convorbirea înregistrată în cadrul unei consilieri de tip creştin, realizată între un cuplu aflat la vârsta a doua reclamând impasul căsniciei lor odată cu epuizarea dragostei dintre ei, şi Consilierul ce le oferă îndrumarea necesară. Specific că acest articol se doreşte a aduce lămuriri celui precedent, O nouă definitie a …dragostei în care dragostea este definită drept o alegere şi apoi un sentiment.
- Noi credem că n-a mai rămas nimic în căsnicia noastră. Nu mai este dragoste, nu mai sunt sentimente, nu mai e nimic.
- Îmi pare rău pentru asta. Cred că va trebui să vedeţi care este problema între voi. Să vă mărturisiţi păcatele Lui Dumnezeu şi să învăţaţi să vă iubiţi unul pe altul.
- Dar v-am spus că nu mai simţim nimic unul pentru altul.
- Înţeleg, dar acest lucru este irelevant. Dumnezeu spune că trebuie să vă iubiţi unul pe altul. Dacă învăţaţi să acceptaţi acest lucru, simţirile de dragoste vor veni. Dragostea nu înseamnă să simţi ceva mai întâi. Ea începe cu trăirea în ascultare. Dragostea nu începe prin simţăminte ci ea începe prin ascultare.
- Ce, vreţi să spuneţi că noi trebuie să ne iubim unul pe altul în ciuda simţămintelor noastre?
- Da. Exact!
- Dar n-ar fi asta ipocrizie?
- Nu, aceasta ar fi ascultare de Dumnezeu care a poruncit: Bărbaţilor iubiţi-vă nevestele aşa cum a iubit şi Hristos Biserica şi s-a dat pe Sine pentru ea. Dragul meu (către soţ), Dumnezeu spune că tu ai responsabilitatea de a iubi pe soţia ta. Dragostea începe cu soţul a cărui dragoste trebuie să reflecte dragostea Lui Hristos.
- Ooo, eu n-aş putea s-o iubesc în felul ăsta!
- Atunci începe la un nivel mai jos decât acesta. Hristos a poruncit să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. După cum spune apostolul Pavel, ea, soţia, este semenul tău cel mai apropiat. Deci trebuie să-l iubeşti.
- Nu cred c-aş putea să fac nici acest lucru.
- În acest caz, vom începe la un nivel şi mai de jos: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri. Vezi, nu ai scăpare. Dumnezeu porunceşte să vă iubiţi în orice circumstanţe chiar dacă asta presupune să vă iubiţi întâi la nivelul de duşmani.
- Dar cum pot eu să iubesc un duşman?
- Aşa cum am spus, dragostea nu înseamnă să simţi ceva mai întâi. Hollywood-ul şi televizorul ne-au învăţat această falsă doctrină. Dragostea nu înseamnă că trebuie să simţi ceva mai întâi. Creştinul trebuie să respingă acest fel de iubire. Dragostea nu înseamnă a primi, ci a da. (Trebuie să dai întâi celuilalt, să-i împlineşti nevoile, înainte de a simţi ceva). “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe Fiul Său pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică”. Nu uita toate declaraţiile de dragoste ale Lui din Scriptură. (Poate că nu simţim nimic când le citim, dar, atunci când dăm din timpul nostru, din banii noştri etc., începem să simţim ceva ce n-am mai simţit înainte). Dar pentru ca această simţire să fie durabilă, ea trebuie să fie fructul şi nu rădăcina dragostei. Când ajungi să investeşti suficient de mult din tine în altcineva, vei ajunge să simţi tot ce vrei pentru acea persoană. Scriptura spune:”acolo unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră”.
- Poate, dar mie tot mi se pare că ar fi un act ipocrit.
- Nu. Niciodată nu eşti ipocrit când asculţi de Dumnezeu. Dacă crezi că eşti ipocrit înseamnă că ai căzut în capcana diavolului. În fiecare dimineaţă, în ciuda simţurilor mele îmi trag plapuma de pe mine şi mă scol. Mă face aceasta un ipocrit?
- Cred că nu.
- Atunci ce mă poate face ipocrit?
- Presupun că aţi fi ipocrit dacă v-aţi lăuda căt de mult vă place să vă sculaţi dimineaţa.
- Dacă spun mi-e greu să iubesc, dar o fac pentru că trebuie, nu sunt ipocrit. Însă dacă spun mi-e uşor să iubesc în timp ce mi-e greu, atunci aş fi ipocrit. Dacă faci ce spune Scriptura şi dai un pahar cu apă duşmanului tău deşi simţi că nu vrei s-o faci, te face asta ipocrit? Atunci ce te face ipocrit? Dacă aş spune că am simţit că vreau s-o fac. Ascultarea poate rezolva problemele noastre emoţionale, emoţii ce au fost pervertite. Ascultarea e drumul către normalitate.
Vezi că nu e deloc ipocrizie să te străduieşti să iubeşti. Această idee este minciuna lui Satana care-ţi cere să justifici a nu da ceva aproapelui tău, folosind ca scuză că ascultarea de Dumnezeu neînsoţită de simţire este ipocrizie.
- Noi credem că n-a mai rămas nimic în căsnicia noastră. Nu mai este dragoste, nu mai sunt sentimente, nu mai e nimic.
- Îmi pare rău pentru asta. Cred că va trebui să vedeţi care este problema între voi. Să vă mărturisiţi păcatele Lui Dumnezeu şi să învăţaţi să vă iubiţi unul pe altul.
- Dar v-am spus că nu mai simţim nimic unul pentru altul.
- Înţeleg, dar acest lucru este irelevant. Dumnezeu spune că trebuie să vă iubiţi unul pe altul. Dacă învăţaţi să acceptaţi acest lucru, simţirile de dragoste vor veni. Dragostea nu înseamnă să simţi ceva mai întâi. Ea începe cu trăirea în ascultare. Dragostea nu începe prin simţăminte ci ea începe prin ascultare.
- Ce, vreţi să spuneţi că noi trebuie să ne iubim unul pe altul în ciuda simţămintelor noastre?
- Da. Exact!
- Dar n-ar fi asta ipocrizie?
- Nu, aceasta ar fi ascultare de Dumnezeu care a poruncit: Bărbaţilor iubiţi-vă nevestele aşa cum a iubit şi Hristos Biserica şi s-a dat pe Sine pentru ea. Dragul meu (către soţ), Dumnezeu spune că tu ai responsabilitatea de a iubi pe soţia ta. Dragostea începe cu soţul a cărui dragoste trebuie să reflecte dragostea Lui Hristos.
- Ooo, eu n-aş putea s-o iubesc în felul ăsta!
- Atunci începe la un nivel mai jos decât acesta. Hristos a poruncit să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. După cum spune apostolul Pavel, ea, soţia, este semenul tău cel mai apropiat. Deci trebuie să-l iubeşti.
- Nu cred c-aş putea să fac nici acest lucru.
- În acest caz, vom începe la un nivel şi mai de jos: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri. Vezi, nu ai scăpare. Dumnezeu porunceşte să vă iubiţi în orice circumstanţe chiar dacă asta presupune să vă iubiţi întâi la nivelul de duşmani.
- Dar cum pot eu să iubesc un duşman?
- Aşa cum am spus, dragostea nu înseamnă să simţi ceva mai întâi. Hollywood-ul şi televizorul ne-au învăţat această falsă doctrină. Dragostea nu înseamnă că trebuie să simţi ceva mai întâi. Creştinul trebuie să respingă acest fel de iubire. Dragostea nu înseamnă a primi, ci a da. (Trebuie să dai întâi celuilalt, să-i împlineşti nevoile, înainte de a simţi ceva). “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe Fiul Său pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică”. Nu uita toate declaraţiile de dragoste ale Lui din Scriptură. (Poate că nu simţim nimic când le citim, dar, atunci când dăm din timpul nostru, din banii noştri etc., începem să simţim ceva ce n-am mai simţit înainte). Dar pentru ca această simţire să fie durabilă, ea trebuie să fie fructul şi nu rădăcina dragostei. Când ajungi să investeşti suficient de mult din tine în altcineva, vei ajunge să simţi tot ce vrei pentru acea persoană. Scriptura spune:”acolo unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră”.
- Poate, dar mie tot mi se pare că ar fi un act ipocrit.
- Nu. Niciodată nu eşti ipocrit când asculţi de Dumnezeu. Dacă crezi că eşti ipocrit înseamnă că ai căzut în capcana diavolului. În fiecare dimineaţă, în ciuda simţurilor mele îmi trag plapuma de pe mine şi mă scol. Mă face aceasta un ipocrit?
- Cred că nu.
- Atunci ce mă poate face ipocrit?
- Presupun că aţi fi ipocrit dacă v-aţi lăuda căt de mult vă place să vă sculaţi dimineaţa.
- Dacă spun mi-e greu să iubesc, dar o fac pentru că trebuie, nu sunt ipocrit. Însă dacă spun mi-e uşor să iubesc în timp ce mi-e greu, atunci aş fi ipocrit. Dacă faci ce spune Scriptura şi dai un pahar cu apă duşmanului tău deşi simţi că nu vrei s-o faci, te face asta ipocrit? Atunci ce te face ipocrit? Dacă aş spune că am simţit că vreau s-o fac. Ascultarea poate rezolva problemele noastre emoţionale, emoţii ce au fost pervertite. Ascultarea e drumul către normalitate.
Vezi că nu e deloc ipocrizie să te străduieşti să iubeşti. Această idee este minciuna lui Satana care-ţi cere să justifici a nu da ceva aproapelui tău, folosind ca scuză că ascultarea de Dumnezeu neînsoţită de simţire este ipocrizie.
dilema etica.
Hans lucrează în cadrul unui institut farmaceutic, este tatăl a doi copii şi soţul unei femei care din nefericire suferă de o boală rară mortală. Hans, el însuşi parte a echipei de cercetare care caută un tratament pentru o astfel de afecţiune se află într-o situaţie disperată deoarece datorită intereselor financiare ale companiei şi a legislaţiei greoaie nu poate intra în posesia medicamentului în timp util. Programul de cercetare este strict secret, iar din raţiuni de securitate, fiecare membru implicat nu cunoaşte decât o parte a întregului. Aceasta se întâmplă tocmai pentru a preîntâmpina scurgerea de informaţii iar pe de altă parte pentru a evita reproducerea medicamentului prin copiere de o altă firmă rivală. În mod practic, proiectul este conceput în aşa fel încât sustragerea substanţei mostră să nu fie de nici un folos unui cercetător individual fără un cumul de informaţii din partea tuturor membrilor din echipa de cercetare. Pe de altă parte, folosirea pe post de medicament a substanţei complexe realizate prin sinteză, ar face ca ani de experimente şi cercetare să fie şterşi, ducând practic cercetarea la punctul iniţial.Cu toate acestea, pe fundalul unei situaţii de criză, soţul decide să intre prin efracţie în laborator şi să facă rost de substanţa din laborator şi să o administreze soţiei pe post de medicament. Cum carcterizaţi decizia lui? Aveţi dreptul să alegeţi o singură varianţă.1. Soţul nu trebuie să spargă laboratorul deoarece se va afla că el este cel care a făcut-o, ajungând în final la puşcărie.2. Soţul poate fura medicamentul deoarece va fi fericit salvând viaţa soţiei. Bucuria aceasta trece dincolo de necazul de a face puşcărie.3. A salva viaţa cuiva e un lucru de dorit. Cu toate acestea soţul nu trebuie să fure deoarece furtul este un lucru imoral. El trebuie să încerce să facă tot ce poate pentru a-şi salva soţia dar fără a încălca legea.4. Soţul ar putea fura medicamentul prescris dar în acelaşi timp să îşi asume după aceea fapta predându-se autorităţilor. El trebuie să fie conştient că faptele lui au consecinţe.5. Soţul ar trebui să intenteze proces firmei deoarece dreptul la viaţă este unul fundamental. Cu toate acestea el nu trebuie să fure deoarece şi firma are deptul la păstrarea secretelor. Pentru soluţionarea problemei cel mai bine este să ajungă la tribunal. Aici se va stabili cum este drept să se procedeze.6. Soţul poate fura deoarece salvarea unei vieţi este mai de preţ decât orice.7. Hans nu trebuie să fure deoarece prin fapta lui, procesul de cercetare este anulat, fiind necesari alţi ani pentru recrearea medicamentului. Lucrul acesta îl face responsabil pentru întârzierea apariţiei pe piaţă a tratamentului şi deci pentru moartea a mii de persoane.
Alegeţi unul din cele 7 răspunsuri posibile.Simţiţi-vă liberi să faceţi şi comentarii dacă doriţi.
Alegeţi unul din cele 7 răspunsuri posibile.Simţiţi-vă liberi să faceţi şi comentarii dacă doriţi.
lotul lui Avraam si lotul lui Lot, partea a doua.
Nu ştiu ce a gindit Lot după ce Avraam i-a dat ocazia sa aleagă cel mai bun lot de pamînt, apoi şi-a riscat viaţa ca să-l elibereze pe el si cetăţenii Sodomei dupa cea au fost luaţi prizonieri, şi în final nu a acceptat nici măcar să primească o recompesă din pradă. Probabil s-a felicitat ca el este deştept şi ştie să-şi urmărească interesele şi a mulţumit lui Dumnezeu că există în lume şi oameni fraieri ca Avraam cărora le pasă mai mult de alţii decît de ei înşişi. Dupa el, Avrram ştia să piardă iar el să cîştige.
Nu ştim cît timp Lot a trăit fericit după aceea dar in capitolul 18 din Geneza aflăm ca Avraam este vizitat de doi straini care-i dezvalue ca sunt într-o misiune de a afla dacă zvonurile cu privire la răutatea Sodomei sunt întemeiate pentru a o distruge: “Strigătul împotriva Sodomei şi Gomorei s-a mărit, şi păcatul lor într-adevăr este nespus de greu. De aceea Mă voi pogorî acum să văd dacă în adevăr au lucrat în totul după zvonul venit până la Mine; şi dacă nu va fi aşa, voi şti” (Geneza 18:20-21). Probabil şi datorită faptului că Avraam ştia că nepotul său Lot locuia acolo, el incepe să pledeze pentru cetate ca să fie scutita de distrugere dacă suficienţi locuitori nevinovaţi se vor găsi în ea. Incepînd cu 50, el reuşeşte să facă pe cei doi mesageri divini sa promită că cetatea nu va fi distrusă dacă numai 10 persoane nevinovate se vor găsi în ea. Cînd cei doi străini au sosit în piaţa cetăţii spre seara, Lot s-a oferit să-i găzduiască, dar dupa ce s-a dat zvon în cetate că doi străini au venit şi sunt găzduiţi de un alt străin care fusese tolerat in cetate, toti locuitorii cetăţii au venit la Lot să-i ceară să scoată pe cei doi străini afară, arătînd clar prin înjurături cu limbaj homosexual că intenţia lor era ca să-i omoare. În acest moment Lot face un gest disperat: oferă cele două fiice ale sale necăsătorite ca să fie violate de gloată cu rugămintea ca oaspeţii să-i să fie lăsaţi în pace, ofertă pe care atacatorii nu numai că o resping, dar care se pare că mai mult i-a iritat deoarece se întorc şi împotriva lui Lot cu intenţia declarată de a-l ucide pentru ca este străin, ceea ce arată ca acesta era motivul pentru care erau aşa de porniti şi împotriva călătorilor. Desigur, trebuie să se fi practicat tot felul de rele si păcate in Sodoma, dar această relatare este folosită de Biblie pentru a arăta ca testul final al răutăţii îl constituie xenofobia: ura faţă de străini doar pentru că sunt străini, chiar dacă nu ştii nimic despre ei sau ai vreo dovadă că au făcut ceva rău. Cei doi călători erau priviţi ca cei mai periculoşi infractori doar pentru că îndrăzniseră să se aventureze în mijlocul cetăţii.
Biblia foloseşte aceast exemplu de xenofobie pentru a ilustra modul de gîndire al celor din Sodoma şi al răului. Întocmai cum Lot văzuse în Avraam un competitor pentru ceea ce el considera valorile lui: pămînt, păşuni, surse de apă, ect., tot astfel priveau şi cei din Sodoma pe toţi ceilalţi. Dacă Lot era un credincios devotat în “valorile” lotism-ului, tot aşa erau şi cei din Sodoma. În ciuda faptului că el venise din altă parte, el a ajuns printre unii care gîndeau ca si el. În timp ce pe sine se considera deştept şi pe Avraam îl considera un fraier, în Sodoma toţi erau deştepţi si nimeni nu era fraier. Aici fiecare privea pe ceilalţi ca şi cum pămîntul şi casele lor ar fi trebuit să fie ale lui insuşi. Ori de cite ori alţii se bucurau de deva, el avea simţămîntul că acel ceva ar fi trebuit să fie al lui şi că i s-a furat. În Sodoma nici unul nu ar fi zis ca Avraam: “Dacă doreşti pămîntul meu şi casa mea, poţi să le iei şi eu am să mă duc în altă parte.” Fiecare vedea pe ceilalţi ca o ameninţare la ceea ce avea şi încerca să apere ceea ce avea de toţi ceilalţi. Acest mod de a gîndi ce se bazează pe lăcomie si intolerantă este cel mai evident impotriva străinilor. Lot poate a crezut că pămîntul pe care-l avea şi casa pe care-o avea erau ale lui, dar nu acesta era modul în care cei din Sodoma vedeau lucrurile. Ei vedeau in Lot o ameninţare la pămîntul lor, la proprietăţile lor, la serviciile lor, la resursele lor, la limba lor, la cultura lor, la standardul lor de viaţă, şi în ultimă instanţă la libertatea şi la securitatea lor. Acestea erau “valorile” lor şi erau foarte mîndri de “civilizaţia” lor care era clădită pe aceste valori. Ei priveau cu dispreţ pe cei ca Avraam care mergeau din loc în loc trăind într-un cort în cîmp deschis deoarece nu descoperiseră valoarea pămîntului, a comfortului unei case, şi nu le păsa de securitate personală şi a bunurilor lui pe care zidurile unei cetăţi o oferea. Cînd încă doi străini au apărut în cetate iar Lot s-a oferit să-i găzduiască, cei ce supravecheau străinii în cetate au dat alarma ca străinii complotează să distrugă cetatea şi felul lor de viaţă şi toţi au fost chemaţi să pună mîna pe arme pentur a apăra “valorile” si “libertatea” lor.
Si astfel ajungem la paradoxul civilizatiilor şi al “valorilor” civilizaţiilor: acestea nu pot fi împărtăşite cu alţii. Pămîntul este o valoare în măsura în care este “valoarea ta” ceea ce înseamnă că dacă altul are parte de el, tu eşti lipsit această valoare. Dacă tu ai un servicu, ca alţii să aibă serviciu înseamnă ca tu să ţi-l pierzi pe al tău. Dacă ai casă, pentru ca alţii să aibă casă înseamnă ca tu să ţi-o pierzi pe a ta. Dacă alţii au pămînt, asta înseamnă că acel pămînt ar fi trebuit să fie al tău şi ca atare l-au luat de la tine. Dacă alţii au case, acele case ar fi trebuit să fie ale tale şi ca atare au luat ceea ce de drept ţi se cuvenea ţie. Modul acesta de gîndire este cel mai evident cînd este vorba de străini. Orice are un străin este dovada că l-a furat de la cetăţeni şi constituie corp delict ce dovedeşte ca este un hoţ si un infractor. Chiar prezenţa unor străini în piaţa publică era o infracţiune deoarece străinii încălcau o proprietate privată chiar dacă acea proprietate era o piaţă publică. Ca Lot, un străin, să se ofere să găzduiască nişte străini în propria lui casă fără permisiunea lor ca şi cum el ar fi fost proprietarul acelei case constituia o insultă. Ca Lot să-şi ia asemenea “libertăţi” constituia un atac la propria lor libertate deoarece in civilizaţii nici măcar libertatea nu poate fi împărtăşită cu alţii. Dacă tu ţi-o exerciţi pe a ta, asta înseamnă că mă privezi de a mea. Lui Lot i-a plăcut că Avraam nu credea în “valorile” pe care Lot le preţuia atît de mult, numai ca să descopere că cei din Sodoma nu numai că preţuiau exact acelai “valori” la fel de mult, dar erau gata să le “apere” si să lupte pentru ele. Ceea ce Avraam trebuie să fi înţeles este că “valorile civilizaţiilor” sunt de fapt “valorile” răului.
Aurel Ionica - Majesty.ro
Nu ştim cît timp Lot a trăit fericit după aceea dar in capitolul 18 din Geneza aflăm ca Avraam este vizitat de doi straini care-i dezvalue ca sunt într-o misiune de a afla dacă zvonurile cu privire la răutatea Sodomei sunt întemeiate pentru a o distruge: “Strigătul împotriva Sodomei şi Gomorei s-a mărit, şi păcatul lor într-adevăr este nespus de greu. De aceea Mă voi pogorî acum să văd dacă în adevăr au lucrat în totul după zvonul venit până la Mine; şi dacă nu va fi aşa, voi şti” (Geneza 18:20-21). Probabil şi datorită faptului că Avraam ştia că nepotul său Lot locuia acolo, el incepe să pledeze pentru cetate ca să fie scutita de distrugere dacă suficienţi locuitori nevinovaţi se vor găsi în ea. Incepînd cu 50, el reuşeşte să facă pe cei doi mesageri divini sa promită că cetatea nu va fi distrusă dacă numai 10 persoane nevinovate se vor găsi în ea. Cînd cei doi străini au sosit în piaţa cetăţii spre seara, Lot s-a oferit să-i găzduiască, dar dupa ce s-a dat zvon în cetate că doi străini au venit şi sunt găzduiţi de un alt străin care fusese tolerat in cetate, toti locuitorii cetăţii au venit la Lot să-i ceară să scoată pe cei doi străini afară, arătînd clar prin înjurături cu limbaj homosexual că intenţia lor era ca să-i omoare. În acest moment Lot face un gest disperat: oferă cele două fiice ale sale necăsătorite ca să fie violate de gloată cu rugămintea ca oaspeţii să-i să fie lăsaţi în pace, ofertă pe care atacatorii nu numai că o resping, dar care se pare că mai mult i-a iritat deoarece se întorc şi împotriva lui Lot cu intenţia declarată de a-l ucide pentru ca este străin, ceea ce arată ca acesta era motivul pentru care erau aşa de porniti şi împotriva călătorilor. Desigur, trebuie să se fi practicat tot felul de rele si păcate in Sodoma, dar această relatare este folosită de Biblie pentru a arăta ca testul final al răutăţii îl constituie xenofobia: ura faţă de străini doar pentru că sunt străini, chiar dacă nu ştii nimic despre ei sau ai vreo dovadă că au făcut ceva rău. Cei doi călători erau priviţi ca cei mai periculoşi infractori doar pentru că îndrăzniseră să se aventureze în mijlocul cetăţii.
Biblia foloseşte aceast exemplu de xenofobie pentru a ilustra modul de gîndire al celor din Sodoma şi al răului. Întocmai cum Lot văzuse în Avraam un competitor pentru ceea ce el considera valorile lui: pămînt, păşuni, surse de apă, ect., tot astfel priveau şi cei din Sodoma pe toţi ceilalţi. Dacă Lot era un credincios devotat în “valorile” lotism-ului, tot aşa erau şi cei din Sodoma. În ciuda faptului că el venise din altă parte, el a ajuns printre unii care gîndeau ca si el. În timp ce pe sine se considera deştept şi pe Avraam îl considera un fraier, în Sodoma toţi erau deştepţi si nimeni nu era fraier. Aici fiecare privea pe ceilalţi ca şi cum pămîntul şi casele lor ar fi trebuit să fie ale lui insuşi. Ori de cite ori alţii se bucurau de deva, el avea simţămîntul că acel ceva ar fi trebuit să fie al lui şi că i s-a furat. În Sodoma nici unul nu ar fi zis ca Avraam: “Dacă doreşti pămîntul meu şi casa mea, poţi să le iei şi eu am să mă duc în altă parte.” Fiecare vedea pe ceilalţi ca o ameninţare la ceea ce avea şi încerca să apere ceea ce avea de toţi ceilalţi. Acest mod de a gîndi ce se bazează pe lăcomie si intolerantă este cel mai evident impotriva străinilor. Lot poate a crezut că pămîntul pe care-l avea şi casa pe care-o avea erau ale lui, dar nu acesta era modul în care cei din Sodoma vedeau lucrurile. Ei vedeau in Lot o ameninţare la pămîntul lor, la proprietăţile lor, la serviciile lor, la resursele lor, la limba lor, la cultura lor, la standardul lor de viaţă, şi în ultimă instanţă la libertatea şi la securitatea lor. Acestea erau “valorile” lor şi erau foarte mîndri de “civilizaţia” lor care era clădită pe aceste valori. Ei priveau cu dispreţ pe cei ca Avraam care mergeau din loc în loc trăind într-un cort în cîmp deschis deoarece nu descoperiseră valoarea pămîntului, a comfortului unei case, şi nu le păsa de securitate personală şi a bunurilor lui pe care zidurile unei cetăţi o oferea. Cînd încă doi străini au apărut în cetate iar Lot s-a oferit să-i găzduiască, cei ce supravecheau străinii în cetate au dat alarma ca străinii complotează să distrugă cetatea şi felul lor de viaţă şi toţi au fost chemaţi să pună mîna pe arme pentur a apăra “valorile” si “libertatea” lor.
Si astfel ajungem la paradoxul civilizatiilor şi al “valorilor” civilizaţiilor: acestea nu pot fi împărtăşite cu alţii. Pămîntul este o valoare în măsura în care este “valoarea ta” ceea ce înseamnă că dacă altul are parte de el, tu eşti lipsit această valoare. Dacă tu ai un servicu, ca alţii să aibă serviciu înseamnă ca tu să ţi-l pierzi pe al tău. Dacă ai casă, pentru ca alţii să aibă casă înseamnă ca tu să ţi-o pierzi pe a ta. Dacă alţii au pămînt, asta înseamnă că acel pămînt ar fi trebuit să fie al tău şi ca atare l-au luat de la tine. Dacă alţii au case, acele case ar fi trebuit să fie ale tale şi ca atare au luat ceea ce de drept ţi se cuvenea ţie. Modul acesta de gîndire este cel mai evident cînd este vorba de străini. Orice are un străin este dovada că l-a furat de la cetăţeni şi constituie corp delict ce dovedeşte ca este un hoţ si un infractor. Chiar prezenţa unor străini în piaţa publică era o infracţiune deoarece străinii încălcau o proprietate privată chiar dacă acea proprietate era o piaţă publică. Ca Lot, un străin, să se ofere să găzduiască nişte străini în propria lui casă fără permisiunea lor ca şi cum el ar fi fost proprietarul acelei case constituia o insultă. Ca Lot să-şi ia asemenea “libertăţi” constituia un atac la propria lor libertate deoarece in civilizaţii nici măcar libertatea nu poate fi împărtăşită cu alţii. Dacă tu ţi-o exerciţi pe a ta, asta înseamnă că mă privezi de a mea. Lui Lot i-a plăcut că Avraam nu credea în “valorile” pe care Lot le preţuia atît de mult, numai ca să descopere că cei din Sodoma nu numai că preţuiau exact acelai “valori” la fel de mult, dar erau gata să le “apere” si să lupte pentru ele. Ceea ce Avraam trebuie să fi înţeles este că “valorile civilizaţiilor” sunt de fapt “valorile” răului.
Aurel Ionica - Majesty.ro
Lotul lui Avraam si lotul lui....Lot.partea intai.
Nu pretind ca ştiu de ce oamenii se nasc într-un anumit loc şi nu în altul sau dacă Dumnezeu are de a face cu astfel de decizii, dar se pare ca Avraam nu s-a născut unde trebuia deoarece Dumnezeu i-a cerut sa părăseasca cetatea îmbelşugată Ur în care crescuse deoarece îi stabilise un alt loc de reşedinţă în altă parte. Întrucit el nu a dorit sa trăiască acolo unde nu era locul lui, Avraam s-a hotărît să mergă să-şi ia în primire lotul de pămînt pe care i-l stabilise Dumnezeu numai ca să constate că lotul respectiv era deja ocupat: “Lot, care călătorea împreună cu Avram, avea şi el oi, boi şi corturi. Şi ţinutul acela nu-i încăpea să locuiască împreună; căci averile lor erau aşa de mari, încât nu puteau să locuiască împreună. S-a iscat o ceartă între păzitorii vitelor lui Avram şi păzitorii vitelor lui Lot. Canaaniţii şi Feresiţii locuiau atunci în ţară. Avram a zis lui Lot: ‘Te rog, să nu fie ceartă între mine şi tine, şi între păzitorii mei şi păzitorii tăi, căci suntem fraţi. Nu-i oare toată ţara înaintea ta? Mai bine desparte-te de mine: dacă apuci tu la stânga, eu voi apuca la dreapta; dacă apuci tu la dreapta, eu voi apuca la stânga.’ Lot şi-a ridicat ochii, şi a văzut că toată Câmpia Iordanului era bine udată în întregime. Înainte de a nimici Domnul Sodoma şi Gomora, până la Ţoar, era ca o grădină a Domnului, ca ţara Egiptului. Lot şi-a ales toată Câmpia Iordanului, şi a mers spre răsărit” (Geneza 13:5-11).
Biblia nu ne dă detalii despre Lot şi nu există nici o dovadă că Dumnezeu i-ar fi promis vreun lot de pămînt undeva, dar presupun că atunci cînd Avraam şi-a scos casa la vînzare şi a început să împacheteze ceea ce avea, rudele lui din Ur au inceput să-i pună întrebări iar cînd el a explicat ca Dumnezeu i-a spus să mearga într-un loc unde curge lapte şi miere, Lot a făcut ochii mari şi a început să saliveze. Nu ştim cît de mare şi-a imaginat Lot acel lot promis de Dumnezeu deoarece nici Avraam nu avea nici cea mai vagă idee, dar cînd a ajuns în Canaan a descoperit ca lotul nu era chiar atit de mare pe cum şi-l imaginase. Lotul nu era suficient de mare nici măcar pentru sine, fără să mai vorbim de Avraam. Ceea ce ştim este că Lot era mult mai tînăr decît Avraam şi în conformitate cu obiceiurile din vechime cei mai în vîrstă luau hotărîri iar cei tineri se supuneau acestor hotărîri. În ciuda vîrstei sale înaintate, Avraam apare cam greu de cap deoarece i-a propus lui Lot sa aleagă el pămintul care îi place şi a promis că el se va mulţumi cu ceea ce rămine. Ceea ce a ales Lot este la mintea cocoşului: el a ales valea Iordanului, partea cea mai fertila din Canaan. Motivul pentru care Avraam a acceptat această înţelegere este pentru ca el a dorit pace, si de pace a avut parte deoarece nimeni nu l-a mai deranjat dupa aceea. In schimb locul ales de Lot a fost ulterior atacat de o alianta de regi şi motivul pentru care ei au ales sa atace acel loc este din nou la mintea cocoşului: cei care doresc să jefuiască se duc acolo unde există pradă din belşug. La acest moment Avraam face din nou ceva ce nu are nici un sens: Cînd a aflat că nepotul lui Lot fusese luat prizonier impreuna cu tot ce avea, în loc să dea slavă lui Dumnezeu că face dreptate, el şi-a adunat toţi oamenii şi a pornit în urmărirea atacatorilor, şi-a riscat viaţa burindu-i, şi a adus acasă pe Lot şi ceilalti captivi din cetate. Ca şi cum aceasta nu ar fi fost destul, atunci cînd lui Avraam i s-a oferit o răsplată: “Împăratul Sodomei a zis lui Avram: ‘Dă-mi oamenii, şi ţine bogăţiile pentru tine,” Avraam a răspuns: “Ridic mâna spre Domnul, Dumnezeul Cel Prea Înalt, Ziditorul cerului şi al pământului, şi jur că nu voi lua nimic din tot ce este al tău, nici măcar un fir de aţă, nici măcar o curea de încălţăminte, ca să un zici: ‘Am îmbogăţit pe Avram’” (Geneza 14:21-23). Aţi auzit de cineva care nu vrea pămînt bun şi care nu vrea să se îmbogăţească? Dacă cineva ar avea ideea să organizeze un spectacol “Cine NU DORESTE să fie milionar?” cred că numai Avraam s-ar înscrie şi nici un spectator nu s-ar prezenta. Ceea ce este şi mai de ne înteles este ceea ce urmeaza. Atunci cînd preotul cetăţii a venit ca să-l întîmpine pe Avraam ca eliberator, Avraam i-a plătit zecime (Geneza 14:20). Nu ştiu ce teologie se învăţa le templul cetăţii la care se ducea Lot, dar dacă aşi fi fost Avraam mi-ar fi fost dificil să pun bani în coşuleţul de daruri. Cel care învinge într-o bătălie nu numai că nu acceptă să primească nimic din pradă, dar se mai oferă să dea şi bani celor pe care-i eliberează.
De ce ar face cineva ceea ce a făcut Avraam şi ce era în capul lui? Atunci cînd lăcomia a început să cuprindă cele două familii, motivul pentru care Avraam i-a propus lui Lot să aleagă unde vrea să trăiască a fost pentru că a dorit pace. Aşa cum alegerea lui a arătat clar, gîndirea lui Lot era stăpînită de lăcomie şi nu de dorinţa de pace. În conformitate cu teologia lui Lot, soarta cuiva consta in lot de pămînt, bogăţie, şi bani. Aceasta este o religie universală pe care aşi numi-o lot-ism indiferent ca este cunoscută sub diferite nume oficiale ca budism, induism, islamism, iudaism, ortodoxims, catolicism, protestantism, etc. Este credinţa că pămîntul îţi aparţine ţie iar locul celorlalţi este sub pămînt. Lot-ismul învaţă că trebuie să deţii cit mai mult pămînt pentru ca să fii fericit, pentru ca să descoperi că de fapt pămîntul te deţine pe tine. Lot-ismul creaza iluzia că noi putem pretinde pămîntul cîn de fapt pămîntul de pretinde pe noi toţi. Singurul drept pe care il putem avea cu privire la pămînt este acela de a fi înmormîntaţi în el, un drept pentru care nu trebuie sa-l cucerim deoarece nimeni nu ni-l poate lua deîndata ce a fost stabilit chiar de Dumnezeu: “până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce” (Geneza 3:19). Lot-ismul învaţă că niciodată nu putem avea suficient pămînt cînd dor 2m x 1m este suficient ca să ne găzduiască. A fost tocmai pentru că Avraam a înteţeles această realitate cu privire la soarta care depinde de loturi de pămînt că el a fost interesat de o altă soartă care nu avea nimic de a face cu pămîntul deoarece avea de a face cu viitoril si veşnicia. Plătirea de către el a zecimii nu avea nimic de a face cu religia lot-istă a Sodomei; ea exprima propria lui religie şi credinţă. Preotul căruia i-a plătit Avraam zecimea se numea Melhisedec, un nume care înseamnă “Împăratul meu este drept/neprihănit,” şi care a ieşit în întîmpinarea lui Avraam ca să-l binecuvinteze ca a adus pacea în cetate. El a crezut ca moştenirea noastră nu este un lot de pămînt, ci o porţiune din cer. El a crezut că viitorul nostru nu este în pămînt, ci cu mult deasupra lui. De aceea el nu a crezut în lot-ism, ci în Isus-ism.
Aurel Ionica - Majesty.ro
Biblia nu ne dă detalii despre Lot şi nu există nici o dovadă că Dumnezeu i-ar fi promis vreun lot de pămînt undeva, dar presupun că atunci cînd Avraam şi-a scos casa la vînzare şi a început să împacheteze ceea ce avea, rudele lui din Ur au inceput să-i pună întrebări iar cînd el a explicat ca Dumnezeu i-a spus să mearga într-un loc unde curge lapte şi miere, Lot a făcut ochii mari şi a început să saliveze. Nu ştim cît de mare şi-a imaginat Lot acel lot promis de Dumnezeu deoarece nici Avraam nu avea nici cea mai vagă idee, dar cînd a ajuns în Canaan a descoperit ca lotul nu era chiar atit de mare pe cum şi-l imaginase. Lotul nu era suficient de mare nici măcar pentru sine, fără să mai vorbim de Avraam. Ceea ce ştim este că Lot era mult mai tînăr decît Avraam şi în conformitate cu obiceiurile din vechime cei mai în vîrstă luau hotărîri iar cei tineri se supuneau acestor hotărîri. În ciuda vîrstei sale înaintate, Avraam apare cam greu de cap deoarece i-a propus lui Lot sa aleagă el pămintul care îi place şi a promis că el se va mulţumi cu ceea ce rămine. Ceea ce a ales Lot este la mintea cocoşului: el a ales valea Iordanului, partea cea mai fertila din Canaan. Motivul pentru care Avraam a acceptat această înţelegere este pentru ca el a dorit pace, si de pace a avut parte deoarece nimeni nu l-a mai deranjat dupa aceea. In schimb locul ales de Lot a fost ulterior atacat de o alianta de regi şi motivul pentru care ei au ales sa atace acel loc este din nou la mintea cocoşului: cei care doresc să jefuiască se duc acolo unde există pradă din belşug. La acest moment Avraam face din nou ceva ce nu are nici un sens: Cînd a aflat că nepotul lui Lot fusese luat prizonier impreuna cu tot ce avea, în loc să dea slavă lui Dumnezeu că face dreptate, el şi-a adunat toţi oamenii şi a pornit în urmărirea atacatorilor, şi-a riscat viaţa burindu-i, şi a adus acasă pe Lot şi ceilalti captivi din cetate. Ca şi cum aceasta nu ar fi fost destul, atunci cînd lui Avraam i s-a oferit o răsplată: “Împăratul Sodomei a zis lui Avram: ‘Dă-mi oamenii, şi ţine bogăţiile pentru tine,” Avraam a răspuns: “Ridic mâna spre Domnul, Dumnezeul Cel Prea Înalt, Ziditorul cerului şi al pământului, şi jur că nu voi lua nimic din tot ce este al tău, nici măcar un fir de aţă, nici măcar o curea de încălţăminte, ca să un zici: ‘Am îmbogăţit pe Avram’” (Geneza 14:21-23). Aţi auzit de cineva care nu vrea pămînt bun şi care nu vrea să se îmbogăţească? Dacă cineva ar avea ideea să organizeze un spectacol “Cine NU DORESTE să fie milionar?” cred că numai Avraam s-ar înscrie şi nici un spectator nu s-ar prezenta. Ceea ce este şi mai de ne înteles este ceea ce urmeaza. Atunci cînd preotul cetăţii a venit ca să-l întîmpine pe Avraam ca eliberator, Avraam i-a plătit zecime (Geneza 14:20). Nu ştiu ce teologie se învăţa le templul cetăţii la care se ducea Lot, dar dacă aşi fi fost Avraam mi-ar fi fost dificil să pun bani în coşuleţul de daruri. Cel care învinge într-o bătălie nu numai că nu acceptă să primească nimic din pradă, dar se mai oferă să dea şi bani celor pe care-i eliberează.
De ce ar face cineva ceea ce a făcut Avraam şi ce era în capul lui? Atunci cînd lăcomia a început să cuprindă cele două familii, motivul pentru care Avraam i-a propus lui Lot să aleagă unde vrea să trăiască a fost pentru că a dorit pace. Aşa cum alegerea lui a arătat clar, gîndirea lui Lot era stăpînită de lăcomie şi nu de dorinţa de pace. În conformitate cu teologia lui Lot, soarta cuiva consta in lot de pămînt, bogăţie, şi bani. Aceasta este o religie universală pe care aşi numi-o lot-ism indiferent ca este cunoscută sub diferite nume oficiale ca budism, induism, islamism, iudaism, ortodoxims, catolicism, protestantism, etc. Este credinţa că pămîntul îţi aparţine ţie iar locul celorlalţi este sub pămînt. Lot-ismul învaţă că trebuie să deţii cit mai mult pămînt pentru ca să fii fericit, pentru ca să descoperi că de fapt pămîntul te deţine pe tine. Lot-ismul creaza iluzia că noi putem pretinde pămîntul cîn de fapt pămîntul de pretinde pe noi toţi. Singurul drept pe care il putem avea cu privire la pămînt este acela de a fi înmormîntaţi în el, un drept pentru care nu trebuie sa-l cucerim deoarece nimeni nu ni-l poate lua deîndata ce a fost stabilit chiar de Dumnezeu: “până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce” (Geneza 3:19). Lot-ismul învaţă că niciodată nu putem avea suficient pămînt cînd dor 2m x 1m este suficient ca să ne găzduiască. A fost tocmai pentru că Avraam a înteţeles această realitate cu privire la soarta care depinde de loturi de pămînt că el a fost interesat de o altă soartă care nu avea nimic de a face cu pămîntul deoarece avea de a face cu viitoril si veşnicia. Plătirea de către el a zecimii nu avea nimic de a face cu religia lot-istă a Sodomei; ea exprima propria lui religie şi credinţă. Preotul căruia i-a plătit Avraam zecimea se numea Melhisedec, un nume care înseamnă “Împăratul meu este drept/neprihănit,” şi care a ieşit în întîmpinarea lui Avraam ca să-l binecuvinteze ca a adus pacea în cetate. El a crezut ca moştenirea noastră nu este un lot de pămînt, ci o porţiune din cer. El a crezut că viitorul nostru nu este în pămînt, ci cu mult deasupra lui. De aceea el nu a crezut în lot-ism, ci în Isus-ism.
Aurel Ionica - Majesty.ro
ma gandeam sa-mi dau demisia...
Merită să fii creștin? Să fii în slujba lui Iisus Christos? Să fii angajatul Lui cu carte de muncă în regulă?
Da, bun este Dumnezeu cu angajații Săi,
Cu cei de profesie ”cu inima curată”…
Totuși era să plec în concediu medical
Ba chiar mă gândeam să-mi dau demisia,
Pentru că mă uitam cu invidie
La cei care lucrau pe cont propriu
Și vedeam ce bine câștigă…
Parafrazarea Psalmului 73, al lui Asaf… rivalul lui David în ceea ce privește frumusețea și profunzimea compozițiilor. Și ceea ce îl făcea apreciat atunci este unul și același motiv pentru care au fost apreciați poeții, scriitorii și muzicienii tuturor vremurilor: capacitatea de a exprima într-un mod specific și profund lucruri care frământă pe mulți, chiar dacă nu toți reușesc să le pună în cuvinte nemuritoare sau șlagăre mondiale…
Au trecut trei mii de ani de când Asaf a compus iar Psalmul 73 rămâne actual ca fond și formă, rămâne adevărat ca discurs interogativ și rămâne de necontestat ca rezolvare teleologică. Întrebarea lui Asaf nu este una retorică ci un strigăt disperat după lumină: de ce totul este pe dos? Din ce cauză celor care habar nu au de Dumnezeu le merge bine, le prosperă afacerile și li se înmulțesc avuțiile, în timp ce oamenii care se străduiesc să trăiască în neprihănire sunt oprimați, suferă, au parte numai de necazuri?
În cazul particular al Psalmului 73 întrebarea nu se cantonează în jurul eternei probleme a răului (de ce există rău și suferință într-o lume creată de un Dumnezeu perfect – scuzați exprimarea tautologică) deși este o întrebare cheie care frământă mintea umană dinainte de Iov. Aici dilema este următoarea:
- de ce ”plata” nu este echitabilă?
- de ce unii ”câștigă” mai bine decât alții?
- de ce – acceptând filozofic existența răului și suferinței în lumea noastră – ”statele de plată” încurcă numele, cei răi au parte de bine și cei buni au parte de rău?
- de ce oamenii care Îi slujesc lui Dumnezeu sunt atât de ”prost plătiți”, în timp ce aceia care Îl ignoră sau chiar Îl sfidează și care în limbajul lui Isaia ”își văd de drumul lor”, sunt recompensați cu ”mult mai mult decât le-ar dori inima”? (Ps 73:7)
Asaf începe potopul ”de ce-urilor” lui cu o lozincă festivistă, cu o mantră preluată din panoplia oficială a Templului. ”Da, bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei cu inima curată”… După care fi trebuit să urmeze și alte formule psaltirice ”pre versuri tocmite” sunând doctrinar-ortodox și politic-corect: Domnul e bun, Domnul apreciază ”angajații” Săi, le dă salarii bune, prime și beneficii, le plătește concediile și asigurările medicale, ah ce bine este să fii salariatul Lui! Plus Aminul final.
Dar Asaf se oprește. Își dă seama că sună fals și într-o deschidere pasională dă drumul unei tirade ținută de multă vreme în frâu. De ce, de ce, de ce?... Și întreabă și vorbește cu foc, folosește metafore arzătoare, epitete incendiare… Și Asaf nu găsește nici un răspuns satisfăcător de ce-urilor lui. După cum nici eu nu am găsit un răspuns direct și imediat ”de ce-ului” meu. De ce băiatul meu s-a îmbolnăvit de leucemie și a murit după doi ani de suferință în timp ce copiii bețivului Necula, de la etajul trei, trăiesc bine-mersi, sunt sănătoși tun, deși au ajuns niște infractori cum era de prevăzut?... De ce colegul meu de școală primară Gicu, repetentul, are bani de-i întoarce cu lopata de pe urma barului și mișculațiilor lumii interlope a orașului, iar Marin, vecinul lui, băiat credincios, moare de foame pentru că este bolnav și nu poate plăti datoria la bancă?
Psalmul acesta este scris pentru disperații care întreabă aceașși întrebare de o sută de ori pe zi: de ce? Și nu oferă satisfăcător niciun răspuns general. Doar prilejul reafirmării credinței personale: Cât despre mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu…
Ovidiu Radulescu - Majesty.ro
Da, bun este Dumnezeu cu angajații Săi,
Cu cei de profesie ”cu inima curată”…
Totuși era să plec în concediu medical
Ba chiar mă gândeam să-mi dau demisia,
Pentru că mă uitam cu invidie
La cei care lucrau pe cont propriu
Și vedeam ce bine câștigă…
Parafrazarea Psalmului 73, al lui Asaf… rivalul lui David în ceea ce privește frumusețea și profunzimea compozițiilor. Și ceea ce îl făcea apreciat atunci este unul și același motiv pentru care au fost apreciați poeții, scriitorii și muzicienii tuturor vremurilor: capacitatea de a exprima într-un mod specific și profund lucruri care frământă pe mulți, chiar dacă nu toți reușesc să le pună în cuvinte nemuritoare sau șlagăre mondiale…
Au trecut trei mii de ani de când Asaf a compus iar Psalmul 73 rămâne actual ca fond și formă, rămâne adevărat ca discurs interogativ și rămâne de necontestat ca rezolvare teleologică. Întrebarea lui Asaf nu este una retorică ci un strigăt disperat după lumină: de ce totul este pe dos? Din ce cauză celor care habar nu au de Dumnezeu le merge bine, le prosperă afacerile și li se înmulțesc avuțiile, în timp ce oamenii care se străduiesc să trăiască în neprihănire sunt oprimați, suferă, au parte numai de necazuri?
În cazul particular al Psalmului 73 întrebarea nu se cantonează în jurul eternei probleme a răului (de ce există rău și suferință într-o lume creată de un Dumnezeu perfect – scuzați exprimarea tautologică) deși este o întrebare cheie care frământă mintea umană dinainte de Iov. Aici dilema este următoarea:
- de ce ”plata” nu este echitabilă?
- de ce unii ”câștigă” mai bine decât alții?
- de ce – acceptând filozofic existența răului și suferinței în lumea noastră – ”statele de plată” încurcă numele, cei răi au parte de bine și cei buni au parte de rău?
- de ce oamenii care Îi slujesc lui Dumnezeu sunt atât de ”prost plătiți”, în timp ce aceia care Îl ignoră sau chiar Îl sfidează și care în limbajul lui Isaia ”își văd de drumul lor”, sunt recompensați cu ”mult mai mult decât le-ar dori inima”? (Ps 73:7)
Asaf începe potopul ”de ce-urilor” lui cu o lozincă festivistă, cu o mantră preluată din panoplia oficială a Templului. ”Da, bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei cu inima curată”… După care fi trebuit să urmeze și alte formule psaltirice ”pre versuri tocmite” sunând doctrinar-ortodox și politic-corect: Domnul e bun, Domnul apreciază ”angajații” Săi, le dă salarii bune, prime și beneficii, le plătește concediile și asigurările medicale, ah ce bine este să fii salariatul Lui! Plus Aminul final.
Dar Asaf se oprește. Își dă seama că sună fals și într-o deschidere pasională dă drumul unei tirade ținută de multă vreme în frâu. De ce, de ce, de ce?... Și întreabă și vorbește cu foc, folosește metafore arzătoare, epitete incendiare… Și Asaf nu găsește nici un răspuns satisfăcător de ce-urilor lui. După cum nici eu nu am găsit un răspuns direct și imediat ”de ce-ului” meu. De ce băiatul meu s-a îmbolnăvit de leucemie și a murit după doi ani de suferință în timp ce copiii bețivului Necula, de la etajul trei, trăiesc bine-mersi, sunt sănătoși tun, deși au ajuns niște infractori cum era de prevăzut?... De ce colegul meu de școală primară Gicu, repetentul, are bani de-i întoarce cu lopata de pe urma barului și mișculațiilor lumii interlope a orașului, iar Marin, vecinul lui, băiat credincios, moare de foame pentru că este bolnav și nu poate plăti datoria la bancă?
Psalmul acesta este scris pentru disperații care întreabă aceașși întrebare de o sută de ori pe zi: de ce? Și nu oferă satisfăcător niciun răspuns general. Doar prilejul reafirmării credinței personale: Cât despre mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu…
Ovidiu Radulescu - Majesty.ro
Isus si americanii
Seamana cu situatia paradoxala a personajului Victor Navorski (Tom Hanks) din filmul The Terminal, un turist devenit captiv la granita dintre doua lumi, cea din care venea si in care nu se mai putea intoarce, datorita loviturii de stat declansata acolo si cea in care dorea sa intre dar i se refuza accesul pe motivul invaliditatii pasaportului si a anularii vizei pentru America. Singurul loc permis, zona de supravietuire cu acces limitat, il constituie terminalul aeroportului JFK din New York City. Acolo Navorski invata sa traiasca in tranzitie. Intr-un anumit sens crestinii care-l inca mai asteapta pe Hristos sunt undeva cantonati la vama acestei lumi, la o granita a timpului, suspendati intr-o zona de tranzit de genul „no man’s land”, inapoi neavand unde sa se duca iar pentru a trece dincolo, mai au de asteptat, pana se clarifica situatia. Singura optiune ramane viata in tranzitie, o viata prudenta, responsabila si eficienta pentru ca nu stii niciodata cand poti fi chemat din nou la interviu…
Insa desi ucenicii au fost martorii implinirii profetiei lui Isus, totusi generatia lor nu a vazut pe cer semnul venirii Sale. Au fost martorii acelor evenimente dar nu ai revenirii Sale. Astfel ca si generatia A (alfa), generatia inceputului, a expirat de-a lungul primelor trei secole, in asteptarea implinirii fagaduintei.
De la CONVINGEREA ca El vine acum, este chiar la usi, au trecut la faza de SPERANTA ca va veni in curand. Insa cum timpul se prelungea nefiresc de mult, crestinii au cautat REFUGIUL in Biserica, forma de exprimare colectiva a credintelor, practicilor si idealurilor comune, traind dupa „life style-ul” biblic, religios. Dar in urma presiunilor puternice ale persecutiilor, privatiunilor si problemelor curente s-a modificat atitudinea pasiva a asteptarii, convertindu-se in actiuni concrete menite sa comprime lunga asteptare. Asa a aparut EVADAREA din lumea aceasta, sub forma extrema a martiriului, ca eliberare si mantuire pentru a intra instantaneu in Imparatie. Ceva de genul, daca nu vine El, mergem noi la EL. Si multi au plecat, dar n-au ajuns nici pana acum, pentru ca „asteapta” inca in morminte ca fagaduinta se se implineasca (vezi Evrei 11,39-40).
In cei 2000 de ani de istorie a crestinismului rareori au fost momente speciale cand crestiinii au trait fenomenul si starea de spirit a generatiei A, de asteptare consecventa si serioasa. Exceptand anul 1000, care mai degraba avea conotatii apocaliptice, cataclismice, in rest crestinii n-au fost foarte preocupati de tema: „generatia aceasta”. O singura sincopa in uniformizarea si aplatizarea milenara a perceptiei Adventului o constituie framantarea religioasa din anii 1834-1844. Iata o generatie care parca ar corespunde modelului sugerat de Isus, care a vazut semnele prevestitoare si este gata sa intre curand in Imparatie. Dar din pacate se repeta istoria generatiei A.
CONVINGERII puternice a realitatii ca Isus vine chiar acum (perioada 1840-1845), i se substituie SPERANTA ca va veni curand, foarte curand (perioada 1845-1900). Dar curand-ul intarzie sa apara si astfel reactia naturala este REFUGIUL: in Biserica, dogme, practici religioase, misiune, stil de viata sanatos (perioada 1900-2000). In mod normal ar trebui sa urmeze faza finala, EVADAREA. Schimbarea registrului de la asteparea pasiva la navala activa a cuceriri Tarii Fagaduite. Daca nu vine Isus la noi, vrem sa mergem noi la El. Din pacate nu exista vreun semn concret ca asteptatorii si-ar dori o asemenea evadare, dintr-un motiv foarte simplu: visele somnului lor sunt prea fascinante pentru a fi intrerupte de vreun strigat stingher in miez de noapte… Suntem cumva generatia Ω (omega), generatia care ar trebui sa nu treaca pana cand nu va vedea si ultima parte a profetiei lui Isus implinita, adica revenirea Sa pe norii cerului? Sau deja facem parte din generatia expirata…
Revenind la indiciile oferite de Isus celor care aveau sa astepte venirea Stapanului, in Matei 24 observam doua sugestii legate de anotimpuri: „Rugati-va ca fuga voastra sa nu fie IARNA” (v.20) si „Cand veti vedea aceste lucruri sa stiti ca VARA este aproape” (v.32).
Iarna sau Vara, este corecta acesta intrebare? Iarna este asociata, in contextul folosit de Isus, cu distrugere, persecutie, fuga, dezastru, lipsuri, sfarsit. Este soarta inevitabila a lumii dupa precedentul numit Ierusalim. Insa vara se referea la revenirea lui Isus, la un nou inceput, o lume noua, iar crestinii sunt indemnati sa invete din parabola smochinului. „De la smochin învăţaţi pilda lui: Când îi frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţia, ştiţi că vara este aproape” (v.32).
In decembrie 1989, brusc fara nici un preaviz, comunismul s-a prabusit definitiv. Nimeni nu se astepta la un asemnea eveniment. Insa semnul acela al sfarsitului din iarna lui 89 era de fapt anticiparea inceputului unei noi veri. Niciodata nu se stie cat de repede poate sa vina vara. Mai ales acum, cu incalzirea globala…
Sorin Petrof - Majesty.ro
Insa desi ucenicii au fost martorii implinirii profetiei lui Isus, totusi generatia lor nu a vazut pe cer semnul venirii Sale. Au fost martorii acelor evenimente dar nu ai revenirii Sale. Astfel ca si generatia A (alfa), generatia inceputului, a expirat de-a lungul primelor trei secole, in asteptarea implinirii fagaduintei.
De la CONVINGEREA ca El vine acum, este chiar la usi, au trecut la faza de SPERANTA ca va veni in curand. Insa cum timpul se prelungea nefiresc de mult, crestinii au cautat REFUGIUL in Biserica, forma de exprimare colectiva a credintelor, practicilor si idealurilor comune, traind dupa „life style-ul” biblic, religios. Dar in urma presiunilor puternice ale persecutiilor, privatiunilor si problemelor curente s-a modificat atitudinea pasiva a asteptarii, convertindu-se in actiuni concrete menite sa comprime lunga asteptare. Asa a aparut EVADAREA din lumea aceasta, sub forma extrema a martiriului, ca eliberare si mantuire pentru a intra instantaneu in Imparatie. Ceva de genul, daca nu vine El, mergem noi la EL. Si multi au plecat, dar n-au ajuns nici pana acum, pentru ca „asteapta” inca in morminte ca fagaduinta se se implineasca (vezi Evrei 11,39-40).
In cei 2000 de ani de istorie a crestinismului rareori au fost momente speciale cand crestiinii au trait fenomenul si starea de spirit a generatiei A, de asteptare consecventa si serioasa. Exceptand anul 1000, care mai degraba avea conotatii apocaliptice, cataclismice, in rest crestinii n-au fost foarte preocupati de tema: „generatia aceasta”. O singura sincopa in uniformizarea si aplatizarea milenara a perceptiei Adventului o constituie framantarea religioasa din anii 1834-1844. Iata o generatie care parca ar corespunde modelului sugerat de Isus, care a vazut semnele prevestitoare si este gata sa intre curand in Imparatie. Dar din pacate se repeta istoria generatiei A.
CONVINGERII puternice a realitatii ca Isus vine chiar acum (perioada 1840-1845), i se substituie SPERANTA ca va veni curand, foarte curand (perioada 1845-1900). Dar curand-ul intarzie sa apara si astfel reactia naturala este REFUGIUL: in Biserica, dogme, practici religioase, misiune, stil de viata sanatos (perioada 1900-2000). In mod normal ar trebui sa urmeze faza finala, EVADAREA. Schimbarea registrului de la asteparea pasiva la navala activa a cuceriri Tarii Fagaduite. Daca nu vine Isus la noi, vrem sa mergem noi la El. Din pacate nu exista vreun semn concret ca asteptatorii si-ar dori o asemenea evadare, dintr-un motiv foarte simplu: visele somnului lor sunt prea fascinante pentru a fi intrerupte de vreun strigat stingher in miez de noapte… Suntem cumva generatia Ω (omega), generatia care ar trebui sa nu treaca pana cand nu va vedea si ultima parte a profetiei lui Isus implinita, adica revenirea Sa pe norii cerului? Sau deja facem parte din generatia expirata…
Revenind la indiciile oferite de Isus celor care aveau sa astepte venirea Stapanului, in Matei 24 observam doua sugestii legate de anotimpuri: „Rugati-va ca fuga voastra sa nu fie IARNA” (v.20) si „Cand veti vedea aceste lucruri sa stiti ca VARA este aproape” (v.32).
Iarna sau Vara, este corecta acesta intrebare? Iarna este asociata, in contextul folosit de Isus, cu distrugere, persecutie, fuga, dezastru, lipsuri, sfarsit. Este soarta inevitabila a lumii dupa precedentul numit Ierusalim. Insa vara se referea la revenirea lui Isus, la un nou inceput, o lume noua, iar crestinii sunt indemnati sa invete din parabola smochinului. „De la smochin învăţaţi pilda lui: Când îi frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţia, ştiţi că vara este aproape” (v.32).
In decembrie 1989, brusc fara nici un preaviz, comunismul s-a prabusit definitiv. Nimeni nu se astepta la un asemnea eveniment. Insa semnul acela al sfarsitului din iarna lui 89 era de fapt anticiparea inceputului unei noi veri. Niciodata nu se stie cat de repede poate sa vina vara. Mai ales acum, cu incalzirea globala…
Sorin Petrof - Majesty.ro
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
