joi, 24 decembrie 2009
I found a better formula of saying what I want to say this time of year: happy Christ birth !!!
I found a better formula of saying what I want to say this time of year: happy Christ birth !!!
Creştinul fericit...?! Pleonasm sau nu ?
Creştinul fericit...?! Pleonasm sau nu ?
Dacă producătorul unuia din filmele populare din zilele noastre; un regizor al unui spectacol de televiziune sau un editor al unei cunoscute reviste de modă sau al unui ziar ar vrea să rescrie Fericirile, bănuiesc că ar suna cam aşa:
,,Ferice de cei bogaţi şi puternici. Ferice de cei emancipaţi sexual. Ferice de cei frumoşi şi prezentabili. Ferice de cei renumiţi. Ferice de cei pe care lumea îi admiră."
Aceste lucruri sunt exact opusul celor spuse de Isus Hristos în Predica de pe Munte. El a spus:
,,Ferice de cei săraci în duh. Ferice de cei ce plâng. Ferice de cei blânzi. Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire. Ferice de cei milostivi. Ferice de cei cu inima curată. Ferice de cei împăciuitori. Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii."
Şi totuşi, lucrul cu adevărat remarcabil, vedeţi, nu e faptul că Isus spune: ,,Ascultaţi, dacă vreţi să ajungeţi în cer, asta va trebui să faceţi. Va trebui să fiţi săraci. Va trebui să plângeţi. Va trebui să fiţi nefericiţi", şi tot felul de astfel de lucruri. Dimpotrivă, Isus Hristos spune: ,,Iată, aceasta e calea spre fericire. Şi nu o fericire într-o Împărăţie a lui Dumnezeu undeva în ceruri. Aceasta e calea pentru a fi fericit acum. Pentru că metoda lumii, metoda eului propriu, nu duce la fericire. Dar calea Mea, care e calea renunţării de sine de dragul altora, este cu adevărat drumul spre fericire."
Trebuie să ascultăm acum ce spune Isus Hristos despre fericire, chiar dacă o facem nu din alt motiv afară de acela absolut evident că metoda lumii nu funcţionează. Cei care trăim în America ştim că Constituţia ne garantează, ca un drept inalienabil, dreptul la căutarea fericirii. Cu acest lucru se ocupă oamenii cel mai mult, cu căutarea fericirii. Şi încearcă tot felul de metode.
Este câte unul care crede că pentru a fi fericit trebuie să fie bogat, aşa că îşi petrece tot timpul încercând să acumuleze bani. El crede că va fi fericit dacă va ajunge să aibă 100.000 de dolari. Adună 100.000 de dolari, dar până să îi aibă pe toţi inflaţia le reduce valoarea la cât avea la început, aşa că se gândeşte că va fi fericit când va avea un milion. Dacă pune mâna pe milion, vrea de-acum două sau trei, sau mai multe. Cineva l-a întrebat odată pe John D. Rockefeller, care pe vremea lui a fost cel mai bogat om din America: ,,Câţi bani trebuie să ai ca să ai destui?" Rockefeller a răspuns, cu un anume dram de înţelepciune: ,,Încă puţin." Un milionar din Texas spunea: ,,Credeam că banii pot cumpăra fericirea. Am fost crunt dezamăgit."
Altcineva crede că poate fi fericit dacă acumulează suficientă putere. Aşa că începe să urmărească puterea politică. Pune ochii pe un loc din consiliul unui oraş şi îl obţine. Nici nu apucă să îşi ocupe locul câştigat că începe să se gândească cum ar putea să devină primar. Ajunge primar. Priveşte de-acum la fotoliul guvernatorului. Se gândeşte: ,,O, de-aş putea ajunge guvernator, aş fi fericit!" Imediat ce obţine această poziţie, următorul pas e să devină preşedintele Statelor Unite. Puterea nu aduce fericirea. Un cunoscut om de stat, acum decedat, cancelar al Germaniei în ultimii ani, i-a spus odată lui Billy Graham... I-a spus: ,,Sunt bătrân. Viaţa şi-a pierdut orice semnificaţie. Mă aşteaptă un salt mortal în necunoscut."
Am impresia că astăzi ni se vinde eliberarea sexuală mai mult decât orice ca fiind calea spre fericire. Ni se spune că, dacă am renunţa la orice ce ne inhibă dorinţele şi dacă ne-am satisface dorinţele sexuale oricând am vrea şi cu oricine am vrea, totul ar fi în regulă. Acesta e drumul spre fericire. Interesant e faptul că până şi lumea recunoaşte că acest drum e de fapt o fundătură.. CBS a prezentat un reportaj despre mişcarea ,,necăsătoriţilor oscilanţi" din nordul Californiei, în care a luat interviuri mai multor oameni, printre care şi unui număr de femei implicate în această mişcare. Aceste femei (nu erau creştine) au spus una după alta în timp ce erau intervievate pentru acest program: ,,Tot ce vor bărbaţii e să ajungă în pat cu tine. M-am săturat de asta cât să-mi ajungă o viaţă." Ele spuneau că renunţă la acea mişcare.
Un altul spune: ,,Ei bine, faima e drumul de urmat. Dacă ai putea deveni suficient de renumit, atunci toţi te vor urma. Oamenii te vor aprecia. Totul va fi minunat." Voltaire, ateistul, a fost pe vremea lui probabil cel mai faimos bărbat din Europa. Dar ni se spune că pe patul de moarte i-a mărturisit doctorului său: ,,Sunt abandonat şi de Dumnezeu şi de oameni. Îţi dau jumătate din tot ce am dacă îmi dai doar încă şase luni de viaţă."
Privim la lume şi la toate aceste încercări de a cumpăra sau câştiga fericirea, şi tot ce vedem este deziluzie, frustrare, peste tot în jurul nostru. Ajungem să ne întrebăm: ,,Dacă aşa stau lucrurile, atunci nu e nimeni fericit cu adevărat?" Ei bine, indiferent cum ar sta lucrurile în ce ne priveşte, a existat cel puţin un om care în mod evident a fost fericit. Îl numim ,,Om al durerii". Şi a fost un Om al durerii. El a luat durerea noastră asupra Lui. Totuşi, dacă a fost vreodată un om fericit, El a fost acela.
Billy Graham scria despre El:
,,Dacă prin fericire înţelegem seninătate, încredere, mulţumire, pace, bucurie, satisfacţie a sufletului, atunci Isus a fost fericit la modul suprem. Nu citim niciunde că ar fi râs, deşi sunt sigur că a făcut-o. El nu căuta plăcerea, veselia, glumele, farsele făcute pe socoteala altora. Fericirea Lui nu depindea de circumstanţele exterioare. Nu avea nevoie de stimuli externi care să Îl facă fericit. El a învăţat secretul care Îi permitea să trăiască deasupra circumstanţelor vieţii şi fără teamă de viitor. El mergea înainte cu calm, siguranţă şi seninătate prin cele mai solicitante situaţii, chiar prin moarte. Cu siguranţă, dacă cineva a avut vreodată o fericire autentică şi binecuvântată, acela a fost Isus Hristos."
În Predica de pe Munte, la care m-am referit, în special în Fericiri, Isus Hristos transmite ucenicilor Săi secretul fericirii Sale. Merită să privim la această formulă, pentru că asta e de fapt. Sunt câteva lucruri pe care El le menţionează. Isus vorbeşte în primul rând despre cei săraci în duh.
A fi sărac în duh este exact opusul celui bogat în mândrie. Isus se referă aici la acel fel de sărăcie prin care o persoană adoptă o poziţie smerită înaintea lui Dumnezeu. Acesta e locul de la care trebuie să pornim atunci când vorbim despre relaţia noastră cu Dumnezeu. Nu venim la Dumnezeu lăudându-ne cu ce am făcut, sau cu ce avem, sau cu ce putem face, sau cu ce am realizat. Venim înaintea Lui ca sărmani, ca cerşetori, pentru că la aceasta se referă expresia ,,sărac în duh". Apoi spunem: ,,O, Doamne Dumnezeule, nu am nimic să-Ţi aduc. Vin cu mâinile goale şi Te rog să mi le umpli cu harul Tău." Astfel de oameni sunt fericiţi.
A doua Fericire vorbeşte despre cei ce plâng. Din nou, când ajungem la un astfel de cuvânt, descoperim că poate fi interpretat în diverse moduri. Eu cred, aşa cum am spus şi mai înainte, că atunci când vorbeşte despre plâns se referă în principal la plânsul din cauza păcatului. Pentru că nu poţi citi Biblia fără să îţi dai seama că păcatul este cea mai mare problemă. O, sunt şi alte probleme în lume, probleme care izvorăsc din păcat şi pentru care trebuie să plângem. Dar marea problemă şi semnificaţia principală a păcatului este aceea că noi suntem în opoziţie cu Dumnezeu iar păcatul creează o prăpastie între noi şi El. Pentru aceasta trebuie să plângem şi să ne pară rău. Oricine înţelege acest lucru trebuie să plângă, iar cei ce plâng descoperă acel fel de mângâiere despre care vorbeşte Isus Hristos, mângâierea Evangheliei. Şi totuşi, după ce am spus aceste lucruri, vreau să adaug de asemenea că cei ce plâng pentru păcat şi îşi găsesc plăcerea în Evanghelie nu sunt insensibili la tragediile acestei lumi ci mai degrabă plâng şi pentru ele.
Versetul cinci: ,,Ferice de cei blânzi", spune Isus. Oare ce înseamnă să fii blând? Când vorbim despre blândeţe, ei bine, ne gândim la cine a fost Casper Milktoast. El permitea celorlalţi să îl trateze ca un gunoi şi să profite de el. Era întotdeauna călcat în picioare de ceilalţi. Noi spunem: ,,Nimeni nu vrea să fie aşa." Cred că acest lucru e probabil adevărat. Nimeni nu vrea şi eu mă număr printre aceştia. Nici mie nu-mi place să fiu aşa. În acest caz cred că Isus se referea la Vechiul Testament. Bineînţeles, El a trăit în Vechiul Testament. Acesta forma Scriptura acelor zile. Şi multe din lucrurile spuse de El îşi au rădăcinile în Vechiul Testament, deşi, desigur, acestea sunt profund transformate şi proaspete în învăţăturile lui Hristos. După părerea mea, în acest caz El împrumută această Fericire direct din cartea Psalmilor. Din Psalmul 37, versetul 11: ,,Cei blânzi moştenesc ţara." Asta spune versetul din Psalmi, şi ascultaţi ce spune Isus: ,,Cei blânzi vor moşteni pământul." Motivul pentru care mă refer la acest lucru este acela că, dacă veţi studia Psalmul 37, veţi descoperi că Psalmul 37 este o expunere a ce înseamnă să fii blând. Un om blând nu este cineva pe care ceilalţi îl calcă tot timpul în picioare. Un om blând e cineva care se pleacă adânc înaintea lui Dumnezeu. Şi pentru că se smereşte înaintea lui Dumnezeu, el poate sta în picioare şi poate rezista împotriva celor care vor să îl asuprească.
Isus are o binecuvântare foarte interesantă pentru cei blânzi. El spune: ,,Cei blânzi vor moşteni pământul." Aţi meditat vreodată la acest lucru? Ei bine, probabil că e adevărat din mai multe privinţe. E adevărat din punct de vedere spiritual şi chiar istoric în ce priveşte planul lui Dumnezeu descoperit în istorie. Când creştinii participă la proclamarea Evangheliei şi Împărăţia lui Dumnezeu vine în felul acesta, putem spune că creştinii, ca membri ai marii familii a lui Dumnezeu, moştenesc pământul. Iar atunci când Domnul Isus Hristos va reveni să Îşi instituie domnia asupra pământului, putem spune că ei vor moşteni pământul şi vor domni împreună cu El. Asta ne spune Scriptura. Dar cred că mai există un sens în care moştenim pământul chiar acum, pentru că, vedeţi, acele lucruri ţin de viitor şi s-ar putea să nu însemne prea mult. Cel blând, care conform definiţiei din Psalmul 37 se încrede în Domnul şi nu se îngrijorează din cauza celor ce fac răul ci aşteaptă cu răbdare să vadă ce va face Dumnezeu, acest om, fie că are multe lucruri sau mai puţine, într-un sens el are totul. Nu-şi face griji pentru ziua de mâine. Îşi pune nădejdea în Domnul care se va îngriji de ea. Dumnezeu, care se îngrijeşte de crinii de pe câmp şi de păsările cerului, cu siguranţă poate avea grijă şi de el. Aşa se face că el poate pleca de acasă dimineaţa şi, în loc să-şi facă probleme cum va putea să aducă mai mult profit pentru firmă ca să-şi impresioneze şeful şi să primească o mărire de salar săptămâna viitoare, după care să fie promovat pe scara ierarhică, el priveşte spre cer şi admiră răsăritul de soare şi frumuseţea unei noi zile; astfel tot cerul e al lui. Apoi, când pleacă în excursie la sfârşit de săptămână, în loc să se îngrijoreze dacă lucrurile vor merge bine săptămâna viitoare sau se va întâmpla ceva rău, el se bucură în schimb de frumuseţea pământului. Putem spune că într-un fel tot pământul e al lui. Şi acesta e un lucru minunat. Isus spune că aceasta e calea spre fericire.
,,Ferice de cei flămânzi şi însetaţi dupa neprihănire." Aha, uite cheia. Foamea şi setea după neprihănire. Cine flămânzeşte şi însetează după neprihănire?
,,Cum să trăieşti cu dorinţe neîmplinite" (Living with Unfulfilled Desires). E scrisă pentru adolescenţi şi vorbeşte despre dorinţele sexuale şi despre cum poţi trece prin acea fază dificilă a vieţii. Dar, vedeţi, acel titlu, ,,Cum să trăieşti cu dorinţe neîmplinite", poate la fel de bine să fie titlul generaţiei noastre. Dorinţe neîmplinite. Oamenii trăiesc cu ele. Singura problemă e că cei mai mulţi dintre ei nu doresc să trăiască aşa. Motto-ul generaţiei noastre este: ,,Fă tot ce poţi ca să-ţi satisfaci dorinţele. Şi fă-o cât poţi de repede. Nu pierde vremea. Ai o singură viaţă. Trăieşte pentru ziua de azi. Ia tot ce poţi din ea." Aşa procedează lumea noastră. Flămânzeşte şi însetează după orice în afară de neprihănire. Astfel descoperă păcatul şi, odată cu acesta, frustrarea pe care o aduce. De aceea lumea e un loc atât de nenorocit. De aceea atât de mulţi creştini sunt uneori atât de nefericiţi. Noi nu flămânzim şi nu însetăm după neprihănire. Suntem flămânzi şi însetaţi după lucrurile lumii.
Care e promisiunea? ,,Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi." Crezi că dacă flămânzeşti şi însetezi după neprihănire, Dumnezeu nu ţi-o va da? Crezi că va spune: ,,Nu, nu vreau încă să fii sfânt. Mai suferă puţin." Dorinţa lui Dumnezeu e ca noi să fim sfinţi. Dacă nu suntem sfinţi, e din cauză că noi nu vrem cu adevărat să fim.
Aceste Fericiri nu sunt pur şi simplu adunate la întâmplare. Există o ordine a lor. Primele trei dintre ele... Cei săraci în duh, cei ce plâng, cei blânzi... Acestea se referă la o anumită atitudine care e necesară pentru a te apropia pe Dumnezeu. Cheia este însă a patra. ,,Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire." O descoperim în Isus Hristos. Acesta e un mod în care putem vorbi despre mântuire înainte de cruce. Apoi vin celelalte. Matei 5 versetul 7, versetul 8 şi în special versetul 9. Ele vorbesc despre roada vieţii pe care noi o găsim în Isus.
,,Ferice de cei milostivi." ,,Ferice de cei cu inima curată." ,,Ferice de cei împăciuitori."
,,Ferice de cei milostivi." Dumnezeu e milostiv. De la El învăţăm ce e mila. Mila e harul în acţiune pentru cei ce nu o merită. Pe ea o găsim la cruce. Dumnezeu îşi arată mila faţă de noi. Iar creştinii sunt chemaţi să fie milostivi în acelaşi fel. Bonhoeffer, atunci când scrie despre acest lucru în ,,Preţul uceniciei" (The Cost of Discipleship), contrastează mila (pe bună dreptate, cred eu) cu un sentiment greşit înţeles al demnităţii proprii. El explică lucrurile în felul următor.
Există un sentiment îndreptăţit al demnităţii. Înţelegem asta. Bărbaţii şi femeile sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu şi avem demnitate pentru că suntem făcuţi după chipul Lui. Deşi această imagine e denaturată, e încă acolo. Acest lucru e foarte important. De aceea trebuie să respectăm viaţa. Viaţa după chipul lui Dumnezeu. Dar există şi un sentiment greşit înţeles al demnităţii. Există acel fel de demnitate care spune: ,,Sunt o persoană prea importantă ca să fiu deranjat cu astfel de lucruri, care nici măcar n-au apucat să se întâmple." Sau: ,,Sunt prea ocupat ca să-mi fac timp pentru problema aceasta, deşi poate că au nevoie de timpul meu." Acesta e un sentiment al demnităţii greşit înţeles. Despre el vorbeşte Bonhoeffer. El spune: ,,Vedeţi, cei milostivi, cei care Îl urmează pe Hristos şi învaţă de la El ce e mila, sunt oprimaţii acestei lumi." Oamenii din vremea lui Isus priveau la El şi se întrebau: ,,Ce fel de Învăţător e acesta? Uite, e prieten cu păcătoşii." Şi nu se refereau la ,,păcătoşi" în sensul teologic al cuvântului. Se refereau la oamenii care nu sunt la fel de drăguţi ca şi noi. Pentru că asta făcea Isus şi Dumnezeu proceda astfel ca mila Sa să ajungă la cei ce aveau nevoie de ea. Şi noi suntem chemaţi să facem la fel. Care e promisiunea? ,,Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă." Bineînţeles că vor avea parte de ea. De fapt, dacă au trăit în felul acesta, au găsit deja mila pentru că această milă se găseşte la crucea lui Hristos.
,,Ferice de cei cu inima curată." Puritatea. O, cât de demodat e acest cuvânt în ziua de azi. Puritate. Cine vrea să fie curat în această lume? Asta înseamnă să fii rigid. Înseamnă să nu fii sofisticat. Înseamnă să fii învechit. Aşa crede lumea. Şi totuşi, Isus spune: ,,Ascultaţi, cei cu inima curată Îl vor vedea pe Dumnezeu!" De ce? Pentru că Dumnezeu e sfânt. Cei care nu sunt neprihăniţi, cei care nu sunt curaţi nu vor sta înaintea Lui.
,,Ferice de cei împăciuitori." De ce? Pentru că Dumnezeu a făcut pace cu noi. Pace la cruce. Noi eram duşmanii lui Dumnezeu. Pavel vorbeşte despre aceasta în Efeseni. Mergeam pe drumul nostru pentru că eram duşmanii lui Dumnezeu. Ne luptam între noi. Dumnezeu a coborât şi a făcut pace la cruce. Isus a murit ca să înlăture cauza conflictului. Iar noi, cei care am primit acest fel de pace, nu putem să fim altfel decât împăciuitori, încercând să aducem bărbaţii şi femeile din nou împreună şi, mai presus de orice, împreună cu Dumnezeu.
Iar apoi, în cele din urmă, Isus vorbeşte despre persecuţie. Şi ea va veni. Sunt sigur că înţelegeţi acest lucru. Există apropierea. Există plata păcatului şi neprihănirea lui Hristos. Există roada luminii care izvorăşte din aceasta. Iar apoi, aşa cum spune Isus în altă parte, în mod inevitabil vor urma persecuţiile. Dar ce ne spune El? Oare ne spune: ,,Păi, vedeţi, v-am arătat un mod de viaţă care e calea spre fericire, dar trebuie să vă spun că mai sunt şi persecuţii, iar cel puţin în acest domeniu veţi fi foarte, foarte nefericiţi." Nu spune nimic de felul acesta. El spune: ,,Ferice de cei persecutaţi." De ce? ,,Pentru că persecuţia e dovada că voi sunteţi identificaţi cu Mine." El vorbeşte aici despre un anume fel de persecuţie. Persecuţia despre care vorbeşte e cea care vine peste noi din cauză că Duhul lui Isus Hristos lucrează în inimile noastre şi noi devenim din ce în ce mai mult asemenea Lui. Începem să trăim în această lume ca Isus Hristos şi în mod inevitabil vom suferi acelaşi fel de persecuţie de care a avut parte şi El. Ne putem bucura de aceasta, pentru că e dovada că Îi aparţinem lui Isus. Fericirea constă în aceea că El Însuşi mângăie inimile şi sufletele ucenicilor Săi.
Întrebarea cu care vreau să închei e următoarea. E una practică. Unde vom găsi oare în lumea aceasta un loc unde oamenii să poată trăi astfel? Vedeţi, nu e vorba de o lume indiferentă. E o lume ostilă, păcătoasă, crudă, lacomă. E o lume care trăieşte pentru sine. Unde oare în mijlocul unei astfel de lumi există un loc pentru cei săraci în duh, cei ce plâng pentru păcat, cei blânzi înaintea lui Dumnezeu, cei ce flămânzesc şi însetează după neprihănire, cei milostivi, cei cu inima curată, cei împăciuitori, cei prigoniţi din pricina neprihănirii? Există un singur loc de felul acesta. E locul unde această lume L-a dus pe Domnul Isus Hristos. E la cruce. Dar iată, la cruce e o mare părtăşie. Vedeţi, atunci când privim la cruce şi încercăm să-L urmăm pe Isus, luându-ne crucea şi mergând după El, auzim înapoia noastră strigătele acestei lumi. Şi lumea nu strigă cuvinte de binecuvântare, ci ,,Răstigneşte-L, răstigniţi-i." Dar când privim la Isus, Îl auzim spunând: ,,Ferice de ei!" Iar un singur cuvânt de binecuvântare din gura Lui valorează mai mult decât orice, orice lucru pe care îl poate face lumea.
Vă încurajez să urmaţi calea crucii. Veţi găsi acolo părtăşia martirilor şi binecuvântarea lui Isus, care va spune celor ce Îl urmează: ,,Bine ai lucrat, rob bun şi credincios. Intră în bucuria Stăpânului tău."
Dacă producătorul unuia din filmele populare din zilele noastre; un regizor al unui spectacol de televiziune sau un editor al unei cunoscute reviste de modă sau al unui ziar ar vrea să rescrie Fericirile, bănuiesc că ar suna cam aşa:
,,Ferice de cei bogaţi şi puternici. Ferice de cei emancipaţi sexual. Ferice de cei frumoşi şi prezentabili. Ferice de cei renumiţi. Ferice de cei pe care lumea îi admiră."
Aceste lucruri sunt exact opusul celor spuse de Isus Hristos în Predica de pe Munte. El a spus:
,,Ferice de cei săraci în duh. Ferice de cei ce plâng. Ferice de cei blânzi. Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire. Ferice de cei milostivi. Ferice de cei cu inima curată. Ferice de cei împăciuitori. Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii."
Şi totuşi, lucrul cu adevărat remarcabil, vedeţi, nu e faptul că Isus spune: ,,Ascultaţi, dacă vreţi să ajungeţi în cer, asta va trebui să faceţi. Va trebui să fiţi săraci. Va trebui să plângeţi. Va trebui să fiţi nefericiţi", şi tot felul de astfel de lucruri. Dimpotrivă, Isus Hristos spune: ,,Iată, aceasta e calea spre fericire. Şi nu o fericire într-o Împărăţie a lui Dumnezeu undeva în ceruri. Aceasta e calea pentru a fi fericit acum. Pentru că metoda lumii, metoda eului propriu, nu duce la fericire. Dar calea Mea, care e calea renunţării de sine de dragul altora, este cu adevărat drumul spre fericire."
Trebuie să ascultăm acum ce spune Isus Hristos despre fericire, chiar dacă o facem nu din alt motiv afară de acela absolut evident că metoda lumii nu funcţionează. Cei care trăim în America ştim că Constituţia ne garantează, ca un drept inalienabil, dreptul la căutarea fericirii. Cu acest lucru se ocupă oamenii cel mai mult, cu căutarea fericirii. Şi încearcă tot felul de metode.
Este câte unul care crede că pentru a fi fericit trebuie să fie bogat, aşa că îşi petrece tot timpul încercând să acumuleze bani. El crede că va fi fericit dacă va ajunge să aibă 100.000 de dolari. Adună 100.000 de dolari, dar până să îi aibă pe toţi inflaţia le reduce valoarea la cât avea la început, aşa că se gândeşte că va fi fericit când va avea un milion. Dacă pune mâna pe milion, vrea de-acum două sau trei, sau mai multe. Cineva l-a întrebat odată pe John D. Rockefeller, care pe vremea lui a fost cel mai bogat om din America: ,,Câţi bani trebuie să ai ca să ai destui?" Rockefeller a răspuns, cu un anume dram de înţelepciune: ,,Încă puţin." Un milionar din Texas spunea: ,,Credeam că banii pot cumpăra fericirea. Am fost crunt dezamăgit."
Altcineva crede că poate fi fericit dacă acumulează suficientă putere. Aşa că începe să urmărească puterea politică. Pune ochii pe un loc din consiliul unui oraş şi îl obţine. Nici nu apucă să îşi ocupe locul câştigat că începe să se gândească cum ar putea să devină primar. Ajunge primar. Priveşte de-acum la fotoliul guvernatorului. Se gândeşte: ,,O, de-aş putea ajunge guvernator, aş fi fericit!" Imediat ce obţine această poziţie, următorul pas e să devină preşedintele Statelor Unite. Puterea nu aduce fericirea. Un cunoscut om de stat, acum decedat, cancelar al Germaniei în ultimii ani, i-a spus odată lui Billy Graham... I-a spus: ,,Sunt bătrân. Viaţa şi-a pierdut orice semnificaţie. Mă aşteaptă un salt mortal în necunoscut."
Am impresia că astăzi ni se vinde eliberarea sexuală mai mult decât orice ca fiind calea spre fericire. Ni se spune că, dacă am renunţa la orice ce ne inhibă dorinţele şi dacă ne-am satisface dorinţele sexuale oricând am vrea şi cu oricine am vrea, totul ar fi în regulă. Acesta e drumul spre fericire. Interesant e faptul că până şi lumea recunoaşte că acest drum e de fapt o fundătură.. CBS a prezentat un reportaj despre mişcarea ,,necăsătoriţilor oscilanţi" din nordul Californiei, în care a luat interviuri mai multor oameni, printre care şi unui număr de femei implicate în această mişcare. Aceste femei (nu erau creştine) au spus una după alta în timp ce erau intervievate pentru acest program: ,,Tot ce vor bărbaţii e să ajungă în pat cu tine. M-am săturat de asta cât să-mi ajungă o viaţă." Ele spuneau că renunţă la acea mişcare.
Un altul spune: ,,Ei bine, faima e drumul de urmat. Dacă ai putea deveni suficient de renumit, atunci toţi te vor urma. Oamenii te vor aprecia. Totul va fi minunat." Voltaire, ateistul, a fost pe vremea lui probabil cel mai faimos bărbat din Europa. Dar ni se spune că pe patul de moarte i-a mărturisit doctorului său: ,,Sunt abandonat şi de Dumnezeu şi de oameni. Îţi dau jumătate din tot ce am dacă îmi dai doar încă şase luni de viaţă."
Privim la lume şi la toate aceste încercări de a cumpăra sau câştiga fericirea, şi tot ce vedem este deziluzie, frustrare, peste tot în jurul nostru. Ajungem să ne întrebăm: ,,Dacă aşa stau lucrurile, atunci nu e nimeni fericit cu adevărat?" Ei bine, indiferent cum ar sta lucrurile în ce ne priveşte, a existat cel puţin un om care în mod evident a fost fericit. Îl numim ,,Om al durerii". Şi a fost un Om al durerii. El a luat durerea noastră asupra Lui. Totuşi, dacă a fost vreodată un om fericit, El a fost acela.
Billy Graham scria despre El:
,,Dacă prin fericire înţelegem seninătate, încredere, mulţumire, pace, bucurie, satisfacţie a sufletului, atunci Isus a fost fericit la modul suprem. Nu citim niciunde că ar fi râs, deşi sunt sigur că a făcut-o. El nu căuta plăcerea, veselia, glumele, farsele făcute pe socoteala altora. Fericirea Lui nu depindea de circumstanţele exterioare. Nu avea nevoie de stimuli externi care să Îl facă fericit. El a învăţat secretul care Îi permitea să trăiască deasupra circumstanţelor vieţii şi fără teamă de viitor. El mergea înainte cu calm, siguranţă şi seninătate prin cele mai solicitante situaţii, chiar prin moarte. Cu siguranţă, dacă cineva a avut vreodată o fericire autentică şi binecuvântată, acela a fost Isus Hristos."
În Predica de pe Munte, la care m-am referit, în special în Fericiri, Isus Hristos transmite ucenicilor Săi secretul fericirii Sale. Merită să privim la această formulă, pentru că asta e de fapt. Sunt câteva lucruri pe care El le menţionează. Isus vorbeşte în primul rând despre cei săraci în duh.
A fi sărac în duh este exact opusul celui bogat în mândrie. Isus se referă aici la acel fel de sărăcie prin care o persoană adoptă o poziţie smerită înaintea lui Dumnezeu. Acesta e locul de la care trebuie să pornim atunci când vorbim despre relaţia noastră cu Dumnezeu. Nu venim la Dumnezeu lăudându-ne cu ce am făcut, sau cu ce avem, sau cu ce putem face, sau cu ce am realizat. Venim înaintea Lui ca sărmani, ca cerşetori, pentru că la aceasta se referă expresia ,,sărac în duh". Apoi spunem: ,,O, Doamne Dumnezeule, nu am nimic să-Ţi aduc. Vin cu mâinile goale şi Te rog să mi le umpli cu harul Tău." Astfel de oameni sunt fericiţi.
A doua Fericire vorbeşte despre cei ce plâng. Din nou, când ajungem la un astfel de cuvânt, descoperim că poate fi interpretat în diverse moduri. Eu cred, aşa cum am spus şi mai înainte, că atunci când vorbeşte despre plâns se referă în principal la plânsul din cauza păcatului. Pentru că nu poţi citi Biblia fără să îţi dai seama că păcatul este cea mai mare problemă. O, sunt şi alte probleme în lume, probleme care izvorăsc din păcat şi pentru care trebuie să plângem. Dar marea problemă şi semnificaţia principală a păcatului este aceea că noi suntem în opoziţie cu Dumnezeu iar păcatul creează o prăpastie între noi şi El. Pentru aceasta trebuie să plângem şi să ne pară rău. Oricine înţelege acest lucru trebuie să plângă, iar cei ce plâng descoperă acel fel de mângâiere despre care vorbeşte Isus Hristos, mângâierea Evangheliei. Şi totuşi, după ce am spus aceste lucruri, vreau să adaug de asemenea că cei ce plâng pentru păcat şi îşi găsesc plăcerea în Evanghelie nu sunt insensibili la tragediile acestei lumi ci mai degrabă plâng şi pentru ele.
Versetul cinci: ,,Ferice de cei blânzi", spune Isus. Oare ce înseamnă să fii blând? Când vorbim despre blândeţe, ei bine, ne gândim la cine a fost Casper Milktoast. El permitea celorlalţi să îl trateze ca un gunoi şi să profite de el. Era întotdeauna călcat în picioare de ceilalţi. Noi spunem: ,,Nimeni nu vrea să fie aşa." Cred că acest lucru e probabil adevărat. Nimeni nu vrea şi eu mă număr printre aceştia. Nici mie nu-mi place să fiu aşa. În acest caz cred că Isus se referea la Vechiul Testament. Bineînţeles, El a trăit în Vechiul Testament. Acesta forma Scriptura acelor zile. Şi multe din lucrurile spuse de El îşi au rădăcinile în Vechiul Testament, deşi, desigur, acestea sunt profund transformate şi proaspete în învăţăturile lui Hristos. După părerea mea, în acest caz El împrumută această Fericire direct din cartea Psalmilor. Din Psalmul 37, versetul 11: ,,Cei blânzi moştenesc ţara." Asta spune versetul din Psalmi, şi ascultaţi ce spune Isus: ,,Cei blânzi vor moşteni pământul." Motivul pentru care mă refer la acest lucru este acela că, dacă veţi studia Psalmul 37, veţi descoperi că Psalmul 37 este o expunere a ce înseamnă să fii blând. Un om blând nu este cineva pe care ceilalţi îl calcă tot timpul în picioare. Un om blând e cineva care se pleacă adânc înaintea lui Dumnezeu. Şi pentru că se smereşte înaintea lui Dumnezeu, el poate sta în picioare şi poate rezista împotriva celor care vor să îl asuprească.
Isus are o binecuvântare foarte interesantă pentru cei blânzi. El spune: ,,Cei blânzi vor moşteni pământul." Aţi meditat vreodată la acest lucru? Ei bine, probabil că e adevărat din mai multe privinţe. E adevărat din punct de vedere spiritual şi chiar istoric în ce priveşte planul lui Dumnezeu descoperit în istorie. Când creştinii participă la proclamarea Evangheliei şi Împărăţia lui Dumnezeu vine în felul acesta, putem spune că creştinii, ca membri ai marii familii a lui Dumnezeu, moştenesc pământul. Iar atunci când Domnul Isus Hristos va reveni să Îşi instituie domnia asupra pământului, putem spune că ei vor moşteni pământul şi vor domni împreună cu El. Asta ne spune Scriptura. Dar cred că mai există un sens în care moştenim pământul chiar acum, pentru că, vedeţi, acele lucruri ţin de viitor şi s-ar putea să nu însemne prea mult. Cel blând, care conform definiţiei din Psalmul 37 se încrede în Domnul şi nu se îngrijorează din cauza celor ce fac răul ci aşteaptă cu răbdare să vadă ce va face Dumnezeu, acest om, fie că are multe lucruri sau mai puţine, într-un sens el are totul. Nu-şi face griji pentru ziua de mâine. Îşi pune nădejdea în Domnul care se va îngriji de ea. Dumnezeu, care se îngrijeşte de crinii de pe câmp şi de păsările cerului, cu siguranţă poate avea grijă şi de el. Aşa se face că el poate pleca de acasă dimineaţa şi, în loc să-şi facă probleme cum va putea să aducă mai mult profit pentru firmă ca să-şi impresioneze şeful şi să primească o mărire de salar săptămâna viitoare, după care să fie promovat pe scara ierarhică, el priveşte spre cer şi admiră răsăritul de soare şi frumuseţea unei noi zile; astfel tot cerul e al lui. Apoi, când pleacă în excursie la sfârşit de săptămână, în loc să se îngrijoreze dacă lucrurile vor merge bine săptămâna viitoare sau se va întâmpla ceva rău, el se bucură în schimb de frumuseţea pământului. Putem spune că într-un fel tot pământul e al lui. Şi acesta e un lucru minunat. Isus spune că aceasta e calea spre fericire.
,,Ferice de cei flămânzi şi însetaţi dupa neprihănire." Aha, uite cheia. Foamea şi setea după neprihănire. Cine flămânzeşte şi însetează după neprihănire?
,,Cum să trăieşti cu dorinţe neîmplinite" (Living with Unfulfilled Desires). E scrisă pentru adolescenţi şi vorbeşte despre dorinţele sexuale şi despre cum poţi trece prin acea fază dificilă a vieţii. Dar, vedeţi, acel titlu, ,,Cum să trăieşti cu dorinţe neîmplinite", poate la fel de bine să fie titlul generaţiei noastre. Dorinţe neîmplinite. Oamenii trăiesc cu ele. Singura problemă e că cei mai mulţi dintre ei nu doresc să trăiască aşa. Motto-ul generaţiei noastre este: ,,Fă tot ce poţi ca să-ţi satisfaci dorinţele. Şi fă-o cât poţi de repede. Nu pierde vremea. Ai o singură viaţă. Trăieşte pentru ziua de azi. Ia tot ce poţi din ea." Aşa procedează lumea noastră. Flămânzeşte şi însetează după orice în afară de neprihănire. Astfel descoperă păcatul şi, odată cu acesta, frustrarea pe care o aduce. De aceea lumea e un loc atât de nenorocit. De aceea atât de mulţi creştini sunt uneori atât de nefericiţi. Noi nu flămânzim şi nu însetăm după neprihănire. Suntem flămânzi şi însetaţi după lucrurile lumii.
Care e promisiunea? ,,Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi." Crezi că dacă flămânzeşti şi însetezi după neprihănire, Dumnezeu nu ţi-o va da? Crezi că va spune: ,,Nu, nu vreau încă să fii sfânt. Mai suferă puţin." Dorinţa lui Dumnezeu e ca noi să fim sfinţi. Dacă nu suntem sfinţi, e din cauză că noi nu vrem cu adevărat să fim.
Aceste Fericiri nu sunt pur şi simplu adunate la întâmplare. Există o ordine a lor. Primele trei dintre ele... Cei săraci în duh, cei ce plâng, cei blânzi... Acestea se referă la o anumită atitudine care e necesară pentru a te apropia pe Dumnezeu. Cheia este însă a patra. ,,Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire." O descoperim în Isus Hristos. Acesta e un mod în care putem vorbi despre mântuire înainte de cruce. Apoi vin celelalte. Matei 5 versetul 7, versetul 8 şi în special versetul 9. Ele vorbesc despre roada vieţii pe care noi o găsim în Isus.
,,Ferice de cei milostivi." ,,Ferice de cei cu inima curată." ,,Ferice de cei împăciuitori."
,,Ferice de cei milostivi." Dumnezeu e milostiv. De la El învăţăm ce e mila. Mila e harul în acţiune pentru cei ce nu o merită. Pe ea o găsim la cruce. Dumnezeu îşi arată mila faţă de noi. Iar creştinii sunt chemaţi să fie milostivi în acelaşi fel. Bonhoeffer, atunci când scrie despre acest lucru în ,,Preţul uceniciei" (The Cost of Discipleship), contrastează mila (pe bună dreptate, cred eu) cu un sentiment greşit înţeles al demnităţii proprii. El explică lucrurile în felul următor.
Există un sentiment îndreptăţit al demnităţii. Înţelegem asta. Bărbaţii şi femeile sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu şi avem demnitate pentru că suntem făcuţi după chipul Lui. Deşi această imagine e denaturată, e încă acolo. Acest lucru e foarte important. De aceea trebuie să respectăm viaţa. Viaţa după chipul lui Dumnezeu. Dar există şi un sentiment greşit înţeles al demnităţii. Există acel fel de demnitate care spune: ,,Sunt o persoană prea importantă ca să fiu deranjat cu astfel de lucruri, care nici măcar n-au apucat să se întâmple." Sau: ,,Sunt prea ocupat ca să-mi fac timp pentru problema aceasta, deşi poate că au nevoie de timpul meu." Acesta e un sentiment al demnităţii greşit înţeles. Despre el vorbeşte Bonhoeffer. El spune: ,,Vedeţi, cei milostivi, cei care Îl urmează pe Hristos şi învaţă de la El ce e mila, sunt oprimaţii acestei lumi." Oamenii din vremea lui Isus priveau la El şi se întrebau: ,,Ce fel de Învăţător e acesta? Uite, e prieten cu păcătoşii." Şi nu se refereau la ,,păcătoşi" în sensul teologic al cuvântului. Se refereau la oamenii care nu sunt la fel de drăguţi ca şi noi. Pentru că asta făcea Isus şi Dumnezeu proceda astfel ca mila Sa să ajungă la cei ce aveau nevoie de ea. Şi noi suntem chemaţi să facem la fel. Care e promisiunea? ,,Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă." Bineînţeles că vor avea parte de ea. De fapt, dacă au trăit în felul acesta, au găsit deja mila pentru că această milă se găseşte la crucea lui Hristos.
,,Ferice de cei cu inima curată." Puritatea. O, cât de demodat e acest cuvânt în ziua de azi. Puritate. Cine vrea să fie curat în această lume? Asta înseamnă să fii rigid. Înseamnă să nu fii sofisticat. Înseamnă să fii învechit. Aşa crede lumea. Şi totuşi, Isus spune: ,,Ascultaţi, cei cu inima curată Îl vor vedea pe Dumnezeu!" De ce? Pentru că Dumnezeu e sfânt. Cei care nu sunt neprihăniţi, cei care nu sunt curaţi nu vor sta înaintea Lui.
,,Ferice de cei împăciuitori." De ce? Pentru că Dumnezeu a făcut pace cu noi. Pace la cruce. Noi eram duşmanii lui Dumnezeu. Pavel vorbeşte despre aceasta în Efeseni. Mergeam pe drumul nostru pentru că eram duşmanii lui Dumnezeu. Ne luptam între noi. Dumnezeu a coborât şi a făcut pace la cruce. Isus a murit ca să înlăture cauza conflictului. Iar noi, cei care am primit acest fel de pace, nu putem să fim altfel decât împăciuitori, încercând să aducem bărbaţii şi femeile din nou împreună şi, mai presus de orice, împreună cu Dumnezeu.
Iar apoi, în cele din urmă, Isus vorbeşte despre persecuţie. Şi ea va veni. Sunt sigur că înţelegeţi acest lucru. Există apropierea. Există plata păcatului şi neprihănirea lui Hristos. Există roada luminii care izvorăşte din aceasta. Iar apoi, aşa cum spune Isus în altă parte, în mod inevitabil vor urma persecuţiile. Dar ce ne spune El? Oare ne spune: ,,Păi, vedeţi, v-am arătat un mod de viaţă care e calea spre fericire, dar trebuie să vă spun că mai sunt şi persecuţii, iar cel puţin în acest domeniu veţi fi foarte, foarte nefericiţi." Nu spune nimic de felul acesta. El spune: ,,Ferice de cei persecutaţi." De ce? ,,Pentru că persecuţia e dovada că voi sunteţi identificaţi cu Mine." El vorbeşte aici despre un anume fel de persecuţie. Persecuţia despre care vorbeşte e cea care vine peste noi din cauză că Duhul lui Isus Hristos lucrează în inimile noastre şi noi devenim din ce în ce mai mult asemenea Lui. Începem să trăim în această lume ca Isus Hristos şi în mod inevitabil vom suferi acelaşi fel de persecuţie de care a avut parte şi El. Ne putem bucura de aceasta, pentru că e dovada că Îi aparţinem lui Isus. Fericirea constă în aceea că El Însuşi mângăie inimile şi sufletele ucenicilor Săi.
Întrebarea cu care vreau să închei e următoarea. E una practică. Unde vom găsi oare în lumea aceasta un loc unde oamenii să poată trăi astfel? Vedeţi, nu e vorba de o lume indiferentă. E o lume ostilă, păcătoasă, crudă, lacomă. E o lume care trăieşte pentru sine. Unde oare în mijlocul unei astfel de lumi există un loc pentru cei săraci în duh, cei ce plâng pentru păcat, cei blânzi înaintea lui Dumnezeu, cei ce flămânzesc şi însetează după neprihănire, cei milostivi, cei cu inima curată, cei împăciuitori, cei prigoniţi din pricina neprihănirii? Există un singur loc de felul acesta. E locul unde această lume L-a dus pe Domnul Isus Hristos. E la cruce. Dar iată, la cruce e o mare părtăşie. Vedeţi, atunci când privim la cruce şi încercăm să-L urmăm pe Isus, luându-ne crucea şi mergând după El, auzim înapoia noastră strigătele acestei lumi. Şi lumea nu strigă cuvinte de binecuvântare, ci ,,Răstigneşte-L, răstigniţi-i." Dar când privim la Isus, Îl auzim spunând: ,,Ferice de ei!" Iar un singur cuvânt de binecuvântare din gura Lui valorează mai mult decât orice, orice lucru pe care îl poate face lumea.
Vă încurajez să urmaţi calea crucii. Veţi găsi acolo părtăşia martirilor şi binecuvântarea lui Isus, care va spune celor ce Îl urmează: ,,Bine ai lucrat, rob bun şi credincios. Intră în bucuria Stăpânului tău."
Isus
,,Dacă prin fericire înţelegem seninătate, încredere, mulţumire, pace, bucurie, satisfacţie a sufletului, atunci Isus a fost fericit la modul suprem. Nu citim niciunde că ar fi râs, deşi sunt sigur că a făcut-o. El nu căuta plăcerea, veselia, glumele, farsele făcute pe socoteala altora. Fericirea Lui nu depindea de circumstanţele exterioare. Nu avea nevoie de stimuli externi care să Îl facă fericit. El a învăţat secretul care Îi permitea să trăiască deasupra circumstanţelor vieţii şi fără teamă de viitor. El mergea înainte cu calm, siguranţă şi seninătate prin cele mai solicitante situaţii, chiar prin moarte. Cu siguranţă, dacă cineva a avut vreodată o fericire autentică şi binecuvântată, acela a fost Isus Hristos."
2 ganduri
Bonhoeffer : “Harul ieftin, spunea el, este a predica iertarea fără a pretinde pocăinţă. Botez fără diciplină în biserică. Cina Domnului fără mărturisire. Harul ieftin este harul fără ucenicie. Har fără cruce. Har fără Isus Cristos, Cel viu şi încarnat”...
A. W. Tozer scria: 'Întregul transfer al convertirii religioase a fost transformat în ceva mecanic şi fără viaţă. Credinţa poate fi exersată acum fără nici un impact asupra moralităţii şi fără nici o ruşine faţă de identitatea umană. Cristos poate fi 'primit' fără a induce o dragoste specială faţă de El în imima celui care Îl primeşte. Individul este 'mântuit' dar el nu simte foame sau sete pentru Dumnezeu. De fapt,' spune Tozer, "el este învăţat în mod concret să fie mulţumit şi încurajat de puţin"...
A. W. Tozer scria: 'Întregul transfer al convertirii religioase a fost transformat în ceva mecanic şi fără viaţă. Credinţa poate fi exersată acum fără nici un impact asupra moralităţii şi fără nici o ruşine faţă de identitatea umană. Cristos poate fi 'primit' fără a induce o dragoste specială faţă de El în imima celui care Îl primeşte. Individul este 'mântuit' dar el nu simte foame sau sete pentru Dumnezeu. De fapt,' spune Tozer, "el este învăţat în mod concret să fie mulţumit şi încurajat de puţin"...
Vice is a monster of so frightful mien As to be hated needs but to be seen But seen too often, familiar with her face We first endure, then pity, then
Când vine ispita
(Genesa 39:7-12)
Nu cu mult timp în urmă, Intervarsity Press a publicat o carte despre subiectul ispitei, intitulată "Temptation - Help for Struggling Christians" ("Ispita - Ajutor pentru creştinii care se luptă cu ea"). Cartea e scrisă de Charles Durham, un pastor din Kansas, şi ea începe cu o ilustraţie interesantă. Cu ani în urmă, pe insula Cape Hatteras, în largul coastei din Carolina de Nord, trăia un grup de oameni care îşi câştigau existenţa făcând corăbiile să naufragieze în zonele cu apă mai puţin adâncă. Ei erau demolatori şi procedau în felul următor. Ieşeau noaptea, când corăbiile încercau să se apropie de coastă şi căutau o trecere în jurul insulei, şi legau o lumină de capul unui cal bătrân. Aceşti oameni din Nag's Head (Capul Calului), aşa se numea satul lor, plimbau apoi calul înainte şi înapoi, în sus şi în jos. Corăbiile care căutau un drum spre coastă vedeau lumina mişcându-se şi se gândeau că e a unei alte corăbii care a găsit drumul, şi astfel se îndreptau spre insulă şi eşuau pe bancul de nisip din Diamond Shoals. Era o afacere foarte profitabilă. Chiar şi astăzi, turiştilor care vizitează Nag's Head li se arată case construite din epavele acelor corăbii. Acei demolatori se apropiau de corăbiile naufragiate şi adunau pentru casele lor cheresteaua, uneltele şi mobilierul corăbiei, iar uneori mai puneau şi ceva bani în pungă.
În total, de-a lungul anilor, peste 2300 de corăbii au naufragiat în acea zonă de coastă, fie ca urmare a unui accident, fie datorită trădării, ca în cazul pe care tocmai l-am descris.
Prima dată când oamenii aud despre asta sunt şocaţi să afle că se poate întâmpla aşa ceva, dar ar fi mult mai şocaţi dacă ar şti că există demolatori spirituali care sunt hotărâţi să naufragieze vieţile creştinilor şi să le distrugă pe ţărmurile păcatului. În tradiţia bisericii creştine, teologii au vorbit despre trei astfel de demolatori. Înainte de toate e lumea. Când teologii vorbesc despre lume, ei nu se referă la globul pământesc, nici măcar la oamenii care trăiesc pe suprafaţa planetei. Ei se referă la valorile lumii, la sistemul lumii. El e cel care în mod constant încearcă să atragă credincioşii în plasa lui.
Al doilea demolator e firea pământească. Ne referim aici la păcatele senzuale. Scriptura ne avertizează în privinţa aceasta şi ne spune să ne ţinem la distanţă de ele, să fugim de astfel de ispite.
Apoi, în cele din urmă, există demolatorul care, într-un fel, stă în spatele tuturor celorlalţi şi îi foloseşte în interesul lui. Numele acestuia e diavolul. Diavolul e descris de Petru ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită, iar noi trebuie să i ne împotrivim. Petru ne spune că trebuie să stăm tari în credinţă şi să ne împotrivim lui, ştiind că şi fraţii noştri în lume trec prin aceleaşi suferinţe ca şi noi (1Petru 5:8,9). Acest ultim verset e unul foarte important şi trebuie să îl avem puternic întipărit în minte atunci când ne gândim la ispite, fiindcă el ne spune că oricare ar fi ispita cu care ne confruntăm, s-au confruntat şi alţii cu ea înaintea noastră. Într-adevăr, aşa cum spune Petru, s-au confruntat cu ea fraţii şi surorile noastre creştine din întreaga lume, nu numai în vremea noastră ci şi în veacurile trecute. Acest lucru e important pentru că una din capcanele lui Satan e să ne convingă că ispita cu care ne confruntăm noi nu are egal în toată istoria întregii rase umane. Dar, atunci când descoperim că ne gândim la astfel de lucruri, pe care ni le şopteşte Satan, trebuie să ne dăm seama că Satan e cel ce vorbeşte, nu Dumnezeu. Dumnezeu ne spune că aceasta e o minciună, iar cel ce ne dă astfel de sfaturi este Mincinosul. Biblia ne spune că nu vom avea nicioadă de înfruntat vreo ispită cu care să nu se fi confruntat şi alţii. Mai mult, nu numai că s-au confruntat cu ea, dar au şi biruit-o.
De aceea nu trebuie să încercăm să ne găsim scuze prin care să justificăm purtarea noastră păcătoasă, ci trebuie să biruim ispita, aşa cum vrea Dumnezeu să facem.
Aici intră în scenă povestea lui Iosif. Sunt multe lecţii care pot fi învăţate din întâmplarea în care soţia lui Potifar îl ispiteşte pe Iosif, dar cu siguranţă una dintre primele şi cele mai importante este aceea că avem de-a face cu o ispită comună. Situaţia prin care a trecut Iosif cu mii de ani în urmă e aceeaşi prin care trec şi oamenii din zilele noastre. Iar situaţiile prin care trecem noi astăzi sunt aceleaşi prin care a trecut şi Iosif cu mii de ani în urmă. Aş merge chiar mai departe şi aş spune că multe sute, poate chiar mii de oameni, s-au confruntat cu exact aceeaşi situaţie chiar în acest sfârşit de săptămână. Poate că printre ei sunt şi unii pe care îi cunoaşteţi.
Iosif era în casa lui Potifar. Tocmai a fost promovat. Era într-o poziţie cu responsabilităţi. Era pe placul lui Potifar, dar, din păcate, era şi pe placul nevestei lui Potifar. Această femeie era pofticioasă, pentru că atunci când citim relatarea observăm că s-a uitat la Iosif cu o privire pofticioasă. Îl dorea. Soţul ei nu-i era de ajuns. Femeia aceasta era de o inteligenţă diabolică, pentru că şi-a planificat cu mare grijă cum să îl aducă pe Iosif într-o situaţie în care nu era nimeni prin preajmă. Femeia era insistentă, căci ni se spune cum iarăşi şi iarăşi se apropia de Iosif cu ispita ei.
Şi astăzi există astfel de oameni. Aş fi vrut ca pe lângă astfel de oameni să fi avut mai mulţi Iosifi în ziua de azi. Pentru că Iosif, după cum ştim din relatare, i-a rezistat femeii. A continuat să-i refuze avansurile, iar în final, când ea a reuşit să aducă lucrurile în punctul în care Iosif nu mai avea altceva de făcut decât să fugă, el a făcut tocmai aceasta. Ni se spune că a fugit, lăsându-şi chiar haina, de care ea se agăţase, în mâinile ei şi a fugit pur şi simplu din casă.
Ce trebuie să vedem aici e că această ispită nu e neobişnuită. Iar dacă Iosif i s-a putut împotrivi, cu siguranţă că şi creştinii de azi îi pot rezista.
Vom vorbi pe larg despre aceasta. În studiul de data viitoare vrem să privim la secretul victoriei lui Iosif iar în următorul vrem să vedem ce facem dacă, spre deosebire de Iosif, nu am avut succes ci am cedat ispitei. Dar înainte de aceasta vreau să vă fac să înţelegeţi cât de puternică a fost această ispită. Când alţii sunt ispitiţi, avem tendinţa să îi desconsiderăm şi spunem: "A, bine, ei sunt slabi. Nici nu mă mir că au căzut." Nu, nu aşa stăteau lucrurile în acest caz. Ispita aceasta a fost una foarte puternică. Iar faptul că Iosif a câştigat victoria asupra ei e un motiv de laudă pentru el şi pentru puterea lui Dumnezeu care l-a ajutat să învingă.
Vreau să privim împreună la câteva caracteristici ale acestei ispite, iar apoi voi să le aplicaţi la ispitele care vin în vieţile voastre.
Mai întâi, a fost o ispită naturală în sensul că a apelat la dorinţele fizice normale ale omului. E important să facem o distincţie în acest punct între acele dorinţe care sunt naturale, cum e aceasta, şi acelea nenaturale, în sensul că nu fac apel la ce numim noi instinctele normale ale omului. Crima nu e o ispită naturală. Ea se dezvoltă din ură şi neînţelegere, fiind într-un sens consecinţa naturală a acelor lucruri, dar ura şi neînţelegerea nu sunt naturale în ele însăşi. Nu am fost creaţi pentru acestea. Ele sunt produsul păcatului. Astfel, crima e un produs avansat al păcatului. Dar nu la fel stau lucrurile aici, când vorbim despre ispita sexuală, cu care s-a confruntat Iosif. Vorbim aici despre instinctul normal şi natural al unui bărbat sau al unei femei, iar problema nu constă în aceea că s-a făcut apel la un instinct natural, ci la aplicarea lui într-un cadru în care nu trebuie aplicat. Vedeţi, Biblia ne spune că sexul e pentru căsătorie, iar în cadrul căsătoriei el e un liant care ţine cuplul împreună, binecuvintează relaţia lor şi produce bucurie. Dar, în afara acestui cadru, pentru care a fost creat de Dumnezeu, el devine un lucru destabilizant şi distructiv.
Desigur, faptul că sexul e un instinct natural este folosit de lume ca un argument pentru a se complace în el, practic în orice circumstanţe. Ei bine, la fel i s-a spus şi lui Iosif. Iar dacă Doamna Potifar nu i-a spus-o, cu siguranţă Iosif şi-a dat seama şi singur de existenţa acestui argument. El suna cam aşa: "Iosif, ai de-acum 27 de ani. Eşti sclav de zece ani. Ai fost promovat pe merit, pentru că ai lucrat din greu pentru aceasta. Dorinţele şi instinctele pe care le ai la vârsta aceasta nu sunt ale unui copil. Sunt ale unui bărbat. Ce poate fi mai natural decât o relaţie sexuală? Chiar o meriţi.. De fapt, poţi spune chiar că Dumnezeu ţi-o pune la dispoziţie, pentru că El ţi-a trimis-o pe această femeie care e îndrăgostită de tine şi te doreşte. Evident că lucrul pe care trebuie să-l faci acum e să-ţi satisfaci instinctul pe care Dumnezeu l-a pus în inima ta." Iosif nu s-a lăsat înşelat, pentru că Iosif şi-a dat seama ce reprezintă de fapt argumentul acesta. El înseamnă să asociezi un lucru bun cu alt lucru bun, dar într-un mod greşit. E exact ce a încercat diavolul să facă, atunci când s-a apropiat de Isus Hristos. Când Hristos a citat un verset din Scriptură, diavolul a venit şi el cu unul, iar Domnul a trebuit să-i răspundă că nu trebuie să-L ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău. Nu te poţi împotrivi unei porţiuni din Cuvântul lui Dumnezeu cu o alta. Deşi e adevărat că instinctul, în acest caz, e unul bun, el nu trebuie exercitat într-un mod greşit sau în afara voiei lui Dumnezeu, care e atât de clar afirmată în Scriptură, ba chiar, trebuie să o spunem, e un principiu fundamental al inimii umane.
Deci, în primul rând, ispita a fost una naturală. Al doilea lucru care a făcut ispita să fie atât de puternică e acela că a venit la Iosif atunci când el era departe de casă. O familie credincioasă exercită o puternică influenţă restrictivă asupra copilului. Binecuvântată aşa cum trebuie, acea influenţă devine parte a caracterului copilului, astfel încât el trăieşte după standardele familiei chiar atunci când e departe de ea. Dar lucrurile nu stau întotdeauna aşa. Adesea tânărul iese de sub influenţa restrictivă a familiei şi face lucruri pe care nu le-ar fi făcut acasă. Astfel viciile încep să pună stăpânire pe el şi îi domină viaţa.
Cum se face că un tânăr sau o tânără, studenţi, provenind din familii creştine (poate creştine doar cu numele), atunci când pleacă la facultate încep să trăiască cu prietenul sau prietena, lucru pe care nu l-ar fi făcut niciodată acasă? De ce oare un om de afaceri, în timpul unei călătorii, va face în alt oraş lucruri pe care nu le-ar face niciodată în oraşul său? Oare de ce oamenii de la o petrecere fac şi spun unele lucruri pe care nu le-ar face sau nu le-ar spune niciodată în activităţile de rutină ale serviciului sau familiei?
Răspunsul e că aceşti oameni au o părere greşită despre Dumnezeu. Trebuie să spunem, probabil, că ei au o părere tribală despre Dumnezeu. Ei gândesc cam aşa: "Dumnezeu e Dumnezeu în familia mea, dar nu e neapărat Dumnezeu şi în locul în care mă găsesc acum." Sau: "Dumnezeu e Dumnezeul părinţilor mei, asta nu înseamnă că e şi Dumnezeul meu." Sau: "Dumnezeu e Dumnezeul de fiecare zi, dar nu e Dumnezeu şi peste petrecerea aceasta." Vedeţi, ce trebuie să recunoaştem e faptul că Dumnezeu e Dumnezeu, iar Dumnezeu e omniprezent. Dumnezeu e peste tot, el e Dumnezeu în orice loc în care mergi, orice ai face, indiferent dacă recunoşti lucrul acesta sau nu.
Iosif a înţeles acest lucru. Iar atunci când a început să vorbească despre ispită, a identificat-o ca păcat, un păcat împotriva lui Dumnezeu. Nu a fost suficient să i se spună: "Ei bine, Dumnezeul tău e Iehova, El e Dumnezeul părinţilor tăi, în ţara Canaan. Aici în Egipt noi avem de-a face cu alţi dumnezei. Avem dumnezeii noştri." Iosif nu s-a lăsat deloc convins de argumentul acesta. Dumnezeu era Dumnezeu, iar Iehova era Dumnezeul Egiptului tot aşa cum era şi Dumnezeul patriei sale, indiferent ce credeau egiptenii despre El.
Dă-mi voie să-ţi spun că atunci când te confrunţi cu acest fel de ispită şi eşti tentat să gândeşti în felul acesta, adu-ţi aminte că Dumnezeu e Dumnezeu în campusul colegiului tău, la fel cum e Dumnezeu şi în oraşul tău natal. Iar Dumnezeu, dacă pot spune aşa, este la fel de prezent într-un bordel ca şi într-o biserică. E responsabilitatea noastră să recunoaştem acest lucru şi să Îi slujim ca unui Dumnezeu adevărat şi omniprezent ce este.
Mai există şi un al treilea lucru care a făcut ca ispita aceasta să fie atât de puternică pentru Iosif. Ea a venit din partea unei persoane importante. E adevărat, nevasta lui Potifar era o femeie stricată. Era o neruşinată. Şi asta e adevărat. Dar era o femeie importantă, aşa cum înţelege lumea importanţa unui om. Era stăpâna casei. Lui Iosif nu i-a trebuit mult ca să înţeleagă că dacă îi face pe plac, câştigă un aliat care i-ar fi de mare ajutor în ascensiunea sa pe scara ierarhică, iar dacă o supără, îşi câştigă un duşman care, foarte posibil, îi poate face mult rău.
Mulţi cedează ispitei din acest motiv. Sunt confruntaţi cu o situaţie despre care ştiu că e greşită dar, pentru că le e prezentată de către o persoană pe care o consideră importantă, ei cred că trebuie să facă ce li se spune. Poate e vorba de un client important al firmei. Se gândesc: "Ştiu că e greşit şi că nu e bine să fac asta, dar trebuie să o fac, altfel pierdem contul clientului iar eu mi-aş putea pierde slujba. Dacă-i până acolo, trebuie şi eu să mănânc, nu-i aşa?" Cineva i-a pus odată exact această întrebare lui Tertulian: "Dacă-i până acolo, trebuie şi eu să mănânc, nu-i aşa?" La care Tertulian i-a replicat: "Chiar trebuie?"
Vedeţi, Iosif a rămas în picioare pentru că, în ultimă instanţă, credinţa e cea care l-a susţinut şi el a recunoscut că rezultatul final e hotărât de Dumnezeu, indiferent ce i s-ar putea întâmpla între timp. Aşa că Iosif a preferat calea închisorii în locul căii păcatului. A trebuit să sufere pentru poziţia sa, dar dacă n-ar fi făcut-o, n-ar fi ajuns niciodată în poziţia pe care a obţinut-o mai târziu, prin harul lui Dumnezeu.
Nimic altceva nu-ţi va asigura biruinţa într-o astfel de situaţie când ispita vine din partea unei persoane pe care o consideri importantă, în afara credinţei în Cel ce e mai important decât persoana care te ispiteşte. Mai precis, credinţa în Dumnezeu, care e cel mai important, şi trebuie să fie cel mai important în viaţa ta.
Există un al patrulea motiv pentru care ispita a fost atât de puternică în cazul lui Iosif. Ea a venit după o promovare importantă. Ispita nu a venit la Iosif în timpul celor zece ani în care s-a luptat din greu să avanseze, de la cel mai de jos sclav în casa lui Potifar până la asistentul personal al acestuia şi administratorul întregii sale averi. Nu a venit în timpul acestor ani. Iosif ar fi putut spune atunci: "Nu, nu am timp pentru aşa ceva. Trebuie să câştig. Trebuie să reuşesc aici. Trebuie să-i demonstrez lui Potifar că sunt cel mai credincios, cel mai bun, cel mai harnic dintre toţi sclavii." Nu a venit la el în acea perioadă. Dar a venit după aceea, când Iosif şi-a atins ţelul, când îşi putea spune de-acum: "Ei bine, Iosif, ai ajuns în cea mai importantă poziţie în care poate ajunge un sclav. Mai sus de-atât nici un sclav nu poate ajunge. Ai lucrat din greu timp de zece ani. Ai respectat toate legile lui Dumnezeu până cum, dar acum ai şi tu dreptul să te bucuri de roadele muncii tale. Cu siguranţă meriţi să te bucuri de această relaţie sexuală."
Daţi-mi voie să vă spun: Atenţie la ispitele care vin după ce aţi obţinut o victorie importantă! Nu uitaţi ce ne arată Matei 4 şi Luca 4, cum Domnul Isus Hristos a fost ispitit după ce a auzit vocea din ceruri spunând: "Acesta e Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea..." Imediat după aceea, după acest punct culminant al vieţii Sale, a venit şi diavolul. Iar acesta s-a apropiat de Isus spunându-I: "Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca aceste pietre să se prefacă în pâini." Atenţie la ispitele care vin după ce tocmai aţi condus pe cineva la Isus Hristos.
Atenţie la ispitele care vin imediat după o promovare spirituală. Atenţie la ispite, atunci când credeţi că v-aţi atins scopul. Mai presus de orice, atenţie la ispite în ultimii ani ai vieţii, pe măsură ce îmbătrâniţi. David avea 50 de ani, sau chiar mai mult, când a avut acea aventură cu Batşeba şi a ajuns în cel mai de jos punct al vieţii sale spirituale. Trebuie să continuăm să luptăm până la sfârşit.
Al cincilea motiv pentru care ispita a fost atât de puternică este pentru că a venit la Iosif de mai multe ori. Aceasta e o altă metodă pe care diavolul o foloseşte ca să ne înfrângă rezistenţa. Prima dată când vine ispita, ne dăm seama ce e de fapt. Ştim că e un lucru rău şi spunem: "Nu, eu sunt creştin. Nu pot să fac aşa ceva. Nu e bine." Ei bine, diavolul se întoarce şi mai încearcă o dată. Dacă îl respingem şi de data asta, el revine şi mai încearcă. Chiar dacă rezistăm la primele sale încercări, e trist că uneori prin simpla repetare a ispitei diavolul îşi atinge scopul iar noi îi cedăm.
Alexander Pope a exprimat foarte bine această idee în două mici cuplete pe care le-a scris:
Vice is a monster of so frightful mien
As to be hated needs but to be seen
But seen too often, familiar with her face
We first endure, then pity, then embrace.
(Viciul e un monstru cu o înfăţişare atât de înspăimântătoare
Încât e suficient să îl vezi ca să îl urăşti.
Dar, văzut prea des, faţa lui devine familiară,
Mai întâi o suportăm, apoi o compătimim, apoi o îmbrăţişăm.)
Dacă nu vrem să păţim şi noi la fel, avem nevoie de puterea lui Dumnezeu ca să rezistăm ispitei.
Mai e un ultim punct pe care vreau să îl menţionez, şi care a făcut din ispita aceasta una atât de puternică. Ea a venit la momentul potrivit. Poate prima dată când femeia l-a abordat, împrejurările erau potrivnice. Ea i-a spus: "Culcă-te cu mine." Poate că el i-a răspuns: "O, n-o putem face aici. Cineva ne-ar putea vedea." Dar, în cele din urmă, a sosit şi momentul în care, după cum ni se spune în text, nu mai era nimeni în casă, toţi slujitorii erau plecaţi. În acel moment ea l-a apucat de haină şi i-a spus: "Culcă-te cu mine!" Ni se spune că în acel moment el şi-a lăsat haina în mâinile ei şi a fugit afară din casă.
Vedeţi, în anumite circumstanţe mintea voastră va funcţiona la fel. Veţi spune: "Iată, L-am slujit pe Dumnezeu şi I-am fost credincios în toţi aceşti ani, dar acum sunt într-o situaţie în care aş putea păşi în afara voiei lui Dumnezeu doar puţin, pe urmă mă voi întoarce înapoi şi n-o să ştie nimeni." N-o să ştie nimeni? Cea cu care păcătuieşti va şti şi poate va spune şi altcuiva. Dar, mai presus de orice, Dumnezeu ştie. Vezi, Dumnezeu nu e doar omniprezent, adică El e chiar acolo, în locul şi în momentul în care păcătuieşti, dar Dumnezeu e şi omniscient. El cunoaşte toate lucrurile, nu doar ce faci, ci şi gândurile şi planurile inimii tale. Nu spune: "Ce ocazie perfectă!" Nu există o ocazie perfectă pentru a păcătui. Dimpotrivă, fiecare moment este ocazia perfectă ca să renunţi la păcat şi să Îi slujeşti lui Dumnezeu.
Voi vorbi într-un alt studiu despre secretul succesului lui Iosif, şi voi face asta, dar dă-mi voie să îţi spun că, dacă te găseşti într-o situaţie în care eşti ispitit să faci acest păcat sau oricare altul, nu aştepta până săptămâna viitoare ca să rezolvi problema. Nu aştepta până începem să vorbim despre secret. Ocupă-te de el acum şi fă ce a făcut Iosif. Poate spui: "Dar ce a făcut Iosif?" Ei bine, sunt mai multe lucruri pe care Iosif le-a făcut, şi vom vorbi despre aceste lucruri, dar un lucru evident pe care l-a făcut este acela că a plecat din locul în care era ispitit. Dacă nu faci nimic altceva, acesta e punctul din care trebuie să porneşti. Iosif nu a rămas acolo. În ultimă instanţă, singurul lucru pe care putea să-l facă era să fugă, şi acesta este exact lucrul pe care l-a făcut. În acest punct îmi place cum traduce versiunea King James a Bibliei acest pasaj, pentru că sună atât de arhaic. Ea spune: "He left his garment in her hand, and fled, and got him out." ("El i-a lăsat haina în mână şi a fugit afară din casă.") Vedeţi, Iosif a fugit singur, nimeni nu l-a scos de acolo. Dacă vroia să iasă, trebuia să o facă singur. Şi a făcut-o. Acesta e motivul pentru care privim azi în urmă la istoria lui Iosif, ni-l amintim şi îl admirăm, pentru că sunt atât de mulţi oameni care au ajuns în situaţii asemănătoare şi au căzut, şi nimeni nu se mai gândeşte la ei. Stai tare alături de Iosif. Fugi de păcatul adulterului, aşa cum le scria şi Apostolul Pavel corintenilor din vremea lui. Stai tare cu Dumnezeu şi hotărăşte în inima ta că Îl vei sluji indiferent de consecinţe....
remember:
Vice is a monster of so frightful mien
As to be hated needs but to be seen
But seen too often, familiar with her face
We first endure, then pity, then embrace....
(Genesa 39:7-12)
Nu cu mult timp în urmă, Intervarsity Press a publicat o carte despre subiectul ispitei, intitulată "Temptation - Help for Struggling Christians" ("Ispita - Ajutor pentru creştinii care se luptă cu ea"). Cartea e scrisă de Charles Durham, un pastor din Kansas, şi ea începe cu o ilustraţie interesantă. Cu ani în urmă, pe insula Cape Hatteras, în largul coastei din Carolina de Nord, trăia un grup de oameni care îşi câştigau existenţa făcând corăbiile să naufragieze în zonele cu apă mai puţin adâncă. Ei erau demolatori şi procedau în felul următor. Ieşeau noaptea, când corăbiile încercau să se apropie de coastă şi căutau o trecere în jurul insulei, şi legau o lumină de capul unui cal bătrân. Aceşti oameni din Nag's Head (Capul Calului), aşa se numea satul lor, plimbau apoi calul înainte şi înapoi, în sus şi în jos. Corăbiile care căutau un drum spre coastă vedeau lumina mişcându-se şi se gândeau că e a unei alte corăbii care a găsit drumul, şi astfel se îndreptau spre insulă şi eşuau pe bancul de nisip din Diamond Shoals. Era o afacere foarte profitabilă. Chiar şi astăzi, turiştilor care vizitează Nag's Head li se arată case construite din epavele acelor corăbii. Acei demolatori se apropiau de corăbiile naufragiate şi adunau pentru casele lor cheresteaua, uneltele şi mobilierul corăbiei, iar uneori mai puneau şi ceva bani în pungă.
În total, de-a lungul anilor, peste 2300 de corăbii au naufragiat în acea zonă de coastă, fie ca urmare a unui accident, fie datorită trădării, ca în cazul pe care tocmai l-am descris.
Prima dată când oamenii aud despre asta sunt şocaţi să afle că se poate întâmpla aşa ceva, dar ar fi mult mai şocaţi dacă ar şti că există demolatori spirituali care sunt hotărâţi să naufragieze vieţile creştinilor şi să le distrugă pe ţărmurile păcatului. În tradiţia bisericii creştine, teologii au vorbit despre trei astfel de demolatori. Înainte de toate e lumea. Când teologii vorbesc despre lume, ei nu se referă la globul pământesc, nici măcar la oamenii care trăiesc pe suprafaţa planetei. Ei se referă la valorile lumii, la sistemul lumii. El e cel care în mod constant încearcă să atragă credincioşii în plasa lui.
Al doilea demolator e firea pământească. Ne referim aici la păcatele senzuale. Scriptura ne avertizează în privinţa aceasta şi ne spune să ne ţinem la distanţă de ele, să fugim de astfel de ispite.
Apoi, în cele din urmă, există demolatorul care, într-un fel, stă în spatele tuturor celorlalţi şi îi foloseşte în interesul lui. Numele acestuia e diavolul. Diavolul e descris de Petru ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită, iar noi trebuie să i ne împotrivim. Petru ne spune că trebuie să stăm tari în credinţă şi să ne împotrivim lui, ştiind că şi fraţii noştri în lume trec prin aceleaşi suferinţe ca şi noi (1Petru 5:8,9). Acest ultim verset e unul foarte important şi trebuie să îl avem puternic întipărit în minte atunci când ne gândim la ispite, fiindcă el ne spune că oricare ar fi ispita cu care ne confruntăm, s-au confruntat şi alţii cu ea înaintea noastră. Într-adevăr, aşa cum spune Petru, s-au confruntat cu ea fraţii şi surorile noastre creştine din întreaga lume, nu numai în vremea noastră ci şi în veacurile trecute. Acest lucru e important pentru că una din capcanele lui Satan e să ne convingă că ispita cu care ne confruntăm noi nu are egal în toată istoria întregii rase umane. Dar, atunci când descoperim că ne gândim la astfel de lucruri, pe care ni le şopteşte Satan, trebuie să ne dăm seama că Satan e cel ce vorbeşte, nu Dumnezeu. Dumnezeu ne spune că aceasta e o minciună, iar cel ce ne dă astfel de sfaturi este Mincinosul. Biblia ne spune că nu vom avea nicioadă de înfruntat vreo ispită cu care să nu se fi confruntat şi alţii. Mai mult, nu numai că s-au confruntat cu ea, dar au şi biruit-o.
De aceea nu trebuie să încercăm să ne găsim scuze prin care să justificăm purtarea noastră păcătoasă, ci trebuie să biruim ispita, aşa cum vrea Dumnezeu să facem.
Aici intră în scenă povestea lui Iosif. Sunt multe lecţii care pot fi învăţate din întâmplarea în care soţia lui Potifar îl ispiteşte pe Iosif, dar cu siguranţă una dintre primele şi cele mai importante este aceea că avem de-a face cu o ispită comună. Situaţia prin care a trecut Iosif cu mii de ani în urmă e aceeaşi prin care trec şi oamenii din zilele noastre. Iar situaţiile prin care trecem noi astăzi sunt aceleaşi prin care a trecut şi Iosif cu mii de ani în urmă. Aş merge chiar mai departe şi aş spune că multe sute, poate chiar mii de oameni, s-au confruntat cu exact aceeaşi situaţie chiar în acest sfârşit de săptămână. Poate că printre ei sunt şi unii pe care îi cunoaşteţi.
Iosif era în casa lui Potifar. Tocmai a fost promovat. Era într-o poziţie cu responsabilităţi. Era pe placul lui Potifar, dar, din păcate, era şi pe placul nevestei lui Potifar. Această femeie era pofticioasă, pentru că atunci când citim relatarea observăm că s-a uitat la Iosif cu o privire pofticioasă. Îl dorea. Soţul ei nu-i era de ajuns. Femeia aceasta era de o inteligenţă diabolică, pentru că şi-a planificat cu mare grijă cum să îl aducă pe Iosif într-o situaţie în care nu era nimeni prin preajmă. Femeia era insistentă, căci ni se spune cum iarăşi şi iarăşi se apropia de Iosif cu ispita ei.
Şi astăzi există astfel de oameni. Aş fi vrut ca pe lângă astfel de oameni să fi avut mai mulţi Iosifi în ziua de azi. Pentru că Iosif, după cum ştim din relatare, i-a rezistat femeii. A continuat să-i refuze avansurile, iar în final, când ea a reuşit să aducă lucrurile în punctul în care Iosif nu mai avea altceva de făcut decât să fugă, el a făcut tocmai aceasta. Ni se spune că a fugit, lăsându-şi chiar haina, de care ea se agăţase, în mâinile ei şi a fugit pur şi simplu din casă.
Ce trebuie să vedem aici e că această ispită nu e neobişnuită. Iar dacă Iosif i s-a putut împotrivi, cu siguranţă că şi creştinii de azi îi pot rezista.
Vom vorbi pe larg despre aceasta. În studiul de data viitoare vrem să privim la secretul victoriei lui Iosif iar în următorul vrem să vedem ce facem dacă, spre deosebire de Iosif, nu am avut succes ci am cedat ispitei. Dar înainte de aceasta vreau să vă fac să înţelegeţi cât de puternică a fost această ispită. Când alţii sunt ispitiţi, avem tendinţa să îi desconsiderăm şi spunem: "A, bine, ei sunt slabi. Nici nu mă mir că au căzut." Nu, nu aşa stăteau lucrurile în acest caz. Ispita aceasta a fost una foarte puternică. Iar faptul că Iosif a câştigat victoria asupra ei e un motiv de laudă pentru el şi pentru puterea lui Dumnezeu care l-a ajutat să învingă.
Vreau să privim împreună la câteva caracteristici ale acestei ispite, iar apoi voi să le aplicaţi la ispitele care vin în vieţile voastre.
Mai întâi, a fost o ispită naturală în sensul că a apelat la dorinţele fizice normale ale omului. E important să facem o distincţie în acest punct între acele dorinţe care sunt naturale, cum e aceasta, şi acelea nenaturale, în sensul că nu fac apel la ce numim noi instinctele normale ale omului. Crima nu e o ispită naturală. Ea se dezvoltă din ură şi neînţelegere, fiind într-un sens consecinţa naturală a acelor lucruri, dar ura şi neînţelegerea nu sunt naturale în ele însăşi. Nu am fost creaţi pentru acestea. Ele sunt produsul păcatului. Astfel, crima e un produs avansat al păcatului. Dar nu la fel stau lucrurile aici, când vorbim despre ispita sexuală, cu care s-a confruntat Iosif. Vorbim aici despre instinctul normal şi natural al unui bărbat sau al unei femei, iar problema nu constă în aceea că s-a făcut apel la un instinct natural, ci la aplicarea lui într-un cadru în care nu trebuie aplicat. Vedeţi, Biblia ne spune că sexul e pentru căsătorie, iar în cadrul căsătoriei el e un liant care ţine cuplul împreună, binecuvintează relaţia lor şi produce bucurie. Dar, în afara acestui cadru, pentru care a fost creat de Dumnezeu, el devine un lucru destabilizant şi distructiv.
Desigur, faptul că sexul e un instinct natural este folosit de lume ca un argument pentru a se complace în el, practic în orice circumstanţe. Ei bine, la fel i s-a spus şi lui Iosif. Iar dacă Doamna Potifar nu i-a spus-o, cu siguranţă Iosif şi-a dat seama şi singur de existenţa acestui argument. El suna cam aşa: "Iosif, ai de-acum 27 de ani. Eşti sclav de zece ani. Ai fost promovat pe merit, pentru că ai lucrat din greu pentru aceasta. Dorinţele şi instinctele pe care le ai la vârsta aceasta nu sunt ale unui copil. Sunt ale unui bărbat. Ce poate fi mai natural decât o relaţie sexuală? Chiar o meriţi.. De fapt, poţi spune chiar că Dumnezeu ţi-o pune la dispoziţie, pentru că El ţi-a trimis-o pe această femeie care e îndrăgostită de tine şi te doreşte. Evident că lucrul pe care trebuie să-l faci acum e să-ţi satisfaci instinctul pe care Dumnezeu l-a pus în inima ta." Iosif nu s-a lăsat înşelat, pentru că Iosif şi-a dat seama ce reprezintă de fapt argumentul acesta. El înseamnă să asociezi un lucru bun cu alt lucru bun, dar într-un mod greşit. E exact ce a încercat diavolul să facă, atunci când s-a apropiat de Isus Hristos. Când Hristos a citat un verset din Scriptură, diavolul a venit şi el cu unul, iar Domnul a trebuit să-i răspundă că nu trebuie să-L ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău. Nu te poţi împotrivi unei porţiuni din Cuvântul lui Dumnezeu cu o alta. Deşi e adevărat că instinctul, în acest caz, e unul bun, el nu trebuie exercitat într-un mod greşit sau în afara voiei lui Dumnezeu, care e atât de clar afirmată în Scriptură, ba chiar, trebuie să o spunem, e un principiu fundamental al inimii umane.
Deci, în primul rând, ispita a fost una naturală. Al doilea lucru care a făcut ispita să fie atât de puternică e acela că a venit la Iosif atunci când el era departe de casă. O familie credincioasă exercită o puternică influenţă restrictivă asupra copilului. Binecuvântată aşa cum trebuie, acea influenţă devine parte a caracterului copilului, astfel încât el trăieşte după standardele familiei chiar atunci când e departe de ea. Dar lucrurile nu stau întotdeauna aşa. Adesea tânărul iese de sub influenţa restrictivă a familiei şi face lucruri pe care nu le-ar fi făcut acasă. Astfel viciile încep să pună stăpânire pe el şi îi domină viaţa.
Cum se face că un tânăr sau o tânără, studenţi, provenind din familii creştine (poate creştine doar cu numele), atunci când pleacă la facultate încep să trăiască cu prietenul sau prietena, lucru pe care nu l-ar fi făcut niciodată acasă? De ce oare un om de afaceri, în timpul unei călătorii, va face în alt oraş lucruri pe care nu le-ar face niciodată în oraşul său? Oare de ce oamenii de la o petrecere fac şi spun unele lucruri pe care nu le-ar face sau nu le-ar spune niciodată în activităţile de rutină ale serviciului sau familiei?
Răspunsul e că aceşti oameni au o părere greşită despre Dumnezeu. Trebuie să spunem, probabil, că ei au o părere tribală despre Dumnezeu. Ei gândesc cam aşa: "Dumnezeu e Dumnezeu în familia mea, dar nu e neapărat Dumnezeu şi în locul în care mă găsesc acum." Sau: "Dumnezeu e Dumnezeul părinţilor mei, asta nu înseamnă că e şi Dumnezeul meu." Sau: "Dumnezeu e Dumnezeul de fiecare zi, dar nu e Dumnezeu şi peste petrecerea aceasta." Vedeţi, ce trebuie să recunoaştem e faptul că Dumnezeu e Dumnezeu, iar Dumnezeu e omniprezent. Dumnezeu e peste tot, el e Dumnezeu în orice loc în care mergi, orice ai face, indiferent dacă recunoşti lucrul acesta sau nu.
Iosif a înţeles acest lucru. Iar atunci când a început să vorbească despre ispită, a identificat-o ca păcat, un păcat împotriva lui Dumnezeu. Nu a fost suficient să i se spună: "Ei bine, Dumnezeul tău e Iehova, El e Dumnezeul părinţilor tăi, în ţara Canaan. Aici în Egipt noi avem de-a face cu alţi dumnezei. Avem dumnezeii noştri." Iosif nu s-a lăsat deloc convins de argumentul acesta. Dumnezeu era Dumnezeu, iar Iehova era Dumnezeul Egiptului tot aşa cum era şi Dumnezeul patriei sale, indiferent ce credeau egiptenii despre El.
Dă-mi voie să-ţi spun că atunci când te confrunţi cu acest fel de ispită şi eşti tentat să gândeşti în felul acesta, adu-ţi aminte că Dumnezeu e Dumnezeu în campusul colegiului tău, la fel cum e Dumnezeu şi în oraşul tău natal. Iar Dumnezeu, dacă pot spune aşa, este la fel de prezent într-un bordel ca şi într-o biserică. E responsabilitatea noastră să recunoaştem acest lucru şi să Îi slujim ca unui Dumnezeu adevărat şi omniprezent ce este.
Mai există şi un al treilea lucru care a făcut ca ispita aceasta să fie atât de puternică pentru Iosif. Ea a venit din partea unei persoane importante. E adevărat, nevasta lui Potifar era o femeie stricată. Era o neruşinată. Şi asta e adevărat. Dar era o femeie importantă, aşa cum înţelege lumea importanţa unui om. Era stăpâna casei. Lui Iosif nu i-a trebuit mult ca să înţeleagă că dacă îi face pe plac, câştigă un aliat care i-ar fi de mare ajutor în ascensiunea sa pe scara ierarhică, iar dacă o supără, îşi câştigă un duşman care, foarte posibil, îi poate face mult rău.
Mulţi cedează ispitei din acest motiv. Sunt confruntaţi cu o situaţie despre care ştiu că e greşită dar, pentru că le e prezentată de către o persoană pe care o consideră importantă, ei cred că trebuie să facă ce li se spune. Poate e vorba de un client important al firmei. Se gândesc: "Ştiu că e greşit şi că nu e bine să fac asta, dar trebuie să o fac, altfel pierdem contul clientului iar eu mi-aş putea pierde slujba. Dacă-i până acolo, trebuie şi eu să mănânc, nu-i aşa?" Cineva i-a pus odată exact această întrebare lui Tertulian: "Dacă-i până acolo, trebuie şi eu să mănânc, nu-i aşa?" La care Tertulian i-a replicat: "Chiar trebuie?"
Vedeţi, Iosif a rămas în picioare pentru că, în ultimă instanţă, credinţa e cea care l-a susţinut şi el a recunoscut că rezultatul final e hotărât de Dumnezeu, indiferent ce i s-ar putea întâmpla între timp. Aşa că Iosif a preferat calea închisorii în locul căii păcatului. A trebuit să sufere pentru poziţia sa, dar dacă n-ar fi făcut-o, n-ar fi ajuns niciodată în poziţia pe care a obţinut-o mai târziu, prin harul lui Dumnezeu.
Nimic altceva nu-ţi va asigura biruinţa într-o astfel de situaţie când ispita vine din partea unei persoane pe care o consideri importantă, în afara credinţei în Cel ce e mai important decât persoana care te ispiteşte. Mai precis, credinţa în Dumnezeu, care e cel mai important, şi trebuie să fie cel mai important în viaţa ta.
Există un al patrulea motiv pentru care ispita a fost atât de puternică în cazul lui Iosif. Ea a venit după o promovare importantă. Ispita nu a venit la Iosif în timpul celor zece ani în care s-a luptat din greu să avanseze, de la cel mai de jos sclav în casa lui Potifar până la asistentul personal al acestuia şi administratorul întregii sale averi. Nu a venit în timpul acestor ani. Iosif ar fi putut spune atunci: "Nu, nu am timp pentru aşa ceva. Trebuie să câştig. Trebuie să reuşesc aici. Trebuie să-i demonstrez lui Potifar că sunt cel mai credincios, cel mai bun, cel mai harnic dintre toţi sclavii." Nu a venit la el în acea perioadă. Dar a venit după aceea, când Iosif şi-a atins ţelul, când îşi putea spune de-acum: "Ei bine, Iosif, ai ajuns în cea mai importantă poziţie în care poate ajunge un sclav. Mai sus de-atât nici un sclav nu poate ajunge. Ai lucrat din greu timp de zece ani. Ai respectat toate legile lui Dumnezeu până cum, dar acum ai şi tu dreptul să te bucuri de roadele muncii tale. Cu siguranţă meriţi să te bucuri de această relaţie sexuală."
Daţi-mi voie să vă spun: Atenţie la ispitele care vin după ce aţi obţinut o victorie importantă! Nu uitaţi ce ne arată Matei 4 şi Luca 4, cum Domnul Isus Hristos a fost ispitit după ce a auzit vocea din ceruri spunând: "Acesta e Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea..." Imediat după aceea, după acest punct culminant al vieţii Sale, a venit şi diavolul. Iar acesta s-a apropiat de Isus spunându-I: "Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca aceste pietre să se prefacă în pâini." Atenţie la ispitele care vin după ce tocmai aţi condus pe cineva la Isus Hristos.
Atenţie la ispitele care vin imediat după o promovare spirituală. Atenţie la ispite, atunci când credeţi că v-aţi atins scopul. Mai presus de orice, atenţie la ispite în ultimii ani ai vieţii, pe măsură ce îmbătrâniţi. David avea 50 de ani, sau chiar mai mult, când a avut acea aventură cu Batşeba şi a ajuns în cel mai de jos punct al vieţii sale spirituale. Trebuie să continuăm să luptăm până la sfârşit.
Al cincilea motiv pentru care ispita a fost atât de puternică este pentru că a venit la Iosif de mai multe ori. Aceasta e o altă metodă pe care diavolul o foloseşte ca să ne înfrângă rezistenţa. Prima dată când vine ispita, ne dăm seama ce e de fapt. Ştim că e un lucru rău şi spunem: "Nu, eu sunt creştin. Nu pot să fac aşa ceva. Nu e bine." Ei bine, diavolul se întoarce şi mai încearcă o dată. Dacă îl respingem şi de data asta, el revine şi mai încearcă. Chiar dacă rezistăm la primele sale încercări, e trist că uneori prin simpla repetare a ispitei diavolul îşi atinge scopul iar noi îi cedăm.
Alexander Pope a exprimat foarte bine această idee în două mici cuplete pe care le-a scris:
Vice is a monster of so frightful mien
As to be hated needs but to be seen
But seen too often, familiar with her face
We first endure, then pity, then embrace.
(Viciul e un monstru cu o înfăţişare atât de înspăimântătoare
Încât e suficient să îl vezi ca să îl urăşti.
Dar, văzut prea des, faţa lui devine familiară,
Mai întâi o suportăm, apoi o compătimim, apoi o îmbrăţişăm.)
Dacă nu vrem să păţim şi noi la fel, avem nevoie de puterea lui Dumnezeu ca să rezistăm ispitei.
Mai e un ultim punct pe care vreau să îl menţionez, şi care a făcut din ispita aceasta una atât de puternică. Ea a venit la momentul potrivit. Poate prima dată când femeia l-a abordat, împrejurările erau potrivnice. Ea i-a spus: "Culcă-te cu mine." Poate că el i-a răspuns: "O, n-o putem face aici. Cineva ne-ar putea vedea." Dar, în cele din urmă, a sosit şi momentul în care, după cum ni se spune în text, nu mai era nimeni în casă, toţi slujitorii erau plecaţi. În acel moment ea l-a apucat de haină şi i-a spus: "Culcă-te cu mine!" Ni se spune că în acel moment el şi-a lăsat haina în mâinile ei şi a fugit afară din casă.
Vedeţi, în anumite circumstanţe mintea voastră va funcţiona la fel. Veţi spune: "Iată, L-am slujit pe Dumnezeu şi I-am fost credincios în toţi aceşti ani, dar acum sunt într-o situaţie în care aş putea păşi în afara voiei lui Dumnezeu doar puţin, pe urmă mă voi întoarce înapoi şi n-o să ştie nimeni." N-o să ştie nimeni? Cea cu care păcătuieşti va şti şi poate va spune şi altcuiva. Dar, mai presus de orice, Dumnezeu ştie. Vezi, Dumnezeu nu e doar omniprezent, adică El e chiar acolo, în locul şi în momentul în care păcătuieşti, dar Dumnezeu e şi omniscient. El cunoaşte toate lucrurile, nu doar ce faci, ci şi gândurile şi planurile inimii tale. Nu spune: "Ce ocazie perfectă!" Nu există o ocazie perfectă pentru a păcătui. Dimpotrivă, fiecare moment este ocazia perfectă ca să renunţi la păcat şi să Îi slujeşti lui Dumnezeu.
Voi vorbi într-un alt studiu despre secretul succesului lui Iosif, şi voi face asta, dar dă-mi voie să îţi spun că, dacă te găseşti într-o situaţie în care eşti ispitit să faci acest păcat sau oricare altul, nu aştepta până săptămâna viitoare ca să rezolvi problema. Nu aştepta până începem să vorbim despre secret. Ocupă-te de el acum şi fă ce a făcut Iosif. Poate spui: "Dar ce a făcut Iosif?" Ei bine, sunt mai multe lucruri pe care Iosif le-a făcut, şi vom vorbi despre aceste lucruri, dar un lucru evident pe care l-a făcut este acela că a plecat din locul în care era ispitit. Dacă nu faci nimic altceva, acesta e punctul din care trebuie să porneşti. Iosif nu a rămas acolo. În ultimă instanţă, singurul lucru pe care putea să-l facă era să fugă, şi acesta este exact lucrul pe care l-a făcut. În acest punct îmi place cum traduce versiunea King James a Bibliei acest pasaj, pentru că sună atât de arhaic. Ea spune: "He left his garment in her hand, and fled, and got him out." ("El i-a lăsat haina în mână şi a fugit afară din casă.") Vedeţi, Iosif a fugit singur, nimeni nu l-a scos de acolo. Dacă vroia să iasă, trebuia să o facă singur. Şi a făcut-o. Acesta e motivul pentru care privim azi în urmă la istoria lui Iosif, ni-l amintim şi îl admirăm, pentru că sunt atât de mulţi oameni care au ajuns în situaţii asemănătoare şi au căzut, şi nimeni nu se mai gândeşte la ei. Stai tare alături de Iosif. Fugi de păcatul adulterului, aşa cum le scria şi Apostolul Pavel corintenilor din vremea lui. Stai tare cu Dumnezeu şi hotărăşte în inima ta că Îl vei sluji indiferent de consecinţe....
remember:
Vice is a monster of so frightful mien
As to be hated needs but to be seen
But seen too often, familiar with her face
We first endure, then pity, then embrace....
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
