Mukhobero Shivachi Wepukhulu

Un caz ieşit din comun, întâmplat la Spitalul Naţional Kenyatta din Nairobi, Kenia. Bolnavii internaţi în secţia de Urgenţe mureau inexplicabil cu toţii duminica, indiferent cât de gravă le era situaţia şi asta cam pe la ora unsprezece dimineaţa, după vizita medicului de gardă în timpul week-end-ului.
Fenomenul i-a pus pe gânduri atât pe doctori, cât şi opinia publică pe măsură ce informaţia s-a răspândit; unii gândindu-se serios la o explicaţie în care puteri supranaturale ar fi putut fi implicate. Nimeni nu înţelegea de ce la ora unsprezece dimineaţa ”Doamna cu Coasa” trecea cu regularitate pe acolo. Aşa că s-a apelat la un grup de experţi, incluzând o echipă de specialişti de la Makerere Medical School, ca să vină şi să investigheze cauza deceselor suspicioase.
Duminica următoare, înainte de fatidica oră, doctorii şi asistentele aşteptau afară plini de nerăbdare să afle ce fenomen extraordinar era implicat în morţii de la sectorul Urgenţe. Unii ţineau în mâini tot felul de cruci, cărticele de rugăciune şi alte obiecte sfinţite ca să fie ocrotiţi de spiritele ce cu siguranţă bântuiau pe acolo.
Şi a venit şi ora unsprezece (trecute fix) şi iată ce s-a întâmplat: Mukhobero Shivachi Wepukhulu, bărbatul care era angajat cu jumătate de normă pe post de ”femeie de serviciu”, a intrat pe uşă ca să facă curăţenie. S-a dus fără ezitare la singura priză din preajmă şi a debranşat aparatura de respirat la care erau racordaţi toţi bolnavii pentru a-şi cupla aspiratorul de praf. După care a început să-şi facă treaba cu conştiinciozitate...
În rutina programelor bisericilor noastre cu ora instructorilor - ora de rugăciune - şcoala de sabat - anunţurile de la ora 11 – cor – rugăciune - strângerea darurilor – predică – cor - cântare finală - eventual repetiţie de cor, toate standardizate şi aspetizate pentru ca să nu tuşească cei din „Biserica-Spital”, se prea poate că debranşăm ”respiratorul”. Şi asta pentru ca să ne facem noi datoria cu aspiratorul. Nu vedem bolnavii pentru că ne uităm după hârtii. Şi nu auzim bolnavii pentru că bâzâie rutina… Apoi stingem lumina şi plecăm pentru a reveni săptămâna viitoare ca să facem exact acelaşi lucru...
Pe când vizitam familia din România, am fost plăcut surprins de iniţiativa unui pastor de a strânge pentru un Sabat pe membrii din bisericile acelui district în natură, la marginea pădurii. Era august, cald şi în afară de mine păcătosul, toţi erau în costum (bărbaţii) şi rochii ceremonioase (femeile). Programul s-a desfăşurat exact ca în biserică. Am fost invitat să vorbesc cu specificaţia că trebuie să-mi pun o haină peste cămaşa mea albastră că nu sunt în America unde… (comentarii-comentarii). S-a găsit şi haină. Şi am vrut ca în loc de predica tipică să ţin un seminar bazat pe Ioan 11 – învierea lui Lazăr. Cu întrebări, comentarii, experienţe personale.
A fost greu la început pentru că oamenii nu s-au aşteptat să participe activ. Dar a mers din ce în ce mai bine până când cineva s-a simţit dator să atragă atenţia că la predică nu se comentează şi că oricum trebuie să încheiem deoarece este ora doisprezece fără zece. După cor - cântare - rugăciune, a venit la mine şi mi-a zis:
- „M-ai dezamăgit, aşteptam să aud o predică.”
- „N-ai ascultat predică aseară? Şi după amiaza asta nu tot predică? Şi sabat după sabat predică?”
- „Ştii tu ce vreau să zic. Ai dat tot programul peste cap. Nici haină nu ai avut. Văd că te-ai dus de tot...”
Şi a plecat dezamăgit fără ca măcar să aflu unde anume m-am dus. Sunt sigur că i-a trecut of-of-oful săptămâna următoare odată cu revenirea la programul normal de aspirat indoor. Pentru el şi alţii ca el, o să repet mecanismul care-l satisface şi îi asigură un loc de muncă chiar şi ”part-time”:
1) aduci aspiratorul de praf/gunoaie/iniţiative personale, lângă sursa de putere;
2) debranşezi bolnavii de sursă;
3) branşezi propriul tău mecanism care te face util;
4) vâjii - te apuci de curăţenie deoarece, urmărind logica acestui exerciţiu de rutină, de aceea există Spitalul: să (te) cureţe.
Sunt mult prea mulţi Mukhobero Shivachi Wepukhulu în bisericile noastre, puşi să facă medicină de asta cu mătura şi aspiratorul.


Ovidiu Rădulescu (www.ovidiuradulescu.com)

Aron Ralston

Mâna


În 2002, Aron Ralston şi-a dat demisia de la concernul Intel pentru a escalada solitar toate vârfurile din Colorado de peste 4.200 de metri, pe timp de iarnă. În cursul acestor aventuri, a fost la un pas să se înece, să fie ucis de un urs ori de o avalanşă. Apoi, pe 26 aprilie 2003, a plecat, fără telefon mobil şi fără să anunţe pe nimeni, să escaladeze canionul Blue John.
În acea zi, în timpul ascensiunii, un bolovan de aproape jumătate de tonă i-a căzut peste mâna dreaptă, făcîndu-l captiv pe versant. Timp de cinci zile, Aron şi-a băut propria urină, şi-a scrijelit în stîncă numele, data naşterii şi pe cea la care bănuia că va muri, apoi a înregistrat pe camera video un mesaj de adio pentru familie. În cea de-a cincea zi, cu ultimele puteri, şi-a rupt oasele antebraţului drept şi, cu ajutorul unui cuţit, s-a descotorosit de mâna devenită inutilă. Apoi a coborât 20 de metri în rapel şi a mers pe jos câţiva kilometri, înainte de a fi salvat.
Membrii unei expediţii au recuperat ulterior mâna şi i-au returnat-o. Ralston a incinerat-o şi s-a întors la locul accidentului pentru a împrăştia cenuşa. Şi-a construit o proteză ce poate fi folosită numai la căţărare şi, în 2005, şi-a dus la capăt proiectul ascensional cu vârfurile din Colorado, apoi a trecut la altele. În 2006, după ce trei prieteni de-ai săi şi-au luat viaţa într-un interval de numai câteva săptămîni, Ralston s-a luptat şi el cu unele gînduri de sinucidere.
Astăzi, la 33 de ani, Aron Ralston participă la expediţii mai puţin periculoase şi ţine discursuri motivaţionale pentru oricine vrea să-l asculte: de la copiii din şcoli până la angajaţii marilor companii. Primeşte între 15.000 şi 37.000 dolari pentru fiecare discurs. “Nu e atât de important ce faci, cât cine eşti”, obişnuieşte să spună, când se adresează auditoriului.