...

Abia când simţi că ţi-ai putea jertfi demnitatea ta proprie, ba chiar viaţa ta, spre a-l salva pe un frate rătăcit, abia atunci ai scos bârna din propriul tău ochi şi eşti în stare să-l ajuţi pe fratele tău...

cateva ganduri inainte de Shabat Shalom...

Atunci când îngăduie acest spirit de învinuire, oamenii nu se mulţumesc numai cu trâmbiţarea a ceea ce îşi închipuie că este o slăbiciune în fratele lor. Dacă mijloace mai blânde nu reuşesc să-l facă a săvârşi ce cred ei că trebuia să se facă, vor recurge la constrângere. Pe cât le stă în putere, îi vor sili pe oameni să se conformeze felului lor de a aprecia ceea ce este drept. Aşa se purtau iudeiiî n zilele lui Hristos şi aşa s-a purtat întotdeauna biserica, ori de câte ori a pierdut harul lui Hristos. Văzându-se lipsită de puterea iubirii, ea s-a agăţat de braţul cel tare al statului, ca să-şi întărească dogmele şi să-şi pună în aplicare decretele. Aici este taina tuturor legiuirilor religioase, care au fost decretate cândva, şi taina tuturor persecuţiilor, din zilele lui Abel până astăzi.
Hristos nu-i constrânge, ci îi atrage pe oameni la Sine. Singura forţă pe care o exercită El este iubirea constrângătoare. Când Biserica începe să caute sprijinul puterii lumeşti, este vădit că a pierdut puterea lui Hristos - constrângerea iubirii divine.

127:3 Dar problema este legată de fiecare membru al bisericii şi aici trebuie să se producă vindecarea. Isus îl îndeamnă pe vorbitorul de rău să-şi scoată mai întâi bârna din ochiul său, adică să renunţe la spiritul de critică, să mărturisească şi să lepede propriul păcat, înainte de a încerca să-i îndrepte pe alţii. Pentru că "nu este nici un pom bun, care să facă roadă rea; şi nici un pom rău, care să facă roadă bună" (Luca 6,43). Acest spirit de învinuire, pe care îl îngăduie inima ta, este o roadă rea şi dovedeşte că pomul este rău. Nu-ţi foloseşte la nimic să clădeşti pe îndreptăţirea de sine; ceea ce-ţi trebuie este o schimbarea a inimii. Înainte de a fi pregătit să-i îndrepţi pe alţii, trebuie să ajungi tu însuţi la această experienţă, pentru că "din prisosul inimii vorbeşte gura" (Matei 12,34).

Trebuie să fii bun, mai înainte de a fi în stare să faci binele. Nu poţi avea o influenţă care să-i schimbe pe alţii, până ce propria ta inimă n-a fost umilită, curăţită şi îmblânzită prin harul lui Hristos. Dacă s-a săvârşit în inima ta această schimbare, va fi tot aşa de natural pentru tine să trăieşti spre binecuvântarea altora, cum este şi pentru trandafir să răspândească parfumul său mirositor sau pentru viţa de vie să rodească ciorchinele purpuriu.

128:2 Dacă Hristos este în tine "nădejdea măririi", nu vei găsi plăcerea să-i pândeşti pe alţii, spre a le trâmbiţa greşelile. În loc să cauţi să învinuieşti şi să osândeşti, ţinta va fi să ajuţi, să binecuvântezi şi să salvezi. Lucrând cu aceia care sunt în rătăcire, vei asculta de îndemnul: "Ia seama la tine, ca să nu fii ispitit şi tu" (Gal. 6,1). Îţi vei aduce aminte de câte ori te-ai rătăcit tu însuţi şi cât de greu ţi-a fost să găseşti drumul cel bun, după ce-l pierduseşi cândva. N-ai să-l împingi pe fratele tău într-un întuneric mai mare, ci, cu o inimă plină de milă, îi vei atrage atenţia asupra primejdiei care îl pândeşte.

128:3 Acela care priveşte adesea la crucea de pe Calvar, amintindu-şi că păcatele sale L-au dus acolo pe Mântuitorul, nu va încerca niciodată să compare măsura vinei sale cu a altora. El nu se va urca pe scaunul de judecată spre a aduce învinuire împotriva altora. În inima aceluia care umblă în umbra crucii de pe Calvar, nu poate avea loc spiritul de critică sau de înălţare de sine.

128:4 Abia când simţi că ţi-ai putea jertfi demnitatea ta proprie, ba chiar viaţa ta, spre a-l salva pe un frate rătăcit, abia atunci ai scos bârna din propriul tău ochi şi eşti în stare să-l ajuţi pe fratele tău. Atunci vei putea să te apropii de el şi să-i mişti inima.