poveste.

Jean Giono, un scriitor francez, a scris o carte despre un om rămas necunoscut pentru lume, dar un uriaş al speranţei. Cartea "L'homme qui plantait des arbres" e o lecţie a ceea ce poate să facă speranţa într-o lume pustie.Autorul povesteşte cum, proaspăt absolvent de liceu, în 1913, a pornit ca mulţi alţii, să cunoască lumea despre care doar citise. De unul singur, a pornit să colinde regiunea din sudul Franţei, „Provence”. La data aceea, deşi o regiune de dealuri şi munţi, totul era o pustie. Pe drum, Jean întâlnea sate părăsite, cu fântâni seci, cu urmele unor râuri care încetaseră de mult să curgă. În egoismul lor, oamenii au tot tăiat pădurea. Şi când aceasta n-a mai fost, n-au mai fost nici ploi, nici viaţă... După câteva zile de peregrinare, ars de sete, Jean a întâlnit un singur suflet în pustietatea aceea. Era un cioban care arareori vorbea. Îl chema Elzéar Bouffier. Avea cu el vreo 30 oi pe care le păştea toată ziua. Cum de ajunsese aici, pierdut în singurătate? Omul îşi povesti în câteva cuvinte viaţa: mai întâi i-a murit soţia, apoi i-a murit şi fiica. Singur, a hotărât să plece dintre oameni şi să caute pe Dumnezeu într-un fel de asceză neformală. Pe când era în pustie, speranţa în învierea şi regăsirea sufletelor dragi a aprins în inima lui ideea învierii pustiei. În ce fel? Scriitorul avea să descopere el însuşi.În seara zilei, Elzéar a luat un sac pe care-l răsturnă. Era plin cu ghindă. Bucată cu bucată, trecu tot sacul prin mână, alegând ce era mai bun de ce era stricat. Când a ajuns să strângă 100 de ghinde, le-a pus într-o căldare cu apă. Iar dimineaţa, cu oile şi cu oaspetele său, au pornit ca de obicei la păscut. Dar Elzear luase cu el un toiag de fier, înalt şi destul de greu. De ce? Vei vedea! Când a ajuns la vreo 10 km distanţă de cabană, s-a oprit, şi-a înfiptt cu putere toiagul greu în pământ. L-a scos apoi, şi în gaura lăsată a pus o ghindă. După ce-a acoperit gaura cu ţărână, a lovit din nou pământul... „Şi crezi că o să iasă ceva din asta?” – întrebă Jean. Bătrânul doar se uită la el, fără să răspundă. „Dar câte ai semănat până acum?” „100.000” - veni răspunsul. „A răsărit ceva?” – continua să întrebe flăcăul neîncrezător. „20.000... Şi dacă 10.000 de răsaduri vor fi mâncate de te miri ce plăgi, tot rămân 10.000...”Au trecut anii, apoi primul război mondial. În 1920, curios să afle ce s-a mai întâmplat cu ciudatul cioban, Jean s-a dus iarăşi în Provence, pe acelaşi drum. Spre marea lui uimire, a descoperit o pâclă ceţoasă deasupra dealului: când a ajuns aproape, era o pădurice înaltă de cca. 1,50 m, lungă de 11 km şi lată de 3 km... Şi nu era singura... Natura însăşi părea să se fi schimbat. O dată cu pădurea, a găsit şi mici pârâiaşe... Păsările cântau în rămurele... Era viaţă ! Pe Elzear l-a găsit plantând acum fag, pentru că era mai reavăn pământul... Moşul era la fel de tăcut şi hotărât. Speranţa devenea realitate, şi inima bătea mai sigură...Jean Giono a revenit după alţi 16 ani. O, totul era verde... Animale mişunau prin păduri... Bătrânul – acum de 72 ani, povestea cum în urmă cu 1 an, venise la el un pădurar ursuz, să-l înveţe pe cioban ce-i aia o pădure, şi că n-are voie să facă focul, altfel va fi amendat rău de tot... Sărmanul pădurar. Iar guvernul trimisese cu câteva luni în urmă o comisie, ca să vadă dacă ceea ce auziseră era chiar adevărat? Cică Provence înviase de tot! Ziarele vremii anunţau vestea cu litere de-o şchioapă: „Miracolul naturii: cum Natura mamă s-a auto-regenerat, şi cum pustia s-a auto-transformat în pădure!” Copilării...Ultima oară scriitorul l-a văzut pe bătrân în 1945. A fost surprins să găsească drumuri bătătorite pe unde circulau autobuze, pe marginea cărora stăteau copii şi fluturau din mână, unde bărbaţi şi femei locuiau în satele refăcute... Şi nimeni nu ştia că speranţa unui singur bătrân făcuse toate acestea. Bătrânul încă trăia şi continua să planteze copaci. A murit în 1947, într-un spital pentru sărmani...Spun oamenii că nenorocirea noastră este că viaţa se sfârşeşte prea repede. Dar n-au dreptate. Nenorocirea noastră este că începem viaţa prea târziu ! Şi o începem târziu, fiind lipsiţi de nădejde, de perspectivă, de un ţel pentru care să fim implicaţi într-o dăruire de energie şi pasiune. Ei bine, prieteni, deasupra tuturor speranţelor, există una care le înghite pe toate, din care izvorăsc speranţe mici şi mari. Te provoc să descoperi MEGA-speranţa...

ganduri...

Asa cum altii se ascund in spatele minciunii, eu imbrac armura sinceritatii cand simt suspiciunea in privirea celorlalti. De o dezinvoltura frapanta, sinceritatea mea izvoraste din dorinta de autenticitate. Cuvintele prin care-mi dezvalui sinceritatea sunt socante pentru ceilalti. Invaluita intr-o mantie de mandrie imi etalez capacitatea de a fi eu insumi, NE-FARISEUL..., dorind sa ies dintr-un cotidian inchis in propriile jocuri. Simt adeseori neincrederea celorlalti in fata acestor manifestari, simt neputinta lor de a intelege ca sau CUM?...!!! poate exista o asemenea sinceritate. Descopar ca manifestarile mele sincere sunt invers proportionale cu credibilitatea pe care o confera ceilalti. Ar trebui sa ma prefac pentru a fi integrat DOMLE SI EU ...vezi, intr-un tipar, pentru a fi acceptat?Intr-un cuplu perfect cu sinceritatea, prefacatoria apare pentru a ma izola de ceea ce cred ca nu merita sa manifest. Ma prefac ca nu aud cand cineva incearca sa ma minta, ma prefac ca nu vad cand incearca sa-mi ascunda fapte,ironii sau batjocuri fine, zic ei, ma prefac ca rad cand sufletul plange, ma prefac ca sunt calm cand energia furiei izvoraste din mine. Uneori este buna aceasta prefacatorie, alteori realizez ca nu am ales partea corecta a monedei. Adeseori imaginile celor doua se amesteca intr-un dans iluzoriu al comunicarii interumane. Un echilibru instabil este granita dintre cele doua manifestari ale dorintei de a fi. Acum poate te intrebi, tu cel care ma cunosti cand am fost sincer si cand m-am prefacut. Cand simt in tine lipsa sinceritatii raspund cu maxima sinceritate. Uneori este nevoie sa trec de aceeasi parte cu tine pentru a descoperi ce sta dincolo de ceea ce TU exprimi. Intru in jocul tau, ma prefac ca inteleg mesajele tale asa cum doresti tu....Au existat momente cand am reusit sa ma pierd in hatisul minciunilor spuse si am renuntat sa ma prefac, dar au fost si minunate descoperiri, adevarate comori ascunse dupa masca fatarniciei. Acestea sunt cele care-mi redau TOTUSI increderea in oameni si in capacitatea mea de a trece dincolo de aparente....si dincolo de masti.

locul de joaca,

Cuvintele sunt locul nostru de joaca. Jonglam cu ele, le aruncam unul de la altul, facem scamatorii cu ele. Asteptam raspunsuri sub aceeasi forma si realizam mult mai tarziu ca ele au forma si continut diferit. Continuam joaca in speranta ca intr-o zi vom reusi sa descoperim secretul acestui joc si-l vom practica cu succes. Cautam castigatori si invinsi, credem ca succesul ne apropie de ceea ce dorim, dorim sa fim castigatori ai acestui joc de cuvinte.
Realizam ca le-am aruncat la intamplare, chiar si atunci cand tinta parea precisa, si am lovit fara sa vrem locuri ascunse, misterioase, ranite. Folosim cuvintele ca pe niste drepturi clar stabilite, ca pe niste proprietati, ca pe niste posesii proprii. Lipseste cu desavarsire responsabilitatea aruncarii lor, a jocului, a raspunsurilor. Stiu ca unii imi vor spune ca nu am cum sa fiu raspunzatoare pentru ceea ce simte celalalt. Asa este, ai dreptate. Responsabilitatea apare in momentul in care folosesti aceste instrumente, mai ales verbal. Uneori tacerea este atat de salvatoare. Depinde de noi sa alegem momentul oportun.
In spatele cuvintelor stau ascunse sentimentele pe care le limitam prin exprimarea verbala si scrisa. Le folosim pentru a ne intelege mai bine, spunem noi. Oare? Cate certuri s-au iscat din cauza cuvintelor aruncate aiurea? Cate sentimente nu s-au exprimat pe deplin pentru ca nu au putut fi transformate in cuvinte? Exista oare si o alta modalitate de a trece dincolo de cuvinte, de a parasi acest loc de joaca?

incredere...

Increderea pe care o acord celorlalti reprezinta pentru mine un test de rabdare si de autocunoastere. Cata incredere poti sa ai in cel de langa tine? Cat de mult lasi sa afle despre tine si despre viata ta? Si ce faci daca aceasta incredere iti este inselata? Spunem ca avem incredere in celalalt si exista momente cand suspiciunea intervine in viata noastra si primim semnale ca asteptarile noastre ne-au fost inselate. Oare exista increderea totala? Daca uneori supraveghezi discret si verifici pe celalalt aceasta este o dovada de mai putina incredere sau de iubire? Unde este granita intre incredere si indiferenta? Exista o vorba care spune ca oameni actioneaza asa cum te astepti tu sa o faca. Realitatea si experienta mi-au demonstrat ca increderea acordata se castiga in timp si prin consecventa. La fel de bine ceea ce ai castigat intr-un timp indelungat poti sa pierzi definitiv intr-o clipa. La fel de mult depinde si contextul in care acorzi aceasta incredere. Am intalnit oameni care in mediul profesional folosesc increderea in ceilalti ca un instrument de motivare. Este adevarat ca acestia sunt putini si rari pentru ca frica domina in cele mai multe cazuri. Frica de a pierde locul de munca, frica de tradare, frica de a pierde controlul. In mediul personal am intalnit astfel de persoane si mai rar. Cu cat ne apropiem mai mult de intimitate cu atat increderea este acordata cu mai mare precautie. Aici teama este mai mare si invers proportionala cu gradul de incredere acordat. Timpul petrecut impreuna si intamplari care intervin in viata fiecaruia determina cresterea sau scaderea increderii in celalalt.M-am intrebat adeseori ce faci cand asteptarile sunt inselate de nenumarate ori, acorzi in continuare incredere sau devii mai precaut?

....

Ma lovesc adeseori de tarmurile ignorantei umane. Macinata de loviturile puternice, intelegerea mea capituleaza in fata credintelor inradacinate in mintile seculare... Asemeni unei salcii in fata furtunii ma inclin pana la pamant revenind cu o forta mai mare si o lectie invatata... Fiecare suflare peste frunzele inimii mele aduce o noua perspectiva, o noua informatie pe care mintea o asimileaza ca atare... Simt cum schimbarea patrunde in adancurile fiintei mele si preiau forma vantului care imi ofera libertatea dorita...Observ limitele cuvintelor care ma invaluite pe neasteptate si le las sa treaca mai departe.... Furtuna dispare asa cum a aparut si repercursiunile sunt vizibile doar pe nisipul fierbinte al inimii mele....

cum?

Cum explici oamenilor pe care-i iubesti ca vei ramane langa ei un timp scurt? Cum le spui ca ceea ce simti pentru ei este special? Cum ii faci sa inteleaga ca deciziile pe care le-ai luat in trecut influenteaza viitorul tau alaturi de ei? Cum sa le arati ca in spatele zambetului tau stau lacrimi? Cum sa-i parasesti fara sa-i faci sa sufere? Cum poti sa le distrugi sperantele pe care si le-au pus in tine? Cum sa inlocuiesti "te iubesc" cu "imi pare rau"? Cum sa intorci spatele unor suflete care-ti lumineaza viata? Cum sa transformi durerea din ochii lor in speranta dupa ce vei pleca? Cum sa le frangi aripile in zbor? Cum sa-i arunci in vartejul din care i-ai smuls fara voia ta? Cum vei trai fara zambetele si imbratisarile lor? Cum vei pastra amintirile atat de pretioase cand drumurile se vor separa? Cum sa-i trimiti sa caute in alte parti cand stiu ca esti tot ce asteaptau de atata timp? Cum sa-i faci sa te uite cand ei te cauta mereu? Cum sa-i ranesti fara sa lovesti in propria inima? Cum?!!!!!

teama

Frica este un sentiment ciudat. Exista frica obisnuita care determina supravietuirea nostra in caz de pericol, ca o prevenire a acestuia. Si, mai exista o frica care ne face sa ridicam ziduri in noi. Zidurile fricii ne duc pe drumurile suferintei. Durerea este singurul partener al fricii. Se plimba brat la brat nestingherite si se joaca cu viata ta. TU le lasi sa faca asta.
Cea mai stranie forma este frica de suferinta. Se creeaza astfel un cerc vicios. Frica de suferinta duce la suferinta care induce o frica si mai mare. Si fiecare trecere prin aceasta spirala a fricii nu face altceva decat sa ridice ziduri si mai mari in tine,... in noi. Zidurile fricii despart interiorul de exterior. Oare pe "demonii" interiori cine-i opreste? Ce ziduri mai ridici impotriva lor? Cum ii controlezi atunci cand te macina in spatele zidurilor?
Stai in interior, inconjurat de zidurile fricii tale si privesti la frumusetea gradinii din fata ta. Nu vei pasi pentru ca primejdiile te pandesc la tot pasul. Lasi sa treaca pe langa tine oameni si oportunitati fantastice. Uneori lasi sa patrunda cate o raza de soare. Intai timid si apoi din ce in ce mai puternic. Dar frica din tine se trezeste. "Si daca vei suferi?" "Si daca nu-i bine?" "Si daca te vei arde?" "Si daca...?" Toaca marunt profitand de frica ce te inconjoara. Te inchizi si mai mult, ridici ziduri si mai inalte. Pana unde? Pana cand?
Pana cand?
Cum scapi? Cum distrugi zidurile fricii? Nu stiu exact cum vei face tu. Stiu ca eu inca nu le-am distrus...not yet. Stiu ca este un proces lung, in care am alaturi oameni rabdatori, intelegatori si iubitori (cat de binecuvantat sunt!!!). Daca simti ca nu mai rezisti cere ajutor, lui Dumnezeu in primul rand. Eu am primit ceea ce am cerut, de la EL. Multumesc celor care m-au ajutat sa revin la viata. Poate esti si tu printre ei. Nu ai de unde sa stii. Si chiar daca nu esti tot iti multumesc pentru ca ceea ce ai citit face parte din acest proces...

ganduri

Am descoperit in mine ascunsa dorinta de a nu avea regrete....

... Fiecare decizie este analizata pentru evitarea oricarui regret. Inevitabil, uneori regretele apar, sub diferite forme. Regret ca am prea multa incredere in semeni ...sau prea putina; regret ca sunt prea sincer sau ascund anumite lucruri. Regret ca am reactii ...in loc de raspunsuri. Regret ca pierd clipe din viata mea gandindu-ma la parerea celorlalti despre mine sau la imperfectiunile pe care mi le gasesc singur,cu usurintza... Regret ca ma supar atunci cand stiu ca problemele ivite sunt de fapt miracole. Regret chiar ca am ales un drum care in acel moment parea extraordinar.Fug de regrete si in acelasi timp, stiu ca ele exista. De ce? Pentru ca ma judec, pentru ca ma critic, pentru ca exista in mine parti pe care nu le-am acceptat deloc sau complet...Am avut perioade in care le-am negat, in care le-am respins din gandurile mele. Au venit mai tarziu in momente in care zidurile cazusera. Atunci am simtit ca dorinta de a scapa de ele nu este de ajutor si am luat hotararea de a trece prin ele, de a ma impaca cu situatia, cu ele, cu... mine.Astfel astazi gasesc in experientele din viata mea bucuria de a fi liber, de a trai cu gandul la minunile din ...viata mea. Astazi ma bucur ca te-am cunoscut, ca am mers impreuna o bucata de drum. Astazi sunt recunoscator pentru ceea ce mi-ai oferit, pentru lectiile invatate de la tine... Astazi m-am iertat pe mine pentru ca am ales asa si sunt pe deplin responsabil de acest lucru.

...Daca te simti vinovata intr-un fel gaseste in tine impacarea... Cine sunt eu sa-ti judec faptele?

Te-am iubit !

cartea vietii mele,si cartea vietii tale...

Unul dintre visele mele este sa scriu o carte. Mai deunazi imi priveam colegii si am realizat ca aceasta carte exista...

... Voi, toti cei care ma cunoasteti, toti cei care ati pasit in viata mea, ati scris aceasta carte... Fiecare dintre voi si-a depanat povestea in paginile cartii mele.Este o carte despre viata privita din perspectiva mea. Este o carte in care fiecare om ocupa un loc special. Este o carte creata din experiente. Este o carte printre randurile careia identific partile altor carti. Este o carte nemuritoare. Este o carte care se va sfarsi odata cu mine.Am zis astazi unui prieten ca distanta fizica aduce cu ea si uitarea. Cartea pe care am scris-o impreuna este antidotul uitarii. Mintea uita, sufletul isi aminteste. Mintea judeca faptele ca fiind bune sau rele, inima accepta. Mintea respinge, sufletul primeste.Aceasta carte este scrisa cu sufletul.Fiecare cuvant este o emotie. Fiecare fraza este o scena pe care danseaza sentimentele imprimate. Fiecare pagina este un adevarat spectacol emotional. Intreaga carte este un festival, un ocean plin de viata.Avem tendinta de a imparti lumea in bine si rau. Luam decizia de a categorisi oamenii in buni si rai. In aceasta carte pe care am scris-o impreuna exista doar viata in plinatatea ei, neintinata de judecata. Experientele traite au reprezentat adevarata motivatie de a merge mai departe. A fost durere, au fost bucurii, au fost implinirii, au fost tristeti. Toate m-au slefuit si creatia nu s-a incheiat inca. Astept cu interes noi experiente si noi intalniri.Am inceput sa-mi iau ramas bun de la unii dintre voi. Zambesc, sunt fericit si vad in spatele acestei bucurii cum se aduna lacrimi grele. O sa-mi fie dor. O sa-mi fie dor de parintii mei, de familia mea, de prietenii mei, de colegii mei, de dusmanii mei. O sa-mi fie de dor de o multime de lucruri. O sa-mi fie dor de momentele cand suna telefonul doar ca sa fiu intrebat ce mai fac. O sa-mi fie dor de iesirile in oras. O sa-mi fie dor de librariile in care pierdeam notiunea timpului. O sa-mi fie dor de o vorba. O sa-mi fie dor de mare si de munte. O sa-mi fie dor...Si, astfel inchei un nou capitol din cartea vietii si deschid altul...mi-e do deja...dor si doare...

minciuni...

De cate ori le-ai auzit la altii? De cate ori le-ai auzit in mintea ta? De cate ori cuvintele pe care ti le rosteai clar in minte erau minciuni?Este mai usor sa folosesti minciuna pentru a face fata realitatii prea covarsitoare. Te simti mai bine cand auzi ceea ce doresti sa auzi, desi stii ca sunt minciuni. Raspunsurile la intrebarile nerostite sunt minciuni. Raspunsurile la situatiile stanjenitoare sunt minciuni.Ai dori sa stai drept si sa privesti in ochi realitatea. Alegi sa te ascunzi in spatele acestor minciuni pentru ca este mai usor sa mergi mai departe. Este mai usor sa accepti aceste minciuni decat sa suporti durerea adevarului. Mintea naste atatea minciuni, atatea cuvinte de care ai nevoie. Sunt scutul tau, sunt realitatea ta, sunt calea ta de adaptare.Singura care are intr-adevar nevoie de minciuni este mintea, ego-ul. Minciunile sunt instrumentele cu care organizeaza realitatea protejandu-se de o cadere prea brusca. Minciunile sunt armele care o ajuta sa stapaneasca, sa domine, sa conduca. Ele iti spun ce este bine si ce este rau. Ele iti confirma sau infirma ceea ce ai simtit initial. Ele iti spun ca esti bine cand totul se darama in jurul tau. Ele iti spun ca poti trece peste asta chiar cand ai dori sa fii invizibil. Ele iti spun ca nu ti-e dor cand nu reusesti sa localizezi durerea.Si, cladesti. Caldesti in fiecare zi, in fiecare ora, in fiecare clipa, cladesti ziduri de aparare. Te fortifici si cand vezi ceea ce ai construit ti se face rusine de tine, de gandurile tale. Maschezi totul cu alte minciuni: "Totul a fost o iluzie, doar niste ganduri trecatoare. Tu nu poti sa gandesti asa." Astfel vopsesti zidurile in culori vii si mergi mai departe.Mintea gasesti scuze, neaga, alege ceea ce crede ca-i mai bine, limiteaza si aseaza totul in tipare. Asemeni unor carti in biblioteca aceste instrumente stau cuminti si asteapta sa fie descoperite. Stii ca exista, stii ce cuprind, stii cum sa le folosesti si cand. Orice nou aranjament transforma perspectiva. Stii ca sunt minciuni, stii ca-ti folosesc doar pentru o anumita perioada, stii cand totul se intoarce impotriva ta si continui sa le utilizezi devenind maestru in aceasta arta a negarii.Pana cand crezi ca vei rezista astfel? Ce vei face cand zidurile tale se vor prabusi? Cum vei face fata situatiei? Stiu doar ca cel din spatele zidurilor este mai singur si mai speriat decat a fost inainte de a le inalta.Cum iti dai seama cat de mari sunt zidurile tale? Simplu. Cat de puternic te aperi cand cineva te ataca? Cum gestionezi o situatie care nu-ti place sau o nereusita? Cat din ceea ce simti ascunzi sau exprimi? Cum faci fata noului?Toti avem ziduri. Toti avem minciunile noastre. Toti avem instrumentele cu care reusim sa trecem peste diferite situatii. Cel mai important este sa cunosti aceste ziduri, sa realizezi cat de inalte sunt si cum sa le folosesti cand ai nevoie de ele.

atasamentul

Atasamentul...il intalnim sub multe forme, sub multe masti. Ranile trecutului sunt chipul cel mai cunoscut sub care atasamentul isi face simtita prezenta. Devenim prizonierii ranilor, inchisi in povestea noastra retraim intern acelasi pasaj de nenumarate ori. Durerea curge prin venele mintii nostre si simtim ca existam.
Cicatricile facute de altii sangereaza la o simpla aducere aminte. Dorim sa scapam din capcana atasamentului. Putem ierta? Putem uita? Putem trece mai departe? Simtim nevoia sa aruncam totul in coltul cel mai indepartat al mintii. Preferam sa indepartam persoana care a provocat rana. Uneori solutia aleasa este lovirea celuilalt. Credem ca rana lui vindeca rana noastra. Reusim sa cream noi povesti victorioase de aceasta data despre superioritatea noastra in fata dusmanului.
Povestea ranilor noastre, a obstacolelor pe care le-am depasit este cea cu care ne identificam. Definitia noastra ca fiinte este data de durerea regasita in ranile trecutului. Orgoliul este satisfacut de suferintele indurate si ne este atat de greu sa renuntam la ele. Oare ce am deveni fara trecut? Ce poveste am prezenta celorlalti? Ce poveste ne-am repeta mereu, in special in momentele dificile?
Atasamentul...de oameni, de obiecte, de povesti, de sentimente, de "eu". Traim iluzia calatoriei noastre tinand cu dintii de ranile trecutului. Iertarea devine marfa pe taraba vietii. Iubirea este jucata la bursa relatiilor. Compasiunea doarme prafuita sub tejghea.
Este aproape imposibil sa lepezi haina resentimentelor. Este dificil sa treci prin durerea provocata de celalalt. Este umilitor sa faci primul pas spre impacare. Unde ai ajunge?
Uneori reusim. Important este sa o facem in adancul nostru, cu sinceritate, fara a transforma totul intr-o noua poveste. Minunea iertarii si a iubirii este ascunsa spectacolului cotidian. Tacerea coboara peste povestea ranilor noastre eliberandu-ne de atasament.

oamenii...

Oamenii...manunchi de suflete inflorite in copacul vietii. Aparent atat de diferiti unii de altii si, totodata atat de asemanatori in sufletele lor. Oamenii, orice limba ar vorbi, orice culoare ar avea, orice rol ar juca sunt prinsi in acelasi dans al emotiilor. Valul aparentelor se ridica cand incepi sa-i cunosti. Selectivi in alegerile facute realizeaza mult mai tarziu ca traiesc acelasi vis. Evaluari facute pe moment, comparatii realizate intr-o clipa incercand sa se protejeze. Siguranta este o valoare cumparata scump. Oamenii...calatori pe oceanul vietii. Valurile ii apropie sau ii indeparteaza unii de altii. Obstacolele ivite reprezinta propria incapacitate de a trece dincolo de limitarile sociale. Orice diferenta perceputa inseamna o incadrare rigida intr-un sablon. Orice asemanare recunoscuta inseamna o marginire a diferentelor deja existente. Inchisi in propriile roluri realizeaza mult mai tarziu ca hora este aceeasi. Oamenii...cauta. Formeaza sisteme, creeaza tipare in speranta ca undeva in spatele lor, sau poate din combinatiile rezultate isi vor descoperi fiinta. Poate cineva, candva va afla reteta perfecta a omului. Poate cineva, candva va darui oamenilor raspunsul. Oamenii...alearga. In diferite directii, rasfirati in mii si mii de locuri lupta pentru o viata mai buna. Grabiti in fuga lor cotidiana isi doresc adeseori un moment de respiro. Poate urmatorul o sa fie. Poate cel care a trecut a fost. Asteapta sau regreta linistea.

"capcana"...responsabilitatii...

Viata inseamna alegeri. Alegi la fiecare pas pe care-l faci. Alegi ce gandesti, alegi ce vorbesti, alegi cum actionezi. Ai impresia de cele mai multe ori ca altcineva hotaraste pentru tine sau ca circumstantele conduc in locul tau, cand de fapt esti singurul care decizi asupra propriei tale vieti. Si la fel de bine esti singurul care decizi sa-ti cauti scuze cand alegerile tale s-au dovedit a fi mai putin inspirate.
De cate ori te-ai gandit ca vina o poarta altcineva? De cate ori ai acuzat conditiile in care traiesti, oamenii din jurul tau, familia in care te-ai nascut, tara sau societatea cu regulile ei? De cate ori seful, partenerul de viata sau prietenii au fost vinovati pentru nereusitele tale? Toate situatiile au fost alegerile tale. Ai ales sa asculti ceea ce-ti spun altii, ai ales sa ramai intr-o situatie, ai ales sa actionezi intr-un anumit fel. Fiecare decizie a avut un rezultat, uneori mai putin dorit si in acest caz alegi sa cauti vinovati. Sa-ti spun un secret: este o capcana.
"Capcana responsabilitatii" este un mecanism de aparare invatat. L-am preluat si adaptat de la cei din jurul nostru inca de mici copii. Motivul: frica. Frica de pedeapsa, frica de judecata, frica de umilire, frica de esec. Orgoliul suporta cu greutate "esecul", asa cum "succesul" creste stima de sine. Astfel ca ajungem sa ne definim ca fiind suma de "succese" si "esecuri" pe care le-am acumulat in timp. Daca pentru "succese" este atat de minunat sa fim singurii resposabilli, pentru "esecuri" este mai usor sa impartim responsabilitatea.
Am numit acest sistem de aparare ca fiind o capcana pentru ca fiecare "esec" la care imparti responsabilitatea iti submineaza increderea in tine. Astfel, visele tale se micsoreaza pentru ca incepi sa crezi ca nu esti capabil sa le implinesti. Crezi ca intotdeauna vor exista circumstante si oameni care te vor impiedica sa ajungi acolo unde-ti doresti. Si pentru fiecare rezultat nedorit vei gasi alti responsabili.
Cum scapi de acesta capcana? In primul rand priveste fiecare rezultat al actiunilor tale ca pe un pas care te apropie de ceea ce-ti doresti. Daca esti multumit mergi mai departe, daca nu esti multumit invata ceea ce ai de invatat de acolo, schimba actiunea initiala, incearca ceva nou si vei avea un alt rezultat. Priveste atat "succesul" cat si "esecul" ca pe niste lectii de viata.
In al doilea rand aminteste-ti ca decizia a fost a ta, tu ai ales la un moment dat si rezultatul este urmarea acestui fapt. Asumati intreaga responsabilitate in ambele cazuri. Stiu ca este dificil sa te gandesti ca singurul responsabil de ceea ce se intampla in viata ta esti doar tu. Uneori intalnim situatii in care credem ca nu avem nici o iesire. Important este ca am facut ce stiam mai bine in acel moment, ca am luat o hotarare bazandu-ne pe ceea ce cunosteam atunci.
Vei spune ca este usor de vorbim si greu de realizat. Iti dau dreptate pentru ca am fost prinsa in "capcana responsabilitatii". Am gasit scuze, vinovati pana cand am realizat ca exista un singur responsabil pentru ceea ce se intampla in viata mea si acela eram eu. A fost dificil la inceput sa-mi asum responsabilitatea, a fost si mai greu sa realizez ca drumul de pana acum m-a adus unde sunt si sa fiu ceea ce sunt. Mi-am analizat viata, "succesele" si "esecurile", m-am descoperit pe mine si am reinceput sa visez mare. Acum stiu ca sunt 100% responsabila de viata mea.
Va urma...

RAMAN DOAR AMINTIRILE...

Am omis cu siguranta sa-ti zic ca urasc despartirile. Le urasc in special pe cele care par fara intoarcere, fara speranta de revedere. Momentele cand spui adio, imbratisarile si lacrimile care stau sa-ti cada pe obraji sunt dureroase. Incerci cu disperare sa te agati de fiecare clipa, realizand intr-un final ca uitarea este nemiloasa. Cate despartiri iti amintesti si cat de detaliat?
Nu stiu daca ti-am spus vreodata ca urasc fotografiile? Sentimentul este ridicol si infantil. Cumva, ceva ma indeamna sa le privesc. Odata si, inca odata, de nenumarate ori, pana imi dau seama ca sunt doar imagini moarte aruncate de timp. Zambete, priviri, gesturi adunate parca, sa-mi rada in fata pentru ca ele stapanesc eternitatea.
Despartirile si fotografiile. Incercam sa le pastram pe unele cu ajutorul celorlalte. Iluzii. Ce pot spune acele masti trunchiate despre cine este in spatele lor? Cat din acele imagini reprezinta adevarul si cat minciuna?
Pastram cu sfintenie imagini apuse. Amintiri, oameni, momente. Le clasificam, le impachetam cat mai frumos posibil si le aruncam intr-un sertar pe care-l deschidem rar, in timp, din ce in ce mai rar. La ocazii speciale prezentam trofeul trecutului. Praful cade greu in spatele mintilor noastre ingreunate de atatea amintiri.
Ce facem cand despartirile pline de sperante se transforma in adio? Raman doar fotografiile. Durerea imaginii lor este sfasietoare. Ceea ce pana atunci parea cliseu devine realitate. Sa pretuiesti si sa fii recunoscator pentru persoanele din viata ta sta scris cu litere de lumina pe pagina neagra a despartirilor fara ramas bun. O lectie pe care o rumegi greu si incerci cu disperare sa o inghiti. Pentru unii dintre noi este prea tarziu. Pentru altii poate insemna un nou inceput. Pentru cei plecati raman doar fotografiile.

dream BIG.

Ne-am nascut din vise pentru a visa "MARE".
Pe parcurs am fost invatati sa ne limitam visele. Ni s-a spus mereu sa fim cu picioarele pe pamant si cu capul pe umeri, sa fim realisti. Am crescut crezand ca ceea ce visam sunt doar vise si posibilitatea de a le indeplini este departe de noi. Am ajuns sa credem ca trebuie sa fim la fel ca ceilalti pentru a fi acceptati si iubiti. Ne-am limitat actiunile, atitudinea, visele si sperantele. Asteptam aprobarea si confirmarea celorlalti.
Vine un moment in viata fiecaruia in care drumul se intersecteaza cu cineva sau ceva care ne trezeste. Poate fi o carte, un film, o persoana, o intamplare, un gand. Si aflam ca...
Visele nostre pot deveni realitate.
Uneori ne place sa credem ca totul este o pacaleala. Uneori cautam si gasim cele mai plauzibile scuze pentru a ramane unde suntem. Alteori ne lovim de obstacole si ne miscoram visele. Alteori credem mai mult in altii decat in noi. De cele mai multe ori frica apasa pe frana.
Exista oameni care stiu ca au nevoie sa viseze mare, sa creada in visele lor si sa actioneze invatand din fiecare obstacol, din fiecare greseala, descoperind pas cu pas drumul spre visul. I-ai intalnit de multe ori, i-ai vazut traindu-si visul, le-ai simtit bucuria de a trai si ai fost inspirat de vietile lor. Aminteste-ti visul si traieste-l.
You can DREAM BIG!
Va urma...