Nu suntem drepţi cu adevărul dacă atunci când vorbim despre starea actuală a bisericii, văzând-o în culori cernite, uităm să facem apel la memorie...
Nimic nu-i nou sub soare, zicea Eclesiastul, deci nu neglijaţi faptul că problemele de azi au mai fost şi vor mai fi…
Diavolul e şarpele cel vechi, el nu are noutăţi zguduitoare şi-l putem suspecta de liniaritate şi previzibilitate.
Dacă ar trebui să indic boala numărul unu a Bisericii,la zi, fără să stau pe gânduri, aş zice: defetismul.
„Nimic nu merge bine, totul e pe prăbuşire, haideţi să ne îmbrăcăm în doliu, să tragem perdelele, să stingem lumina şi să închidem uşile.”
Această atitudine pesimistă probabil că se vrea a fii o reacţie la prea optimistele rapoarte “de la centru”.
Atâtea biserici înfiinţate, atâţia oameni botezaţi cu Duhul Sfânt, atâţia botezaţi cu apă …şi alte asemenea rapoarte ce sună ca o tobă spartă…
Biserica primară a avut problemele noastre la două săptămâni după Rusalii.
Nici atunci nu veneau la program, adică erau adventişti la fără frecvenţă…
Dacă Pavel zice că pe Hristosul înviat L-au văzut 500 de fraţi, iar în odaia de sus erau 120, atunci unde erau restul?
La barbeque, în piaţa de maşini second-hand, în parc. Şi asta în ziua de Rusalii…
Relaţiile dintre ei nu erau deloc grozave. Evodia şi Sintichia se certau ca la uşa cortului, iar Pavel, în loc să scrie lucruri mai importante în epistolă, trebuie să liniştească precupeţele…
Observăm uşor că şi atunci le roşea obrazul şi umblau cu gulerul pardesiului ridicat, ca detectivul Colombo, din cauza unuia ce trăia într-o relaţie incestuoasă în păcătosul Corint…
Anania şi Safira muriseră în timpul unei slujbe pentru că minţiseră fără să roşească, semn că botezul nu ia singur toată culoarea…
Fuseseră bucuroşi că Petru nu avusese vreme să fie la număratul banilor, dar Duhul Sfânt fusese acolo…
Lăcomia nu-i o boală nouă, cum nici leasing-ul nu-i proprietate.
Eutih dormea în biserică, el fiind strămoşul celor ce în bisericile noastre dorm deşi nu-i comod deloc să dormi în costum. Dar nici un vis nu se poate compara cu cel visat în compania sfinţilor...
Erau şi în zilele acelea parveniţi, Dinu Păturici ce se împingeau spre rândurile din faţă, unsuroşii Domnului, iudaizatorii pur-sânge cei ce puneau juguri grele pe umerii oamenilor, precum şi nicolaiţii ce tăiau din fustele surorilor…
Dima fugise din biserică şi mulţi îl văzuseră pe el, tânărul predicator, fumând într-un internet-caffe…
Bogaţii erau puşi pe scaunele dintâi, funcţie de mărimea ghiulului de pe deget, iar politicienii zburdau pe lângă amvoane…
Soţiile diaconilor erau gâlcevitoare şi parcă nimic nu se lega.
Era clar că biserica primară avea probleme...
Au trecut peste probleme pentru că au înţeles că Cel ce ESTE temelia Bisericii şi membru fondator al ei nu-i nimeni altul decât ISUS Hristos.
Biserica nu-i a noastră decât în parte. El e capul şi proprietarul şi n-a pierdut nici o luptă şi de aceea trebuie luat ca partener.
Au muncit. Îngerul care a coborât să-L întâmpine pe Isus la înălţare, le-a spus să nu stea pentru că nu stând Îl aşteptăm noi pe Isus. Pavel îi mustră aspru pe cei din Tesalonic ce nu mai făceau nimic, aşteptând a doua Venire…la fără frecvenţă…
P.S. Criticii se nasc din şomaj şi braţe încrucişate „Voi de ce staţi aici fără lucru?”, a întrebat supărat Stăpânul viei pe cei ce mâncau seminţe în piaţă…
Divorţaţi de fraţii pesimişti... Problema lor e paşaportul biometric, zeitgeist, cipul, banca. Voi priviţi cerul. O stea îţi spune mult mai multe lucruri decât Andreea Esca...
Pentru slujire va trebui să-ţi găseşti timp şi odată ce munceşti nu mai ai vreme de cancanuri. Criticii se nasc din şomaj şi braţe încrucişate. „Voi de ce staţi aici fără lucru?”, a întrebat supărat stăpânul viei pe cei ce mâncau seminţe în piaţă.
Va trebui să trudim mai mult zilele acestea pentru că a mai rămas puţin. Va trebui să ne iubim unii pe alţii, să ne purtăm poverile unii altora, să ne iertăm unii pe alţii şi atunci când sunt unii dintre fraţi supăraţi, să-i mângâiem.
Când ne rugăm, să nu căutăm mâna Domnului, ci faţa Lui, iar când venim la biserică va trebui să ne îmbrăcăm în dorinţa sărbătorii.
Cred că cei mai mulţi oameni se vor întoarce la Dumnezeu în aceste zile. Cred cu tărie că viitorul Bisericii e mai luminos decât trecutul ei şi cred că o rămăşiţă credincioasă va dăinui mereu.
Nu-mi fac griji... Doar propria persoană mă nelinişteşte şi de aceea mă agăţ, în dorinţa creşterii, de oameni mai deştepţi decât mine, mai sfinţi decât mine ca să pot creşte.
Biserica nu-i un boschetar ce-şi cântă partitura în tramvaiul vieţii, ci soluţia lui Dumnezeu pentru ultimii 2000 de ani ai istoriei. Partea plină a paharului e obligatorie a fi văzută pentru că altfel ne smintim.
Capul sus prieteni! Zâmbiţi! Aţi fost botezaţi în apă, nu în oţet…. Trăiţi zilele ce au mai rămas... Priviţi pe fereastră. Vine primăvara...
Vine ISUS…
marți, 24 martie 2009
Ireal de frumoase sunt darurile vieţii şi atât de scumpe încât ne tremură sufletul la ideea că le-am pierde.Când îţi priveşti copilul jucându-se, eşti în eternitate, fiindcă treci graniţa fără să ştii, dar realizezi brusc că secvenţa respectivă va dăinui nealterată.E atât de mult paradox în scena asta: bucurie şi lacrimi cu aceeaşi intensitate pentru că asişti neputincios la frumuseţea care trece pe dinaintea ochilor tăi şi n-ai cum s-o opreşti, cu nici un chip nu poţi, căci ne e dat doar s-o vedem, nu s-o şi avem, poate de aceea semănăm aşa de mult cu iarba şi avem doar câteva anotimpuri la dispoziţie.În rest, eşuam cu succes. Cum ? E ca şi cum am coborât din tren şi fiindcă peronul e încă plin de aburii de la locomotivă, am încurcat staţiile şi “ trenul” a doua oară nu mai trece pe acolo.Vorbele, scuzele, explicaţiile sunt aşa de strâmte încât nu ne ţin de loc de cald în umezeala de pe peronul impersonal şi indiferent.Niciodată spusele noastre, fie rele sau nu, nu se mai întorc din auzul celorlalţi, ca păsările care se pierd în zare, ce să mai prindem, ce să mai îmblânzim ?Deşi nu recunoaştem, nu ne dorim totuşi să fim umiliţi, e ca un semn de circulaţie pe care îl învătăm ca să trecem examenul, dar sperăm să nu ne întâlnim cu el pe traseu….Şi într-o zi se întâmplă.Eşuăm.Aşa de rău încât nu ne mai ţin picioarele şi cădem fără să vrem în genunchi.Dar pentru scurt timp.Fiindcă alunecăm rapid cu faţa în noroiul dinaintea noastră.În clipele alea nu mai ştim nici lozinci, nici înjurături.Şi mai trece nişte timp.Cînd se întâmplă să cazi a doua oară nu mai ai mirări sau nedumeriri. Recunoşti deja locul.Nu ştiu de câte ori e nevoie să se întâmple, dar se repetă ca un refren până ajungem să-l ştim pe dinafară.Eşecul faţă de noi înşine, în ciuda momentelor de promisiuni, în ciuda paradelor idealist-încurajatoare, în ciuda predicilor şi lacrimilor, autentice de altfel, dar mai ales în ciuda infinitului din ochii copiillor noştri, a iubirii lor necondiţionate, a zâmbetului la câteva secunde după ce i-ai pedepsit, fenomen ce nu se încadrează în nici o prognoză specifică adulţilor, în ciuda şoaptelor, murmuratului, averitzărilor, strigătelor, insitenţelor, implorărilor pe care Cel Înalt ni le adresează…Deşi rătăcit printre necunoscuţii din gară, îţi mai rămâne suficientă conştiinţă cât să înţelegi prea bine unde te afli şi de ce.Dar e aşa de grea valiza, aşa de ude hainele, aşa de strâmtă memoria şi ca într-o secvenţă filmată cu încetinitorul, te aşezi copleşit pe valiză, singurul semn vital e tremuratul uşor al mâinilor, expresie a faptului că ai înţeles în sfârşit cât de neputinicios eşti , în gara aia uitată de lume, cu bocancii aşa de grei de toate mizeriile de care ai fost în stare şi pentru care, cu cît sunt mai inutile, cu atât mai insuportabile, regretele.Abia atunci şi acolo, dincolo de toate teoriile frumoase pe care le-ai auzit, aprobat, predicat, avut iluzia că le trăieşti, abia atunci vezi, ştii, simţi că numai o minune de la Dumnezeu te mai poate ridica.Doamne, cum aş putea să nu mă mir şi să nu mă cutremur de ce eşti Tu în stare, când văd cu ochii mei că ai depaşit atât de mult cele 70 de ori câte 7 încât probabil şi Tu ai încetat să mai foloseşti tabla înmulţirii?!?
ce ai acasa?
Dupa moarea lui Ahab,regele lui Israel, in anul 1853 I.Hr. a urcat pe tronul tarii fiul sau, Ahazia, care a domnit un an. Apoi a urmat un al doilea fiu al lui Ahab –Ioram.Biblia ne spune ca acesta a facut ce este rau inaintea Domnului. Tara era ruinata economic si spiritual. Reforma inceputa de Ilie si continuata de Elisei inainta anevoios, destelenind greu idolatria multor ani ce trecusera. Seceta si impreuna cu ea saracia,domneau pretutindeni.Inca din timpul celor trei ani si jumatate poporul suferea de o foamete cumplita.Tarina nu mai rodea,animalele nu mai aveau pasune,comertul era intrerupt de bandele de beduini si talhari iar mestesugurile stagnau.Starea precara in care se afla intreaga tara se resimtea si in darurile ce se aduceau templu.Fiii proorocilor, sub calauzirea lui Elisei, erau preocupati de serioasa lucrare de reforma. Ei ajunsesera printre cei mai saraci locuitori ai tarii deoarece lipsa unei mosteniri in Israel si modestia darurilor faceau ca nevioa de hrana sa fie adanc resimtita in familiile slujitorilor Domnului.Sfanta Scriptura ne relateaza situatia unui astfel de camin-proorocul, sotia si cei doi fii ai lor au terminat proviziile. Acest barbat s-a dus la un om bogat ca sa cumpere bucate pentru familia sa.Pentru o vreme au avut ce manca, dar cum seceta continua, faina din oala s-a sfarsit repede.Proorocul a mers din nou la omul bogat si a luat cu imprumut si apoi iarasi si…iarasi, pana cand datoria a devenit mare.Dar, dupa cum se stie, saracia nu aduce numai foamete ci si frig si boala. Asa ca sotul subnutrit si chinuit de ganduri a murit.E greu de imaginat nenorocirea abatuta asupra acestor oameni.O femeie vaduva si doi copii orfani….Moartea sotului, pe langa durerea adusa familiei a speriat mult si pe bogatul care-i daduse imprumutul. Cine avea acum sa-i inapoieze bunuril? Si inainte de a se incheia zilele de jale, camatarul s-a infatisat acasa pretinzand datoria. La marea pierdere suferita de aceasta femeie se adauga, in acest moment o alta si mai mare-inrobirea celor doi fii orfani.Unde sa se duca in asemenea vremuri de stramtorare? Situatia era disperata. Trebuia sa ia o hotarare grabnica. Sa mearga impreuna cu fiii ei in robia bogatului caruia i se vandusera? Sa se resemneze si sa-i planga in taina, intelegand ca aceata este “soarta” lor ?In acele zile de jale omul lui Dumnezeu, Elisei, a trecut prin locul acela. Duhul dragostei divine stia mai dinainte ca acolo o inima se zbate…-La cine sa apelez daca nu la omul lui Dumnezeu ? isi zicea femeia.Nimeni nu ne va scapa de robie decat el.2 Imp.4.1O femeie dintre nevestele fiilor proorocilor a strigat lui Elisei
- Robul tau,barbatul meu a murit. Si stii ca robul tau ,barbatul meu se temea de Dumnezeu,si cel ce l-a imprumutat a venit sa ia cei doi copii ai mei si sa-i faca robi.Elisei se vede,pentru un moment in imposibilitatea de a o ajuta,dar intelege ca trebuie sa rezolve cazul acesta intr-un mod deosebit.Vers. 2:El i-a zis: Ce pot sa fac pentru tine? Spune-mi ce ai in casa?Ea a raspuns: Roaba ta nu are in casa decat un vas cu untdelemn.Aceasta era tot ce avea.In casa ei nu se afla decat vasul cu untdelemn, simbolul prezentei Duhului Sfant al Lui Dumnezeu.Cum, doar atat ?Dar unde este vasul plin cu iritabilitate, cel plin cu vorbe necontrolata, cel plin cu barfa fratilor, cel plin cu neadevaruri, cu placeri, cu mandrie, cu dezinteres pentru studiu, pentru activitatea in comunitate, cu egoism si ambitii ?-O, nu, nu Doamne! Nu! La mine, roaba ta, nu se gaseste decat un vas cu untdelemn.Mama inteleapta ,care stii ce sa pastrezi in casa ! Du-te, vinde untdelemnul si plateste datoria, iar cu ceea ce va ramanea vei trai tu si fiii tai.-vers.7.Femeie nelinistit, poate ai un sot mai mult absent din viata familiei si a copiilor tai, te ingrijorezi de evolutia spirituala a copiilor tai, ajunsi deja la varsta adolescentei ?Verifica-ti vasul inimii,Ce ai acasa ? Pentru multi copii -acasa- e sinonim cu notiunea de -mama-.Si daca -acasa- esti -tu-, atunci intrebarea ar putea fi formulta altfel:Cine esti tu? Esti pentru ei un -acasa- divin? Curand, foarte curand, Stapanitorul Lumii acesteia, Diavolul, ii va cere ca robi. ….Si singurul mod in care-i poti recupera pentru Evanghelie este transferarea treptata a continutului vasului tau in vasul de lut al inimii lor.In clipa in care, fiind deja departe de casa mama, satana isi va reinnoi cererea, minunea salvarii lor continue se va datora numai faptului ca se simt in prezenta Duhului lui Dumnezeu, ca “acasa”-.
- Robul tau,barbatul meu a murit. Si stii ca robul tau ,barbatul meu se temea de Dumnezeu,si cel ce l-a imprumutat a venit sa ia cei doi copii ai mei si sa-i faca robi.Elisei se vede,pentru un moment in imposibilitatea de a o ajuta,dar intelege ca trebuie sa rezolve cazul acesta intr-un mod deosebit.Vers. 2:El i-a zis: Ce pot sa fac pentru tine? Spune-mi ce ai in casa?Ea a raspuns: Roaba ta nu are in casa decat un vas cu untdelemn.Aceasta era tot ce avea.In casa ei nu se afla decat vasul cu untdelemn, simbolul prezentei Duhului Sfant al Lui Dumnezeu.Cum, doar atat ?Dar unde este vasul plin cu iritabilitate, cel plin cu vorbe necontrolata, cel plin cu barfa fratilor, cel plin cu neadevaruri, cu placeri, cu mandrie, cu dezinteres pentru studiu, pentru activitatea in comunitate, cu egoism si ambitii ?-O, nu, nu Doamne! Nu! La mine, roaba ta, nu se gaseste decat un vas cu untdelemn.Mama inteleapta ,care stii ce sa pastrezi in casa ! Du-te, vinde untdelemnul si plateste datoria, iar cu ceea ce va ramanea vei trai tu si fiii tai.-vers.7.Femeie nelinistit, poate ai un sot mai mult absent din viata familiei si a copiilor tai, te ingrijorezi de evolutia spirituala a copiilor tai, ajunsi deja la varsta adolescentei ?Verifica-ti vasul inimii,Ce ai acasa ? Pentru multi copii -acasa- e sinonim cu notiunea de -mama-.Si daca -acasa- esti -tu-, atunci intrebarea ar putea fi formulta altfel:Cine esti tu? Esti pentru ei un -acasa- divin? Curand, foarte curand, Stapanitorul Lumii acesteia, Diavolul, ii va cere ca robi. ….Si singurul mod in care-i poti recupera pentru Evanghelie este transferarea treptata a continutului vasului tau in vasul de lut al inimii lor.In clipa in care, fiind deja departe de casa mama, satana isi va reinnoi cererea, minunea salvarii lor continue se va datora numai faptului ca se simt in prezenta Duhului lui Dumnezeu, ca “acasa”-.
ce ai acasa ?
Dupa moarea lui Ahab,regele lui Israel, in anul 1853 I.Hr. a urcat pe tronul tarii fiul sau, Ahazia, care a domnit un an. Apoi a urmat un al doilea fiu al lui Ahab –Ioram.Biblia ne spune ca acesta a facut ce este rau inaintea Domnului. Tara era ruinata economic si spiritual. Reforma inceputa de Ilie si continuata de Elisei inainta anevoios, destelenind greu idolatria multor ani ce trecusera. Seceta si impreuna cu ea saracia,domneau pretutindeni.Inca din timpul celor trei ani si jumatate poporul suferea de o foamete cumplita.Tarina nu mai rodea,animalele nu mai aveau pasune,comertul era intrerupt de bandele de beduini si talhari iar mestesugurile stagnau.Starea precara in care se afla intreaga tara se resimtea si in darurile ce se aduceau templu.Fiii proorocilor, sub calauzirea lui Elisei, erau preocupati de serioasa lucrare de reforma. Ei ajunsesera printre cei mai saraci locuitori ai tarii deoarece lipsa unei mosteniri in Israel si modestia darurilor faceau ca nevioa de hrana sa fie adanc resimtita in familiile slujitorilor Domnului.Sfanta Scriptura ne relateaza situatia unui astfel de camin-proorocul, sotia si cei doi fii ai lor au terminat proviziile. Acest barbat s-a dus la un om bogat ca sa cumpere bucate pentru familia sa.Pentru o vreme au avut ce manca, dar cum seceta continua, faina din oala s-a sfarsit repede.Proorocul a mers din nou la omul bogat si a luat cu imprumut si apoi iarasi si…iarasi, pana cand datoria a devenit mare.Dar, dupa cum se stie, saracia nu aduce numai foamete ci si frig si boala. Asa ca sotul subnutrit si chinuit de ganduri a murit.E greu de imaginat nenorocirea abatuta asupra acestor oameni.O femeie vaduva si doi copii orfani….Moartea sotului, pe langa durerea adusa familiei a speriat mult si pe bogatul care-i daduse imprumutul. Cine avea acum sa-i inapoieze bunuril? Si inainte de a se incheia zilele de jale, camatarul s-a infatisat acasa pretinzand datoria. La marea pierdere suferita de aceasta femeie se adauga, in acest moment o alta si mai mare-inrobirea celor doi fii orfani.Unde sa se duca in asemenea vremuri de stramtorare? Situatia era disperata. Trebuia sa ia o hotarare grabnica. Sa mearga impreuna cu fiii ei in robia bogatului caruia i se vandusera? Sa se resemneze si sa-i planga in taina, intelegand ca aceata este “soarta” lor ?In acele zile de jale omul lui Dumnezeu, Elisei, a trecut prin locul acela. Duhul dragostei divine stia mai dinainte ca acolo o inima se zbate…-La cine sa apelez daca nu la omul lui Dumnezeu ? isi zicea femeia.Nimeni nu ne va scapa de robie decat el.2 Imp.4.1O femeie dintre nevestele fiilor proorocilor a strigat lui Elisei
- Robul tau,barbatul meu a murit. Si stii ca robul tau ,barbatul meu se temea de Dumnezeu,si cel ce l-a imprumutat a venit sa ia cei doi copii ai mei si sa-i faca robi.Elisei se vede,pentru un moment in imposibilitatea de a o ajuta,dar intelege ca trebuie sa rezolve cazul acesta intr-un mod deosebit.Vers. 2:El i-a zis: Ce pot sa fac pentru tine? Spune-mi ce ai in casa?Ea a raspuns: Roaba ta nu are in casa decat un vas cu untdelemn.Aceasta era tot ce avea.In casa ei nu se afla decat vasul cu untdelemn, simbolul prezentei Duhului Sfant al Lui Dumnezeu.Cum, doar atat ?Dar unde este vasul plin cu iritabilitate, cel plin cu vorbe necontrolata, cel plin cu barfa fratilor, cel plin cu neadevaruri, cu placeri, cu mandrie, cu dezinteres pentru studiu, pentru activitatea in comunitate, cu egoism si ambitii ?-O, nu, nu Doamne! Nu! La mine, roaba ta, nu se gaseste decat un vas cu untdelemn.Mama inteleapta ,care stii ce sa pastrezi in casa ! Du-te, vinde untdelemnul si plateste datoria, iar cu ceea ce va ramanea vei trai tu si fiii tai.-vers.7.Femeie nelinistit, poate ai un sot mai mult absent din viata familiei si a copiilor tai, te ingrijorezi de evolutia spirituala a copiilor tai, ajunsi deja la varsta adolescentei ?Verifica-ti vasul inimii,Ce ai acasa ? Pentru multi copii -acasa- e sinonim cu notiunea de -mama-.Si daca -acasa- esti -tu-, atunci intrebarea ar putea fi formulta altfel:Cine esti tu? Esti pentru ei un -acasa- divin? Curand, foarte curand, Stapanitorul Lumii acesteia, Diavolul, ii va cere ca robi.
….Si singurul mod in care-i poti recupera pentru Evanghelie este transferarea treptata a continutului vasului tau in vasul de lut al inimii lor.In clipa in care, fiind deja departe de casa mama, satana isi va reinnoi cererea, minunea salvarii lor continue se va datora numai faptului ca se simt in prezenta Duhului lui Dumnezeu, ca “acasa”-.
- Robul tau,barbatul meu a murit. Si stii ca robul tau ,barbatul meu se temea de Dumnezeu,si cel ce l-a imprumutat a venit sa ia cei doi copii ai mei si sa-i faca robi.Elisei se vede,pentru un moment in imposibilitatea de a o ajuta,dar intelege ca trebuie sa rezolve cazul acesta intr-un mod deosebit.Vers. 2:El i-a zis: Ce pot sa fac pentru tine? Spune-mi ce ai in casa?Ea a raspuns: Roaba ta nu are in casa decat un vas cu untdelemn.Aceasta era tot ce avea.In casa ei nu se afla decat vasul cu untdelemn, simbolul prezentei Duhului Sfant al Lui Dumnezeu.Cum, doar atat ?Dar unde este vasul plin cu iritabilitate, cel plin cu vorbe necontrolata, cel plin cu barfa fratilor, cel plin cu neadevaruri, cu placeri, cu mandrie, cu dezinteres pentru studiu, pentru activitatea in comunitate, cu egoism si ambitii ?-O, nu, nu Doamne! Nu! La mine, roaba ta, nu se gaseste decat un vas cu untdelemn.Mama inteleapta ,care stii ce sa pastrezi in casa ! Du-te, vinde untdelemnul si plateste datoria, iar cu ceea ce va ramanea vei trai tu si fiii tai.-vers.7.Femeie nelinistit, poate ai un sot mai mult absent din viata familiei si a copiilor tai, te ingrijorezi de evolutia spirituala a copiilor tai, ajunsi deja la varsta adolescentei ?Verifica-ti vasul inimii,Ce ai acasa ? Pentru multi copii -acasa- e sinonim cu notiunea de -mama-.Si daca -acasa- esti -tu-, atunci intrebarea ar putea fi formulta altfel:Cine esti tu? Esti pentru ei un -acasa- divin? Curand, foarte curand, Stapanitorul Lumii acesteia, Diavolul, ii va cere ca robi.
….Si singurul mod in care-i poti recupera pentru Evanghelie este transferarea treptata a continutului vasului tau in vasul de lut al inimii lor.In clipa in care, fiind deja departe de casa mama, satana isi va reinnoi cererea, minunea salvarii lor continue se va datora numai faptului ca se simt in prezenta Duhului lui Dumnezeu, ca “acasa”-.
pagina de jurnal
Ireal de frumoase sunt darurile vieţii şi atât de scumpe încât ne tremură sufletul la ideea că le-am pierde.Când îţi priveşti copilul jucându-se, eşti în eternitate, fiindcă treci graniţa fără să ştii, dar realizezi brusc că secvenţa respectivă va dăinui nealterată.E atât de mult paradox în scena asta: bucurie şi lacrimi cu aceeaşi intensitate pentru că asişti neputincios la frumuseţea care trece pe dinaintea ochilor tăi şi n-ai cum s-o opreşti, cu nici un chip nu poţi, căci ne e dat doar s-o vedem, nu s-o şi avem, poate de aceea semănăm aşa de mult cu iarba şi avem doar câteva anotimpuri la dispoziţie.În rest, eşuam cu succes...
...Cum ? E ca şi cum am coborât din tren şi fiindcă peronul e încă plin de aburii de la locomotivă, am încurcat staţiile şi “ trenul” a doua oară nu mai trece pe acolo.Vorbele, scuzele, explicaţiile sunt aşa de strâmte încât nu ne ţin de loc de cald în umezeala de pe peronul impersonal şi indiferent.Niciodată spusele noastre, fie rele sau nu, nu se mai întorc din auzul celorlalţi, ca păsările care se pierd în zare, ce să mai prindem, ce să mai îmblânzim ?
...Deşi nu recunoaştem, nu ne dorim totuşi să fim umiliţi, e ca un semn de circulaţie pe care îl învătăm ca să trecem examenul, dar sperăm să nu ne întâlnim cu el pe traseu….Şi într-o zi se întâmplă.Eşuăm.Aşa de rău încât nu ne mai ţin picioarele şi cădem fără să vrem în genunchi.Dar pentru scurt timp.Fiindcă alunecăm rapid cu faţa în noroiul dinaintea noastră.În clipele alea nu mai ştim nici lozinci, nici înjurături....
Şi mai trece ceva timp.Cînd se întâmplă să cazi a doua oară nu mai ai mirări sau nedumeriri. Recunoşti deja locul.Nu ştiu de câte ori e nevoie să se întâmple, dar se repetă ca un refren până ajungem să-l ştim pe dinafară...
Eşecul faţă de noi înşine, în ciuda momentelor de promisiuni, în ciuda paradelor idealist-încurajatoare, în ciuda predicilor şi lacrimilor, autentice de altfel, dar mai ales în ciuda infinitului din ochii copiillor noştri, a iubirii lor necondiţionate, a zâmbetului la câteva secunde după ce i-ai pedepsit, fenomen ce nu se încadrează în nici o prognoză specifică adulţilor, în ciuda şoaptelor, murmuratului, averitzărilor, strigătelor, insitenţelor, implorărilor pe care Cel Înalt ni le adresează…
Deşi rătăcit printre necunoscuţii din gară, îţi mai rămâne suficientă conştiinţă cât să înţelegi prea bine unde te afli şi de ce.Dar e aşa de grea valiza, aşa de ude hainele, aşa de strâmtă memoria şi ca într-o secvenţă filmată cu încetinitorul, te aşezi copleşit pe valiză, singurul semn vital e tremuratul uşor al mâinilor, expresie a faptului că ai înţeles în sfârşit cât de neputinicios eşti , în gara aia uitată de lume, cu bocancii aşa de grei de toate mizeriile de care ai fost în stare şi pentru care, cu cît sunt mai inutile, cu atât mai insuportabile, regretele.Abia atunci şi acolo, dincolo de toate teoriile frumoase pe care le-ai auzit, aprobat, predicat, avut iluzia că le trăieşti, abia atunci vezi, ştii, simţi că numai o minune de la Dumnezeu te mai poate ridica.Doamne, cum aş putea să nu mă mir şi să nu mă cutremur de ce eşti Tu în stare, când văd cu ochii mei că ai depaşit atât de mult cele 70 de ori câte 7 încât probabil şi Tu ai încetat să mai foloseşti tabla înmulţirii?!?
Mai 1992 Undeva in România ;
Salcâmii sunt în floare. Îmi par că sunt aşa stingheri, ca nişte ţărani veniţi în audienţă la boierii din capitală. De-atâta emoţie şi-au pierdut şi parfumul, iar florile lor fără miros nu mai sunt luate în seamă, nu-i mai jupoaie nimeni.
A trăi nu înseamnă a fi capabil de o anumită intensitate. Nici măcar intensitatea nu e dovada existenţei vieţii. Cel mai greu lucru din sfera semantică a verbului “ a trăi” este abilitatea, disponibilitatea, puterea de a tăcea. Chiar dacă pentru asta e nevoie să-ţi astupi gura cu mâinile. Şi mai sunt multe altele care trebuie reduse la tăcere ( gesturi, priviri) sau reântoarcerea nu mai e posibilă. Dacă o singura piatră din baraj a fost smulsă, totul s-a dus, şuvoiul începe sa vuiască. Şi vârfuri de munţi sunt tot mai puţine…
Oct. 1993, Undeva in România
N-ai să ştii niciodată că în clipa urmatoare ai să fii luat prin surprindere de un gest, de un cuvânt, de tine însuţi. N-ai să ştii că într-o zi ploaia nu se va mai numi ploaie, casa, casă, dorul, dor. Ai să le vezi pe toate schimbate şi-ai să te întrebi cînd s-a întâmplat.… frumzele teiului în vânt seamănă cu o zbatere de aripi care-şi cer libertatea. Şi libertatea şi-o capătă în cele din urmă. Când se desprind de copac, sunt libere. Şi moarte.
Oct. 2005, Undeva in România.
O zi dăruită ca o margaretă strecurată într-un vagon cu puşti.Rasa umană, o mantie greu de dus....
Ce bine!!! ca o fărâmitură de frumos reuşeste să facă să dispară tot grotescul încăput în timp sau spaţiu.Am stat azi pe malul apei şi sunetul familiar al valurilor ce se sparg de ţărm îmi umple urechile şi acum, mirosul de alge şi iarba înaltă stăruie în privire.Oare de ce recunoaştem aşa de greu minunile ?Şi de ce ne purtăm ca şi cum nu am fi vinovaţi faţă de Cer ?
...Cum ? E ca şi cum am coborât din tren şi fiindcă peronul e încă plin de aburii de la locomotivă, am încurcat staţiile şi “ trenul” a doua oară nu mai trece pe acolo.Vorbele, scuzele, explicaţiile sunt aşa de strâmte încât nu ne ţin de loc de cald în umezeala de pe peronul impersonal şi indiferent.Niciodată spusele noastre, fie rele sau nu, nu se mai întorc din auzul celorlalţi, ca păsările care se pierd în zare, ce să mai prindem, ce să mai îmblânzim ?
...Deşi nu recunoaştem, nu ne dorim totuşi să fim umiliţi, e ca un semn de circulaţie pe care îl învătăm ca să trecem examenul, dar sperăm să nu ne întâlnim cu el pe traseu….Şi într-o zi se întâmplă.Eşuăm.Aşa de rău încât nu ne mai ţin picioarele şi cădem fără să vrem în genunchi.Dar pentru scurt timp.Fiindcă alunecăm rapid cu faţa în noroiul dinaintea noastră.În clipele alea nu mai ştim nici lozinci, nici înjurături....
Şi mai trece ceva timp.Cînd se întâmplă să cazi a doua oară nu mai ai mirări sau nedumeriri. Recunoşti deja locul.Nu ştiu de câte ori e nevoie să se întâmple, dar se repetă ca un refren până ajungem să-l ştim pe dinafară...
Eşecul faţă de noi înşine, în ciuda momentelor de promisiuni, în ciuda paradelor idealist-încurajatoare, în ciuda predicilor şi lacrimilor, autentice de altfel, dar mai ales în ciuda infinitului din ochii copiillor noştri, a iubirii lor necondiţionate, a zâmbetului la câteva secunde după ce i-ai pedepsit, fenomen ce nu se încadrează în nici o prognoză specifică adulţilor, în ciuda şoaptelor, murmuratului, averitzărilor, strigătelor, insitenţelor, implorărilor pe care Cel Înalt ni le adresează…
Deşi rătăcit printre necunoscuţii din gară, îţi mai rămâne suficientă conştiinţă cât să înţelegi prea bine unde te afli şi de ce.Dar e aşa de grea valiza, aşa de ude hainele, aşa de strâmtă memoria şi ca într-o secvenţă filmată cu încetinitorul, te aşezi copleşit pe valiză, singurul semn vital e tremuratul uşor al mâinilor, expresie a faptului că ai înţeles în sfârşit cât de neputinicios eşti , în gara aia uitată de lume, cu bocancii aşa de grei de toate mizeriile de care ai fost în stare şi pentru care, cu cît sunt mai inutile, cu atât mai insuportabile, regretele.Abia atunci şi acolo, dincolo de toate teoriile frumoase pe care le-ai auzit, aprobat, predicat, avut iluzia că le trăieşti, abia atunci vezi, ştii, simţi că numai o minune de la Dumnezeu te mai poate ridica.Doamne, cum aş putea să nu mă mir şi să nu mă cutremur de ce eşti Tu în stare, când văd cu ochii mei că ai depaşit atât de mult cele 70 de ori câte 7 încât probabil şi Tu ai încetat să mai foloseşti tabla înmulţirii?!?
Mai 1992 Undeva in România ;
Salcâmii sunt în floare. Îmi par că sunt aşa stingheri, ca nişte ţărani veniţi în audienţă la boierii din capitală. De-atâta emoţie şi-au pierdut şi parfumul, iar florile lor fără miros nu mai sunt luate în seamă, nu-i mai jupoaie nimeni.
A trăi nu înseamnă a fi capabil de o anumită intensitate. Nici măcar intensitatea nu e dovada existenţei vieţii. Cel mai greu lucru din sfera semantică a verbului “ a trăi” este abilitatea, disponibilitatea, puterea de a tăcea. Chiar dacă pentru asta e nevoie să-ţi astupi gura cu mâinile. Şi mai sunt multe altele care trebuie reduse la tăcere ( gesturi, priviri) sau reântoarcerea nu mai e posibilă. Dacă o singura piatră din baraj a fost smulsă, totul s-a dus, şuvoiul începe sa vuiască. Şi vârfuri de munţi sunt tot mai puţine…
Oct. 1993, Undeva in România
N-ai să ştii niciodată că în clipa urmatoare ai să fii luat prin surprindere de un gest, de un cuvânt, de tine însuţi. N-ai să ştii că într-o zi ploaia nu se va mai numi ploaie, casa, casă, dorul, dor. Ai să le vezi pe toate schimbate şi-ai să te întrebi cînd s-a întâmplat.… frumzele teiului în vânt seamănă cu o zbatere de aripi care-şi cer libertatea. Şi libertatea şi-o capătă în cele din urmă. Când se desprind de copac, sunt libere. Şi moarte.
Oct. 2005, Undeva in România.
O zi dăruită ca o margaretă strecurată într-un vagon cu puşti.Rasa umană, o mantie greu de dus....
Ce bine!!! ca o fărâmitură de frumos reuşeste să facă să dispară tot grotescul încăput în timp sau spaţiu.Am stat azi pe malul apei şi sunetul familiar al valurilor ce se sparg de ţărm îmi umple urechile şi acum, mirosul de alge şi iarba înaltă stăruie în privire.Oare de ce recunoaştem aşa de greu minunile ?Şi de ce ne purtăm ca şi cum nu am fi vinovaţi faţă de Cer ?
Cum sa fii un Lider ocupat fara sa faci NIMIC...
Povara obsesiei de a fi ocupat este văzută printre noi ca o emblemă a importanţei. La întâlniri, conducătorii sunt introduşi deseori prin cuvinte de mulţumire pentru că „şi-au luat timp din programul foarte încărcat al dumnealor…” Din câte ştiu, nici un lider nu a negat vreodată că ar fi ocupat. Acceptăm omagiul chiar şi atunci când ar fi mai etic să-l refuzăm. În ce mă priveşte, niciodată nu am contestat o asemenea recunoaştere.Cultura liderului modern sugerează că eşti obligat să-ţi cultivi reputaţia de a fi ocupat. Un fost coleg m-a sfătuit că, pentru a realiza aceasta, trebuie neapărat să porţi o servietă şi să mergi repede.
Şi totuşi, adevărata chestiune este dacă liderul duce sau nu lucrurile la bun sfârşit. E relativ uşor să fii ocupat – şi, pentru cei mai mulţi dintre noi, cu cât mai puţine lucruri finalizezi, cu atât vei fi mai ocupat.Restul acestui articol aruncă o privire la fundamentele organizatorice necesare pentru a duce lucrurile la bun sfârşit. Dacă tot ceea ce-ţi doreşti este să fii, sau să arăţi ocupat tot timpul, atunci acest articol îţi va folosi – dar scopul său real este să se ocupe de ducerea lucrurilor la bun sfârşit. Pe măsură ce-ţi croieşti drum prin acest articol, fii atent la ocazionalele încercări de ironie.
Să începem prin a lămuri că eficienţa izvorăşte din organizarea cu intenţie a timpului, a sinelui, a spaţiului şi a materiei.Ignorând oricare din aceste patru componente, vei putea sta ocupat fără să realizezi mare lucru. La urma urmei, trebuie să ne amintim că „Munca este cel mai măreţ lucru de pe lume, aşa că mereu ar trebui să păstrăm câte ceva din ea pentru ziua de mâine.” Ameninţările la adresa obsesiei de a fi ocupat pur şi simplu vin în primul rând din partea oricărui efort susţinut de a prelua controlul asupra timpului, propriei persoane, spaţiului şi materialelor. Poate că ar merita să examinăm fiecare din aceste ameninţări mai îndeaproape.
Organizarea timpuluiMarelui poet indian Rabindranath Tagore îi făcea plăcere să spună publicului povestea cântăreţului din sitar care a venit pe scenă pentru a susţine un concert. După o bucată bună de timp, maestrul de ceremonii anunţă finalul concertului. Îngrozit, muzicianul exclamă: „Am pierdut ocazia. Mi-am folosit timpul acordând instrumentul şi cântecul pentru care venisem a rămas necântat.”Poziţiile de conducere sunt locuri în care se intersectează organizatoric informaţia, consultarea, deciziile şi comunicarea. În consecinţă, există o tendinţă covârşitoare – o puteţi numi absorbire dacă vreţi – ca liderul să devină victima agendelor, intereselor şi aşteptărilor altora.
Tehnologia modernă oferă nenumărate posibilităţi de a rămâne ocupat şi ineficient. Înscrie-te pe internet la o listă de ştiri de ultimă oră, deschide programul de mesagerie instantanee pentru a primi mesaje de la prieteni, fă-ţi public numărul de mobil, răspunde oricărui apel imediat ce-l primeşti şi ţine-ţi uşa biroului larg deschisă, aşa încât orice trecător să se simtă binevenit şi să te perceapă ca fiind foarte accesibil şi orientat către oameni. În acest fel îţi vei crea imaginea bărbatului sau femeii momentului, dar, în final, s-ar putea să nu te alegi cu mai mult.Simţământul covârşitor al obsesiei de a fi ocupat se diminuează în mod cert când îţi dai osteneala să păstrezi o agendă. Pentru a fi de folos în îndeplinirea lucrului, o agendă ar trebui să-ţi permită să vizualizezi, cel puţin pe o lună deodată, programarea tuturor întâlnirilor, termenelor limită, sarcinilor. Agenda pentru informaţii trebuie să fie portabilă şi la îndemână.
Dar dacă scopul real este doar acela de a fi ocupaţi, ar trebui să păstrezi agende în mai multe forme: o formă scrisă de mână, o versiune de computer şi una descărcată pe palmtop (PDA). În felul acesta vei fi nevoit să petreci o mulţime de timp ca să-ţi dai seama care dintre ele are cea mai precisă, la zi informaţie şi care trebuie actualizată şi din care dintre multiplele surse. Cu puţin exerciţiu, numai această treabă se poate apropia de o slujbă cu jumătate de normă.
O persoană care nu înţelege importanţa obsesiei de a fi ocupat va fi precaut în programarea lucrurilor în agendă. Sarcinile mari sunt împărţite într-o serie de paşi succesivi. Sarcinile care necesită gândire intensă şi concentrare sunt programate la cele mai productive ore ale zilei. Intervale de timp liber sunt incluse în program. Sarcinile de rutină, cum ar fi plata facturilor sau efectuarea socotelilor financiare sunt programate la intervale regulate de timp în cursul lunii. Treburile de făcut în afara biroului sau locuinţei vor fi grupate astfel încât să rezolvi mai multe la un singur drum.Din nefericire, persoana care îşi dă toata osteneala ca să păstreze un calendar aşa cum se cuvine nu va experimenta fiorul adrenalinei. Probabil că el sau ea nu va avea rezervări suprapuse, conflicte de programare sau nu i se va aminti deodată de un termen limită iminent. Astfel de oameni îşi vor face treburile zilnice într-un ritm cumpănit. Oamenii ocupaţi, pe de altă parte, se învârt vârtos din zori şi până-n seară şi ţopăie frenetic în repetate rânduri de la un capăt la altul al zilei. Proasta organizare a timpului se maschează facil cu obsesia de a avea activitate.
Când înveţi să-ţi placă obsesia de a fi ocupat, de-abia aştepţi următorul telefon, email sau SMS. Cei care încă nu realizează valoarea faptului de a părea mereu ocupaţi impun o disciplină severă modului în care răspund telefoanelor şi emailurilor. Doar pentru că telefonul sună nu înseamnă că el e mai important decât treaba pe care o faci în acel moment. Desigur, dacă ai misiunea de a răspunde la telefon, ai face bine să răspunzi încă de la primul semnal.Persoanele care fac duc lucrurile la capăt folosesc cu înţelepciune mesageria vocală – pun întrebarea, lasă informaţia, rezumă scopul apelului şi arată care este timpul cel mai potrivit pentru ca cealaltă persoană să sune, în cazul în care este necesară continuarea conversaţiei. O secretară bună (dacă eşti destul de norocos ca pastor să ai una) care filtrează apelurile poate să jefuiască frenezia activităţii zilnice. Jocul cu apelurile nereuşite este pentru persoanele cărora le place să se simtă copleşiţi cu treburi mereu pe jumătate terminate.
Organizarea propriei persoane
A pune semnul echivalenţei între obsesia de a fi ocupat şi importanţa reală este o înşelătorie. Şi mai important, este o înşelătorie în general nedisputată în epoca noastră fascinată mai degrabă de imaginea succesului decât de esenţa lui. Cea mai dificilă disciplină într-un rol de conducere, în special spirituală, este rezervarea timpului personal pentru dezvoltare şi meditaţie. Tentaţia e să fii vizibil, disponibil şi indispensabil – zugrăvind astfel o viaţă de mare sacrificiu. Imaginea de persoană foarte ocupată este o spoială foarte subţire în conducerea spirituală. Mai devreme sau mai târziu descoperi că esenţa vieţii publice se dezvoltă din ceea ce se întâmplă în viaţa particulară a conducătorului.
Gordon MacDonald a descoperit câteva detalii inginereşti într-o carte veche despre uriaşa construcţia subterană care susţine Podul Brooklyn. Ulterior, MacGordon a notat aceste observaţii în jurnalul său personal: „Podul Brooklyn rămâne o arteră principală de transport în oraşul New York astăzi deoarece, cu 135 de ani în urmă, inginerul şef şi echipa lui de construcţie au consacrat cele mai perseverente şi mai îndrăzneţe eforturi ale lor acolo unde nimeni nu le putea vedea: la baza pilonilor dedesubtul suprafeţei de apă. Este încă o ilustraţie a unui principiu veşnic al conducerii: munca făcută sub apă (în sufletul conducătorului) [este cea care] hotărăşte dacă el sau ea va rezista sau nu probei timpului şi provocărilor. Munca aceasta se cheamă închinare, devoţiune, disciplină spirituală. Se face în tăcere, acolo unde nimeni nu vede, decât Dumnezeu.”
„Astăzi se pune mare accent pe elemente ale conducerii precum viziune, strategie de organizare şi ‘simţul pieţei’ în cadrul mesajului cuiva – lucruri care toate sunt excelente (aş fi vrut să fi auzit de ele pe când eram tânăr). Dar dacă totul se rezumă la ce se află deasupra apei, suntem pe cale de a fi martorii unui prăbuşiri a conducerii pe toate nivelele în următorii ani. Este posibil ca lideri dăruiţi cu abilităţi înnăscute remarcabile şi cu farmec personal să fie predispuşi la colaps în ce priveşte caracterul, relaţiile lor fundamentale, centrul credinţei lor, din cauză că n-au învăţat faptul că nu poţi (sau n-ar trebui, în orice caz) să clădeşti deasupra apei până când nu ai o bază solidă sub ea.”
Un alt avantaj în a sta ocupat este că aceasta poate părea atât de asemănător cu ceea ce se întâmpla în viaţa lui Hristos. Isus Însuşi a fost un om ocupat şi un om de acţiune. Uneori era aşa de ocupat încât nu avea timp nici să mănânce. „Isus le-a zis: ‘Veniţi singuri la o parte, într-un loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin.’ Căci erau mulţi care veneau şi se duceau, şi ei n-aveau vreme nici să mănânce.” (Marcu 6,31, CNS).A duce lucrurile la bun sfârşit necesită existenţa unor perioade de odihnă şi refacere a sufletului. Lucru evident din propria Sa viaţă, Isus a văzut viaţa activă combinată cu odihnă, închinare şi meditaţie.Aşadar, întreaga chestiune se reduce în cele din urmă la întrebarea: Cât de mult din fiecare? Care sunt proporţiile recomandate de îndatoriri, devoţiune şi relaxare în viaţa unui conducător spiritual? Trebuie să admit că nu deţin răspunsul – cel puţin nu unul gen formulă care să prescrie o oră din aceasta şi cinci din cealaltă sau viceversa. S-ar putea să fie mai mult o chestiune de efecte decât una de timp.
Mai mult încă, am mai putea spune că dacă viaţa ta este chinuită de griji, frustrare, critici şi dorinţa de a controla pe altcineva, atunci îi lipseşte ingredientul indispensabil. Relaţia ta cu Dumnezeu a fost strivită şi stoarsă atât de mult încât nu mai lansează umilinţă în comportament şi răbdare în spirit. Ştii când ai avut suficient timp devoţional personal, nu trebuie să-l măsori cu ceasul. O relaţie cu Isus Hristos cere timp, dar nu timpul este ingredientul său esenţial. Aici este punctul în care multe persoane sincere pot eşua – să se încreadă mai mult în timp decât în Domnul.
Organizarea spaţiuluiA duce lucrurile la bun sfârşit necesită în general un loc de muncă specific, amenajat potrivit acestui scop. Luminozitate adecvată, scaun confortabil, suprafaţa biroului lipsită de dezordine şi elemente distractive şi, pe cât posibil, fără zgomote – lucrurile acestea sunt importante pentru spaţiul de lucru al unui conducător.Trebuie amintit că idea sarcinilor multiple simultane – că poţi analiza rapoartele şi scrie predicile pe fond muzical de la radio sau CD player – este o modalitate foarte utilă de a te ţine ocupat fără a fi eficient.
Contrar opiniei populare, ducerea lucrurilor la bun sfârşit are puţin de-a face cu mărimea biroului sau cu preţul mobilierului. Un spaţiu restrâns, bine organizat este mult mai favorabil muncii decât o încăpere mare în care uneltele de lucru sunt împrăştiate peste tot în jur. Obsesia de a fi ocupat poate domina orice încăpere, indiferent de mărime sau de măreţia mobilei şi echipamentului din dotare.Cei mai mulţi vor descoperi că lucrul la domiciliu are mai multe prilejuri pentru exercitarea obsesiei de a fi ocupat decât lucrul într-un birou. În majoritatea cazurilor, locuinţa prezintă mai multe opţiuni, atunci când vine vorba de spaţiul de lucru. În dimineaţa asta pot să lecturez aşezat pe sofa, mai târziu putându-mă muta în camera de joacă. În după-amiaza asta pot să-mi desfăşor documentele şi să fac planuri la masa din sufragerie. Spre seară voi sta mai mult pe verandă şi voi da acele telefoane pe care n-am reuşit să le dau săptămâna trecută. Dar unde mi-oi fi lăsat ochelarii? Ce s-a întâmplat cu pixul? A văzut cineva bucata aceea de hârtie pe care scrisesem numerele de telefon ale celor pe care trebuia să-i sun? Am o viaţă aşa de ocupată!
Organizarea materialelorCorespondenţă nesolicitată, corespondenţă clasică, scrisori electronice, formulare, dosare şi faxuri! Nu e timp să le prelucrezi pe toate. Materialele se îngrămădesc – un adevărat semn al obsesiei de a fi ocupat. Este o greşeală gravă, în cazul celor ce-şi permit luxul de a avea unul sau doi asistenţi, să permiţi oricui să selecteze, să sorteze şi să ordoneze după priorităţi fluxul de documente aflate pe biroul conducătorului.Doar fixează stiva, nu curăţa biroul. La urma urmei, un birou curat bate la ochi – s-ar putea să nu fii chiar atât de ocupat şi poate nu chiar aşa de important în structura de comandă.Einstein avea dreptate. „Nu se întâmplă nimic până nu se mişcă ceva.” Aparent, Einstein a aplicat acest principiu unei teorii complexe în domeniul fizicii. Însă, geniu fiind, cu siguranţă a observat că principiul se aplică şi teancurilor de hârţoage aflate pe biroul obişnuit.
„Apucă materialul odată şi fă-l să meargă” este o mantra în management pentru linia de montaj a produselor. Aceeaşi idee a fost importată în biroul şefului de aceia care cred că treaba lor este să ducă lucrurile la bun sfârşit. Sunt aceiaşi oameni care au coşuri de gunoi de mărime egală cu dulapurile pentru dosare. Ei pretind chiar că un sistem bun de clasificare eliberează multă memorie de stocare în softul mental al cuiva. O investiţie făcută într-un dulap pentru dosare poate fi o investiţie bună, un alt simbol al succesului – dar să nu-ţi baţi capul cu organizarea mapelor şi etichetarea dosarelor. Astfel vei fi mereu ocupat să cauţi informaţia aceea citită recent, dar de care n-ai ştiut că ai nevoie până în acest moment.
O mare parte din viaţa de conducător o constituie întâlnirile de lucru. O agendă plină de întâlniri este o bună modalitate de a te ţine ocupat. Participarea la numeroase comitete este un indiciu al valorii cuiva, iar dacă te pricepi, 99% din timp nu ţi se va cere să faci nimic. Unul dintre prietenii mei pretinde că procentajul real este 99,1%. Dar mă îndoiesc de acurateţea cercetării sale. Mai exagerează de asemenea şi în ce priveşte inteligenţa nepoţilor lui. Aşa că n-am vrut să risc şi am folosit o cifră mult mai moderată.Fii în gardă totuşi, la acele întâlniri pentru care ai primit o agendă înainte, la care participă puţini şi unde prezidentul defineşte succesul ca „decizii de acţiune şi repartizarea sarcinilor”. O asemenea întâlnire ar putea duce lucrurile la bun sfârşit! Modalitatea de a ieşi din astfel de situaţii este aceea de a propune adăugarea unui număr mai mare de membri comitetului şi de a analiza mai pe larg planului aflat în discuţie. A lua o decizie în cadrul unei întâlniri poate fi o chestiune foarte riscantă. Dacă ceva trebuie făcut, cel mai sigur lucru este să recomanzi ca un alt grup să studieze rezultatul.
Pe scurtDacă ai citit până aici, trebuie că nu eşti chiar atât de ocupat. Probabil că grija ta este să duci lucrurile la bun sfârşit şi ţi se pare că niciodată nu realizezi suficient de mult în rolul tău actual de conducere. Poate că îţi organizezi destul de bine timpul, persoana ta, spaţiul şi materialele şi totuşi se pare că încă nu reuşeşti să finalizezi totul. Dacă aceasta este situaţia, se poate ca acest articol să nu-ţi fie de mare folos, deoarece n-am nici cea mai mică idee cum ar putea cineva să realizeze tot ce i-ar plăcea să facă, sau chiar ce ar trebui să facă.
Totuşi, poţi găsi încurajare în cuvintele lui Charles Hummel: „Isus… nu a îndeplinit toate sarcinile urgente din Palestina sau toate lucrurile pe care I-ar fi plăcut să le facă, dar a îndeplinit lucrul pe care I l-a dat Dumnezeu să-l facă. Singura alternativă la frustrare este siguranţa că facem ceea ce Dumnezeu ne-a dat să facem. … Atunci şi doar atunci ne putem gândi cu seninătate la toate celelalte treburi neterminate, lăsându-le pe seama lui Dumnezeu.”Vezi deci, mesajul crucial la care am căutat să ajung în acest scurt eseu este acela că a duce lucrurile la capăt şi a fi ocupat nu este totu… (Hopa, îmi sună celularul. Ar putea fi cineva important. Va trebui să termin mai târziu)...
Şi totuşi, adevărata chestiune este dacă liderul duce sau nu lucrurile la bun sfârşit. E relativ uşor să fii ocupat – şi, pentru cei mai mulţi dintre noi, cu cât mai puţine lucruri finalizezi, cu atât vei fi mai ocupat.Restul acestui articol aruncă o privire la fundamentele organizatorice necesare pentru a duce lucrurile la bun sfârşit. Dacă tot ceea ce-ţi doreşti este să fii, sau să arăţi ocupat tot timpul, atunci acest articol îţi va folosi – dar scopul său real este să se ocupe de ducerea lucrurilor la bun sfârşit. Pe măsură ce-ţi croieşti drum prin acest articol, fii atent la ocazionalele încercări de ironie.
Să începem prin a lămuri că eficienţa izvorăşte din organizarea cu intenţie a timpului, a sinelui, a spaţiului şi a materiei.Ignorând oricare din aceste patru componente, vei putea sta ocupat fără să realizezi mare lucru. La urma urmei, trebuie să ne amintim că „Munca este cel mai măreţ lucru de pe lume, aşa că mereu ar trebui să păstrăm câte ceva din ea pentru ziua de mâine.” Ameninţările la adresa obsesiei de a fi ocupat pur şi simplu vin în primul rând din partea oricărui efort susţinut de a prelua controlul asupra timpului, propriei persoane, spaţiului şi materialelor. Poate că ar merita să examinăm fiecare din aceste ameninţări mai îndeaproape.
Organizarea timpuluiMarelui poet indian Rabindranath Tagore îi făcea plăcere să spună publicului povestea cântăreţului din sitar care a venit pe scenă pentru a susţine un concert. După o bucată bună de timp, maestrul de ceremonii anunţă finalul concertului. Îngrozit, muzicianul exclamă: „Am pierdut ocazia. Mi-am folosit timpul acordând instrumentul şi cântecul pentru care venisem a rămas necântat.”Poziţiile de conducere sunt locuri în care se intersectează organizatoric informaţia, consultarea, deciziile şi comunicarea. În consecinţă, există o tendinţă covârşitoare – o puteţi numi absorbire dacă vreţi – ca liderul să devină victima agendelor, intereselor şi aşteptărilor altora.
Tehnologia modernă oferă nenumărate posibilităţi de a rămâne ocupat şi ineficient. Înscrie-te pe internet la o listă de ştiri de ultimă oră, deschide programul de mesagerie instantanee pentru a primi mesaje de la prieteni, fă-ţi public numărul de mobil, răspunde oricărui apel imediat ce-l primeşti şi ţine-ţi uşa biroului larg deschisă, aşa încât orice trecător să se simtă binevenit şi să te perceapă ca fiind foarte accesibil şi orientat către oameni. În acest fel îţi vei crea imaginea bărbatului sau femeii momentului, dar, în final, s-ar putea să nu te alegi cu mai mult.Simţământul covârşitor al obsesiei de a fi ocupat se diminuează în mod cert când îţi dai osteneala să păstrezi o agendă. Pentru a fi de folos în îndeplinirea lucrului, o agendă ar trebui să-ţi permită să vizualizezi, cel puţin pe o lună deodată, programarea tuturor întâlnirilor, termenelor limită, sarcinilor. Agenda pentru informaţii trebuie să fie portabilă şi la îndemână.
Dar dacă scopul real este doar acela de a fi ocupaţi, ar trebui să păstrezi agende în mai multe forme: o formă scrisă de mână, o versiune de computer şi una descărcată pe palmtop (PDA). În felul acesta vei fi nevoit să petreci o mulţime de timp ca să-ţi dai seama care dintre ele are cea mai precisă, la zi informaţie şi care trebuie actualizată şi din care dintre multiplele surse. Cu puţin exerciţiu, numai această treabă se poate apropia de o slujbă cu jumătate de normă.
O persoană care nu înţelege importanţa obsesiei de a fi ocupat va fi precaut în programarea lucrurilor în agendă. Sarcinile mari sunt împărţite într-o serie de paşi succesivi. Sarcinile care necesită gândire intensă şi concentrare sunt programate la cele mai productive ore ale zilei. Intervale de timp liber sunt incluse în program. Sarcinile de rutină, cum ar fi plata facturilor sau efectuarea socotelilor financiare sunt programate la intervale regulate de timp în cursul lunii. Treburile de făcut în afara biroului sau locuinţei vor fi grupate astfel încât să rezolvi mai multe la un singur drum.Din nefericire, persoana care îşi dă toata osteneala ca să păstreze un calendar aşa cum se cuvine nu va experimenta fiorul adrenalinei. Probabil că el sau ea nu va avea rezervări suprapuse, conflicte de programare sau nu i se va aminti deodată de un termen limită iminent. Astfel de oameni îşi vor face treburile zilnice într-un ritm cumpănit. Oamenii ocupaţi, pe de altă parte, se învârt vârtos din zori şi până-n seară şi ţopăie frenetic în repetate rânduri de la un capăt la altul al zilei. Proasta organizare a timpului se maschează facil cu obsesia de a avea activitate.
Când înveţi să-ţi placă obsesia de a fi ocupat, de-abia aştepţi următorul telefon, email sau SMS. Cei care încă nu realizează valoarea faptului de a părea mereu ocupaţi impun o disciplină severă modului în care răspund telefoanelor şi emailurilor. Doar pentru că telefonul sună nu înseamnă că el e mai important decât treaba pe care o faci în acel moment. Desigur, dacă ai misiunea de a răspunde la telefon, ai face bine să răspunzi încă de la primul semnal.Persoanele care fac duc lucrurile la capăt folosesc cu înţelepciune mesageria vocală – pun întrebarea, lasă informaţia, rezumă scopul apelului şi arată care este timpul cel mai potrivit pentru ca cealaltă persoană să sune, în cazul în care este necesară continuarea conversaţiei. O secretară bună (dacă eşti destul de norocos ca pastor să ai una) care filtrează apelurile poate să jefuiască frenezia activităţii zilnice. Jocul cu apelurile nereuşite este pentru persoanele cărora le place să se simtă copleşiţi cu treburi mereu pe jumătate terminate.
Organizarea propriei persoane
A pune semnul echivalenţei între obsesia de a fi ocupat şi importanţa reală este o înşelătorie. Şi mai important, este o înşelătorie în general nedisputată în epoca noastră fascinată mai degrabă de imaginea succesului decât de esenţa lui. Cea mai dificilă disciplină într-un rol de conducere, în special spirituală, este rezervarea timpului personal pentru dezvoltare şi meditaţie. Tentaţia e să fii vizibil, disponibil şi indispensabil – zugrăvind astfel o viaţă de mare sacrificiu. Imaginea de persoană foarte ocupată este o spoială foarte subţire în conducerea spirituală. Mai devreme sau mai târziu descoperi că esenţa vieţii publice se dezvoltă din ceea ce se întâmplă în viaţa particulară a conducătorului.
Gordon MacDonald a descoperit câteva detalii inginereşti într-o carte veche despre uriaşa construcţia subterană care susţine Podul Brooklyn. Ulterior, MacGordon a notat aceste observaţii în jurnalul său personal: „Podul Brooklyn rămâne o arteră principală de transport în oraşul New York astăzi deoarece, cu 135 de ani în urmă, inginerul şef şi echipa lui de construcţie au consacrat cele mai perseverente şi mai îndrăzneţe eforturi ale lor acolo unde nimeni nu le putea vedea: la baza pilonilor dedesubtul suprafeţei de apă. Este încă o ilustraţie a unui principiu veşnic al conducerii: munca făcută sub apă (în sufletul conducătorului) [este cea care] hotărăşte dacă el sau ea va rezista sau nu probei timpului şi provocărilor. Munca aceasta se cheamă închinare, devoţiune, disciplină spirituală. Se face în tăcere, acolo unde nimeni nu vede, decât Dumnezeu.”
„Astăzi se pune mare accent pe elemente ale conducerii precum viziune, strategie de organizare şi ‘simţul pieţei’ în cadrul mesajului cuiva – lucruri care toate sunt excelente (aş fi vrut să fi auzit de ele pe când eram tânăr). Dar dacă totul se rezumă la ce se află deasupra apei, suntem pe cale de a fi martorii unui prăbuşiri a conducerii pe toate nivelele în următorii ani. Este posibil ca lideri dăruiţi cu abilităţi înnăscute remarcabile şi cu farmec personal să fie predispuşi la colaps în ce priveşte caracterul, relaţiile lor fundamentale, centrul credinţei lor, din cauză că n-au învăţat faptul că nu poţi (sau n-ar trebui, în orice caz) să clădeşti deasupra apei până când nu ai o bază solidă sub ea.”
Un alt avantaj în a sta ocupat este că aceasta poate părea atât de asemănător cu ceea ce se întâmpla în viaţa lui Hristos. Isus Însuşi a fost un om ocupat şi un om de acţiune. Uneori era aşa de ocupat încât nu avea timp nici să mănânce. „Isus le-a zis: ‘Veniţi singuri la o parte, într-un loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin.’ Căci erau mulţi care veneau şi se duceau, şi ei n-aveau vreme nici să mănânce.” (Marcu 6,31, CNS).A duce lucrurile la bun sfârşit necesită existenţa unor perioade de odihnă şi refacere a sufletului. Lucru evident din propria Sa viaţă, Isus a văzut viaţa activă combinată cu odihnă, închinare şi meditaţie.Aşadar, întreaga chestiune se reduce în cele din urmă la întrebarea: Cât de mult din fiecare? Care sunt proporţiile recomandate de îndatoriri, devoţiune şi relaxare în viaţa unui conducător spiritual? Trebuie să admit că nu deţin răspunsul – cel puţin nu unul gen formulă care să prescrie o oră din aceasta şi cinci din cealaltă sau viceversa. S-ar putea să fie mai mult o chestiune de efecte decât una de timp.
Mai mult încă, am mai putea spune că dacă viaţa ta este chinuită de griji, frustrare, critici şi dorinţa de a controla pe altcineva, atunci îi lipseşte ingredientul indispensabil. Relaţia ta cu Dumnezeu a fost strivită şi stoarsă atât de mult încât nu mai lansează umilinţă în comportament şi răbdare în spirit. Ştii când ai avut suficient timp devoţional personal, nu trebuie să-l măsori cu ceasul. O relaţie cu Isus Hristos cere timp, dar nu timpul este ingredientul său esenţial. Aici este punctul în care multe persoane sincere pot eşua – să se încreadă mai mult în timp decât în Domnul.
Organizarea spaţiuluiA duce lucrurile la bun sfârşit necesită în general un loc de muncă specific, amenajat potrivit acestui scop. Luminozitate adecvată, scaun confortabil, suprafaţa biroului lipsită de dezordine şi elemente distractive şi, pe cât posibil, fără zgomote – lucrurile acestea sunt importante pentru spaţiul de lucru al unui conducător.Trebuie amintit că idea sarcinilor multiple simultane – că poţi analiza rapoartele şi scrie predicile pe fond muzical de la radio sau CD player – este o modalitate foarte utilă de a te ţine ocupat fără a fi eficient.
Contrar opiniei populare, ducerea lucrurilor la bun sfârşit are puţin de-a face cu mărimea biroului sau cu preţul mobilierului. Un spaţiu restrâns, bine organizat este mult mai favorabil muncii decât o încăpere mare în care uneltele de lucru sunt împrăştiate peste tot în jur. Obsesia de a fi ocupat poate domina orice încăpere, indiferent de mărime sau de măreţia mobilei şi echipamentului din dotare.Cei mai mulţi vor descoperi că lucrul la domiciliu are mai multe prilejuri pentru exercitarea obsesiei de a fi ocupat decât lucrul într-un birou. În majoritatea cazurilor, locuinţa prezintă mai multe opţiuni, atunci când vine vorba de spaţiul de lucru. În dimineaţa asta pot să lecturez aşezat pe sofa, mai târziu putându-mă muta în camera de joacă. În după-amiaza asta pot să-mi desfăşor documentele şi să fac planuri la masa din sufragerie. Spre seară voi sta mai mult pe verandă şi voi da acele telefoane pe care n-am reuşit să le dau săptămâna trecută. Dar unde mi-oi fi lăsat ochelarii? Ce s-a întâmplat cu pixul? A văzut cineva bucata aceea de hârtie pe care scrisesem numerele de telefon ale celor pe care trebuia să-i sun? Am o viaţă aşa de ocupată!
Organizarea materialelorCorespondenţă nesolicitată, corespondenţă clasică, scrisori electronice, formulare, dosare şi faxuri! Nu e timp să le prelucrezi pe toate. Materialele se îngrămădesc – un adevărat semn al obsesiei de a fi ocupat. Este o greşeală gravă, în cazul celor ce-şi permit luxul de a avea unul sau doi asistenţi, să permiţi oricui să selecteze, să sorteze şi să ordoneze după priorităţi fluxul de documente aflate pe biroul conducătorului.Doar fixează stiva, nu curăţa biroul. La urma urmei, un birou curat bate la ochi – s-ar putea să nu fii chiar atât de ocupat şi poate nu chiar aşa de important în structura de comandă.Einstein avea dreptate. „Nu se întâmplă nimic până nu se mişcă ceva.” Aparent, Einstein a aplicat acest principiu unei teorii complexe în domeniul fizicii. Însă, geniu fiind, cu siguranţă a observat că principiul se aplică şi teancurilor de hârţoage aflate pe biroul obişnuit.
„Apucă materialul odată şi fă-l să meargă” este o mantra în management pentru linia de montaj a produselor. Aceeaşi idee a fost importată în biroul şefului de aceia care cred că treaba lor este să ducă lucrurile la bun sfârşit. Sunt aceiaşi oameni care au coşuri de gunoi de mărime egală cu dulapurile pentru dosare. Ei pretind chiar că un sistem bun de clasificare eliberează multă memorie de stocare în softul mental al cuiva. O investiţie făcută într-un dulap pentru dosare poate fi o investiţie bună, un alt simbol al succesului – dar să nu-ţi baţi capul cu organizarea mapelor şi etichetarea dosarelor. Astfel vei fi mereu ocupat să cauţi informaţia aceea citită recent, dar de care n-ai ştiut că ai nevoie până în acest moment.
O mare parte din viaţa de conducător o constituie întâlnirile de lucru. O agendă plină de întâlniri este o bună modalitate de a te ţine ocupat. Participarea la numeroase comitete este un indiciu al valorii cuiva, iar dacă te pricepi, 99% din timp nu ţi se va cere să faci nimic. Unul dintre prietenii mei pretinde că procentajul real este 99,1%. Dar mă îndoiesc de acurateţea cercetării sale. Mai exagerează de asemenea şi în ce priveşte inteligenţa nepoţilor lui. Aşa că n-am vrut să risc şi am folosit o cifră mult mai moderată.Fii în gardă totuşi, la acele întâlniri pentru care ai primit o agendă înainte, la care participă puţini şi unde prezidentul defineşte succesul ca „decizii de acţiune şi repartizarea sarcinilor”. O asemenea întâlnire ar putea duce lucrurile la bun sfârşit! Modalitatea de a ieşi din astfel de situaţii este aceea de a propune adăugarea unui număr mai mare de membri comitetului şi de a analiza mai pe larg planului aflat în discuţie. A lua o decizie în cadrul unei întâlniri poate fi o chestiune foarte riscantă. Dacă ceva trebuie făcut, cel mai sigur lucru este să recomanzi ca un alt grup să studieze rezultatul.
Pe scurtDacă ai citit până aici, trebuie că nu eşti chiar atât de ocupat. Probabil că grija ta este să duci lucrurile la bun sfârşit şi ţi se pare că niciodată nu realizezi suficient de mult în rolul tău actual de conducere. Poate că îţi organizezi destul de bine timpul, persoana ta, spaţiul şi materialele şi totuşi se pare că încă nu reuşeşti să finalizezi totul. Dacă aceasta este situaţia, se poate ca acest articol să nu-ţi fie de mare folos, deoarece n-am nici cea mai mică idee cum ar putea cineva să realizeze tot ce i-ar plăcea să facă, sau chiar ce ar trebui să facă.
Totuşi, poţi găsi încurajare în cuvintele lui Charles Hummel: „Isus… nu a îndeplinit toate sarcinile urgente din Palestina sau toate lucrurile pe care I-ar fi plăcut să le facă, dar a îndeplinit lucrul pe care I l-a dat Dumnezeu să-l facă. Singura alternativă la frustrare este siguranţa că facem ceea ce Dumnezeu ne-a dat să facem. … Atunci şi doar atunci ne putem gândi cu seninătate la toate celelalte treburi neterminate, lăsându-le pe seama lui Dumnezeu.”Vezi deci, mesajul crucial la care am căutat să ajung în acest scurt eseu este acela că a duce lucrurile la capăt şi a fi ocupat nu este totu… (Hopa, îmi sună celularul. Ar putea fi cineva important. Va trebui să termin mai târziu)...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
