Sufletul omului a fost creat pt vesnicie...

Sufletul uman a fost creat pentru veșnicie. Prin urmare, dorința fiecăruia de începuturi, de perfecțiune, beatitudine și dragoste necondiționată, tradusă prin fericire, este tocmai nădejdea. Pentru că dincolo de efemeritatea bucuriilor materiale, în realitate, așa cum afirmă și Victor Eftimie, “forma reală a fericirii e nădejdea. Cine nu mai speră, nu poate fi fericit”.În primul rând, omul are capacitatea intrinsecă de a recunoaște adevărul, deși se naște într-o lume imperfectă, el însuși fiind plin de ruine; are conștiința modului în care ar trebui să fie lumea. El nu a fost expus niciodată unei lumi ideale, dar şi-o poate imagina, şi chiar mai mult, şi-o doreşte intens.... Așadar, purtăm în noi chipul Creatorului, deși nu L-am văzut niciodată, simțim Adevărul deși trăim într-o lume a minciunii. Ne naștem cu dorul după Eden, după dragoste, armonie, perfecţiune, sens veşnic, relaţii desăvârşite, după Infinit. Când acest dor după Eden întâlneşte adierea Edenului de altădată, sufletul rosteşte cu toată puterea: pe aici este drumul către casă! Astfel fericirea e aceasta adiere a Edenului, iar nădejdea e tocmai dorul nostru de casă; ele merg împreună.....Mai mult decât atât, fericirea nu e atât scopul împlinit cât drumul indârjit, lupta, raza care se întrevede dincolo de culmea pe care mă strădui s-o urc. Fericirea e un drum... iar ceea ce ne face să-l umblăm e speranța că la sfarșitul său vom atinge orizontul cu degetele noastre de carne și-l vom putea infășura în jurul încheieturii mâinii, ca pe-o brațară........ Ceea ce ne indeamnă sa ne umblăm fericirea, e speranța că orizontul e din aceeași plămadă cu noi, sau că noi suntem făcuți din stofă de orizont, că transcedem, că suntem făpturi nemuritoare. Pentru că altfel, în fața drumului frumos, pavat cu bucurii și contraste, am rămâne orbi și muți... am ridica fericirea în palme și n-am ști ce să facem cu ea, nu i-am înțelege rostul în lume...