ganduri...

Luna, privită prin petecul de cer, îşi curgea razele printre gratiile ruginite ale celulei. Cei din penitenciar, sătui de-atâta foame şi de eterni biscuiţi cu ceai de ceapă, adormiră unul câte unul, nu înainte de a mai bifa o zi din calendarul AMR-ului şi salutându-se între ei cu „Hai Liba” spus în şoaptă.
Odată cu somnul injectat în creier, încetase şi vânătoarea şi piscălitul de pureci şi păduchi care acum, scăpaţi de primejdii, se desfătau în voie. Dar, ca în fiecare seară, şi de astă dată sforăitorii profesionişti şi-au pornit drujbele nazale alungând astfel de pe multe pleoape somnul mult aşteptat. Sforăiau de pica tencuiala de pe pereţii celulelor! Un murmur lung se auzi prin toată puşcăria... iară-i noapte de veghe!
În celula de maximă siguranţă, cine credeţi că se aflau? Nu era Miron Cozma cu vreun ortac, ci Pavel şi Sila! Cu picioarele în butuci, cu pielea crestată de atâtea lovituri de nuiele date fără număr de europenii bătăuşi, stăteau în bezna celulei meditând la ziua ce tocmai a trecut. O zi care, credeau ei, avea să fie liniştită de aceea, cu gând bun, voioşi porniră dis de dimineaţă către Biserica Domnului din Filipi. Biserică în care fraţii nu stăteau pe scaune tapiţate, ci pe bolovanii de pe malul râului şi nu comentau. Pe post de amvon aveau vreun butuc adus de ape, de aceea a avut Pavel acces direct la el, astăzi cu butucul şlefuit şi înălţat, cu fraţii câte paişpe´ aşteptând rândul, Pavel ar fi prins vreo 5 minute, maxim 10 pentru un salut scurt şi Lidia cu familia ei ar fi rămas nebotezată.
Erau în aer liber, nu aer condiţionat. Când ridicau ochii spre cer chiar vedeau cerul nu candelabre de lux sau tavane false. Ce mai, se adunau într-un peisaj de basm, asemenea celor pictate în spatele baptistierele noastre. În drumul lor către această frumoasă biserică se luară după ei mama Omida, tanti Hargentina a oraşului care ţipa cât o ţineau plămânii „Oamenii aceştia sunt robii Dumnezeului Celui Prea Înalt şi ei vă vestesc calea mântuirii”, ţipa probabil de ciudă că Pavel şi Sila nu au vrut să o lase să le ghicească în palmă, cafea nu avea. Pavel a electrocutat în numele Domnului Isus duhul de ghicire aflat în ea, fapt ce s-a lăsat cu scandal din partea stăpânilor roabei ajunşi în faliment din această cauză. A urmat judecata la tribunal fără advocaţi, nuiele pe piele şi în cele din urmă puşcărie.
Era ora 12 noaptea, Pavel începu să se roage, mai mult în şoaptă, urmat la scurt timp şi de Sila. Apoi, deşi nici unul dintre ei nu cântau în corul bisericii, Pavel evanghelist, Sila prooroc, începură să cânte încet apoi din ce în ce mai tare de vuia toată puşcăria. Cântau o cântare spre lauda lui Dumnezeu şi totodată cântată ... crezând. Citirăţi ce s-a întâmplat! (Faptele Apostolilor 16:11-40). Cutremur, uşi deschise, lanţuri căzute, puşcăriaşi încremeniţi, şefu’ botezat, masă de dragoste.
Cântarea expediată din inimă cu destinaţia Dumnezeu, are efect de pastilă de ţânţari. Grijile lumii cu crizele ei ce-ţi bâzâie pe la urechi nu le vei mai auzi. Din celula vieţii postmoderniste, cu inima îngrădită-n site-uri perverse, cu picioarele legate în butucii umblării aiurea, noi va trebui să cântăm. Să cântăm deşi nu avem vocea megatalentaţilor şi deloc sfinţi ce se ţin de instrumente doar pentru că tacsu’ e tare şi care dacă fiul său nu cântă-n faţă pleacă. Plece!...
Cântând când viaţa ţi-e Jilavă, când fraţii nu ţi-s fraţi, când crezi că ceru-i alimentară comunistă, când Dolorosa-i grea şi-i lungă, când de dor te culci să uiţi... Cântând vom pescui speranţe din palmele-I străpunse.
Traian Dorz tocmai terminase de scris cântarea pe geamul uns cu aşchia de săpun. A început să o fredoneze singur în celula din blestemata Jilavă ”Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu”. Peste câteva clipe cânta Jilava întreagă. Pe demoni îi usturau ochii. Comuniştii tuşeau...
În 1989, când peste România ploua cu vise, sute de mii de români adunaţi în faţa catedralei din Timişoara au cântat cu stomacurile goale „Există Dumnezeu!”. Apoi au îngenuncheat, apoi au făcut avorturi. Odată cu milioanele de copii avortaţi, L-au avortat şi pe Dumnezeu din conştiinţa neamului. Au născut prin cezariana tradiţiei un... mai bine tac!
Să ne oprim spre a cerceta casetofonul vieţilor noastre. Poate trebuie curăţat cu spirt, cum făcea unchiu. Să apăsăm pe „Rew” până la ultima cântare din viaţa noastră care am cântat-o cu gura sufletului, nu clănţănită printre dinţii trupului. Atenţie să nu se rupă banda!
Mima încreştinizată din vieţi şi din biserici va înceta când vom cânta cu inima.
Cu criza-n cârca lumii să cântăm creştini! Să-şi bocească ei preşedinţii morţi de pe bancnote, al nostru TRĂIEŞTE!...