cronici amalecite...

Sunt ultimul amalecit ştiut de cronici. M-am târât prin tranşeele vremii ca să împlinesc testamentul strămoşilor pe care ni-l şoptim la ureche din neam în neam, de când nepotul lui Esau ne-a zămislit ca popor. Mai vie decât dorinţa de a trăi şi a fi „cei dintâi dintre neamuri”, după cum ne-a răsfăţat prorocul Balaam (Numeri 24:20), ne-a fost năzuinţa de a ucide pe cei ce au fost chemaţi a fi popor al lui Dumnezeu.Am năvălit la Refidim pe dinapoia sclavilor istoviţi ce se întorceau din Egipt (Exod 17). De-am fi putut ajunge la munte, să-i frângem mâinile lui Moise, Refidimul ar fi fost pomenirea tristă a ultimei lor zbateri. Ca să fim siguri pe biruinţă ne-am unit când cu moabiţii, când cu madianiţii (Jud. 3:13; 6: 3-5,33; 7:12; 10:12). Ghedeon nu ne putea înfrânge cu gloata lui de secerători. Trebuie că strategia madianiţilor să fi fost greşită, de n-am putut izbândi atunci sau cine ştie? ...
Samuel, de-i ziceau „văzătorul” ne-a priceput setea de sânge şi i-a dat poruncă lui Saul să nu cruţe nici măcar animalele când va lupta cu noi. Saul n-a ascultat. L-a lăsat în viaţă pe Agag, regele nostru. Şi cum neascultarea l-a condus la o nevoie de jertfe inutile, iată-ne berbecii behăind inaintea altarului lui Yahwe spre disperarea văzătorului (1 Sam. 15:14). Când Samuel şi-a înfipt suliţa în Agag nu a stârpit pe ultimul amalecit, după cum crezuse. De ar fi fost astfel, de unde a venit amalecitul care s-a înfăţişat la David dornic să-şi ia ca pe un trofeu cinstea omorârii lui Saul (2 Sam. 1: 6-10)? De unde au apărut amaleciţii care au năvălit la Ţiclag luând nevestele şi copiii vitejilor lui David (1 Sam. 30:1-2)? Şi după ce David a înfrânt pe mulţi dintre ai noştri, cine să fie cei patru sute de tineri fugiţi pe cămile, purtând cu ei speranţa răzbunării lui amalec (1 Sam. 30:17) ? Îmi vine să strig că amalec nu moare niciodată! I-am lăsat pe fiii lui Simeon în vremea lui Ezechia să creadă că ne-au stârpit până la ultimul. S-au grăbit să spună cronicilor că amalec e doar o amintire a trecutului (1 Cronici 4:43). Pentru ei era bine să creadă în felul acesta în timp ce pentru puţinii neamului meu care au rămas neştiuţi, era mai bine să lupte tainic şi să-i nimicească cu mâna altuia mai puternic. De aceea bunicii şi părinţii mei s-au strecurat în umbra lor. I-au pândit la Ierusalim, i-au însoţit chiar şi în robie şi iată, în sfârşit, cum clipa răzbunării stă la poartă! Eu, Haman, fiul lui Hamedata Agaghitul, os de neam împărătesc, ultimul amalecit ştiut de cronici, ajuns mare vizir la curtea lui Ahaşveroş, am scrisoarea în mână. Pecetluită cu inelul împăratului. Într-o singură zi, cea de-a treisprezecea a ultimei luni toţi iudeii vor fi nimiciţi şi averile le vor fi luate. Mărturisesc că vor fi adevărate cele scrise sute de ani mai târziu de Flavius Josefus în Antichităţile iudaice când va spune: „ Dornic să se răzbune pe Mardoheu, i s-a părut prea puţin să ceară pedepsirea unui singur om, aşa că Haman a hotărât să-i nimicească întregul popor. Încă din născare îi ura de moarte pe iudei, fiindcă neamul amaleciţilor, din care se trăgea el, fusese stârpit de aceştia” [1]. Încă din născare ... Ha, ha, ha, ha! Dar, ce se aude la porţi? O, slujitorii împăratului! Veşnic să trăiţi şi voi şi eu, tatăl vostru! A sosit timpul să cobor de pe cămilele fugare şi să încalec pe calul împăratului? Cum? Ce spuneţi? Ahaşveroş a putut scrie una ca asta? Îl veţi lăsa pe Josefus să scrie şi asta în Antichităţi? Mai daţi-mi o dată să citesc: „ Marele Rege Artaxerxe către Cârmuitorii şi supuşii noştri, cu urări de bine. ... Aşa se face că Haman, fiul lui Hamedata, un amalecit, străin de sângele persan, găzduit de mine, s-a folosit de ospitalitatea cu care întâmpin pe oricine. Astfel a ajuns mai târziu să fie numit tatăl nostru, toţi plecându-se necontenit înaintea lui cu faţa până la pământ ... Întrucât ne-am convins că iudeii, pe care ticălosul acela i-a sortit pieirii, nu sunt deloc nişte răufăcători, ci trăiesc după cele mai bune legi şi se închină lui Dumnezeu, ocrotitorul împărăţiei mele şi a străbunilor mei, nu numai că îi cruţ de pedeapsa decretată de scrisoarea trimisă mai înainte de Haman, pe care bine faceţi dacă n-o luaţi în seamă, ci vreau să le acord toată cinstea care li se cuvine. Pe cel care a pus la cale această măcelărire a iudeilor am avut grijă ca, împreună cu întreaga lui familie, să-l ţintuiesc pe stâlp, în faţa porţilor Susei...” [2]Epilog.
Amalec, pentru viaţa spirituală, serveşte ca simbol perfect al păcatului care, nebiruit, te urmează, dornic să îţi distrugă autoritatea şi viaţa (cazul Saul), familia (cazul Ţiclag) şi chiar poporul (cazul Haman). Abia aşa se înţelege atitudinea Esterei faţă de cei zece fii ai lui Haman, care, la simpla citire a cărţii, ar putea părea o răzbunare absurdă. Păcatul nu trebuie lăsat să odrăslească. Tu ce atitudine ei în faţa lui amalec? Câte pagini îngădui cronicii lui în viaţa ta?