Apocalipsa capitolul 3

Apocalipsa 3
Sardesul este ilustraţia vie a contrastului dintre gloria trecutului şi mizeria prezentului. Istoria ei anunţă decăderea. Cu 5 secole în urmă, Sadesul era un oraş strălucitor, bogat. A fost capitala Imperiului Lidian, prima cetate în care s-a bătu monedă. A fost cuerită de Cir (560-546 îHr); datorită stării de sănătate, împăratul Croesus nu a pregătit războiul – aşa că atunci când perşi au venit împotriva Sardesului, au găsit porţile deschise şi nepăzite... a fost uşor pentru ei să cucerească Sardesul, unde nimeni nu veghea...
Tragedia istoriei oraşului inspiră versetul 3 ... Aminteşte-ţi
1. Verset
a. Sardes. Prima cetate importantă de pe drumul principal din sudul Tiatirei. Ca şi Tiatira, Sardesul se bucura de o poziţie geografică favorabilă pentru comerţ. Strabo, geograf din antichitate, vorbeşte despre Sardes ca fiind „o cetate mare”, deşi în vremea lui Ioan ea nu rivaliza în importanţă nici cu Efesul, nici cu Pergamul. Însemnătatea numelui este nesigură; totuşi, unii sugerează sensul de „cântec de bucurie”, „ceea ce rămâne”, sau „ceva nou”
b. Numele. Aici, cu sensul de „reputaţie”. Ipocrizia a caracterizat biserica aceasta, care nu era ceea ce pretindea a fi.
c. Eşti mort. Aceste cuvinte triste sunt începutul unei solii care constă în cea mai mare parte în mustrare. Păcatul ipocriziei a atras învinuirile cele mai aspre ale lui Isus împotriva conducătorilor din vremea Sa (vezi Matei 23,13–33). Acum, glorificat, Hristos mustră foarte direct biserica ipocrită din Sardes. În loc de a fi adusă „la viaţă” şi a trăi împreună cu Hristos (vezi Efeseni 2,5; Coloseni 2,13; Galateni 2,20), aşa cum pretindea că este, această biserică era de fapt „moartă” (compară cu 2 Timotei 3,5). Aplicată la perioada reprezentată de Sardes, această solie trebuie privită în contextul bisericii care se îndrepta spre sfârşitul Reformei, iar perioada poate fi datată între 1517 şi 1755.
d. 7 stele. Introducerea ca la Efes. Sardes, ca şi Efes, este biserica ce mai are ceva (pe lângă mustrări, mai are ceva – Apocalipsa 2:6// 3:4). Amândouă bisericile primesc promisiunea vieţii veşnice: pomul vieţii (2:7) şi cartea vieţii (3:5) şi amândouă participă la banchetul celest – a mânca din pomul vieţii (2:7) şi purtarea hainelor albe (3:4-5), ceea ce evocă sărbotorirea (Ecl. 9:8).
2. Verset
a. Veghează şi întăreşte ce rămâne: a trăi, dar a fi mort, în Biblie înseamnă a trăi fizic, dar a fi mort spiritual, adică a fi păcătos, a trăi în păcat (Efeseni 2:1.5; Rom. 6:13, 1 Tim. 5:6, 2 Tim. 3:5, Luca 15:24). Totuşi este speranţă pentru această biserică: să vegheze. Hristos nu aşteaptă pe toţi cei din Sardes să se pocăiască şi doar după aceea să revină – ci El le spune, că va veni şi cei ce nu se vor pocăi vor fi luaţi prin surprindere – vezi 1 Tes 5:4 O biserică ce nu veghează, îşi încetează raţiunea de a exista.
3. Verset
a. Adu-ţi aminte. Cei ce nuş iamintesc istoria, sunt condamnaţi să o repete (protestanţi ce repetă istoria medievală).
b. Ai primit. Forma verbului din greacă sugerează că biserica din Sardes nu doar că primise adevărul, ci şi că îl avea încă – acesta nu se pierduse cu totul. Faptul că încă mai era speranţă este indicat de imperativul „ţine”, care în greacă are sensul de „a ţine în continuare”. Unii creştini din Sardes nu căzuseră, fapt afirmat clar în v. 4.
c. Hoţ. Compară cu Matei 24,43 şi cu 1 Tes. 5:4, unde este vorba de a doua venire a lui Hristos. Aici avertizarea ar putea include nu doar a doua venire în sine, ci şi o cercetare divină mult mai apropiată (compară cu Apocalipsa 2,5). Cine nu veghează, va fi surprins de venirea surprinzătoare a lui Hristos.
d. Pentru că nu primeşti solia revenirii lui Hristos, va fi surprinsă de revenirea lui Hristos, pentru că ei cred că Isus vine după mileniu.
e. Tragedia istoriei oraşului, inspiră acest verset. Scrisoare îndeamnă biserica să revină la credinţa autentică şi adevărată a trecutului.
4. Verset
a. Câteva nume. Câţiva au rămas credincioşi începuturilor. O rămăşiţă. De-a lungul istoriei Bibliei, întâlnim astfel de oameni, minoritari, care-L urmează pe Dumnezeu, dar datorită cărora Dumnezeu îşi menţine legământul cu poporul Său, recunoscând mereu rămăşiţa supravieţuitoare.
b. Mânjit hainele. O vorbire figurată pentru mânjirea spirituală, în care căzuseră cei mai mulţi din biserica Sardes
c. În alb. În contrast cu cei care au decãzut moral, mânjindu-şi astfel „hainele”, cei care au rãmas credincioşi sunt vrednici de a fi îmbrãcaţi „în alb”. Cã lucrul acesta este un semn al curãţiei lor este indicat atât de urmãtoarea remarcã, „fiindcã sunt vrednici”, cât şi de folosirea aceluiaşi simbol în cap. 7,13.14. Pasajul acesta din urmã lãmureşte faptul cã aceastã neprihãnire nu este a lor, ci este rezultatul spãlãrii hainelor şi al albirii acestora în sângele Mielului. Ei au primit neprihãnirea lui Hristos. Despre hainele albe se spune şi cã sunt purtate de locuitorii cerului (vezi Daniel 7,9; Apocalipsa 4,4; 6,11; 19,14), şi astfel, pentru sfinţi, ele sunt un simbol al trupului „duhovnicesc”.
d. Dacă Sardes e biserica protestantă, atunci nu îi ajunge faptul că are doctirna neprihănirea prin credinţă, ci trebuie să aibă şi sfinţirea. Dar doar unii primesc – ei vor fi îmbrăcaţi în alb.
5. Verset
a. Şterge. Verbul cu sens figurat, „nu voi şterge”, îl asigură pe păcătosul pocăit că păcatele sale au fost iertate şi îl avertizează pe cel nepocăit că numele său va fi şters din cartea vieţii. Identitatea sa ca persoană va înceta să mai existe; nu i se va mai găsi loc printre fiinţele create.
b. Înaintea îngerilor Lui. „Scopul mai larg şi mai profund” al planului de mântuire este acela de „a apăra caracterul lui Dumnezeu înaintea universului” (PP 68; compară cu DA 19). Atunci când, în rolul Său de Mijlocitor şi Mare Preot, Hristos prezintă poporul Său răscumpărat înaintea tronului lui Dumnezeu, prin aceasta El aduce înaintea oştirilor îngereşti o mărturie convingătoare a faptului că toate căile lui Dumnezeu sunt drepte şi adevărate. Ei vor vedea neprihănirea lui Dumnezeu dovedită, atât în „lucrarea Lui ciudată” (Isaia 28,21), de a-i distruge pe cei care nu se pocăiesc, cât şi în cea de a-i ierta pe păcătoşii care acceptă prin credinţă harul Său mântuitor. Fără mijlocirea lui Hristos ca Mare Preot, pentru fiinţele inteligente din univers astfel de fapte misterioase ale lui Dumnezeu ar putea părea drept arbitrare şi nejustificate.
c. Lui Sardes i se vesteşte solia revenirii lui Hristos, dar o respinge. I se vesteşte solia sfinţirii, nu doar a îndreptăţirii, dar nu îi prea place, căci doar unii vor îmbrăca hainele albe; i se vesteşte solia judecăţii – nume scrise, sau şterse din carte. Este biserica ce primeşte predicarea celor 3 îngeri.
Imperativele: veghează (trezelte-te)!, întăreşte, aminteşte-ţi, ţine, pocăieşte-te – vor să-i trzească pe oameni, care ca şi istoricul Sardes s-au retras şi au adormit în bogăţie şi confort.
Sardes nu este Biserica Protestantă – Biserica Protestantă studia Biblia, nu era moartă, ci vie, lucrătoare. Biserica protestantă apare la scurtarea zilelor. Sardesul nu e biserica lui Luther, ci biserica ce a respins solia adventă. Filadalfia e biserica ce predică solia adventă, iar Laodicea este biserica ce vede sfârşitul. Biserica protestantă, la începutul ei, Biserica lui Luther este în Tiatira, biserica celor 1260 de zile.

Stefanovic: Sardes
Sardes are o istorie bogată – a fost capitala Imperiului Lidian; aici a fost pentru prima dată bătută moneda. În vremea lui Ioan Sardesul trăia în nostalgia gloriei lui trecute – acum nu mai avea aceeaşi importanţă ca odinioară. (îţi merge numele că trăieşti).
Zeitatea ptron – Cybele sau corespondentul ei grec Artemis, care se credea că are puterea spcială de a reda viaţa celor morţi.
Sardes este biserica protestantă – ce reprezintă întoarcerea la sursa creştinismului (de aceea seamănă cu Efesul) – adică redescoperirea mesajului Bibliei. Protestantismul a pus Biblia în mâna omului, în limba sa, demolând zidul consturit de preoţi şi bisericile istorice; a încurajat studiul limiblor originale şi a început editarea dicţionarelor etc... pentru studierea Bibliei. Dar repede, dinamismul a fost înlocuit de dogmatism. Cercetarea s-a blocat în obiceiuri şi tradiţii.. grija pentru păstrarea doctrinei descoeprite, l-a împiedicat pe credincios să insiste pentru o relaţie personală cu Dumnezeu. Intoleranţa a izbucnit în biserică: inchiziţia a apărut şi aici. [Calvin l-a condamnat la moarte pe Michael Servetus 1511-1553, Luther tuna împotriva catolicilor, evreilor şi orcine nu vroia să îi accepte autoritatea]. Acum, Europa cunoştea două instituţii religoase puternice: catolicismul şi pretestantismul, care purtau războaie sângeroase între ele. Uitând sursa adevărului, protestanţii au căzut în aceeaşi greşeală pe care o criticau la biserica medievală (cine e mai corect: protestantismul sau catolicismul în Irlanda? Bombele cui sunt mai sfinte? Acţiunile cui sunt mai creştine? Catolicii care omoară protestanţi sau protestanţii care ucid catolici?).
3:2 veghează – Sardesul era pe un deal şi se credea că poziţia oferă protecţie naturală. În două rânduri Sardesul a fost cucerit – 549 îHr de Cir şi în 218 îHr. de Antioh – şi în ambele ocazii cucerirea a fost noaptea, în timp ce gărzile nu vegheau.
3:1 Sardesul este o biserică pe moarte, spiritual; ce poate să o trezească? Doar Duhul Sfânt – adică Cele 7 duhuri.
3:1-2 a trăi, dar a fi mort, în Biblie înseamnă a trăi fizic, dar a fi mort spiritual, adică a fi păcătos, a trăi în păcat (Efeseni 2:1.5; Rom. 6:13, 1 Tim. 5:6, 2 Tim. 3:5, Luca 15:24).
Totuşi este speranţă pentru această biserică: să vegheze.
Hristos nu aşteaptă pe toţi cei din Sardes să se pocăiască şi doar după aceea să revină – ci El le spune, că va veni şi cei ce nu se vor pocăi vor fi luaţi prin surprindere – vezi 1 Tes 5:4
Celor credincioşi din Sardes, Hristos le promite că le va scrie numele în cartea vieţii, deci vor avea un nume real scris într-un loc real, în contrast cu numele pe care doar îl purtau cei ce au apostaziat (ai un nume că trăieşti dar... ).
O biserică poate să aibă un nume mare şi reputaţia unor fapte strălucitoare şi totuşi să fie letargică şi moartă spiritual. Faptul că a fost credincioasă lui Dumnezeu cândva în trecut asta nu înseamnă că va rămâne credincioasă. Experienţa trecută trebuie amintită şi aplicată în prezent, prin veghere.


Filadelfia
Este biserica ce începe la 1844: cheia lui David, este autoritatea lui Isus Hristos, Împăratul, care va lua curând împărăţia. Este solia revenirii în slavă a lui Isus.
7. Verset
a. Filadelfia. Un cuvânt care înseamnă „iubire frăţească”. Cetatea aceasta a fost fondată înainte de 138 î.d.Hr. şi a fost numită de către Attalus al II-lea (Philadephus) din Pergam în cinstea loialităţii lui faţă de fratele său mai mare, Eumenes al II-lea, care îl precedase la tron. Fondată de coloniştii greci, cu intenţia de a populariza civilizaţia greacă spre Asia. După un cutremur distrugător în anul 17 d.Hr., ea a fost rezidită de către împăratul roman Tiberiu, dar a rămas relativ mică, adoptând numele de NeoCezarea, apoi de Flavia, după Flavius Vespasian (69-79).
Istoria oraşului ilustrează profeţia. Coloniştii au fondat biserica Filadelfia – reprezintă biserica înfiinţată de colonişti în Africa, în America (sfârşitul sec XVIII – înc. XIX). O reînnoire a vitalităţii bisericii primare – vs 8.
În ce priveşte aplicaţia istorică, solia către Filadelfia poate fi considerată potrivită pentru diferite mişcări din cadrul protestantismului de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, al căror obiectiv era acela de a face din religie o chestiune vitală, personală. Într-un sens special, marile mişcări evanghelice şi adventiste din Europa şi America de Nord au readus un spirit al iubirii frăţeşti, punând accentul pe o evlavie practică, în contrast cu o religie a formelor. Reînvierea credinţei în harul mântuitor al lui Hristos şi iminenţa revenirii Sale au avut drept rezultat naşterea unui profund spirit al comuniunii creştine, pe care biserica nu-l mai experimentase de la începutul Reformei.
b. Cel Sfânt, cel Adevărat... Isus este Cel Adevărat, ca esenţă, este Dumnezeu Adevărat
8. Verset
a. O uşă deschisă. În versetul precedent se spune despre Hristos că are „cheia lui David”. Versetul 8 poate sugera ideea că ajutat de această „cheie”, El deschide acum înaintea bisericii Filadelfia o „uşă” de prilejuri nelimitate pentru a birui păcatul şi pentru a da mărturie cu privire la adevărurile mântuitoare ale Evangheliei. Pentru un alt loc în care „uşa” este un simbol al ocaziilor favorabile, vezi Faptele Apostolilor 14,27; 1 Corinteni 16,9; 2 Corinteni 2,12; Coloseni 4,3. Uşa sanctuarului, Sfânta Sfintelor.
b. Puţină putere. Nu este clar dacă Hristos mustră aici biserica Filadelfia pentru faptul că are atât de puţină putere sau dacă o laudă pentru că are ceva putere. Biserica din Sardes, cu excepţia câtorva „nume”, era cu totul moartă, şi s-ar putea ca acea „puţină putere” a Filadelfiei să însemne o situaţie mai încurajatoare decât cea din Sardes. Faptul că sintagma „puţină putere” este în strânsă legătură cu aprecierea păstrării Cuvântului lui Hristos şi netăgăduirea Numelui Său tinde să confirme această concluzie. De asemenea, „uşa deschisă” poate fi considerată ca o invitaţie de a trece la o experienţă care să aducă şi mai multă putere. Biserica din vechea Filadelfia nu era în nici un caz mare sau cu influenţă, ci pură şi credincioasă
9. Verset
a. Să vină să se închine. Succesiunea verbelor „să vină”, „să se închine”, „să ştie” pare să implice mai mult decât faptul că cei din vechea Filadelfie aveau în cele din urmă să triumfe în mod public faţă de duşmanii lor iudei. Pentru creştini, să se bucure, asemeni unor cuceritori păgâni, de perspectiva ca acuzatorii lor să stea în final întinşi la picioarele lor, nu prea reflectă spiritul adevăratului creştinism. Aceste cuvinte se referă mai degrabă la convertirea unor evrei din Filadelfia (compară cu 1 Corinteni 14,24.25), care aveau să înveţe despre iubirea lui Dumnezeu, din experienţă personală. O asemenea creştere a numărului membrilor poate fi un rezultat al „uşii deschise” din Apocalipsa 3,8 şi al credincioşiei bisericii faţă de „Cuvântul” lui Hristos. O astfel de credincioşie i-a convins chiar şi pe persecutori.... Versetul acesta a fost aplicat şi împotrivitorilor faţă de adevăr, mai ales atunci când împrejurările îi vor constrânge, deşi nepocăiţi, să recunoască că cei care au rămas credincioşi adevărului sunt într-adevăr poporul lui Dumnezeu. Nu există nimic care să împiedice posibilitatea ca acest verset să-i includă atât pe împotrivitorii pocăiţi cât şi pe cei nepocăiţi, prima grupă aducând această închinare în sinceritate, iar cealaltă numai pentru că circumstanţele îi forţează să facă asta. Este reînviorarea care vine d ela Dumnezeu!
10. Verset
a. Ceasul încercãrii. Nu este vorba despre o perioadã de timp specificã, nici literalã nici profeticã, ci despre o „vreme”, sau un „timp”. Aici cuvântul „ceas” este folosit în acelaşi sens ca în cap. 3,3. În lumina referinţelor repetate ale Apocalipsei cu privire la iminenţa revenirii lui Hristos, „ceasul încercãrii” se referã cu siguranţã la cei nelegiuiţi, peste care vor fi veni pedepsele lui Dumnezeu. mesajul este că Hristos îşi va păzi poporul în timpul încercării – nu îl va răpi, să nu vadă încercarea (Ioan 17:15, Dan 12:1).
b. Ai păzit.. te voi păzi. Vedem reciprocitatea legământului lui Dumnezeu; aşa anunţau profeţii Ier. 7:23, Cântarea C. 2:16, 6:3, 7:10.11. Reciprocitatea dragostei este normală la Filadelfia – dragoste frăţească.
c. Este decretul duminical...
11. Verset
Filadelfia are lumina Bibliei de la Sardes – păzeşte Cuvântul (vs 8) – dar e într-o condiţie mai bună decât Sardes – la care doar rămăşiţa păstra Cuvântul. Ceea ce rămăşiţa din Sardis visa, cei din Filadelfia pot trăi. Venirea lui Isus este surprinzătoare pentru cei ce nu veghează din Sardes (vs. 3), dar la Filadelfia, anunţarea venirii este pozitivă (vs.11)
12. Verset
a. Un stâlp în Templul. Un „stâlp” metaforic ar fi o parte din „templul” metaforic. În Noul Testament cuvântul tradus „templu” (naos) se referă în general la partea interioară a sanctuarului, conţinând Locul Sfânt şi Locul Prea Sfânt, nu la întregul complex al clădirilor ce alcătuiau templul din vechime. Ca atare, această făgăduinţă ar însemna că cel biruitor va ocupa un loc permanent, important, chiar în prezenţa lui Dumnezeu. Pentru cuvântul „stâlp” folosit simbolic, vezi comentariul de la Galateni 2,9; 1 Timotei 3,15. Celui ce va birui... stâlp. Promisiunea are conotaţii veşnice. Tradiţia evreiească ridica un stâlp în memoria celui care a murit, şi astfel el rămânea în amintirea familiei. Astfel de stâlpi au fost descoperiţi în sinagogile de la Capernaum... decisimbolul este al permanetizării, al veşniciei. Acest lucru este posibil numai după sigilare. Este o biserică ce ştie despre judecata de cercetare, care are întreita solie îngerească. Nu vei mai ieşi niciodată afară, căci vei fi sigilat. Ei au toată învăţătura... adică generaţia de la 1844.
b. Nu va mai ieşi afară. Adică va rămâne permanent acolo. Aşadar „a ieşi … afară” simbolizează a pleca din prezenţa lui Dumnezeu, în mod deliberat, aşa cum a făcut Lucifer (PP 37). O astfel de făgăduinţă poate fi dată numai celor ce biruiesc mereu. În această viaţă există şi posibilitatea de a „ieşi afară”, dar în viaţa viitoare nimeni nu va mai alege să iasă
c. Numele Dumnezeului Meu. Aici se continuă simbolul introdus de cuvântul „stâlp”, deci şi aceste cuvinte trebuie luate simbolic. Aşa cum „un nume” implică personalitate şi caracter, aici este făgăduit faptul că cei celor ce vor birui le va fi imprimat pentru totdeauna caracterul lui Dumnezeu; chipul Creatorului va fi pe deplin refăcut în ei. Prin acest simbol se poate înţelege şi faptul că sfinţii biruitori vor fi deplin ai lui Dumnezeu, aşa cum atestă Numele Său, sau semnul Său de proprietate, pus astfel asupra lor. Simbolul implică divinitatea – după cum în istorie, împăraţii romani, binefăcătorii, au renumit oraşul după numele lor, tot aşa biruitorii din Filadelfia vor primi numele binefăcătorului lor. Acest lucru modifică afectează personalitatea şi identitatea credinciosului pentru totdeauna – acesta, neprihănitul pentru totdeauna e identificat cu Templul şi cu Dumnezeu.
d. Numele cetăţii. Stâlpul va avea inscripţionat pe el nu doar numele lui Dumnezeu, ci şi numele noului Ierusalim. Acest lucru poate semnifica faptul că cel biruitor va fi cetăţean al noului Ierusalim şi că va avea dreptul să locuiască acolo (cap. 22,14).
e. Numele Meu cel nou. Al treilea nume scris pe stâlpul simbolic este cel al lui Hristos Însuşi. Primirea de cãtre cel biruitor a caracterului divin, reprezentatã de nume este mijlocitã de Hristos. Doar în virtutea faptului cã Dumnezeu a devenit om prin Isus Hristos, mai poate fi omul refãcut dupã chipul şi asemãnarea lui Dumnezeu. Acest lucru se realizeazã prin darul vieţii şi al caracterului lui Hristos oferit credinciosului (vezi Galateni 2,20; DA 388). A primi numele lui Hristos înseamnã de asemenea a confirma dreptul Sãu de proprietate
f. Numai păstrează ceea ce ai – oare a păstrat Filadelfia ceea ce a primit?
Este biserica preocupată de revnirea lui Hristos. Nu este altă perioadă în istoria bisericii creştine, în care această preocupare să fi fost mai generalizată şi mai puternică, ca la sf. Sec XVIII, inceputul sec XIX, în SUA (John MaMaster, istoric al vremeii, spunea că aproape 1 milion din cele 17 de locuitori ai USA erau implicaţi în aceste mişcări, ale aşteptării revenirii la 1844); Germania, Scandinavia, Franţa, Elveţia, Olanda, America de Sud... Interesant că aceeaşi speranţă i-a cuprins şi pe evrei şi musulmani: evreii europeni aşteptau venirea lui Mesia în jurul anului 5603 (1843/1844), iar musulmanii Baha, spuneu că uşa se va deschide pentru imanul secret (bab) în 1260 al calendarului lor (1843/1844). Marxismul, ce promitea o nouă lume, tot acum s-a născut. Aşa înţelegem uşa deschisă (vs 8) pe care nimeni nu o poate închide – legată de uşa din 4:1: este o uşă a speranţei, a aşteptării, un timp al pregătirii pentru mântuirea care stă să vină.

Stefanovic: Filadelfia
Filadelfia, oraş tânăr, a fost gândit ca centru de răspândire a culturii greceşti în Lidia şi Frigia. Tocmai de aceea se vorbeşte că şi biserica de aici are o uşă deschisă, pentru a promova Evanghelia (după cum cultura grecească era promovată între barbari tot de aici, din această poartă a estului) – oraşul era în drumul poştei imperiale.
Hristos este Cel ce are toată autoritatea – imaginea din Isaia 22:20-22.
3:7 –Isus este Cel Adevărat, ca esenţă, este Dumnezeu Adevărat.
Uşa deschisă înseamnă predicare Evangheliei – posibilitatea predicării asigurată: 1 Cor. 16:9, 2 Cor. 2:12, Col. 4:3, FA 14:27. Când Dumnezeu deschide o uşă, demonii sau agenţii lor se vor împotrivi (1 Cor. 16:9). S-ar putea ca biserica să se sperie – ştiu că ai puţină putere – dar asigurarea este că atunci când Dumnezeu deschide o uşă, nimeni nu o va putea închide, nimeni nu se va putea opune.
3:10 mesajul este că Hristos îşi va păzi poporul în timpul încercării – nu îl va răpi, să nu vadă încercarea (Ioan 17:15, Dan 12:1).
Când Dumnezeu deschide o uşă, cheamă pe cineva dar acesta renunţă la chemarea sa, Dumnezeu îl va înlocui (Esau – Iacov, Saul – David, Iuda – Matia, Israel – Neamuri).
3:12 stâlp – exprimă ideea de stabilitate şi de permanenţă. În Noul Testament Petru, Iacov şi Ioan sunt numiţi stâlpi Gal. 2:9 (relaţia apropiată cu Isus te face stâlp).

Laodicea
The seven Churches: Laodicea
Este numită Laodicea Lycus – după râul care trece prin apropiere, pentru a o deosebi de celelalte 5 Laodicea, construite de Seleucos I Nicator – în cinstea mamei sale.
Aici se găseşte o puternică comunitate evreiască. În anul 62 îec. guvernatorul roman a confiscat suma anuală ce evreii din Laodicea o trimiteau templului de la Ierusalim, pentru a o folosi pentru trezoreria publică.
Apa fierbinte venea de la Hierapolis, iar cea rece de la Colose. Apa celor două oraşe este preferabilă apei combinate, călduţă a Laodiceei.
Lipsa persecuţiei din Laodicea se datorează oare faptului că în lipsa lor de zel, nu au îmbrăţişat în aşa manieră creştinismul încât să provoace reacţia, persecuţia?
Biserica este oarbă într-un oraş renumit pentru tratamentele oftalmologice.!!??
Este biserica a şaptea, biserica sfârşitului. De aceea apare Aminul.


Comentariu:
Verset 14
a. Numele acesta a fost definit ca însemnând „judecarea poporului”, sau „un popor judecat”. Cetatea a fost întemeiată de către regele seleucid Antiochus al II-lea Theos (261–246 d.Hr.) şi numită astfel în cinstea soţiei sale, Laodicea. Situată în valea râului Lycus, în vremea lui Ioan Laodicea era un prosper centru comercial, specializat în producerea produselor din lână. Era situat la câteva mile de Colose şi Hierapolis, şi destul de timpuriu găsim creştini în fiecare dintre aceste cetăţi (vezi Coloseni 4,13). În vremea când a fost scrisă Apocalipsa, biserica Laodicea exista deja de 40 de ani. Apostolul Pavel a fost deosebit de interesat de această comunitate şi a le-a cerut colosenilor să facă un schimb de scrisori cu laodiceenii (Coloseni 4,16) Biserica laodiceeană a fost întemeiată, după cât se pare, de Epafroditos (Epafras), un colaborator al lui Pavel, care a evanghelizat şi Colosse şi Ierapole (Col. 1 şi 2:1-4). Pavel le scrie .. Dar, peste o generaţie, acest ultim mesaj inspirat pe care-l transmite Iisus prin Ioan îi găseşte într-o situaţie spirituală mizerabilă. Dintre toate cele 7 scrisori, aceasta este cea mai plină de reproşuri şi lipsită de aprecieri. Pe cine reprezintă? Cuvântul grecesc este format din - laos (popor, mulţime) şi - dike = regulă, obicei, dreptate, justiţie, drept, proces, sentinţă, judecată, pedeapsă, răzbunare. Când Miller crezuse că venirea timpului judecăţii în 1844 înseamnă revenirea lui Iisus, el se înşelase asupra revenirii lui Isus, dar nu se înşelase cu privire la calcularea sfârşitului celor 2300 zile-ani în 1844, nici cu privire la venirea judecăţii. Un singur lucru nu era înţeles în lumea creştină, cu privire la această judecată: că faza ei decisivă, care pronunţă sentinţa asupra destinului veşnic al tuturor, se desfasoară înainte de revenirea lui Iisus. Când El va veni ca împarat şi Salvator al aleşilor Lui, El va aduce răsplătirile hotărâte în timpul judecăţii (Apoc.22:12. vezi şi explicaţiile de la Dan. 7si 8).
b. Amin - În pasajul de faţă acest titlu poate fi înţeles ca o declaraţie că Hristos este adevărul (vezi Ioan 14,6). Prin urmare, solia Sa către biserica Laodicea trebuie acceptată fără îndoieli Este biserica sfârşitului, de aceea avem cuvântul AMIN. Este biserica împlinirilor, toate speranţele sunt împlinite aici, toată aşteptarea ia sfârşit. Este // cu Dumnezeul AMIN din Isaia 65:16.17 – în amândouă pasajele are loc aluzia la creaţiune. Biserica laodiceană este o prefigurare a Bisericii moderne. Ea reprezintă pe creştinii purtători de lumină din timpul sfârşitului, de la începutul Judecăţii în cer şi începutul mişcării adventist-sabatiste pe pământ (1844) şi până la revenirea lui Iisus… Timpul în care Dumnezeu a dat Bisericii cele mai largi posibilităţi; şi totuşi este un timp de mediocritate spirituală, de compromisuri, de secularizare, apatie, dublate de o fatală mulţumire de sine.
c. Începutul. Gr. arche, un cuvânt care are atât sens pasiv cât şi activ. Luat cu sensul pasiv, se referă la ceva realizat la început. Interpretat aşa, ar însemna că Hristos este prima fiinţă creată. Dar cu siguranţă că aceasta nu ar putea fi o traducere bună, căci Hristos nu este o fiinţă creată. Luat cu sensul activ, arche se referă la acel ceva ce iniţiază o acţiune, la o cauză primară, un prim motor. Înţeles aşa, acest cuvânt Îl declară pe Hristos drept Creator. Acesta este înţelesul adevărat al pasajului de faţă, căci despre acest rol al lui Hristos se fac referiri repetate în Noul Testament (Ioan 1,3; Evrei 1,2). Afirmaţia de o asemănare izbitoare, prezentată în Coloseni 1,15.16, fusese citită de biserica Laodicea cu mulţi ani înainte (compară cu Coloseni 4,16) Începutul – este cuvântul grecesc arche ce redă cuvântul ebraic din Gen 1:1 bereshit. Dumnezeul creator, Isus, este şi Dumnezeul sfârşitului – alfa şi omega. (1:10.17-18). El este Principiul creaţiei lui Dumnezeu ( - arhhe= origine, principiu, principe, căpetenie, cauză, temei, temelie). El are viaţa în Sine însuşi (Ev 7:3) El este Acela prin care a fost creată lumea şi care este capul întregii creaţii, Capul Bisericii şi Capul universului întreg (Col 1:15-20, Ef 1:20-23)
d. Martor - Calitatea de martor credincios face aluzie la judecată, dar şi la mărturia Lui pentru Biserică (Apoc.l2:17, Apoc.l9:10 up)
Verset 15
a. Nici rece nici în clocot. Una din atracţiile din împrejurimile cetăţii era o cădere de apă în care se revărsa un râu care pornea din izvoarele fierbinţi ce venea dinspre Hierapolis. Fierbinţi atunci când porneau din Hierapolis, apele acestea se răceau trecând prin Valea Lycus spre Laodicea, la o distanţă de vreo 6 mile, şi deveneau căldicele când ajungeau în vecinătatea acestei cetăţi. Prin urmare, apa încropită era un fenomen obişnuit pentru laodiceenii şi caracteriza foarte bine starea lor spirituală. Starea spirituală de căldicel a bisericii Laodicea era mult mai periculoasă decât dacă ea ar fi fost rece. Creştinismul căldicel păstrează suficientă formă şi chiar suficientă Evanghelie pentru a toci percepţia spirituală şi pentru a-l face pe om delăsător în ceea ce priveşte efortul stăruitor necesar pentru a atinge idealul înalt al unei vieţi biruitoare în Hristos. Creştinul laodiceean tipic este mulţumit cu starea sa şi este mândru de progresul nesemnificativ pe care îl face. Este aproape imposibil să îl convingi de marea sa nevoie şi de cât de departe este de ţinta desăvârşirii.
K Cocx - Căldicel obţii prin amestec: fierbinte cu rece. Fierbinţi/zeloşi erau apostolii, pionierii credinţei, iar reci erau cei necredincioşi. Acum, la sfârşitul secolului I, în Laodicea aveam starea generalizată de căldicel, de amestec între zel şi indiferenţă – acţiuni dinamice, zeloase, dar îndreptate în direcţia greşită; amestec între lume şi biserică, d enu mai vezi diferenţa. Această biserică caracterizează lumea de astăzi: mult zel, dar îndreptat în direcţia greşită: vedem asta pe stadioana, în rândul jucătorilor şi spectatorilor; vedem asta în viaţa economică – socială – oameni zeloşi la servici, pentru câştig material, dar indiferenţi la viaţa spirituală, la semenii lor; în război, soldaţii, guvernele pun trup şi tot ce au – dar despre Hristos, spun nu te agita.
Verset 16
a. Căldicel. Cea mai greţoasă apă: sulforoasă, călduţă. Prin simbolul apei călduţe sunt reprezentaţi cei ce rămân mulţumiţi cu propria temperatură spirituală. Ei poate gândesc că merg pe drumul echilibrului spiritual, ferindu-se de zelul fanatismului sau de răceala spirituală a lumii, dar confuzia lor între analiza psihologică şi cea spirituală poate fi fatală (ca efesenii, ce au pierdut căldura poate). Aceasta înseamnă lipsa de consacrare, indiferenţa spirituală, formalism, iubire de lume, necredinţă, experienţă religioasă lipsită de viaţă şi de gust.
b. Vărs. Simbolul unei ape călduţe este împins până la concluzia lui logică. O astfel de apă este înşelătoare şi provoacă scârbă, iar cel care o bea o varsă aproape fără să vrea. Cei ce rămân în această mediocritate spirituală vor fi „vărsaţi din gura" Domnului, adică atunci când numele lor va veni la judecată, Iisus nu va putea mijloci pentru ei şi numele lor va fi şters din cartea vieţii. Acest lucru se va da pe faţă în timpul manifestării vizibile a lui Antichrist (2 Tes 2:10-12, Apoc 13:8-10). Constatarea că există mai multă speranţă de schimbare pentru cei ce n-au cunoscut niciodată pe Dumnezeu decât pentru cei ce se plictisesc de Evanghelie, este cutremurătoare.
Verset 17
a. Sunt bogat. Aceste cuvinte pot fi înţelese atât literal cât şi spiritual. Laodicea era un oraş prosper şi fără îndoială că aşa erau şi unii dintre creştinii de acolo. Oraşul era foarte bogat, renumit pentru sistemul său bancar – când Cicero călătorea în Asia Mică, aici venea să-şi încaseze cecurile (106-43 îHr). Aveau propria monedă, din sec II îHR, cu imaginea zeilor locali. Tacitus (55 – 120) ne spune că după devastatorul cutremur din 61, Laodicea s-a refăcut fără ajutor exterior – nu aveau nevoie de aşa ceva. Se pare că biserica de aici nu suferise nici o persecuţie serioasă. Mândria care vine din prosperitate duce în mod natural la mulţumire de sine în plan spiritual. Bogăţia în sine nu este ceva rău. Însă averile îl fac pe posesor ţinta ispitei mândriei şi a mulţumirii de sine, iar singura protecţie împotriva acestora este umilinţa spirituală.... Mândria lor în plan spiritual se vede în găurile hainelor. A poseda adevăruri importante, dar numai la nivelul intelectului, nepermiţându-le să pătrundă la suflet, duce la mândrie spirituală şi la bigotism religios. Chiar şi biserica lui Dumnezeu, puternică în organizarea ei şi bogată în nestematele adevărului, poate repede să devină habotnică din punct de vedere doctrinar, dând dovadă de mândrie nejustificată pentru bogăţiile adevărului. „Păcatul cel mai lipsit de speranţă şi cel mai incurabil este cel al mândriei, al îngâmfării. Aceasta stă în calea oricărei creşteri” (7T 199, 200). Umilinţa minţii este tot la fel de importantă în ochii lui Dumnezeu ca şi umilinţa inimii. Descrierea îngerului laodicean ne aduce în minte … tânărul bogat care se mândrea cu bogăţia lui şi cu păzirea tuturor poruncilor, din copilarie, crezând că nu-i mai lipseşte nimic. Dar nu avea desăvârşirea care se află în spiritul legii, în iubire. Semnificativ este şi faptul că Iisus l-a privit cu iubire (Mc 10: 17-22).
b. M-am îmbogăţit. Literal „am ajuns bogat”, „am prosperat” (RJV). Biserica laodiceenă nu doar că pretinde că este bogată, dar face şi greşeala fatală de a considera că aceste bogăţii sunt rezultatul propriilor ei osteneli (Osea 12,8)
c. Nu duc lipsă de nimic. Punctul culminant al laudei laodiceenilor este părerea lor că starea nu le mai poate fi îmbunătăţită. O astfel de mulţumire de sine este fatală, căci Duhul lui Dumnezeu nu pătrunde niciodată acolo unde nu este simţită nevoia după prezenţa Sa. Iar fără această prezenţă, înnoirea vieţii este imposibilă.
d. Nu ştii. Acela care nu ştie, şi nici nu îşi dă seama că nu ştie, este aproape fără speranţă. Ignoranţa cu privire la adevărata stare, caracteristică tuturor creştinilor laodiceeni, este într-un contrast izbitor cu ceea ce ştie Hristos despre adevărata stare a bisericilor Sale, aşa cum le repetă cu siguranţă fiecăreia dintre ele: „ştiu faptele tale” (cap. 2,2.9.13.19; 3,1.8.15)
e. Eşti. În limba greacă subiectul este accentuat. Propoziţia spune: „nu ştii că tu eşti cel care este ticălos…” … Nici nu mai conteaza pentru cine a fost scris. „Nu ştii căTU eşti acela!"
f. Ticălos … gol. Adevărata descriere, prezentată aici, este exact opusul lucrurilor cu care se laudă biserica Laodicea. În loc să fie bogată, aşa încât să nu mai aibă nevoie de nimic, această biserică este în realitate atât de lipsită încât nu are nici măcar cu ce se îmbrăca. Snobism pur: se umflă de preţuirea de sine şi de fapt nici măcar nu sunt îmbrăcaţi.
În ciuda teribilei mustrări şi a sentimentului de dezamăgire care se degajă din cuvintele Martorului Credincios, nimeni nu trebuie să creadă că lucrarea lui Dumnezeu se va prăbuşi. „Aşa slabă şi defectuoasă, Biserica este singurul obiect de pe pământ asupra căruia Dumnezeu îşi îndreaptă într-un sens deosebit, suprema Sa iubire " (AA 12). Laodicea este, totuşi, ultimul sfeşnic care luminează lumea şi îngerul ei este ultima stea. Este steaua Evangheliei judecăţii.
Verset 18:
Toate bogăţiile Laodiceei lipsesc, în ochii lui Dumnezeu (aurul, textilele, doctoria pentru ochi etc.) pentru că vin dintr-o sursă greştiă.
a. Să cumperi de la Mine. Fără acest efort, „biserica” Laodicea nu poate atinge standardul pe care îl doreşte Hristos de la ea. Lucrurile pe care i le oferă El nu sunt fără preţ, totuşi mântuirea este întotdeauna gratuită. Biserica laodiceeană trebuie să renunţe la vechiul său mod de viaţă pentru a fi pe deplin bogată, vindecată şi îmbrăcată. Chiar şi ea, care nu are nici un ban, poate cumpăra (vezi Isaia 55,1). Dumnezeu vorbeşte aici în limbajul omenesc. Cetăţenii laodiceeni erau în mare parte comercianţi de textile şi colir frigian, mulţi erau colonişti evrei şi sirieni pricepuţi în comerţ. Umil şi răbdător, încărcat cu veşminte de un alb sclipitor, cu aur şi colir ceresc, Neguţătorul divin aşteaptă şi bate la uşa îngerului laodicean. Ce valoare au mărfurile Lui şi cât vrea pe ele?
b. Aur. Acesta reprezintă bogăţiile spirituale oferite de Hristos ca remediu pentru sărăcia spirituală a Laodiceei. Acest „aur” poate simboliza „credinţa care lucrează prin dragoste” (Galateni 5,6; Iacov 2,5) şi faptele care sunt rezultat al credinţei (vezi 1 Timotei 6,18). Aurul laodicenilor nu are strălucire, puritate dubioasă. Hristos le oferă aur curăţit prin foc.
c. Haine albe. Acestea sunt oferite în contrast cu goliciunea laodiceenilor, care apărea atât de hidoasă comparată cu propria lor laudă, că nu duc lipsă de nimic (v. 17). Orbirea lor, din cauza bogăţiei, nu le permite să vadă că sunt goi. Haina albă poate fi interpretată ca fiind neprihănirea lui Hristos (Galateni 3,27; Apocalipsa 3,4). Acest simbol trebuie să fi avut o însemnătate specială pentru creştinii din Laodicea, căci oraşul lor era vestit pentru hainele de lână neagră. - Bogăţia oraşului venea şi de la fermele prospere, unde se producea şi lâna neagră – celebră pentru Laodicea.
d. Ruşinea goliciunii spirituale, a conştiinţei vinovate trimite la episodul din Gen.3. Păcatul aduce goliciune spirituală care nu poate fi acoperită de nici o ţesătură omenească. Moralismul şi legalismul nostru, ritualismul şi creştinismul nostru de două parale, onorabila noastră etică şi etichetă, cumsecădenia noastră de toate zilele, nu vor putea acoperi goliciunea unui singur păcat.
e. Doftorie pentru ochi. Lângă Laodicea era un templu al zeului frigian Men Karou. O faimoasă şcoală de medicină s-a dezvoltat în legătură cu acest templu, unde se păstra respectiva pudră pentru ochi. Acest lucru poate constitui fundamentul simbolului folosit aici. Medicamentul simbolic oferit aici laodiceenilor este antidotul ceresc pentru orbirea lor spirituală. Scopul său este acela de a le deschide ochii pentru a-şi vedea, în lumina adevărului, propria lor stare. Aceasta este lucrarea Duhului Sfânt (vezi Ioan 16,8–11). Numai prin lucrarea Sa de convingere a inimii poate fi înlăturată orbirea spirituală. Acest medicament poate reprezenta acea calitate spirituală care îl face pe creştin în stare să deosebească adevărul de minciună, ceea ce este drept de ceea ce este nedrept.
f. Să vezi. Adică să vadă păcatul aşa cum îl vede Dumnezeu, să-şi dea seama care este adevărata ei stare – acest lucru fiind necesar înainte de pocăinţă Numai înţelepciunea şi discernământul care vin din studiul Cuvântului lui Dumnezeu şi iluminarea Spiritului Sfânt pot vindeca ochii conştiinţei noastre pentru a distinge clar binele de rău. Standardele societăţii sau ale emoţiilor personale sunt făcute pe măsura păcătoşeniei umane, sunt coborâte la nivelul omului păcătos.
Situaţia bisericii e grea: exprimă mentalitatea societăţii în care trăieşte, ce premăreşte mândria de sine, secularismul şi umanismul, excluzându-L pe Dumnezeu. Realizările, chiar şi cele spirituale reprezintă isprăvile raţiunii. Probleme religioase sunt discutate fără implicarea supranaturalului; minunile ţin de mituri şi credinţe vechi; împărăţia lui Dumnezeu a devenit o plăsmuire omenească. Politica ia locul religiei, raţiunea ia locul revelaţiei, Biserica ia locul oraşului lui Dumnezeu. Aceste caracteristici îi lovesc şi pe cei ce aşteaptă. Moralitatea înaltă, siguranţa adevărului, spiritualitatea pe care o au îi poate scufunda şi mai mult autosatisfacţie şi mândrie. Când nevoia e observată, pasiunea lipseşte Fii plin de râvnă (vs 19). Caracteristica aceasta este a întregii creştinătăţi.
Interesant, că aceeaşi situaţi e văzut total opus: bogată de ea, săracă de Hristos. Contează din ce punct de vedere priveşti. Ea are biserici multe, edituri, şcoli etc. Dar Hristos priveşte din punct de vedere spiritual, vede toată lucrarea mondială
Verset 19
a. Pedepsesc. Gr. paideuo, „a-i educa pe copii”, „a pedepsi”, mai ales cum îşi pedepseşte un părinte copilul, cu scopul de a-l îndrepta şi de a-l instrui. Creştinul este pedepsit atunci când mustrarea lui Hristos nu este luată în seamă. Nici mustrarea Sa şi nici pedeapsa Sa nu sunt expresii ale mâniei – aşa cum e cazul unui om care îşi pierde stăpânirea de sine –, ci ale unei iubiri puternice, a cărei ţintă este cea de a-i aduce păcătoşii la pocăinţă. S-ar părea că biserica din Laodicea nu suferise încă persecuţia, de care bisericile ei surori avuseră parte, căci nu este nici un indiciu cu privire la vreo suferinţă deja îndurată. Dar Hristos o avertizează că nu poate continua cu inima împărţită, fără să aibă parte de o disciplină vindecătoare. Se pare că după o jumătate de secol şi ceva de la Ioan, biserica Laodicea a suferit persecuţie (vezi Ecclesiastical History, Eusebiu, iv. 26; v. 24).
b. Îi iubesc.Această reconfirmare a bunăvoinţei Domnului Hristos arată că laodiceeni nu sunt lipsiţi de nădejde. De fapt ei sunt obiectul special al atenţiei Sale. Dragostea Lui pentru ei este exprimată prin mustrare şi pedeapsă, prin care El speră să-i aducă la pocăinţă (vezi Proverbe 3,12) Astfel Mântuitorul arată că această scrisoare atât de amară pentru conştiinţa creştinului modern este o manifestare sigură a iubirii Lui. De aceea mustră pentrucă iubeşte
c. Fii plin de râvnă. Gr. zeloo, de la aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul zestos, „fierbinte”, aşa cum nu izbutise să fie biserica din Laodicea (v. 15). Laodiceenii sunt chemaţi să experimenteze căldura şi entuziasmul care vine o dată cu adevărata pocăinţă, consacrare şi devoţiune faţă de Hristos.
d. Pocăieşte-te. Gr. metanoeo (vezi comentariul de la Matei 3,2). Verbul este la singular, accentuând natura personală, individuală a acestei avertizări. Pocăinţa, ca şi mântuirea, nu poate fi niciodată primită în grup. Experienţa spirituală a unei rude sau a unui prieten îl poate mântui numai pe el. Această nouă atitudine, de părere de rău faţă de trecut şi de râvnă pentru viitor, este ţinta lui Hristos cu privire la biserica Laodicea. Mântuitorul nu se referă aici la o pocăinţă căldicică. Aşa ceva s-a mai făcut. Termenul - metanoia (pocăinţă) a ajuns să însemne metanie (de aici, mătănii), o temenea care să mintă conştiinţa. O pocăinţă, două pocăinţe, trei, patru,... Pocăinţa nu este o pedeapsă disciplinară, canonică, nici un exerciţiu emoţional, ci o întoarcere decisivă şi definitivă de la păcat cu ajutorul Aceluia care Şi-a început misiunea predicând:"S-a împlimt vremea! Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie, căci împărăţia cerului s-a apropiat!" (Mc 1:15). Îngerilor din bisericile anterioare li s-a spus, simplu: Pocăieşte-te! Dar laodiceanul este sfătuit să facă o pocăinţă zeloasă, fiindca el e mulţumit cu pocăinţa făcută. „Există o pocăinţă de care trebuie să ne pocăim"—spunea Ellen White.
Verset 20
a. Uşă. Nu este uşa ocaziei oferite în v. 8, şi nici uşa mântuirii (compară cu Matei 25,10; Luca 13,25). Aceste uşi sunt închise şi deschise de Dumnezeu. Uşa la care se face referire aici este sub controlul omului şi fiecare persoană o poate închide sau deschide după voie. Hristos aşteaptă hotărârea fiecărui om. Aceasta este uşa sufletului omului. Cu dragostea Sa, prin Cuvântul Său şi prin providenţa Sa, Hristos bate la uşa sentimentelor noastre; prin înţelepciunea Sa, la uşa minţii noastre; prin stăpânirea Sa, la uşa conştiinţei noastre; prin făgăduinţele Sale, la uşa speranţelor omului.
b. Uşa – Isus este aproape. Nu a fost nici o perioadă istorică, în care Isus să fie mai aproape de omenire – este chiar la uşă. Aşa prezintă Biblia apropierea lui Dumnezeu – Isus la uşă – sfârşitul e aproape Matei 24:33, Marcu 13:29. Apoi aluzia la cină: voi cina cu el şi el cu Mine, are acelaşi înţeles, acelaşi sens.
c. Celelalte biserici fuseseră o singură dată atenţionate cu privire la auzirea cuvintelor lui Iisus. Dar laodiceenilor li se spune de doua ori: „Daca aude cineva" şi „Cine are urechi să audă ce zice bisericilor Duhul" (vs 22).
d. Cina – ideea întâlnirii cu Dumnezeu. Simbolizată în jertfele plăcut mirositoare din Leveticul, în PS 23 celebrează banchetul dat în cinstea celui ce a rămas lângă Domnul, chiar sub ameninţarea morţii; Sfânta Cină a lui Isus cu ucenicii urma să le pună dorina în inimă de a relua această cină în împărăţia lui Dumnezeu, speranţa tuturor creştinilor Marc 14:25, 1 Cor 11:26. O masă, un ospăţ final este imaginea centrală din Apocalipsa – cu ea se încheie drama apocalipsei (Apocalipsa 2.7, 3:20, 19:7.9, 22:2. Speranţa Bibliei e reală, concretă – atinge toate simţurile noastre: tactil, miros, privit, gust – toate contribuie la bucuria acestei speranţe.
e. Voi cina cu el şi el cu Mine – în Orient, masa este moment de comuniune: mesenii stau jos şi mănâncă cu mâna din aceeaşi farfurie, împărţindu-şi şi oferindu-şi unul altuia mâncarea.
f. Bat. Cel care doreşte această comuniune deplină e Dumnezeu, nu omul. Aici e deosebirea de Filadelfia – acolo Dumnezeu deschide uşa (ocaziei); aici doar omul poate deschide uşa. După lungul apel de schimbare şi pocăinţă (vs 15-19), Dumnezeu are ultima rugăminte pentru Laodicea, care nu simte nevoia de schimbare. Biserica se consideră neprihănită – laodicea.
Verset 21
Biruitorul primeşte să stea pe tron cu Hristos, după cum Hristos a primt să şadă pe tron de la Tatăl Său. Biserica Laodiceea este biserica ce trăieşte în timpul când Hristos îşi primeşte tronul. Hristos îşi primeşte împărăţia când se închide harul... atunci Laodiceea este invitată să stea pe tron cu Hristos. Îngerul lui Laodiceea este însărcinat să predice solia neprihănirii prin credinţă, aurul curăţit prin foc, faptele adevărului, făcute în dragoste.
Soluţia pentru Laodicea: depăşeşte organizarea umană –nu administrare nouă, nu comitete performante. Soluţia este dincolo de uşă: cine deschide. Cine deschide, va primi nu doar numele lui Dumnezeu, ca în Sardes, ci va sta pe tron cu Isus şi cu Tatăl. (3:21). Cel care deschide inima sa, trece de poarta cerului şi aparţine unei noi ordini, unei noi suveranităţi
Apocalipsa este cartea celor două uşi: una în 3:21, alta din 4:1. Bătaia din 3:21 este una violentă, puternică, zgomotoasă – ca în Cânt C 5:5 dafaq. Pasiunea bătăi indică seriozitatea şi urgenţa situaţiei. Deschiderea uşii e rsponsabilitatea noastră – astfel religia devine parte din viaţa noastră, între toate provocările vieţii, neajunsurile, alegerile, luptele cotidiene, trebuie să răspundem bătăii lui Hristos.
Cealaltă uşă, 4:1 se deschide în cer şi numai Dumnezeu poate să o deschidă. Ea ne dă accesul la iertarea şi la împărăţia lui Dumnezeu. Apocalipsa ne spune că împărăţia lui Dumnezeu nu este doar prezentă aici, între noi, în noi (Luca 17:20.21); ci ne spune că împărăţia lui Dumnezeu are şi aspectul cosmic. Cine deschide uşa acum şi-L lasă pe Hristos cu împărăţia Sa să intre, va intra şi el prin poarta deschisă a cerului, la ospăţul ceresc. Cine participă acum la cină cu Hristos, el deschizând uşa, cine vede ce lipseşte de pe masa aceasta, cine doreşte tot mai mult să se înfrupte din ceea ce Hristos oferă la masa aceasta, va avea belşugul în ceruri. Masa de aici este aperitivul pentru ceea ce va fi acolo. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât mai mult tânjim după prezenţa Sa; cu cât mai mult realizăm ce lipseşte a această masă, cu cât mai mult ne dorim ospăţul de acolo. Şi cu cât mai mult deschidem uşa noastră aici, cu atât mai mult Îl vedem pe Dumnezeu deschizând uşa în cer.
Stefanovic: Laodicea
3:15 – în clocot înseamnă şi fervent (FA 18:25, Rom. 12:11).
Către o biserică plină de propria-i imagine, Hristos se prezintă ca Originea tuturor lucrurilor, deci şi a lor, şi a bogăţiei lor. Când El vorbeşte, ei trebuie să asculte şi să se conformeze!!!!
Hristos nu îi găseşte pe laodiceeni vinovaţi de apostazie sau de erezie; nu găseşte nici un păcat serios în ei. Ei nu sunt nici măcar persecutaţi. Dar nici nu are ceva bun de spus despre ei. Ei sunt indiferenţi (căldicei), lipsiţi de zel/râvnă şi pocăinţă (3:19).
Laodiceeni credeau că bogăţia lor este semn al binecuvântării şi deci al favorii divine; asta înseamnă că ei spiritual se credeau ok – dar vezi Osea 12:8
Observă legătura dintre hainele albe de care au nevoie laodiceenii şi hainele albe pe care trebuie să le poarte cei ce trec prin armaghedon Apocalipsa 16:15, Mat. 22:11-14.
Eu mustru şi pedepsesc vezi Evrei 12:5-11, Proverbe 3:12.
Doar bisericii din Filadelfia şi Laodicea Hristos le spune că îi iubeşte.
Cine biruieşte stă pe tron – la orientali, tronul era mai mult ca o canapea, decât doar un singur scaun. Noul Testament ne spune că prin Hristos DEJA suntem în ceruri Efeseni 2:6, Apocalipsa 1:6, 5:9-10. Împlinirea finală şi completă va fi la sfârşit Apocalipsa 20:4-6.
Păcatul Laodicei este indiferenţa, lipsa de pasiune, de zel, de râvnă pentru Hristos. De acest lucru trebuie să se pocăiască.

În comparaţie cu biserica precedentă, fiecare biserică este mai degradată spiriutal. Dar, în ceea ce priveşte promisiunile, fiecare biserică primeşte o promisiune mai mare decât precedenta, culminând cu aşezarea împreună cu Isus pe tronul Lui (de fapt aceasta înglobează toate celelalte promisiuni).