Apocalipsa capitolul 2

• Apocalipsa 2
Stefanovic: Bisericile sunt 7 şi se pare că sunt aranjate în paralele – pentru ca Isus să treacă printre ele. Efes este paralel cu Laodiceea: amândouă au probleme cu dragostea şi cu legalismul. Smirna (II) cu Filadelfia (VI) – sunt lăudate pentru credinţa lor; nu sunt mustrate şi se opun celor ce se numesc iudei [2:9 – 3:9]; Pergam (III) şi Sardes (V) sunt paralele în apostazie – puţin de bine se spune aici. Mesajul către Tiatira este complet diferit: este cel mai lung şi aici întâlnim o biserică divizată.
Mesajul către toate bisericile este împărţit în 6 părţi. Promisiunile făcute bisericilor sunt un ecou din Geneza 2 şi 3, deci ceea ce a pierdut omul în Eden, regăseşte în Hristos.
Interpretarea soliei către biserici: 1:19 ne spune că solia este pentru atunci, dar şi pentru vremurile următoare.
Tenney sugerează faptul că aranjarea bisericilor în circuit poate reprezenta circuitul întreg al creştinismului şi dezvoltarea lui vizibilă prin exemplele date în cele 7 biserici.
Paulin vede paralele între Laodiceea şi bătălia de la Armaghedon, în care se vorbeşte de haine, goliciune, ruşine – de aceea crede că solia către Laodiceea este ultima solie... deci stă în picioare treaba cu istoria Creştinismului văzută în cele 7 biserici.
Biserica este singura lumină prin care Hristos luminează. Dacă biserica nu-şi împlineşte rolul, îşi pierde raţiunea existenţei; sfeşnicul ei va fi îndepărtat. (Apocalipsa. 2:5, Mat. 5:16).
Tensiunea dintre Dumnezeu prezent- viitor se vede şi la Biserici: le laudă, dar le şi judecă.
De la început Ioan ne spune că aşa trebuie să înţelegem profeţia despre biserici: ceea ce este în timpul său, dar şi ce va urma (Apocalipsa 1:19).
Dumnezeu este cel ce ţine „bisericile” în mână (Apocalipsa 1:16.20). – El e cel care controlează destinul, nu doar al bisericilor şi al oamenilor de atunci, ci din totdeauna. De aceea cele 7 biserici reprezintă istoria bisericii creştine, călăuzită de Dumnezeu.
7 biserici. Din cele mai vechi timpuri, nr 7 a avut valori simbolice: sumerieni, babilonieni, canaaniţi, israeliţi – simbolul este totalitate, prefecţiune. În perioada intertestamentală simbolul era des folosit, sub influenţa lui Pitagora. Apare de 88 de ori în Noul Testament – de 68 de ori în Apocalipsa. De aceea e clar că 7 biserici au fost alese să reprezinte toată Biserica – nu sunt amintite bisericile de la Hierapolis (lângă Laodiceea) şi Colose – aminitite în Noul Testament. Acest fapt este aşa interpretat încă din sec. III – Canonul Muratorian.
Mesajul este pentru toate bisericile: formulările Cine are urechi de auzit să audă ce zice Bisericilor Duhul (Apocalipsa 2:7.11.17 etc), la care adăugăm formularea clară către Biserici – Apocalipsa 2:23.
Bisericile au fost alese pentru semnificaţia lor. A extrage o profeţie dintr-o zonă geografică concretă era ceva obişnuit în Vechiul Testament – Daniel vorbeşte de nord şi sud-ul Israelului pentru profeţia sa, Mica, aşa scrie.
Ordinea – este ruta unui călător
Pe măsură ce mesajul merge către biserici, Yeshua Îşi anunţă intenţia de apropiere tot mai tare de om:
I. Efes: Cel ce este între sfeşnice
II. Smirna: Cel ce a murit şi a înviat
III. Pergam: Pocăieşte-te! Altfel voi veni în curând şi Mă voi război cu ei
IV. Tiatira: Păstrează ce ai până voi veni Eu
V. Sardes: Dacă nu veghezi/te trezeşti, voi veni ca un hoţ.
VI. Filadlefia: Eu vin curând.
VII. Laodicea: Stau la uşă.

Mesajul Bisericilor îl interpretăm: preterist – ceea ce se aplică bisericii din sec. I; idealist – cine are urechi de auzit să audă ce spune bisericilor Duhul; profetico-istoric – spune Paulin de legătura evidentă între scena Armaghedonului, văzută de Ioan la sfârşitul sitoriei mântuirii, în plaga 6, Apocalipsa 16:15 şi mesajul către Laodicea Apocalipsa 3:18. Faptul că Armaghedonul, încrâncenarea finală (16:17) foloseşte limbajul/mesajul adresat Laodicei arată că, această Biserică, simbolizează profetic ultima Biserică a istoriei. Este biserica finalului; mesajul final este pentru ea. Asta întăreşte interpretarea istorico-profetică, adică bisericile descriu istoria din primul secol până la revenirea lui Hristos.

Către 7 biserici – Pavel scrie la 7 biserici: Romani, Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, Tesaloniceni – Pavel scrie către 7 biserici, cu probleme specifice şi caracteristice pentru istoria bisericească, ce se poate aplica la toată Biserica creştină – adică Bisrica lui Hristos din toate timpurile. Aşa sunt şi epistolele lui Isus, către Biserici – 7, toată istoria (nu apare Miletul, Hierapolis, Colose... ce erau în Asia Mică).
Istoria celor 7 biserici vorbeşte despre o decădere în Biserica Creştină, în poporul lui Dumnezeu, înaintea de revenirea lui Isus. Viziunile sunt paralele, în serii de 7 – spre deosebire de Daniel, care prezintă serii de 4. Structura cronologică este preluată din Daniel. Viitorişti cred că după ce se termină solia către Laodiceea, se vor întâmpla după perioada bisericii etc. Viziunea apocaliptică diferă de profeţia obişnuită, pentru că ea nu e condiţionată. Iar la aceste prefeţii necondiţionate, apocaliptice, Dumnezeu ne psune că dacă o solie dată de 2 ori (trei, patru ...) atunci planul lui Dumnezeu e hotărât, definitv (vezi Gen. 41:32).

1. Verset
The Seven Churches
În timpul lui Ioan, Efesul avea o populaţie de peste 150.000 de locuitori, din care 1000 şi mai mulţi erau creştini evrei sau dintre neamuri.
Oraş ce era faimos, încă de la început pentru templul zidit pentru Artemis/Diana. După reconstruirea lui, a ajuns una dintre cele 7 minuni ale lumii antice.
În timpul călătoriei lui Pavel, anul 53, Efesul avea o largă comunitate evreiască, aproximativ 10.000 de oameni (cei mai mulţi din vestul Anatoliei).
Domitian (81-96) avea pretenţia să fie numi Stăpânul şi Dumnezeul nostru – ceea ce creştinii nu puteau spune decât lui Hristos. Dacă cineva refuza să spună aşa ceva despre împărat, era acuzat de ateism şi duşman al cetăţi etc.

a. Efes. Unii explică numele Efes ca însemnând „de dorit” [Semnificaţia numelui cetăţii este acela de avânt, lansare, misiune.]. Pe timpul lui Ioan Efesul era cetatea cea mai importantă a provinciei romane Asia, iar mai târziu a devenit capitala ei. Se pare că în acest oraş mesajul Evangheliei a fost predicat pentru prima dată în jurul anului 52 d.Hr., de către Pavel, atunci când s-a oprit aici pentru un scurt timp în drumul său spre Ierusalim şi Antiohia, în a doua sa călătorie misionară. Prietenii săi, Acuila şi Priscila, s-au stabilit pentru un timp în acest oraş, şi împreună cu un evreu din Alexandria, pe nume Apolo au susţinut lucrarea de evanghelizare până la întoarcerea lui Pavel, probabil un an sau doi mai târziu (vezi Faptele Apostolilor 18,19–19,7). De data aceasta apostolul a rămas la Efes cam trei ani, mai mult decât în oricare alt loc din călătoriile sale misionare raportate. Lucrul aceasta sugerează că activitatea sa a fost deosebit de rodnică. (Faptele Apostolilor 19,10; 1 Timotei 1,3). Biserica Efes poate fi pe drept numită era curăţiei apostolice, un atribut foarte de dorit înaintea lui Dumnezeu.
Prima cetate – primul sfeşnic, lumina portului se vedea de departe, pe mare. Este biserica apostolilor (versetul 2), memoria proaspătă (2:5), biserica primelor convertiri păgâne. Efesenii erau cunoscuţi pentru suprestiţia lor, cetatea cu proeminente afaceri cu amultete. Nelegiuirea era mare în Efes – filozoful Heraclitus a rămas în memorie plângând cetatea – filozoful ce plânge.
Este solia către biserica contemporană lui Ioan.
b. Umblă: După cum bisericile din timpurile apostolice se bucurau de grija, atenţia şi slujirea lui Hristos, tot aşa stau lucrurile şi cu biserica creştină de-a lungul istoriei. În felul acesta se împlineşte făgăduinţa pe care a dat-o Hristos ucenicilor, de a fi cu ei, „în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28,20 vezi şi Levetic 26:11-12). [paralela cu drumul spre Emaus – Isus nu îi părăseşte pe ucenici].
2. Verset
a. Ştiu. Fiecăreia din cele şapte biserici, Hristos îi declară: „Ştiu faptele tale”. Îndemnurile Sale sunt ale Cuiva care cunoaşte pe deplin problemele fiecărei biserici şi care este deci în stare să recomande o soluţie potrivită şi eficace. Mântuirea e prin har/ judecata e prin fapte.
b. Tale: singular. Hristos Se ocupă de oameni atât ca grup – ca o biserică – cât şi în termenii unei legături directe şi personale pe care o are fiecare creştin cu El.
c. Nu poţi suferi. Prea adesea, acum, ca şi în trecut, biserica este dispusă să „sufere” sau să suporte, de dragul păcii, învăţături şi practici rele în mijlocul ei. Slujitorilor lui Hristos li se poate părea mai uşor să nu mustre păcatele îndrăgite de credincioşi decât să ia poziţie curajoasă de partea adevărului (compară cu Isaia 30,10; 2 Timotei 4,3). Biserica din Efes trebuia să fie lăudată pentru faptul că făcea o deosebire clară între adevăr şi rătăcire, fie în doctrină, fie şi în viaţă, cât şi pentru faptul că lua o poziţie fermă împotriva rătăcirii
d. Cei răi. Adică apostolii mincinoşi – oameni din interiorul bisericii, nu din afara ei.
e. Pus la încercare. Biserica din Efes a cercetat cu sârguinţă pretenţiile şi învăţăturile acestor apostoli mincinoşi. Ignaţiu, scriind la începutul secolului al II-lea, vorbeşte despre efortul depus de creştinii efeseni pentru a evita erezia. Deci duhurile trebuie cercetate (1 Ioan 4,1–3); rătăcirea ameninţă (Faptele Apostolilor 20,25.30, 2 Petru 2).
3. Verset
a. [Ai purtat, KJV, traducerea română Sinodală]. Biserica din Efes a refuzat să-i sufere „pe cei răi” (vezi comentariul de la v. 2), dar a îndurat cu răbdare suferinţa de neînlăturat adusă de învăţătorii mincinoşi şi persecuţia cauzată de iudeii şi neamurile fanatici.
4. Verset
a. Dragostea dintâi. Această „dragoste” cuprindea probabil iubire din toată inima pentru Dumnezeu şi pentru adevăr, iubire pentru fraţii de credinţă şi pentru semeni în general (vezi Matei 5,43.44; 22,34–40). Probabil controversele doctrinale stârnite de învăţătorii mincinoşi dăduseră naştere unui spirit de dezbinare. De asemenea, în ciuda eforturilor sârguincioase ale multora de a pune stavilă curentului de învăţături mincinoase, un număr de persoane care rămăseseră în biserică erau fără îndoială atinşi în măsură mai mare sau mai mică de el. În măsura în care rătăcirea şi-a găsit sălaş în biserică, a fost împiedicată lucrarea Duhului Sfânt ca sol al adevărului (Ioan 16,13), sarcina Lui fiind de a transforma principiile adevărului într-o forţă vie care să transforme caracterul (vezi Ioan 16,8–11; Galateni 5,22.23; Efeseni 4,30; etc.). În plus, pe măsură ce mărturia ucenicilor lui Isus s-a sfârşit, aceştia murind unul câte unul, şi pe măsură ce viziunea iminenţei revenirii lui Hristos (vezi comentariul de la Apocalipsa 1,1) a început să se stingă, flacăra credinţei şi a devoţiunii a început să ardă din ce în ce mai slab.
Păcatul lor – au pierdut focul iubirii şi nu l-au reaprins. Efes e o biserică extrordinară: e credincioasă, nu suferă răul, ... etc. Şi-a pierdut dragostea dintâi (mai iubeşte, dar nu ca la început).
Este ciudat că, în timp ce ura faţă de erezie creşte, iubirea faţă de Christos şi faptele dintâi, ale credinţei şi iubirii, intră în eclipsă. Se poate vorbi despre generaţia primului avânt misionar (31-70) şi, după căderea Ierusalimului, de o a doua generaţie creştină care pe timpul lui Ioan, nu mai reprezenta exact „iubirea dintâi". Dacă răcirea dragostei dintâi înseamnă cădere şi necesită pocăinţă, în ciuda calităţilor creştine enumerate aici, atunci câtă apostazie şi nevoie de pocăinţă este acolo unde, calităţile tipic efesene au dispărut. Acest principiu al iubirii este esenţa legii lui Dumnezeu. Ortodoxia teologică fără iubirea dintâi este un sfeşnic fără lumină.
5. Verset
a. Şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui. Biserica urma să-şi piardă poziţia de reprezentant acreditat al lui Hristos. Biserica „căzuse”, dar îndurarea divină îi oferea cu răbdare o nouă ocazie de pocăinţă (compară cu 2 Petru 3,9). Fără iubire, biserica nu mai este Biserica lui Hristos. Asta înseamnă că lumina Evangheliei le va fi luată. Dacă Efesul şi-a pierdut lumina, cine era biserica adevărată, după sec. I? Acest lucru se vede individual
b. Faptele dintâi sunt faptele pocăinţei
c. Îţi voi lua sfeşnicul. Înrădăcinarea în spiritualitate, nu garantează finalul fericit. Faptul că Dumnezeu a înfiinţat biserica, curată nu e o garanţie absolută pentru rămânerea ei aşa. Biserica poate să cadă, poată să-şi piardă lumina.
6. Verset
Scrisoarea nu se rezumă la ameninţări – integritatea spirituală a efesenilor este în armonie cu gândul lui Dumnezeu – şi Eu le urăsc [faptele].
a. Nicolaiţi – Tradiţia. Nu ştim dacă tradiţia cu privire la diaconul Nicolae este adevărată, dar secta aceasta poate fi aceeaşi cu cea menţionată de Ioan. Se pare că cel puţin în secolul al II-lea adepţii acestei secte susţineau că faptele trupului nu afectează curăţia sufletului şi deci nu au nici o legătură cu mântuirea [Nicolae şi-a dat soţia să fie a tuturor].... adică participarea la viaţa publică a cetăţii (cultul împăratului etc.). [Nicolae ar însemna înfrângerea sau cucerirea poporului]. Sectă cunoscută de părinţii bisericeşti pentru depravarea lor. Interăretând greşti scrierile lui Pavel, despre har şi lege, au respins principiile Toeri, înălţând harul lui Yeshua şi au ajuns să trăiască în desfrâu. Îmbrăţişau gnosticismul, cu dualitatea sa suflet – trup: trupul nu e important; poate fi distrus prin plăceri, sau tortură pe când sufeltul, care e pur, e divin nu poate fi întinat. Legau trupul de lege, pe care o respingeau şi duhul de har, pe care îl înălţau. Se apre că sămânţa apostaziei loveşte în Genză, în crearea mteriei. De aceea promisiunea dată biruitorilor din Efes restaurează creaţia: Cine va birui va mânca din pomul viaţii (Apocalipsa 2:7) – materia mănâncă. Cei luaţi la cer până acum, de exemplu Ilie a fost luat cu trupul/materia, nu doar un suflet descărnat... aşa ceva nu există în imaginea Bibliei.
b. În această biserică, a cărei singură vină este că şi-a pierdut dragostea dintâi, e greu de crezut că permitea asemnea manifetări imorale, ca cele mai de sus. Aşa că poate numele e simbolic (ca şi numele bisericilor, Apolion, Abadon, Antipater) – Nicolae biruitorul poporului, victoria împotriva poporului, cel, cei care se ridică peste popor, ca Diotref, din 1 Ioan. Mai târziu, în Pergam nicolaiţii sunt tari în biserică. Ei reprezintă pe preoţi, episcopi, papii de mai târziu – Biserica porpovăitoare şi Biserica ascultătoare.... cam acesta e nicolaismul.
7. Verset
a. Asculte. Textul grecesc cuprinde ideea că cei care ascultă o fac înţelegând. Auzirea Cuvântului lui Dumnezeu este zadarnică dacă viaţa nu se transformă după modelul dat prin cele care au fost auzite.
b. Bisericilor. Făgăduinţa adresată aici bisericii din Efes aparţine într-un sens special tuturor „bisericilor” din vremurile apostolice, reprezentate prin biserica din Efes. Deşi era potrivită în special lor, ea se aplică credincioşilor din toate timpurile
c. Va birui. Forma verbului din limba greacă implică ideea că persoana „continuă să biruiască” sau „câştigă în continuare”. Ideea de biruinţă este o temă care revine mereu în Apocalipsa. - contextul (v. 2–6) implică ideea că biruinţa la care se face referire aici este, într-un anumit sens, biruinţa asupra apostolilor şi a învăţătorilor mincinoşi care îi ispitiseră pe credincioşi să mănânce din pomul cunoştinţei omeneşti.
d. Pomul vieţii - Mâncând din pomul vieţii, Adam şi Eva aveau ocazia să îşi exprime credinţa lor în Dumnezeu ca susţinător al vieţii, la fel cum prin păzirea Sabatului dovedeau credinţa şi supunerea lor faţă de Creatorul lor. Ceilalţi pomi ai grădinii, erau „buni la mâncare”; de asemenea erau destinaţi să întreţină viaţa. Dacă un pom este deosebit de ceilalţi prin extraordinarul nume de „pom al vieţii”, fructele lui trebuie să fi avut scopul de a întreţine viaţa într-un fel deosebit, depăşind în valoare ceilalţi pomi.
e. Raiul. Grădina raiului era „paradisul” pe pământ. Când raiul va fi reaşezat pe acest pământ (vezi PP 62; GC 646, 648), pământul va deveni din nou un „paradis”
Biserica din Efes este imaginea bisericii apostolice contemporane cu Ioan, între anii 31-100.
Caracteristicile Bisericii Efes pot fi aplicate primului veac al creştinismului. „nu avem nici o dovadă că această lucrare a fost dusă la îndeplinire numai de către comunitatea din Efes, sau că ar fi făcut în această direcţie, mai mult decât oricare altă biserică din aceea vreme.” Uriah Smith.
Este ciudat că, în timp ce ura faţă de erezie creşte, iubirea faţă de Christos şi faptele dintâi, ale credinţei şi iubirii, intră în eclipsă. Se poate vorbi despre generaţia primului avânt misionar (31-70) şi, după căderea Ierusalimului, de o a doua generaţie creştină care pe timpul lui Ioan, nu mai reprezenta exact „iubirea dintâi". Dacă răcirea dragostei dintâi înseamnă cădere şi necesită pocăinţă, în ciuda calităţilor creştine enumerate aici, atunci câtă apostazie şi nevoie de pocăinţă este acolo unde, calităţile tipic efesene au dispărut. Acest principiu al iubirii este esenţa legii lui Dumnezeu. Ortodoxia teologică fără iubirea dintâi este un sfeşnic fără lumină.

451 – Conciliul de la Efes o numeşte pe Maria Mama lui Dumnezeu – asemănare izbitoare cu titulatura Dianei, zeiţa efesenilor, ce era numită Mama zeilor.
Printre ereziile mai serioase care au ameninţat biserica spre sfârşitul primului secol au fost docetismul şi o formă timpurie a gnosticismului. Cu privire acestea şi alte erezii care au atacat biserica din vremurile apostolice, vezi Vol. V, pp. 912, 913; Vol. VI, pp. 52–59. Mai precis, o tradiţie timpurie arată că un gnostic, numit Cerintus, a vizitat Efesul şi i-a provocat necazuri lui Ioan şi bisericii sale (vezi Irineu, Against Heresies iii. 3. 4). Lupta bisericii din Efes împotriva proorocilor mincinoşi pare să fi fost o realitate a bisericii în general.
Docetismul este o erezie cu privire la persoana lui Isus Hristos. Cuvântul este derivat din grecescul dekeo, care înseamnă „a părea” sau „a apărea”. Conform Docetismului, Fiul etern al lui Dumnezeu nu a devenit de fapt om sau să sufere pe cruce; el doar se părea că este sau că face aceasta. Această erezie a apărut într-un mediu elenist şi s-a bazat pe un Dualism care susţinea că lumea materială ori este ireală ori pozitiv de rea. Tendinţele de a spiritualiza pe Hristos prin negare umanităţii sale reale au fost deja prezente în vremurile Noului Testament.
Stefanovici: Efes
Versetul 3 tradus: şi ai perseverenţă şi arzi pentru Numele Meu, şi nu ai obosit.
Efes: este păzitorul zeiţei Diana, al cărei chip a căzut din cer; zeiţă la mare cinste în toată Asia şi chiar în întreaga lume (Fapte 19:27; 35). Templu era şi un depozit sigur al multor averi, astfel că era cel mai important centru financiar al Asiei.
Efesul se bucura de titlul de cetate – refugiu: pe o rază de 200 metri în jurul templului, orice răufăcător sau criminal, dacă ajungea aici era scutit de orice pedeapsă – era paradisul hoţilor, criminalilor.
Efesul era cea mai superstiţioasă cetate din lume, la vremea aceea, cu un mare număr de vrăjitori, ghicitori (FA 19:19).
Totuşi aici a fost cea mai puternică biserică a zonei, în vremea aceea...
Vs. 7: cine va birui – verb la prezent continuu = cine biruie mereu. Este tema Apocalipsei – 2:7,11,17,26; 3:5,12,21; 5:5; 12:2; 17:14; 21:7).
Nicolaiţii erau foarte periculoşi, în ceea ce priveşte viaţa practică creştină. Dacă ei ar fi biruit, atunci Lumea ar fi schimbat Biserica şi nu Biserica Lumea – la Efes nu s-a întâmplat aşa.
Efesenii au uitat de prima lor dragoste ca evreii (Ier. 2:2); la început efesenii erau cunoscuţi pentru dragostea şi credinţa lor: Efeseni 1:15, FA 20:37-38 .
Iubirea efesenilor este acompaniată de faptele dintâi. Faptele dintâi erau inspirate de iubire; şi pentru a putea fi refăcute, este necesară aceeaşi iubire ce le-a generat. De aceea faptele şi iubirea pot merge doar împreună.


Smirna
The seven churches: Smirna
Cea mai importantă clădire din oraş era templul Atenei, care data din sec VIII îec.
Se consideră a fi înfiinţat de Alexandru cel Mare (sau reînfiinţat).
Necazul de 10 zile – au fost descoperite inscripţii în Smirna, că spectacolul gladiatorilor ţine 5 zile. Se pare că aici a început practica uciderii creştinilor de către gladiatori, în „spectacole” de 10 zile.
Port important, slava Asiei. Un centru politic, economic important, cu o populaţie de vreo 200.000 de oameni, în secolul I. De aici se trăgea Homer. Smirna a fost primul oraş ce a construit un templu Dea Roma – adică zeiţa Roma.
Smirna era centrul închinării imperiale (odată pe an, fiecare cetăţean trebuia să ardă tămâie pe altarul lui Ceasar şi apoi i se dădea un certificat, ce atesta închinarea), ce era acum obligatorie. Aceasta este sursa suferinţei, sărăcie şi persecuţiei Bisericii.
Oraşul datează din 1000 îHR – construit, distrus şi reconstruit, este un oraş înviat din ruinele lui. De aceea mesajul despre moarte şi înviere se aplică foarte bine aici – versetul 8.10.11
Smirna este biserica persecuţiei. Păgânii îi suspectau pe creştini de cele mai oribile crime: îi acuzau de canibalism (din cauza Sfintei Cine – mâncarea trupului şi sângelui Mântuitorului), agapele le vedeau ca orgi, destrăbălare; erau consideraţi atei – se închinau unui Dumnezeu invizibil, deci nu se închinau, refuzau cultul imperial; creştinii predicau sfârşitul lumii prin foc – lucru folosit la Roma de Nero împotriva creştinilor; erau asociaţi iudaismului – religie îndepărtată şi înapoiată.
În persecuţie, creştinii erau ucişi.

8. Verset
a. Smirna - acest cuvânt este derivat de la muron, numele unei răşini aromatice; Răşina aceasta era folosită pentru îmbălsămarea morţilor, iar medicinal ca un unguent, sau alifie, şi era arsă ca tămâie. Nu există nici o relatare cu privire la când şi cine a înfiinţat biserica din Smirna. Biserica aceasta nu este menţionată în altă parte în Scriptură... Din punct de vedere istoric, se poate considera că perioada care este reprezentată de Smirna începe pe la sfârşitul secolului întâi (aprox. anul 100 d.Hr.) şi continuă până pe la anul 313 d.Hr., când Constantin s-a dedicat cauzei bisericii. Trebuie observat faptul că profeţiile din cap. 2 şi 3 nu sunt, strict vorbind, profeţii referitoare la timp şi că datele sugerate mai sus au doar rolul de a uşura stabilirea unei corespondenţe aproximative între profeţie şi istorie.
b. A murit. Pentru o biserică care dădea piept cu persecuţia şi cu moartea din cauza credinţei, accentul pus asupra vieţii în Hristos trebuie să fi fost plin de însemnătate.
9. Verset
a. Necazul. Sau „chinul”, „tulburarea” „suferinţa”. Experienţa bisericii din această perioadă a fost caracterizată de persecuţie intermitentă din partea diferiţilor împăraţi romani. Sub Traian (98–117), Adrian (117–138) şi Marcus Aurelius (161–180) persecuţia a fost sporadică şi locală. Prima persecuţie generală şi sistematică a creştinilor a fost condusă de Decius (249–251) şi de Valerian (253–259). Oprimarea politică a ajuns la punctul culminant în timpul persecuţiilor sângeroase de sub domnia lui Diocleţian (284–305) şi a succesorilor săi imediaţi (305–313). Istoric, perioada reprezentată de biserica Smirna poate fi numită pe bună dreptate epoca martirajului.
b. Sărăcia: pe lângă persecuţie, creştinii din Smirna se confruntă cu sărăcia – timpul în care Biserica va fi bogată, luxoasă este departe. Creştinii veneau în general din masele sărace ale populaţiei, fiind dispreţuiţi de societate păgână.
c. Batjocurile. Gr. blasphemia, „vorbire de rău” fie despre Dumnezeu, fie despre om.
d. Iudei. Probabil „iudei” într-un sens figurat, nu literal (Romani 2,28.29; 9,6.7; Galateni 3,28.29; 1 Petru 2,9). Aşa cum este folosit aici, termenul se referă, fără îndoială, la cei care pretindeau că Îi servesc lui Dumnezeu, dar de fapt îi slujeau lui Satana.... Se spune că în secolul al II-lea iudeii l-au martirizat pe Polycarp, un episcop al Smirnei. În această perioadă Tertulian vorbeşte despre sinagogi ca fiind „izvoare ale persecuţiei” (Scorpiace 10; ANF, vol. 3, p. 643). Iudeii erau divizaţi în jurul presupuşilor Mesia; se persecutau între ei, în funcţie de Mesia pe care îl acceptau. În sec. I, iudeii se închinau împreună cu creştinii la sinagogă – anitsemitismul creştin, încă nu izbucnise. Dar, după anul 70, iudeii încep să privească rău creştinismul – îi înfruntă, se aliază cu persecutorii. Acum creştinii sunt izolaţi, sunt pe cont propriu.
e. Sinagoga Satanei: creştinii falşi, care se organizează şi ei. Singura persecuţie de 10 ani consecutivi a fost cea a lui Diocleţia 303 – 313 (mai precis 311...). În această perioadă, Biblia ne spune că va exita deja o biserică organizată falsă. Din 313 avem o biserică a satanei organizată!!! Intrăm în perioada Pergam.
10. Verset
a. Nu te teme... ai să suferi: Hristos le spune celor ce deja se temeau pentru suferinţa ce urma să vină să nu se teamă – vezi Matei 10:28.
c. Zece zile. Aceste cuvinte trebuie înţelese în două moduri. Pe baza principiului an-zi, de calculare a perioadelor de timp profetice, aceste zece zile au fost socotite o perioadă de zece ani reali, consecutivi şi s-a considerat că este vorba de perioada de persecuţie imperială cruntă, de la 303 la 313 d.Hr. În acest timp Diocleţian, împreună cu asociatul şi succesorul său, Galerius, a dus cea mai dârză campanie de anihilare a creştinismului pe care a suferit-o acesta din partea romanilor păgâni. Primul decret al lui Diocleţian împotriva creştinilor a fost emis în anul 303, interzicând creştinismul din întregul imperiu - a dat un edict imperial, prin care a dorit să extermine creştinismul. Edictul prevedea diolvarea comunităţilor creştine, demolarea bisericilor, şi arderea cărţilor. Mulţi martiri creştini au murit acum. Valul persecutor a durat până în 311, iar în 313 Constantin a dat un edict, care a oficializat religia creştină.
b. .... Totuşi alţii consideră că nu e pe deplin sigură părerea că cele „zece zile” erau intenţionate să reprezinte un timp profetic. Ei susţin că deoarece cuvintele „ce ai să suferi”, „diavolul”, „termină”, şi „moarte” au sens propriu, este cât se poate de natural ca şi cele „zece zile” să fie literale. În cazul acesta numărul „zece” ar trebui considerat un număr rotund, aşa cum se întâmplă de multe ori în Scriptură (vezi Eclesiastul 7,19; Isaia 5,10; Daniel 1,20; Amos 6,9; Hagai 2,16; Zaharia 8,23; Matei 25,1.28; Luca 15,8; etc.; compară cu Mishnah Aboth 5. 1–9). Ca număr rotund, „zece zile” ar reprezenta o scurtă perioadă de persecuţie, pe care fără îndoială că a suferit-o biserica literală Smirna, din timpurile apostolice. În tradiţia evreiască, numărul 10 reprezintă ideea testului, încercării (ne amintim de încercarea lui dn de 10 zile dn 1:14-15). Tot aşa e şi în calendarul evreiesc: 10 zile de necaz separă Rosh Hashanah – sărbătoarea trâmbiţelor de Iom Kippur, Ziua Ispăşirii, timp în care evreii se pregăteau pentru ziua judecăţii. Mishna vorbeşte la fel de 10 generaţii de la Adam la Noe, alte 10 de la Noe la Abraam, de 10 necazuri ale lui Abraam, 10 plăgi în Egipt.Ar fi cu totul în armonie cu principiile corecte de interpretare ale profeţiei ca cele „zece zile” să aibă o aplicaţie la situaţia istorică imediată din Smirna şi o aplicaţie figurată, la perioada istorică reprezentată de biserica Smirna [vezi Deuteronomul 18:15 şi Deutronom 34,10; compară cu Numeri 12,6-8). Numai Hristos a putut împlini pe deplin condiţiile puse în prezicerea lui Moise (vezi Ioan 1,21; 6,14; 7,40)]
c. Cununa. Gr. stephanos, „cunună”, sau „ghirlandă, de victorie”, nu o diademă de conducător. Cuvântul acesta era folosit pentru cununile date câştigătorilor la jocurile greceşti. Aici el este un simbol al răsplăţii pe care o vor primi cei biruitori în lupta cu Satana. Testul încercării de 10 zile se termină nu cu înfrângere, ci cu răsplătire, cununc victoriei. Ironia: creştinii ucişi de sabia gladiatorului, primesc cununa victoriei!!! Imagine des întâlnită pe mormintele primilor creştini – sugera victoria. Nu e aluzie la nemurirea sufeltului – vezi vs 11
d. Vieţii. Sensul expresiei „coroana vieţii” este probabil redat mai bine în exprimarea „coroana care este viaţă” – „coroana” este „viaţă”. Coroana aceasta este dovada biruinţei asupra diavolului şi asupra „necazului” pricinuit de el. Compară cu 2 Timotei 4,8.
11. Verset
a. Cel ce va birui. Probabil că aici accentul ar trebui pus asupra biruinţei, nu asupra „necazului” menţionat în v. 10.
b. Moartea a doua: expresia apare numai în Apocalipsa şi se referă la moartea finală a celor răi, fără speranţa învierii Apocalipsa 20:6 [literatura rabinică şi Targumurile susţineau ideea astfel: prima înviere, la venirea lui Mesia, doar a drepţilor; a doua înviere pentru cei răi. Numai prima înseamnă viaţă veşnică; a doua duce la moarte veşnică. Toţi oamenii vor avea parte de prima moarte, dar doar cei răi de a doua moarte, veşnica moarte (vezi şi Daniel12:2). Astfel asigurarea de scutire de maortea a doua a martirilor din Smirna le aminteşte cât de sigură este promisiunea învierii, care duce la viaţă veşnică. Pentru Biblie, eliberarea din moarte nu se referă doar la sufelt, ci la întreg omul, sânge şi trup. Biblia neagă şi este străină de orice concepţie dualistă asupra naturii omului – vezi înălţarea lui Ilie la cer: în trup! Ce lucru deosebit ar fi făcut Dumnezeu pentru Ilie, să-l ia la cer, dacă oricum, la moartea lui, sufletul lui Ilie s-ar fi înălţat la cer? Nu e nici o favoare să fie el cu trupul, adică să poarte nişte limite, în timp ce milioane de alţi credincioşi ar fi cu sufletul, adică fără limitele materialului...

Stefanovici: Smirna
Port important, slava Asiei. Un centru politic, economic important, cu o populaţie de vreo 200.000 de oameni, în secolul I. De aici se trăgea Homer. Smirna a fost primul oraş ce a construit un templu Dea Roma – adică zeiţa Roma.
Smirna era centrul închinării imperiale (odată pe an, fiecare cetăţean trebuia să ardă tămâie pe altarul lui Ceasar şi apoi i se dădea un certificat, ce atesta închinarea), ce era acum obligatorie. Aceasta este sursa suferinţei, sărăcie şi persecuţiei Bisericii.
În Smirna era o comunitate evreiască puternică, ce calomnia pe creştini în faţa autorităţilor (pentru canibalism, incest şi nerecunoaşterea guvernării). Mulţi au murit ca martiri, printre care şi Policarp, ce a fost ucenic al lui Ioan.
Cele 10 zile de necaz: nume generic pentru o perioadă scurtă de timp (sunt 10 degete la mână) – sunt zilele încercării, ca în Babilon, pentru Daniel (Daniel 1:12-15).
2:10 cununa vieţii este steohanos –cununa din flori sau laurii victoriei – în Apocalipsa 21:1 mântuiţii primesc tot stephanos.
Isus se prezintă celor din Smirna ca Cel ce a fost mort dar a înviat – adică voi care treceţi prin suferinţă şi prin necaz, nu vă temeţi; Eu sunt cu voi – dacă cel mai mare necaz este moartea, Eu am fost mort, dar acum sunt viu – aşa că nu vă temeţi.
Smirna este o cetate bogată – dar credincioşii sunt săraci. Laodiceeni sunt bogaţi material, dar săraci spiritual; smirneni sunt săraci material, dar extrem de bogaţi în har, iertare şi credinţă.

Pergam

12. Verset
The Seven Churches Pergam – Asclepionul din Pergam era cam al treilea centru medical din Imperiu ca importanţă, după cel din Epidavros (Grecia) şi Cos. Aici veneau anual mii de pelerini din toată lumea. [Starting around 300 BC, the cult of Asclepius became increasingly popular. Pilgrims flocked to asclepieia to be healed. They slept overnight and reported their dreams to a priest the following day. He prescribed a cure, often a visit to the baths or a gymnasium. Since snakes were sacred to Asclepius, they were often used in healing rituals. Non-venomous snakes were left to crawl on the floor in dormitories where the sick and injured slept. www.wikipedia.com]
Din 313 începe perioada Pergamului. Acum se marchează şi convertirea lui Constantin, iar biserica este unde e scaunul de domnie al satanei. Acum centrul Bisericii este la Roma
a. Pergam. Cetatea aceasta fusese capitala provinciei romane Asia timp de două secole, după ce ultimul ei rege, Attalus al III-lea, a lăsat-o, împreună cu regatul Pergam, ca moştenire Romei, în anul 133 î.d.Hr.13. Este cetatea de pe deal, al cărui nume înseamnă citadela, înălţare, sau oraşul glorios.
Strabo, geograful grec de sec. I, o numeşte cetate ilustră, iar Pliniu cel Bătrân, istoricul roman de sec I, cel mai important oraş din Asia. Important centru politic şi cultural. Aici a fost inventat pergamentul. Biblioteca din Pergam rivaliza cu cea din Alexandria, având 200.000 de role de pergament.
Biserica Pergam ilustrează a treia etapă din istoria Bisericii: este acum o biserică înălţată, are succes şi slavă. Persecuţia e uitată (amintită doar în vs 13), iar membrii bisericii sunt cetăţeni respectabili.
13. Verset
a. Scaunul de domnie al Satanei. Pergamul s-a distins în anul 29 î.d.Hr., prin faptul că a devenit reşedinţa primului cult religios al unui împărat în viaţă. Aici a fost construit şi consacrat un templu pentru cultul zeiţei Roma (o personificare a spiritului imperiului) şi al împăratului August. Chiar pe vremea când Ioan scria aceste cuvinte, creştinii aveau de suferit persecuţia din cauza refuzului lor a se închina împăratului Domiţian (anul 81–96 î.d.Hr.), care insista ca oamenii să îl adore „ca domn şi dumnezeu” Alianţa dintre tronul imperial şi Bisererica – constituie tronul satanei – te-ai aşezat acolo unde este şi scaunul imperial.
b. Nu ai lepădat credinţa Mea. Biserica este încă ortodoxă: crede doctrinele principal creştine.
c. Perioada Pergam a istoriei bisericii poate fi socotită ca începând pe timpul când împăratul a îmbrăţişat cauza bisericii, în anul 313 d.Hr. – sau la aşa-zisa lui convertire, în 323 – şi terminându-se la 538. Aceasta a fost perioada în care papalitatea şi-a consolidat poziţia de conducător religios şi politic al Europei Apusene şi Satana şi-a aşezat „scaunul de domnie” în biserica creştină. Papalitatea a fost o contopire reuşită între păgânism şi creştinism. Perioada aceasta poate fi pe bună dreptate numită epoca popularităţii.
d. Antipa. Un nume grecesc obişnuit, compus din cuvintele greceşti anti, „în locul lui”, şi pas, o formă prescurtată a lui pater, „tată”. El reflecta nădejdea unui tată că fiul astfel numit va lua cândva locul său în lume. Înseamnă Cel ce-l reprezintă pe tatăl. Numele lui Dumnezeu trebuie purtat de copii Lui.
e. Martorul. [„Martir”, KJV]. Gr. martus, „martor”. Un „martir” este cineva a cărui moarte mărturiseşte despre credinţa sa. Cuvintele greceşti traduse aici „martorul credincios” sunt identice cu cele folosite pentru Hristos în cap. 1,5.
14. Verset
a. Balaam. Vezi Numeri 22,24; 25,1.2; 31,16. Balaam se preocupa de propriile interese, nu de cele ale poporului lui Dumnezeu. (plus îndemna poporul să nu facă ce zice Dumnezeu). Problema Pergamului – sincretismul adus de Balaam. Numele lui Balaam înseamnă a devora poporul. Sincretismul poate devora mai bine biserica lui Dumnezeu, decât persecuţia. Răul infiltrat e mai greu de observat decât cel din afară!
b. Piatră de poticnire. Gr. Skandalon.
c. Lucrurile jertfite. Cele două practici menţionate aici au fost în mod expres interzise de Sinodul de la Ierusalim (vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 15,29; Romani 14,1; 1 Corinteni 8,1) Aceste două păcate au dus la un amestec al păgânismului cu religia adevărată. Aplicată la istoria creştină, descrierea aceasta este cât se poate de potrivită la situaţia din biserică în perioada de după legalizarea creştinismului de către Constantin, în anul 313 d.Hr., şi convertirea lui cu numele, zece ani mai târziu. Acest împărat a urmărit o politică de contopire a păgânismului şi a creştinismului în cât mai multe puncte cu putinţă, într-o încercare de a uni diverse elemente ale imperiului, pentru a-l întări. Poziţia favorabilă, ba chiar dominantă, pe care a acordat-o Constantin bisericii a făcut din ea o pradă pentru ispitele care însoţesc întotdeauna prosperitatea şi popularitatea. Sub Constantin şi urmaşii săi, dintre care aproape toţi au continuat politica sa favorabilă, biserica a devenit repede o instituţie politico-eclesiastică şi a pierdut mult din spiritualitatea ei anterioară. Biserica a adoptat o poziţie de flexibilitate, mulându-se după interesele conducătorilor politici, pentru a obţine avantaje politice – fapt atesta de istorici. (exemplu duminica adoptată ca zi comună de închinare pentru creştinii din imperiu). În Daniel vedem acelaşi compromis, sub imaginea fierului (politicul) unit cu lutul (spiritualul), sau al cornului mic, cornul (putere politică) cu trăsături umane (spiritualul), imagini ce descriu Biserica.
15. Verset
a. Nicolaiţi – posibil ca nicolaiţii să fie aceaşi clasă cu cei ce ţin învăţătura lui Balaam. (vezi comentariul de la Efes). Vedem decăderea de la Efes: care ura faptele lor, dar aici nicolaiţii lucrează liberi. Numele Nicolae este echivalentul grec al lui Balaam biruitorul poporului, ce distruge biserica. Perioada preoţilor, a episcopilor este oficială – clerul ce se ridică mai sus de membrii. Biserica nu urăşte aceasta învăţătură.
16. Verset
a. Sabia gurii – e sabia cu două tăişuri din cp 1:16. Este Cuvântul lui Dumnezeu care judecă, separând adevărul de eroare (Isaia 49:2.5) Este perioada în care Cuvântul lui Dumnezeu este ignorat făţiş – este contrazis în litera clară a Scripturii – vezi sabatul, mântuirea etc. Jertfele idolilor – încălcare clară a ceea ce stabileşte sinodul din Ierusalim.
17. Verset
a. Mana ascunsă: Având în vedere Ioan 6,31–34, se pare că aici Ioan se gândeşte la mană ca la un simbol al vieţii spirituale prezente şi al vieţii veşnice din viitor
Mana şi piatra albă – ţin de contextul judecăţii (ca şi sabia). Tradiţia evreiască povestea de faptul că înainte de distrugerea templului, sec VI îHR, profetul Ieremia a ascund vasul cu mană din chivot. La venirea lui Mesia, vasul va fi regăsit. Piatra albă – sistemul juridic roman, care folosea piatra albă şi neagră pentru a anunţa sentinţa: alb – achitare, negru – condamnare.
b. Nume nou. În Biblie numele unei persoane desemnează adesea caracterul ei, iar un nume nou ar indica un caracter nou. Cel nou nu este modelat după cel vechi, ci îl înlocuieşte şi este deosebit faţă de el. Aici creştinului îi este făgăduit un „nume nou”, adică un caracter nou şi diferit, modelat după cel al lui Dumnezeu – vezi Avram – Avraam, Iacov – Israel, Simon – Petru, Saul – Pavel. Tradiţia evreiască vorbeşte despre numele lui Dumnezeu ca fiind imposibil de pronunţat şi incomprehensibil. Acest nume nou ne este spus în 3:12 ca fiind numele lui Dumnezeu: cei ce vor birui vor primi numele lui Dumnezeu şi a cetăţi sfinte (vezi Ieremia 33:16, unde Ierusalimul primeşte numele Domnul neprihănirea noastră). Acest lucru se întâmplă şi cu cei 144.000 – ce primesc numele lui Dumnezeu pe frunte (14:1, 22;4). Midrashul vorbea aşa despre Mesia, care primeşte numele lui Dumnezeu şi Ierusalimul devenea oraşul lui Mesia – purtând numele lui Dumnezeu.
În introducerea scrisorii către Pergam, sunt apreciaţi cei ce nu au uitat numele lui Dumnezeu (2:13) - la finalul scrisorii, credincioşii primesc numele lui Dumnezeu (2:17). Misiunea poporului lui Dumnezeu este să poarte Numele lui Dumnezeu, să-L facă vizibil pentru cei din jur, căci Dumnezeu este invizibil. Antipa înseamnă acest lucru.
Numele e nou, pentru că nu-l cunoaşte decât cine-l poartă, căci poartă numele Tatălui şi-L reprezintă în absenţa Sa.
c. Nu-l ştie nimeni. Experienţa renaşterii spirituale, a transformării caracterului, poate fi înţeleasă numai prin experienţă personală. Încercările de a explica această experienţă unui om care n-a fost el însuşi născut din nou nu pot oferi un tablou adevărat sau complet al ei (compară cu Ioan 3,5–8). Relaţia personală cu Dumnezeu duce la această scriere a numelui individuală. În timpul Pergamului, biserica vizibilă a început să-şi piardă identitatea şi misiunea ca purtătoare a numelui lui Dumnezeu; de aceea, individul ce face acest lucru, este numit biruitorul!!!

Stefanovici: Pergam
Pergam era capitala provinciilor asiatice. Cunoscută drept centru al culturii, cu biblioteca de 200.000 volume, depăşită doar de Biblioteca din Alexandria.
Pergam avea temple celebre, dedicate lui Asclepios şi Zeus (amândoi reprezentaţi de şarpe şi amândoi purtau titlul de Salvator/ Mântuitor). Tot aici, aveau temple şi împăraţii romani – de aici poate identificarea cetăţilor ca locul de reşedinţă al satanei.
Mana ascunsă dată celor ce vor birui este în contrast evident cu hrana jertfită idolilor – deci cine nu jertfeşte idolilor, va mânca din mana asucnsă, din pâinea îngerilor, în împărăţia lui Dumnezeu şi în loc de un certificat roman ce atesta închinarea la Cezar, va primi o piatră albă, cu numele lui pe ea, în împărăţia lui Dumnezeu.
Antipa – martirul din Pergam primeşte aceelaşi titlu ca Isus – Martorul credincios (Apocalipsa. 1:5, 3:14). Dacă rămâi cu Hristos şi devi părtaşi Lui, suferinţei Lui, credinţei Lui, vei primi acelaşi titlu ca şi Hristos!!
Pergam: 313 – 538. Oponenţii paplităţii sunt ucişi, papalitatea domneşte fără rival, fără piedică.

Tiatira
The seven Churches: Izabela de aici, cea care se crede profeteasă şi amăgeşte poporul s-ar putea să fi fost o preoteasă a oracolului sibilin – adică femei ce profetizau prin duhul lui Apolo, într-o stare ecstatică.
Luceafărul de dimineaţă poate să reprezinte pe Venus – simbolu zorilor, al suveranităţii şi a victoriei vieţii asupra morţii.
Oraş neînsemnat, numit de Pliniu oraş mediocru. Are cele mai puternice mustrări (2:20-27), şi cele mai puţine complimente (2:19). Situaţia e mai rea decât în Pergam.
Ţine de la 358 până la sfârşit (2:26), adică 1798. Misiunea acestei Biserici ţine până în 1798. Are aprecieri – trăieşte în vremuri grele.
18. Verset
a. Tiatira. Originea şi sensul acestui nume sunt nesigure. Unii au sugerat că Tiatira înseamnă „mirosul plăcut al muncii”, probabil pe temeiul faptelor bisericii, prezentate în v. 19. Cu toate că era mai puţin însemnată decât celelalte şase cetăţi, Tiatira antică se distingea prin numărul meseriilor şi al artelor care înfloreau acolo. După cât se pare, printre acestea mai de seamă era vopsirea stofelor (vezi Faptele Apostolilor 16,14). Cu siguranţă că membrii bisericii creştine din Tiatira îşi alegeau meserii din meşteşugurile locale. ... Aplicată la istoria creştină, solia către biserica din Tiatira se potriveşte foarte bine bisericii din Evul Mediu Timpuriu. Orientările care începuseră în perioadele mai timpurii au devenit dominante în timpul Evului Mediu Timpuriu. Deoarece Scriptura nu era la îndemâna creştinului de rând, tradiţia a fost pusă la loc de cinste. S-a ajuns să se considere că faptele sunt un mijloc de a câştiga mântuirea. O preoţie falsă şi omenească întuneca preoţia adevărată şi divină a lui Isus Hristos. Reforma a constat în mare parte în redeşteptarea şi restaurarea marilor adevăruri ale Evangheliei. Ea proclama că oamenii sunt mântuiţi numai prin credinţa în Hristos, că singurul lor standard pentru credinţă şi vieţuire este Scriptura şi că fiecare om se poate înfăţişa personal înaintea Marelui Preot, Isus Hristos, fără a avea nevoie de vreun mijlocitor omenesc. Perioada istorică: 538 – 1517/1798.
Tiatira este oraşul zeului Tyrimnos – zeu soare, din care a derivat apoi cultul imperial. Acestei biserici Hristos I se prezintă sub imaginea Celui ce are ochii ca para focului şi picioarele ca arama aprinsă – Hristos îşi revendică poziţia şi arată că El este adevăratul Dumnezeu care străluceşte, nu un zeu păgân, fără putere.
19. Verset
a. De pe urmă. Adică faptele de pe urmă mai mult decât faptele dintâi, aşa cum reiese din greceşte. Solia către Tiatira este singura din cele şapte în care se recunoaşte îndreptarea. În ciuda dificultăţilor din Tiatira, biserica de acolo a experimentat o creştere spirituală. Observă contrastul evident cu experienţa celor din Efes (vs. 4, 5).
b. 4 aprecieri: dragostea, credinţa, slujba, răbdarea ta. Tiatira este şi biserica lui Francis de Assisi (1182 - 1226), a regelui Ludovic Sfântul – ce a înfiinţat unele din primele spitale, şcoli, universităţi. Aici îi avem pe reformatorii: Peter Waldo în Italia (1140 - 1217), John Wycliffe în Anglia (1320-1384), John Huss în Boemia (1369 – 1415), Martin Luther în Germania (1483 – 1546). Încurajarea îngerului pentru toţi aceştia e în vs 25.
20. Verset
a. Laşi. Biserica avea nu doar neajunsul că mulţi se dedau pe faţă la apostazie, ci şi că nu se făcea nici un efort serios pentru a pune stavilă răului.
La Pergam erau unii din partida lui Balaam, oarecum rămaşi în afara Bisericii... Dar aici, răul e în bserică, ilustrat de Izabela.
b. Iezabela. (Izabela) În ce priveşte raportul despre Izabela din istorie, vezi 1 Regi 16,31; 18,13; 19,1.2; 21,5–16.23–25; 2 Regi 9,30.37. Izabela era originară din Fenicia, fiica lui EtBaal, regele Sidoniţilor (1 Regi 16:31), preot al lui Baal şi al Astarteei. A condus poporul spreînchinarea lui Baal, susţinând personal 450 de proţi pentru Baal şi urând pe Ilie sau pe oricein i se împotrivea – influenţa ei a fost puternică, chiar şi în urmaşii ei (vezi Atalia). S-ar părea că, aşa cum Izabela a susţinut cultul lui Baal în Israel (1 Regi 21,25), tot aşa pe vremea lui Ioan o profetesă mincinoasă încerca să ducă biserica din Tiatira în rătăcire. Solia aceasta arată că aici, mai mult decât în Pergam (Apocalipsa 2,14), apostazia propăşea pe faţă şi sfidător. Aplicată la perioada Tiatira a istoriei creştine, figura Izabelei reprezintă puterea care a produs marea apostazie a secolelor medievale Izabela este Biserica căreia i s-a luat lumina, care a devenit sinagoga satanei, ea s-a aliat cu statul. Până acum, nicolaiţii erau în rândul bisericii lui Hristos; aici, Izabela este separată. Poporul lui Dumnezeu nu mai are legătură cu Izabela, ci doar că o lasă pe Izabela, adică un denunţă toate rătăcirile pe care Izabela le-a introdus. Biserica lui Dumnezeu e izolată: în Alpi, în Transilvania, în Cehia... are dragoste, mai mult ca Efes, dar nu e conştientă că Izabela a adus sărbători păgâne, doctrine false .. nemurirea sufletului vine de la Izabela, duminca, la fel. Biserica e perfectă în dragoste, dar nu doctrinar. Tu ai dragoste, dar laşi pe Izabela, adică laşi învăţătura ei.
c. Să se dedea la curvie şi să mănânce din lucrurile jertfite. Aplicaţia la perioada istorică reprezentată de Tiatira face referire la amestecul de păgânism şi creştinism. În general vorbind, creştinătatea medievală era în formă şi în spirit mai mult păgână decât creştină. Erezia a devenit acum doctrina oficială a bisericii şi coincide cu elita puternică a bisericii. Biserica este o instituţie politică acum, ce îmbragă roba regală. Tiatira este cunoscută pentru producerea pigmentului roşu – culoarea robei regale şi a hainei proţeşti (Lidia era din Tiatira).
d. Balaam nu i-a învăţat pe iudei să nu se mai închine lui Dumnezeu – voi vă închinaţi la Yehova, dar jucaţi cu cei ce se închină lui Baal. Aceasta este tactica secolului IV.
e. Sec. IV – voi vă închinaţi la Dumnezeu, dar pe pereţi veţi avea chipurile sfinţilor, care sunt de fapt foşti zei păgâni. Calendarul este solar, dar poartă numele sfinţilor. Lasă-i să-şi ţină doctrina, dar dă-le sărbători păgâne. Acest amestec al păgânismului cu doctrine creştine este Balaamismul – aceasta este sec IV. Dar aici, Isabela este cea care învaţă poporul să facă aşa – e o biserică organizată; este sinagoga Satanei, este biserica unită cu statul
21. Verset
a. Nu vrea să se pocăiască. Adică refuză să se pocăiască. Nu era vorba de ignoranţă din cauza lipsei luminii, şi nici măcar de încăpăţânare, ci de o rebeliune stăruitoare şi sfidătoare.
22. Verset
a. Faptele lor. Dovezile textuale favorizează exprimarea „faptele ei”. Din perspectiva lui Dumnezeu, care îi vorbeşte bisericii Sale, păcatele Izabelei şi ale ibovnicilor ei sunt în esenţă păcatele ei, deoarece ea este aceea care, ca o profetesă, doreşte să conducă biserica.
23. Verset
a. Copiii. Curvia acestei Izabele era o deprindere veche, deoarece ea avea copii. Figurat, acest lucru probabil trebuie înţeles în sensul că ea îşi câştigase aderenţi devotaţi. Pedeapsa avea să cadă nu numai asupra mamei, ci şi asupra odraslelor, care erau contaminate de caracterul ei rău. Compară cu nimicirea copiilor lui Ahab (2 Regi 10,7). Izabela are şi ea copii ei.
b. Uciderea copiilor... şi bisericile vor vedea. Pentru că Bisericile vor vedea, asta înseamnă că evenimentul are loc la sfârşit.
c. Rărunchii. Adică rinichii, despre care cei din antichitate credeau că sunt sediul voinţei şi al afecţiunii
d. Inima. Adică mintea, cu sensul de intelect. Hristos cunoaşte atât gândurile cât şi simţămintele. Judecata Sa este dreaptă deoarece El vede şi ia în considerare tainele inimii.
Toate bisericile: uneori, biserica uită pe cine trebuie să reprezinte şi se prezintă pe sine. Pericolul e pentru oricine, să înlocuiască vocea lui Dumnezeu cu a sa. Tradiţiile şi instituţiile au fost adoptate peste adevărul care le-a generat. Când oamenii şi instituţiile iau locul lui Dumnezeu şi adevărului, rezultatul va fi acelaşi: intoleranţa şi persecuţia. Aşa a fost Tiatira – Biserica Medievală 538 – 1563 Conciliul din Trent, este epoca inchiziţiei şi cruciadelor, foarte sângeroasă. De aceea mânia divină vine împotriva ei (2:22).
Mânia lui Dumnezeu este împotriva instituţiei, nu împotriva bărbaţilor şi femeilor – sunt unii care au rămas credincioşi.
24. Verset
a. Celorlalţi. Adică restul credincioşilor din Tiatira. Din punct de vedere istoric, acest cuvânt se referă la grupele mici de credincioşi din Evului Mediu, care au încercat să rămână fideli creştinismului apostolic. Astfel de grupe se găseau atât înăuntrul cât şi în afara bisericii catolice. Deosebit de importante au fost mişcarea valdenzilor, în continentul Europa, şi aderenţii lui Wyclif, în Anglia. Nici una din grupările acestea nu a avut parte de adevărul care a fost proclamat mai târziu în timpul Reformei, dar solia dată „tuturor celorlalţi din Tiatira” era potrivită pentru ei. Dumnezeu nu le-a cerut acestora nimic altceva decât să fie credincioşi faţă de lumina pe care o aveau.
b. Adâncimile Satanei – în contrast cu adâncimile lui Dumnezeu din 1 Cor 2:10.5, adică oamenii care-şi pun încrederea în Duhul lui Dumnezeu, nu în înţelepciunea umană.
25. Verset
a. Până voi veni. „Fericita ... nădejde” (vezi Tit 2,13) a iminentei reveniri a lui Hristos a fost întotdeauna elementul care le-a dat creştinilor puterea de a rezista în suferinţă. Încurajare pentru credincioşi – vezi vs. 19.
26. Verset
a. Lucrările Mele. Adică lucrările care reflectă caracterul lui Hristos. Acestea sunt în contrast izbitor cu „faptele” celor ce se aliază cu Izabela.
Promisiunea biruitorilor de aici este escatologică, derivată din Ps 2:8.9. de vreme ce această scrisoare vorbeşte de încercarea umană de a uzurpa autoritatea lui Dumnezeu, trebui să ne amintim cine deţine autoritatea supremă şi ultimă. Ceea ce va fi laitmotiv în Apocalipsa – cine primeşte autoritatea fiarei, va primi pedepsa lui Dumnezeu; cine primeşte autoritatea lui Dumnezeu, va îndura persecuţia fiarei, dar va primi răsplătirea divină.
b. Vor domni – peste cine? se referă la perioada celor 1000 de ani. Daniel vorbeşte că „domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împăraţilor” este dată „poporului sfinţilor Celui Prea Înalt” (cap. 7,27). Sfinţii au fost asupriţi de împăraţii care au băut din vinul curviei Babilonului (vezi Apocalipsa 18,3). Acum lucrurile s-au inversat. [sfinţii vor judeca lumea 1 Corinteni 6,2.3, deci în sensul acesta vor lua stăpânirea, împreună cu Hristos – fac ce face Hristos].
27. Verset
a. Luceafărul de dimineaţă. Adică Hristos Însuşi ( Apocalipsa 22,16) – aluzia este din Numeri 24:17 – steaua ce răsare din Iacov, a fost înţeleasă în iudaism ca referindu-se la Mesia. Luceafărul de dimineaţă, Petru spune că e Isus. Luceafărul apare ca studiu al profeţiei biblice. Dar vede la sfârşit, spre 1798, vede că revenirea lui Isus se apropie. Acum trebuie să porpăvăduiască revenirea lui Hristos. În acestă epocă apar vestitorii revenirii. Creştinii merg acum la Sardes, predică revenire, biserica pare vie, nu e Izabela, dar e moartă. E Biserica Reformaţiunii, dar e o reformaţiune nedesăvârşită, ce ignoră solia vestitorilor revenirii.

Stefanovici: Tiatira
Cea mai mică şi mai neimportantă cetate dintre cele 7. Cei din Tiatira erau cunoscuţi ca vopsitori buni (Lidia din Filipi se trăgea din Tiatira FA 16:14). La Tiatira întâlnim pericol din interior – nu ameninţări majore din afară. Aici erau multe bresle economice, comerciale. Cine dorea să câştige bani, trebuie să se alăture unei bresle – apoi să participe cu membrii ei la mesele în cinstea patronilor - zei ai breslei. Cine nu făcea aşa, era respins de societate.
2:23 – uciderea copiilor ei; referire la cei 7+ de copii ai lui Ahab ucişi de Iehu. 2 Regi 10:6-8.
2:18 – Celor din Tiatira, Isus se prezintă ca fiind Fiul lui Dumnezeu, spre deosebire de introducere, unde este Fiul Omului. Oare nu pentru că în această Biserică, adică la catolicismul Evului Mediu calitatea de Fiu al lui Dumnezeu, lua atributele Lui sunt înlocuite de servicii omeneşti?!!!
2:24 – tuturor celorlalţi se poate traduce cu cei rămaşi, rămăşiţa. Cunoştinţa de care se vorbeşte în Biblie, deci şi aici este cunoaşterea ce vine prin experimentare/experienţă (Gen. 4:1 – intimitatea care dă naştere la viaţă, la un mod de viaţă). Deci cei ce nu au cunoscut adâncimile satanei, sunt cei ce nu le-au experimentat, ce nu s-au alipit de ele.
2:28 – Luceafărul de dimineaţă este Isus Însuşi – Apocalipsa 22:16