Apocalipsa cap.1

Apocalipsa 1: 1-5
Ellen White – o mai bună înţelegere a Apocalipsei conduce inevitabil la o experienţă religioasă complet diferită. – Mărturii pentru predicatori 114.
The seven Churches În timpul dominaţiei Medo-Persane din Asia Mică – Anatolia, oraşele ioniene au fost organizate în satrapi, ce erau conduse din Sardes.
În perioada romană, guvernatorul proconsul al Asiei locuia la Efes. În această perioadă, cetăţile greceşti din Asia erau cea mai importantă sursă pentru economia Romei, prin taxe. De aceea, atenţia Romei a fost îndreptată spre acest teritoriu, acordândui-se facilităţi speciale.
O tradiţie latină spune că Ioan a fost dus la Roma, unde a fost aruncat într-un cazan cu ulei încins, la Poarta Latină din Roma. Pentru că nu a murit, romanii fiind superstiţioşi l-au izolat pe Patmos.
O tradiţie spune că pe Patmos a fost izolat împreună cu ucenicul său Prochorus, unul din cei 7 diaconi (Fapte 6:5).
Se pare că din Apocalipsa aflăm că Ioan avea un trecut iudaic şi probabil descendenţă preoţească.
După eliberarea din Patmos, Ioan a venit şi s-a stabilit în Efes. De aici a călătorit la Smirna, unde l-a câştigat pe Sfântul Policarp la creştinism şi l-a numit episcop al oraşului.
Influenţa lui Ioan a fost puternică în Anatolia. Pe la sfârşitul secolului II, majoritatea bisericilor din Asia Mică îl considerau pe Ioan ca fondator al lor.
Cifra 7 pentru biserici: este numărul cel mai folosit în literatura creştină şi ales de Ioan pentru a se referi la biserica universală. Este de asemenea cel mai popular clişeu epic în literatura antică, ca cele 6 zile de ploaie, urmată de a şaptea zi, în care ploaia s-a oprit (Potopul babilonian), sau de cele 6 zile de lucru, urmate de a 7 a odihnei – creaţia din Geneza.
Neokoros – înseamnă păzitor al templului. Aceasta era onoarea pe care o primea vreun oraş antic, ridicând un templu pentru un împărat, considerat zeu.
După moartea lui Caesar în 44 îec., a fost declarat zeu. Iar fiul lui adoptiv, Octavian, în timpul cărua s-a născut Isus Hristos, a fost numit fiul celui divin divi filius.
Procesiunile din vremea romanilor păgâni, legate de festivalele închinate zeilor – împăraţilor (cu statuile lor scoase din templu şi expuse publicului), au fost preluate în creştinism, când organizează procesiuni cu icoane şi relicve ... le scot din biserică şi le expun publicului larg etc.
Pentru păgâni, nu era o problemă să îngăduie o nouă religie, o nouă zeitate, atâta timp cât nu erau deranjaţi politic. Dar creştinii îi deranjaum căci nu participau la cultul împăratului. Lucruri ca Sfânta Cină le erau greu de înţeles – îi acuzau de canibalism – dar lucruir ca teotokos – născătoare de Dumnezeu le erau uşor de înţeles, căci de mii de ani ei se închinau în Anatolia la Marea Mama, cunoscută ca Kubaba, Cybele, Ma, Anaitis, Artemis sau Diana.

Stefanovic: Ioan este autorul Apocalipsei şi al Evangheliei: doar în Ioan şi în Apocalipsă apar expresiile Cuvântul lui Dumnezeu pentru Isus (Ioan 1:1-14 – Apocalipsa 19:13); Mielul (Ioan 1:29,36; Apocalipsa 5:6-7); cei ce L-au străpuns citat din Zaharia 12:10 (Ioan 19:37; Apocalipsa 1:7).
Ioan era pe Patmos, conform tradiţiei creştine exilat de autorităţiile din timpul lui Domitian (81 – 96); Nerva Traian l-a eliberat pe Ioan, cares-a întors la Efes, unde şi-a petrecut ultimii ani din viaţă.
Este general susţinut că Evanghelia după Ioan este scrisă după Apocalipsa.
Ioan a locuit la Ierusalim până în 70, când oraşul a fost distrus. Apoi s-a mutat la Efes: atunci se poate ca Maria, mama lui Isus să fi murit deja şi deci să nu fi trăit deloc la Efes? (ciudată istoria cu casa ei..).
Bisericiile din Asia au fost înfiinţate la începutul anilor 60. Apocalipsa vorbeşte de apostazia unora dintre ele – deci a trecut ceva timp. Timpul scrierii este clar în jurul anilor 90.
După anul 70, iudeii au adăugat o a 18 binecuvântare, ce se rostea la sfârşitul servicilor divine din sinagogă. Pentru că creştinii nu s-au luptat împotriva romanilor în anul 70, această binecuvântare era un blestem pentru creştini. Astfel creştinii nu se mai puteau aduna cu iudeii, în sinagogă şi antagonismul dintre creştini şi evrei a crescut acum. [Apocalipsa 2:9, 3:9] – opoziţia faţă de creştini şi Evangheliei îi face pe iudei adunarea satanei. La care se adaugă persecuţia romană.
Oricine dorea să atingă un statut privilegiat economic, social, politic trebuia să participe la activităţile societăţii, inclusiv la jertfirea pentru idoli, festivalurile religioase, ce includeau beţii, orgii şi prostituţie sacră. Ca azi de fapt: religia e trambulină politică, socială.
Unii creştini participau la sărbătoriile păgâne şi nu prea îndrăgeau sfaturile lui Ioan (poate argumetând teologic cu textele lui Pavel că un idol nu este nimic).
Sistemel de interpretare: preterist, idealist, futurist, istoricist. Cred că istoricismul este cel mai bun: aplică din preterism ceea ce se poate aplica la sec. 1, aplică din futursim ceea ce se referă la a doua venire, dar lasă loc şi istoriei să se desfăşoare.
Pentru a înţelege mesajul cărţii, primele întrebări pe care trebuie să ni le punem sunt: ce încearcă autorul inspirat să le spună cititorilor iniţial şi de ce spune el ce spune. Şi 2: ce spune textul cititorului de azi.
Deşi Apocalipsa 4:1 spune că Ioan urma să vadă lucrurile care vor fi după cele 7 biserici, totuşi în partea dedicată celor 7 biserici 1:9 – 3:22 conţin un număr de promisiuni ce se vor împlini în viitor, după cum şi unele viziuni din 4 – 22:5 se referă la trecut, din perspectiva lui Ioan.
Apocalipsa nu descrie atât de exact, în toate detaliile viitorul, ci ni-L prezintă pe Dumnezeul care are în mână viitorul, oricare ar fi el.

Jaques Doukhan. – Ioan este martor – mărturiseşte ce a văzut (versetul 2). În greacă este martus – de unde vine cuvântul martir. Dezrădăcinat din ţara, familia, prietenii lui; zdrobit de munca dură şi umilitoare; nemaiavând nimic decât speranţa, autorul Apocalipsei era atunci martirul.
Apocalipsa e cea mai veterotestamentală carte a Noul Testament – are mai mult de 2000 de aluzii la Vechiul Testament, 400 referiri explicite şi 90 de citate literare din Pentateuh şi Profeţi. Când citează din Vechiul Testament, citează din Biblia ebraică şi nu din Septuaginta. Apocalipsa este strâns legată de Daniel. Încă de la început aflăm asta: cuvântul revelaţie/ descoperire se găseşte de 7 ori în cartea lui Daniel. Daniel se termină cu o fericire Daniel 12:12-13, iar Apocalipsa începe cu o astfel de fericire Apocalipsa 1:3. Ioan face în Apocalipsa cele mai multe aluzii la Daniel – mai multe faţă de oricare altă carte din Vechiul Testament. Chiar modul în care se introduce Eu Ioan –seamănă cu cel din Daniel: Eu, Daniel. Amândouă cărţile au aceeaşi frazeologie, aceleaşi teme, aceleaşi implicaţii etice, şi aceeaşi perspectivă profetică, acoperind aceeaşi perioadă de timp.

Structura Apocalipsa: este Menorah – are 7 viziuni; fiecare viziune începe cu imaginea templului, cu o notă liturgică, ce ne aminteşte de sărbătorile anuale evreieşti (Lev 23). Autorul ne invită să citim Apocalipsa în lumina sărbătorilor evreieşti, ritualuri cu înţeles simbolic în istoria (mântuitii).
Menorah:
a. Pessah – Paştele (1:12-20), 7 biserici (2;3)
b. Shavout – (4-5), 7 sigilii (6 – 8:1, interludiu 7).
c. Rosh Hashanah – (82-5); 7 shofar/trâmbiţe (8:6-11:18, interludiu 10-11:14)
d. Kippur – (11:19), 7 semne (12-14, interludiu 14:1-5).
e. End Kippur (15), 7 cupe (16-17, interludiu 17 şi 18)
f. Pre-Shukkot (19:1-10); 7 victorii (19:11-20:15)
g. Sukkot (21:1-18), 7 minuni ale Ierusalimului (21:9-22:5).

Sau: a. Faza pământească (1-11:18)
b. Faza finală (11:9-14)
c. Faza cerească (15-22).
Similitudinea cu Daniel: amândouă încep cu faza terestră – istorică, apoi celestă – escatologic, cu interludiu mijlociu în care apare judecata lui Dumnezeu şi revenirea lui Hristos/ Apocalipsa 14 – Daniel 7. astfel că interpretarea istorică-profetică este solidă, după modelul lui Daniel – este intenţia autorului şi cel mai vechi sistem de interpretare. Ca şi Daniel, Apocalipsa se extinde gradual, se dezvoltă şi se intensifică în teme apocaliptice; trăsătură literară a lor este repetarea şi intensificarea (interpretare recapitualtivă). Deci contrazice atât interpretarea preteristă, cât şi pe cea coronologică – viitoristă.

1. Verset
a. descoperirea- apocalipsa. Titlul acesta tăgăduieşte categoric acuzaţia că Apocalipsa este o carte sigilată şi că, prin urmare, nu poate fi înţeleasă. Ea cuprinde o solie pe care Dumnezeu intenţionează ca „servii” Săi de pe pământ să o „asculte” şi să o „păzească” (v. 3). Ei nu ar putea face lucrul acesta dacă nu ar înţelege mai întâi mesajul cărţii.
b. Lui Isus Hristos. se poate înţelege că Apocalipsa este fie o descoperire din partea lui Isus, fie o descoperire despre El. Ambele sunt valabile: contextul imediat ne vorbeşte de primul înţeles; dar contextul larg vorbeşte despre Isus în lucrarea Sa de după înălţarea la cer; astfel Apocalipsa este, în realitate, o completare a Evangheliilor.
c. I-a dat-o. După păcat avem un singur mijlocitor între cer şi pământ este Isus Hristos. 1 Tim 2:5
d. Au să se întâmple în curând: concepţia iminenţei reveniri lui Isus este prezentă permanent în Biblie şi mai ales în Apocalipsa (de 7 ori). Declaraţiile pe care le face îngerul din Apocalipsa pentru a răspunde frământării lui Ioan cu privire la iminenţa revenirii lui Hristos, care va pune capăt domniei păcatului, trebuie înţelese ca o expresie a voinţei şi a planului divin. Dumnezeu nu a avut niciodată de gând să întârzie realizarea planului de mântuire, ci din totdeauna Şi-a exprimat dorinţa ca revenirea lui Hristos să nu fie mult amânată. D. Popa: înţeles în contextul marii lupte (dacă poporul era gata, oricând Hristos ar fi venit).
Stevanovic:
I. Apocalipsa are în centru pe Hristos; El este începutul şi sfârşitul istoriei: 21:6, 22:13, 1:17, 2:8, 22:13. Fără Hristos, Apocalipsa ar fi un scenariu de la hollywood, plin de catastrofe, fără speranţă.
II. Iminenţa evenijentelor descrise: trebuie să înţelegem că Apocalipsa nu se referă doar la ultima parte a istoriei pământului, ci şi la istoria de atunci. Apoi în curând trebuie să-l înţelegem din punctul de vedere al lui Dumnezeu 2 Petru 3:8 – pentru El, planurile legate de istoria pământului au intrat în faza finală. Pentru Dumnezeu timpul este aproape 1:3, pentru satana timpul este scurt 12:10-12.
2. Verset
a. Ioan e martor ocular – la fel ca în Evanghelie.
b. A vãzut. Aceste cuvinte, care denotã comunicare şi percepţie vizualã, apar de 73 de ori în Apocalipsa, iar cuvintele care denotã comunicare şi percepţie audio, de 38 de ori. Apocalipsa este un raport al lucrurilor pe care Ioan le-a vãzut şi auzit pe când era în viziune.
3. Verset
a. Vremea. în sensul unui anumit moment din timp, o vreme favorabilă, un timp fixat mai dinainte pentru un anumit eveniment. „Vremea” despre care se spune aici că este „aproape” este timpul când se vor împlini „lucrurile scrise”, „lucrurile care au să se întâmple în curând”, din Apocalipsa 1,1. Tocmai iminenţa acestor evenimente oferă motivaţia pentru a ţine cu stricteţe „cuvintele acestei proorocii”. Prin urmare, Apocalipsa este de o însemnătate deosebită pentru cei care cred că „vremea” venirii lui Hristos „este aproape”.
Stevanovic:
I. Citirea şi ascultarea fără împlinirea meajului cărţii este fără importanţă. A auzi profeţia, în contextul gândirii evreieşti, înseamnă a gândi, a înţelege! (Apocalipsa 2:7, 3:22). La evrei, a asculta implică dorinţa de a împlini, e sinonimc cu a păzi, a asculta.

4. Verset
a. Ioan – în Asia centru important creştin, condus de Ioan, evanghelizat de Pavel (Colose, Efes), îngrijit de Timotei (1 Tim 1:3).
b. 7 biserici: Numărul şapte implică desăvârşire; deci pare rezonabil să considerăm că într-un anumit sens aceste solii descriu întreaga biserică de-a lungul întregii ei istorii, deoarece fără îndoială că fiecare biserică individuală de-a lungul erei creştine putea descoperi caracteristicile şi nevoile ei în una sau mai multe din aceste mesaje. De aceea, se poate spune că, pe lângă aplicaţia locală din timpul lui Ioan şi pe lângă aplicaţia istorică a perioadelor succesive, aceste solii mai au şi aplicaţie universală. Un scriitor creştin din jurul anului 250 d.Hr. spunea că „Ioan scrie celor şapte biserici şi cu toate acestea el vorbeşte pentru toţi” (textul latinesc în S. P. Tregelles, ed., Canonul Muratorian, p. 19)
Stevanovic: Canonul muratorian vorbeşte încă din sec. II că deşi Ioan vorbeşte celor 7 biserici, de fapt vorbeşte către toate, din toate timpurile. În sprijinul ideii, vin repetatele îndemnuri Cine are urechi să audă ce zice bisericilor Duhul (2:7,11,17,29; 3:6,13,22 ... 13:19).
c. Celui ce este: o expresie în aparenţă luată din LXX, de la Exodul 3,14, unde este folosită pentru a traduce numele divin EU SUNT. Aici e Tatăl (vs. 4.5) – dar vezi şi 22:12-13. Dumnezeu lui Israel, ce nu poate fi prins în definiţii teologice – El pur şi simpul este. El era în timpul lui Avraam şi va fi mereu – vine ca să putem înţelege ceva despre El, El vine în întâmpinarea noastră.
d. 7 duhuri: Asocierea făcută aici între cele „şapte Duhuri” şi persoana Tatălui şi a lui Hristos, ca surse egale de har şi pace pentru creştin, dă de înţeles că ele reprezintă Duhul Sfânt. Numărul „şapte” este un simbol al desăvârşirii Sale şi poate de asemenea să implice ideea varietăţii darurilor prin care lucrează prin om (vezi 1 Corinteni 12,4–11; compară cu Apocalipsa 3,1).
Stevanovic: 7 duhuri repărezintă plinătatea şi universalitatea lucrării Duhului Sfânt.
5. Verset
a. Martorul credincios: Hristos este „martorul credincios” prin faptul că este reprezentantul desăvârşit al caracterului, al gândului şi al voinţei lui Dumnezeu pentru omenire – Ioan 10:30
b. Cel întâi născut: El este privit ca cel dintâi, în sensul că toţi cei care au înviat înainte şi după El au fost eliberaţi din legăturile morţii numai în virtutea biruinţei Sale asupra mormântului. Puterea Lui de a-Şi da viaţa şi de a o lua iarăşi (Ioan 10,18) Îl deosebeşte de toţi ceilalţi oameni care au ieşit vreodată din mormânt şi arată faptul că El este izvorul vieţii (Romani 14,9, FA 13:33).
c. Apocalipsa 1:5-
d. Domnul. Sau „conducătorul”. Această lume este domeniul legitim al lui Hristos. Hristos a biruit păcatul şi a recâştigat moştenirea pierdută de Adam, şi este deci cârmuitorul de drept al omenirii (Coloseni 2,15; compară cu Coloseni 1,20; vezi Apocalipsa 11,15).
e. Spălat: A fi „eliberat” de păcate înseamnă a fi eliberat de pedeapsa şi puterea păcatului (Ioan 3,16; Romani 6,16–18.21.22).
f. Descrierea lui Hristos – 3 atribute: martor credincios, întâiul născut din morţi, Domn al domnilor, Rege al regilor pentru 3 acţiuni: ne-a iubit, ne-a eliberat, ne-a făcut o împărăţie (versetul 6). Este de fapt misiunea Lui: întruparea, crucea, proslăvirea.

6. Verset
a. Împărăţie şi preoţi: vezi 1 Petru 2,9; Apocalipsa 5,10. Preot poate fi considerat cel care ÎI aduce jertfe lui Dumnezeu (compară cu Evrei 5,1; 8,3), iar în acest sens fiecare creştin are privilegiul de a-I aduce „jertfe duhovniceşti” – rugăciune, mijlocire, mulţumire, slavă – lui Dumnezeu (vezi 1 Petru 2,5.9, Romani 12:1). Pentru că fiecare creştin este un preot, el se poate apropia de Dumnezeu, rugându-se pentru sine, fără mijlocirea vreunei alte fiinţe umane, şi rugându-se pentru alţii. Hristos este mijlocitorul nostru (1 Timotei 2,5)
Stevanovic: Împărat şi preot este cel mai puternic statut social şi religios pe care cineva îl putea avea în antichitate. Dacă pentru vechiul Israel era o promisiune veţi fi (Exod 19:6), pentru creştini este o certitudine ai făcut împărăţie şi preoţi (vezi şi 1 Petru 2:9).
b. A Lui să fie slava: lui Hristos (vs. 5). A pune „stăpânirea” în seama lui Hristos înseamnă a-L recunoaşte drept conducător al universului. După înviere El a primit „toată puterea … în cer şi pe pământ” (vezi comentariul de la Matei 28,18)
Stefanovic: aceasta ar trebuie să facă toată lumea la timpul sfârşitului Apocalipsa 14:7
Apocalipsa ne arată nu numai Cine este Isus, ci şi ce putem fi noi, dacă devenim părtaşi cu El Efeseni 2:6.19.

7. Verset
a. Iată că El vine. Salutarea fiind încheiată în v. 6, Ioan anunţă tema Apocalipsei (compară cu vs. 4 – Cel ce vine – acelaşi verb).
b. Străpuns. Din Apocalipsa 1,7 reiese clar faptul că persoanele răspunzătoare pentru moartea lui Hristos vor învia din morţi pentru a fi martori ai venirii Lui – şi romanii, şi proeţii ce au complotat, şi „creştinii” ce au ţinut tăcerea, şi toţi prigonitorii de seamă ai creştinilor de-a lungul secolelor (Fa.9:4) (vezi comentariul de la Daniel 12,2). În cursul judecării Sale Isus i-a avertizat pe conducătorii iudei de acest eveniment înspăimântător (Matei 26,64). Venirea lui Hristos vizibilă pe nori e literală – pentru că cei ce L-au străpsuns, personaje reale, Îl vor vede în mod real. Ioan citează din Zaharia 12:10-11.
c. Boci – la moartea cuiva drag faci asta. Cei ce L-au ucis pe Hristos, acum vor boci, vor plânge ca la moartea cuiva drag. Ironic: la vederea Celui ce L-au omorât, vor boci!!! Căci EL nu mai e mort, cin vine pe nor. Acum văd greşita lor judecată şi respingerea tuturor evidenţelor.
d. Descriere ca a lui Mesia din Daniel 7:13.

8. Verset.
a. Alfa şi Omega. Aici Cel care vorbeşte este Domnul, „Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine”, identificat în cap. 1,4 cu Dumnezeu Tatăl (vezi comentariul de acolo). Totuşi, în v. 11–18 expresia „Alfa şi Omega” face în mod clar referire la Hristos, care declară că este şi „Începutul şi Sfârşitul” – începutul istoriei, ca Creator şi sfârşitul ei ca Cel ce revine pe nori. În cap. 22,13 cuvintele „Alfa şi Omega” se referă la Hristos, acest fapt fiind evident în v. 16. Tatăl şi Fiul împărtăşesc acest atribut al atemporalităţii. În ebraică ar fi Yahweh Elohim –Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic El Shadai – cele mai vechi nume pentru divinitate.
Stefanovici: Cel ce promite revenirea este Dumnezeul veşnic – Alfa şi Omega.

9. Verset.
a. Răbdarea. Literal, „rămânerea sub”. Aici cuvântul sugerează exercitarea stăpânirii de sine pentru a îndura o situaţie grea când, prin lepădarea de credinţă, ar putea fi obţinută eliberarea de sub persecuţie. În Hristos creştinii au puterea de a „rămâne” „în Isus”
b. Patmos. O mică insulă din Marea Egee, cam la 80 km la sud-vest de Efes. În partea ei cea mai întinsă, insula măsoară circa 16 km de la nord la sud şi circa 9,6 km de la est la vest. Insula Patmos este stâncoasă şi lipsită de vegetaţie. Coasta foarte fragmentată conţine numeroase golfuleţe. Scriind în anul 70 d.Hr., Pliniu (Natural History iv. 12, 23) menţionează că insula era folosită drept colonie pentru executarea pedepselor, fapt care explică declaraţia lui Ioan cu privire „necaz”. Apostolul a fost dus în Insula Patmos ca un deţinut roman.
Stefanovici: Apocalipsa este îmbibată de cuvântul mare – apare de 25 de ori. Barclay spune că Apocalipsa este plină de sunetul mării; aici se văd cele mai frumoase apusuri, care fac marea să pară de sticlă şi foc. Dar marea este şi simbolul despărţirii de cei dragi...

10. Verset –
Structura Apocalipsei este după sărbătoriile evreieşti din Leveticul 23: Prima este sabatul.
a. Ziua Domnului. 1.„ziua Domnului”, folosită de profeţii Vechiului Testament (Ioel 2,11.31) [Nu, pentru că Ioan arată locul unde se găsea, „ostrovul care se cheamă Patmos” (v. 9), motivul pentru care se afla acolo, „din pricina Cuvântului lui Dumnezeu” (v. 9), şi starea sa în timpul viziunii, „în Duhul” – deci e normal să ne spună şi ziua]; 2. Dumninica – dominica Dies în latină, duminică la noi – în secolul II – IV, (după anul 300, http://www.pro-saeculum.ro/arhiva/26/art7%20sala.pdf) se foloseşte aceast nume pentru duminică. 3. Sabatul - Genesa 2,3, Exodul 20,10.11, Lev. 23:3, Deut. 5:14, Isaia 58,13, Marcu 2,28, Ezechiel 20:12.20. Conform Genezei, Sabatul este prima sărbătoare (festival) pe care Dumnezeu a dat-o omului. Sabatul, singura zi sfinţită înainte de Sinai, şi e singura zi ce nu depinde de anotimpuri, mişcările corpurilor cereşti, sau oricare alt eveniment istoric. Aşadar, e natural pentru Ioan să înceapă Apocalipsa cu o referire la Sabat. Ioan primeşte viziunea despre escatologica Zi a Domnului (Isaia 13:9-13, Ezechiel 30:1-5, Ioel 2:1-11 etc) în Ziua Domnului – Sabatul. Era obişnuit pentru gândirea ebraică să asocieze cele două zile – (Isaia 58:14) – iudeii spuneau că Sabatul este semnul zilei eliberări şi pregustarea a lumii ce va veni. Pentru Ioan există o Zi a Domnului, la sfârşitul sec. I. Aşa că teologii evanghelici, care spun că în Noul Testament nu avem o zi a Domnului (bazându-se pe Romani 14 cu cine ţine o zi...) nu au dreptate. Ioan vorbeşte de Ziua Domnului, care e Sabatul.
b. Sunetul unei trâmbiţe: 1 Tes. 4:16, - glasul lui Dumnezeu. – Dacă vine din spate, la evrei desemnează viitorul.
11. Verset.
a. Ţinând cont de v. 17, 18, este clar că în cazul de faţă aceste titluri se aplică la Hristos.
b. Cele şapte Biserici. Ordinea în care sunt enumerate bisericile aici şi în cap. 2 şi 3 reprezintă succesiunea geografică pe care ar fi trebuit să o urmeze un sol care ar duce o scrisoare din Patmos către aceste şapte cetăţi din provincia Asia.... Repetarea numărului şapte cu referire la atât de multe simboluri diferite înseamnă faptul că şi această cifră trebuie înţeleasă într-un sens simbolic. În toată Scriptura numărul şapte, atunci când e folosit simbolic, are în general sensul de plinătate, desăvârşire.
c. Întrucât numărul şapte implică desăvârşire, pare rezonabil, de asemenea, să considerăm că într-un anumit sens aceste solii descriu întreaga biserică de-a lungul întregii ei istorii, deoarece fără îndoială că fiecare biserică individuală de-a lungul erei creştine putea descoperi caracteristicile şi nevoile ei în una sau mai multe din aceste mesaje.... Deşi, de exemplu, solia către Laodicea este deosebit de potrivită pentru biserica de azi, soliile către celelalte biserici cuprind şi ele îndemnuri care îi pot fi folositoare (vezi 5T 368, 481, 538, 612; 8T 98, 99)
12. Verset
a. M-am întors Să văd glasul: şi vede şapte sfeşnice. Model des întâlnit în Apocalipsa – am auzit ceva, mă întorc să văd şi văd altceva!! EX. Apocalipsa 5:5-6.
b. Sfeşnice: În v. 20 se declară că aceste sfeşnice reprezintă şapte biserici, aşadar întreaga biserică. Faptul că ele sunt de aur arată valoarea bisericii în ochii lui Dumnezeu. Ioan Îl vede pe Hristos umblând în mijlocul lor (v. 13–18), ceea ce sugerează continua Sa prezenţă în biserică (vezi Matei 28,20; compară cu Coloseni 1,18). După ce Templul a fost distrus, în anul 70 şi sfeşnicul luat la Roma, Ioan Îl vede pe Hristos între cele 7 sfeşnice – adică relaţia Dumnezeu – om nu s-a întrerupt odată cu distrugerea templului; lumina lui Dumnezeu este în biserici. Dumnezeu nu şi-a lăsat poporul singur. Dumnezeu este cu poporul Său, împlinindu-Şi promisiunea Lev 26:12; Matei 28:20. Hristos este shekinah pentru poporul Său, aşa cum a fost în toată istoria. Caracteristicile Sale ne fac să-L vedem astfel: ochi ca para focului (versetul 14), faţa Lui ca soarele ce străluceşte în toată puterea lui (versetul 16), picioare ca arama aprinsă şi arsă într-un cuptor (versetul 15). Strălucirea Lui ne trimite o rază despre strălucirea Noului Ierusalim.
Stefanovici: în tradiţia evreiască, imaginea unui sfeşnic simbolizează ascultarea poporului Israel faţă de Dumnezeu.
13. Verset
a. Fiu al omului: Când Hristos Cel proslăvit i S-a arătat lui Ioan în splendoarea Sa cerească, El avea totuşi înfăţişarea unei fiinţe umane. Deşi El există din veşnicie, ca a doua persoană a Dumnezeirii, şi va rămâne pururi aşa, Hristos a luat asupra Sa natura umană, şi o va păstra pentru totdeauna (vezi Vol. V, pp. 917–919). Ce mângâiere este să ştim că Domnul nostru înălţat la cer şi proslăvit este totuşi fratele nostru, având natura noastră umană şi fiind în acelaşi timp Dumnezeu! Este Om în carne şi oase, dar sub înfăţişarea glorioasă a Fiului Omului din Daniel 7, ce are atribute şi caracteristici divine, ce participă la jduecată şi inaugurează Împărăţia lui Dumnezeu (Daniel 7:13).
b. Haina lungă: este simbolul demnităţii. – Stefanovici : aşa purta marele preot şi împăratul.

14. Verset
a. Albe ca lână, para focului: lui Ioan îi este greu să descrie. Aşa că foloseşte comparaţiile: alb ca ce e cel mai alb, strălucitor ca ce e cel mai strălucitor etc.
Stefanovici: înfăţişarea de aici a lui Isus este ca a Celui Îmbătrânit de zile din Daniel 7:9, adică Hristos cel înviat are acelaşi caracteristici ca eternul Dumnezeu.

15. Verset
a. Ape multe: Stefanovici: citare din Ezechiel 43:2 – despre Dumnezeu şi Ioan aplică la Isus.
16. Verset
a. Mâna dreaptă. Aici mâna lui Dumnezeu reprezintă puterea Sa de a susţine.
b. Şapte stele. Acestea sunt un simbol pentru „îngerii” sau solii trimişi la cele şapte biserici (vezi comentariul de la v. 20). – vezi Daniel 12:3, Mal. 2:7, 3:1. Antici credeau că stele determină destinul oamenilor – astrologii erau foarte populari. Evreii au ajuns să creadă că fiecare om are un corp ceresc mazzal, o stea care prezidează destinul omului. Dumnezeu ţine în mână stelele – El controlează destinele Daniel 2:28.
c. Sabie ... cu două tăişuri. Ioan repetă acest simbol în cap. 2,12.16; 19,15.21, unde sabia este considerată un instrument al pedepsei divine, ieşind din gura lui Hristos. Se pare că aici acest sens este cel mai potrivit, simbolizând autoritatea lui Hristos de a judeca, şi în deosebi puterea Sa de a executa judecata. Faptul că sabia are două tăişuri, împreună cu ascuţimea ei, par să sugereze cruzimea deciziilor Sale şi eficienţa judecăţii Sale. Faptul că nu ţine sabia în mână, ci în gură, înseamnă că lupa lui Hristos este verbală în antura sa, mai degrabă decât fizică. (Stefanovici)
17. Verset
a. Ca mort. Cel care primea o astfel de onoare era cu totul copleşit de simţământul propriei slăbiciuni şi nimicnicii (vezi Daniel 10, Isaia 6:5)
b. Nu te teme. După pierderea puterii naturale, un profet era întărit supranatural, în general prin atingerea mâinii (vezi Ezechiel 2,1.2; 3,24; Daniel 8,18; 10,8–12.19; compară cu Isaia 6,6.7). Adesea oaspetele ceresc poruncea: „Nu te teme!” pentru a înlătura temerile fireşti care apar în inima omului atunci când are loc o întâlnire cu o astfel de fiinţă (vezi Judecători 6,22.23; 13,20–22; Matei 28,5; Luca 1,13.30; 2.10). Tensiunea dintre Dumnezeul atotputernic, distant al viitorului, care provoacă temerea şi relaţia personală cu Cel care e fratele nostru, leagă prezentul de viitor: cine nu se apropie acum de Hristos, fără teamă, viitorul îl va îngrozi.
18. Verset
a. Cel viu. Această formă a verbului implică o viaţă continuă, permanentă, activă. „În Hristos există viaţă, originală, neîmprumutată, nederivată”. (DA 530; vezi 785). „În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor”.
b. Am fost mort. Literal, „am ajuns mort”, o aluzie la răstignire. Aceste cuvinte arată clar faptul că Cel care i S-a arătat lui Ioan în viziune a fost Hristos.
c. Sunt viu. sau „trăiesc”, adică am o viaţă continuă, o viaţă care nu are sfârşit, o viaţă care se perpetuează singură. În ciuda morţii suferite pentru neamul omenesc, Hristos continuă să fie „Cel viu”, deoarece este Dumnezeu. „Divinitatea lui Hristos este siguranţa pe care o are credinciosul că va primi viaţa veşnică” (DA 530)
După mesajul despre Sabat, Ioan vorbeşte acum despre Paşte – moartea şi învierea lui Hristos. Paştele comemorează ieşirea din Eigpt şi creaţiunea – dar e speranţă pentru Mesia. Pessah – este îngerul care a trecut peste. Apoi sângele care slavează viaţa, nici un os nu trebuia rupt – învierea, matzah –pâinea nedospită, poporul ce-şi caută ţara; acelaşi simbol s-a păstrat şi în Sfânta Cină: creştinii îşi exprimă sperenaţ revenirii (Marcu 14:25, 1 Cor 11:26, ebraicul Marana tha – Vino Doamne 1 Cor 16:22).
d. Cheile. Cheia este un simbol al puterii şi al autorităţii. Vezi comentariul de la Matei 16,19; compară cu Luca 11,52.
e. Locuinţei morţilor. [„Iadului”, KJV]. Gr. Hades – momrântul Ps 89:48, Fa. 2:29.34, Gen 37:35
Stefanovici: aici Hristos dă replica lui Hekate – credinţa vremii că această zeiţă are cheile morţii şi cerului. Dar Hristos este Cel ce a demonstrat că adevărul e de partea Lui (pag. 97).

19. Verset
a. Scrie. O repetare a poruncii din v. 11
20. Verset
a. Taina. - „un secret”, „un mister” În limbajul creştin timpuriu termenul „mister” nu însemna ceva ce nu poate fi înţeles, aşa cum înseamnă astăzi, ci ceva care poate fi înţeles doar de cei iniţiaţi, adică de cei care au dreptul de a cunoaşte. Hristos le-a spus ucenicilor că lor le era „dat” să cunoască „tainele Împărăţiei cerurilor”, nu mulţumii. Pavel vorbeşte despre înviere ca despre o „taină” (1 Corinteni 15,51)... acest simbol este numit „taină” în lumina faptului că interpretarea sa este aproape de a fi explicată. Aşadar, în cartea Apocalipsei o „taină” este un simbol criptic pe punctul de a fi explicat celor care consimt să „ţină” (vezi comentariul de la v. 3) lucrurile descoperite în această carte (compară cu cap. 17,7.9), sau unul pe care Dumnezeu vrea să li-l descopere
b. Îngerii. Gr. aggeloi, literal, „soli”, fie cereşti, fie omeneşti. Aggeloi este aplicat fiinţelor omeneşti în Matei 11,10; Marcu 1,2; Luca 7,24.27; 9,52; compară cu 2 Corinteni 12,7. S-a sugerat că „îngerii” ar fi prezbiterii sau supraveghetorii din cele şapte biserici de pe vremea lui Ioan şi că Domnul le trimitea soliile pentru a le transmite adunărilor respective. Totuşi, cu posibila excepţie de aici, adică „îngerii” celor şapte biserici, din cele 75 de ocazii în care îl foloseşte Ioan în Apocalipsa, cuvântul aggeloi nu se referă niciodată la fiinţe umane. Din context nu reiese dacă acesta este sensul de aici. Totuşi, este puţin probabil ca Dumnezeu să fi trimis prin Ioan solii către nişte îngeri adevăraţi şi este preferabilă identificarea acestor „îngeri” cu conducătorii bisericilor (compară cu GW 13, 14; AA 586). Îngerii din ceruri nu trebui să se pocăiască, nu li se promite că dacă biruiesc, atunci vor ajunge în cer... Constantinescu: Îngerii sunt cei ce dau solia bisericii. Între ei nu sunt diferenţe, toţi sunt stele. Aşa că un pastor, sau un membru obişnuit este tot un înger. El este în mâna lui Dumnezeu – dacă nu mai stă acolo, va cădea. Dar atâta timp cât Dumnezeu îl ţine în mâna, nu cade.