Apocalipsa capitolul 4

Apocalipsa 4

Nu răpire
• Filadelfia cu Apocalipsa 3:10 – te voi păzi de ceasul încerării. Nu poate să însemne răpirea. După Filadelfia vine Laodicea, deci o altă biserică, deci aşa zisa perioadă a bisericii nu s-a terminat. Nu are nici un rost să vorbim de pormisiunea păzirii de ceasul încercării aplicând-o la răpire, care ar trebui să aibă loc la sfârşitul Loadiceei... Atunci nu are rost sa aplicăm promisiunea făcută unei biserici, alteia.
• Apoi, faza cu dispensaţiuniile este fără suport biblic...
• Cine sunt cei 24 de bătrîni? Dacă credincioşii ar fi deja răpiţi, în ceruri, nu i-am găsi pe ei, nicăieri lăudânudu-L pe Dumnezeu? În cerul infinit, de ce doar 24 de bătrîni dintre mântuiţi să fie în prezenţa lui Dumnezeu? Ar avea loc cu toţii. Dacă mântuiţii sunt răpiţi înainte de evenimentele din Apocalipsa 4-22, de ce nu mai apar ei nicăieri? Apar cei 24 de bătrâni reprezentaţi ai lor. Dar apar şi cele 4 fături vii, reprezentantele îngerilor, însă apar şi îngerii, cu miile lor – la tron e loc destul, pentru fiecare: vezi 5:11, 7:11, 12:7, 3:5, 14:10
• Cine sunt cei care strigă – până când Stăpâne Doamne din cp 6?
• Cum de are loc un război în cer, în capitolul 12, deci după răpirea Bisericii? Cine cu cine se luptă? Mai are diavolul acces acolo / când Hristos spune în Luca 10:18 că l-a văzut pe Satana, şarpele cel vechi cazând ca un fulger din cer / Şi asta în sec. I?
• Apocalipsa 22:12 vorbeşte de răsplata pe care Hristos o aduce la revenirea Lui – revenire într-o singură etapă (sau cel mult, răsplătire la sfârşitul Apocalipsei.... deci nici vorbă de răsplătire la răpire, adică în cp 4).
• Fiecare serie de 7: 7 biserici, 7 peceţi, 7 trâmbiţe se termină cu sugestia revenirii lui Hristos. Hristos nu revine de 3 ori... ci odată. Cele trei serii sunt paralele. Bisericii Laodicea i se promite că dacă va birui va sta pe tron cu Hristos (promisiune ce cuprinde toate promisiunile tuturor bisericilor, deci e finalul); Ap 6, pecetea a şasea se termină cu groaza nemântuiţilor ce văd pe Miel şi mânia Lui (plus cer făcut sul, cutremur mare de pământ, final cum nu a mai fost şi nici nu va fi.... tăcerea de aproape o jumătate de ceas – îngerii care vin cu Isus...), trâmbiţa 7 vorbeşte de împrăţia care este în mâinile lui Isus, că a venit vremea să judeci pe morţi şi vii (11:18) şi să răsplăteşti (11:18). Când are loc răsplata? La revenirea lui Hristos.
• Apocalipsa 6:9-10: Până când Stăpâne nu faci dreptate peste cei ce locuiesc pe pământ!!! caii, cei 4, reprezintă contextul acestui strigăt, care e punctul culminant. Apocalipsa 8:13 către cei ce trăiesc pe pământ. Deci e acelaşi lucru – aluzie la ceea ce se întâmplă în cp 6:10. Întrebare este de ce nu judeci? Iar Apocalipsa 8:13 ne răspunde că Dumnezeu judecă. Deci trâmbiţele sunt răspunsul lui Dumnezeu la suferinţele poporului lui Dumnezeu, asupra celor ce L-au respins, asupra celor ce fac rău poporului Său. Trâmbiţele dau asigurarea tuturor celor ce suferă, familiilor celor ce au fost martirizaţi etc. Mesajul e: Dumnezeu nu ignoră răul; Dumnezeu judecă şi acţionează ca să redirecţioneze răul spre bine. Cum nu a pierdut controulul sau implicarea, Dumnezeu ne asigură că El se ocupă de aceste lucruri.
Recapitulare 4-11 Muller E.
Adela Yarbro Collins vede recapitularea în toate viziunile Apocalipsei, mai puţin în prima serie de 7. Modelul recapitulării urmează aceeaşi structură: (1) persecuţia, (2) judecata (3) mântuirea/salvarea. Fiecare ciclu de viziuni ne spune istoria sfârşitului, în stilul propriu. Această istorie ne este spusă din nou în cilcul trâmbiţelor, şi din alt punct de vedere. Această repetiţie este cumva ca o temă muzicală cu variaţiuni.
Vorbind de tehnica literară după care Ioan îşi scrie cartea, Jan Lambrecht spune că aceasta permite atât recapitularea, cât şi progresia (de la un anumit punct înainte). Seria de şapte ale sigiliilor şi trâmbiţelor sunt ... şi cuprind tot ceea ce urmează.
Gerhard Krodel vorbeşete de recapitulare: Apocalipsa 6:12-14 stelele cad din cer Totuşi, viziunea cu trâmbiţa a patra şi plaga a patra presupune că astrele sunt la locul lor (8:12; 16:8). Relaţia dintre cele 3 cicluri este una tematică, nu cronologică. Recapitularea nu implică repetiţia mecanică a conţinutului, ci recapitularea devine ecazia unor noi sublinieri.
Jon Paulien spune că protejarea anumitor obiecte de la distrugere din 7:1-3, 9:4 ridică serioase semne de întrebare dacă trâmbiţele reprezintă scene imediat următoare viziunii din cp. 7. Paralela puternică dintre prima parte a cp 7 şi 9:14, 16. În Apocalipsa 7, poporul lui Dumnezeu este descris, în Apocalipsa 9 tabăra demonică adversă este descrisă. Legătura dintre cele două pasaje, include conceptele de salvare şi pierdere, apariţia celor 4 îngeri şi numărarea poporului. Trâmbiţa a şasea esteexact opusul istoric al Apocalipsei 7:1-8... Cele 7 trâmbiţe, aşadar, nu urmează evenimentele din Apocalipsa 7 în ordine cronologică.
Bruce M. Metzger spune: Ioan urmărind aceste model al repetiţiei complicat, asigură unitate lucrări sale, strângând împreună părţile diferite şi în acelaşi timp dezvoltându-şi temele. Dezvolatrea, totuşi, nu este într-o modalitate strict logică, aşa cum suntem obişnuiţi în scrierile occidentale; ci este, mai degrabă, producţia unei minţi semnitice, care merge prin tot tabloul înainte şi înpoi, iarăşi şi iarăşi. Astfel, cele 7 sigilii şi cele 7 trâmbiţe, spun acelaşi lucru în esenţă, de fiecare dată accentuându-se un aspect sau altul al întregului.
Argumente textuale paralelism.
1. Trâmbiţele sunt continuare a peceţilor? Tăcerea din 8:1 înseamnă pregătirea pentru eveniementele ce urmează? Din Vechiul Testament, vedem că tăcerea e lipită de Ziua Domnului, adică de revenirea Sa, ce merge foarte bine după evenimentele sigiliului 6 (Hab 2:20, Zeph 1:7, Zech 2:13). Deci în 8:1 se încheie tabloul peceţilor şi al istoriei pământului, cu revenirea lui Hristos. Când sfârşitul a venit, nu mai e nevoie de alte cuvinte. Trâmbiţele nu sunt după peceţi, căci după peceţi nu mai e nimic –vine Domnul. 8:2-6 reprezintă introducerea hiastică a trâmbiţelor. Pecetea 7 nu îşi găseşte locul în această structură hiastică:
A 7 îngeri cu 7 trâmbiţe (2)
B Înger, altar, cădelniţă (3a)
C tămâie, rugăciunile sfinţilor (3b)
D Altarul înaintea tronului (3c)
C` Tămâie, rugăciunile sfinţilor (4)
B` Înger, cădelniţă, altar (5)
A` 7 îngeri cu 7 trâmbiţe (6).

2. Peceţile sunt introduse prin formula am văzut, s-au expresi înrudite (6:1.3.5). În cp 8, formula apare doar în vs 2, deci nu introduce scena din vs 1. Atunci tăcerea de aici, însoţită de un timp este chiar conţinutul peceţii a 7-ea.
3. Sigiliie se ocupă mai mult de poporul lui Dumnezeu (vezi sigiliul 5); trâmbiţele de locuitorii pămânutlui şi pedepsele ce cad peste ei.
4. Punctul culminant al viziuii este pregătirea pentru revenirea lui Hristos (sigiliul 6), poporul biruitor al lui Dumnezeu e gata de întâlnirea cu Hristos (cp 7), sigiliul 7 este revenirea lui Hristos. Aşa că, dacă trâmbiţele ar fi continuarea acestui moment, punctul culminant s-ar distruge.
5. În sigilii şi trâmbiţe întâlnim acelaşi model: evenimente în cer – pământ – cer.
CER PĂMÂNT CER
Apocalipsa 4-5 Apocalipsa 6:1-7:8 Apocalipsa 7:9-8:1
Tunete, voci, fulgere 6 sigilii parte din sigiliu 6
Tămâie sigiliu 7; climax

CER PĂMÂNT CER
Apocalipsa 8:2-6 Apocalipsa 8:7-11:14 Apo 11:12, 15-18
Tunete, voci, trâmbiţe 6 trâmbiţe parte trâmbiţa 6,
Fulgere, cutremur; parte trâmbiţa 7,
Tămâie climax

6. Vedem progresia tablourilor paralele: 7:3 pământul, marea, copacii nu sunt loviţi. 8:7 – a treia parte a pământului, a treia parte din pomi sunt distruşi. Dar în 9:4 pământul şi copacii sunt protejaţi.
7. La sigiliu 6, stelele cad pe pământ (6:12.13); totuşi, în trâmbiţa 4 le întâlnim din nou, când sunt zdruncinate (8:12)
8. Expresia rugăciunile sfinţilor sunt găsite doar în două locuri – introducerile de la peceţi (5:8) şi trâmbiţe (8:3-4) – deci pasajele sunt paralele.
9. Expresia le-am auzit numărul se găseşte doar de două ori în Apocalipsa 7:4 şi 9:16. În sigiliu 6 sunt număraţi cei 144.000, adică poporul lui Dumnezeu, iar în trâmbiţa 6 este numărată oastea diavolului. Pasajele sunt contrastante, descriind acelaşi eveniment, dar din unghiuri separate.
10. Peceţile încep cu cp 4-5, întronarea lui Hristos în cer la Cincizecime, deci în sec I, şi se termină cu revenirea lui Hristos. Trâmbiţele au elemente temporale foarte bine conturate, în cp 10-11 – întâlnim 1260 de zile din Daniel (deci şi această perioadă începe în sec I, până la revenirea lui Hristos.
Scenele peceţilor urmăresc o progresie, aşa cum urmărea şi dinamica promisiunilor bisericilor:
Prima pecete: Vino (6:1)
A doua pecete: Vino (6:3)
A treia pecete: Vino (6:5)
A patra pecete: Vino (6:7)
A cincia pecete: Până când? (6:10)
A şasea pecete: a venit (6:17)
A şaptea pecete: linişte (8:1)
Invitaţi imperativă vino derivă din cuvintele folosite pentru descriere venirii lui Hristos, în toată Apocalipsa, în special la sfârşitul ei, unde invitaţia este: vino (22:17.20). deci, invitaţia este adresată nu lui Ioan, poate călăreţilor, dar mai ales lui Isus. Cu fiecare pecete, venirea lui Hristos e mai aproape. De la pecetea 5 Până când intrăm în aşteptrea iminentă, urgenţa chemării, cererea celor ce aşteaptă chemarea. Apoi în pecetea 6, Ioan prezintă evenimentul venirii ca unul prezent a venit. În final, pecetea 7, prezintă doar liniştea – Hristos a venit. Nu mai e nimic de spus.
Ca şi bisericile, peceţile descriu istoria creştinismului şi trebuie interpretate profetic. Viziunea celor 7 peceţi este derulată paralel cu cea a celor 7 biserici. Ele relatează aceeaşi istorie, dar cu diferite accente. În timp ce cele 7 scrisori denunţă ereziile din biserici, cele 7 peceţi condamnă persecuţia, violenţa şi opresarea ei.

Stefanovic:
Privire de ansamblu 4:-11:19.

Începând cu cp 4, evenimentele sunt prezentate drept cele care vor veni după cele dintâi, adică după cele 7 biserici (adică acum începe textul profetic, pentru viitor, dpdv al lui Ioan; până acum solia a fost privitoare la lucrurile care sunt şi cele care au să fie după ele 1:19, dar de acum înainte, solia este pentru viitor ce are să se întâmple după aceste lucruri 4:1)
Capitolul 4 – 5 este pivotul pentru întreaga carte a Apocalipsei, în special cp 4-11. Chiar cele 7 trâmbiţe exprimă cadrul pentru ca cele 7 sigilii să fie deschise. În cp 5 avem un sul imposibil de deschis, doar Leul/Miel poate face aceasta; în cp 10 vedem un scrol mic, deschis şi dat îngerului să-l dea bisericii. Astfel cp 5-10 (7 sigilii, 7 trâmbiţe) reprezintă pregătirea pentru deschiderea simbolică a scrolului sigilat.
Apocalipsa 3:21 este baza pentru viziunea din capitolele următoare. Astfel se crează contextul pentru descrierea încoronării lui Hristos, din cp. 4-5. Isus este văzut mergând printre biserici – cp 1-3. Acum scena se mută în ceruri – vedem lucrarea lui Hristos de acolo, din ceruri.
Paulin spune că viziunea din cp. 4 -5 //Apocalipsa 3:21: au în centru tronul Tatălui, Hristos care după ce a biruit, stă pe tron (Hristos este descris cum a biruit Mielul înjunghiat, dar şi ca biruitor Leul din David – pentru că Hristos a biruit, atunci poate să le facă parte oamenilor biruitori în El, de ceea ce le-a promis); iar deabea în cp 7 se vorbeşte de prezenţa mântuiţilor în faţa tronului, sau pe tron, cum a promis Hristos în Apocalipsa 3;21 (deci după biruinţa şi întronarea lui Hristos). Aşadar ceea ce se întâmplă între cp 6 şi 7 sunt descrierea sau timpul celor ce biruie împrună cu Hristos [prin sânge Apocalipsa 7:14] (deci sigiliile din cp 6 descriu evenimentele din istoria bisericii, până la întronarea sfinţilor, împreună cu Hristos).
Încoronarea. Limbajul din cp 5 aminteşte de încoronarea Vechiul Testament: tronul, la dreapta, Leul din semninţia lui Iuda, rădăcina lui David, vrednic. Profeţii Vechiul Testament folosesc aceşti termeni pentru a descrie viitorul rege ideal.
În Vechiul Testament se făcea în două etape: ungerea sau încoronarea de la templu (ungerea însemna că el este alesul lui Dumnezeu, peste care este pus Duhul lui Dumnezeu 1 Sam 10:10; astfel împăratul devenea Unsul/Mesia poporului de către Dumnezeu). Aici primea însemnele regale şi mărturia (2 Cornici 23:11). Tot poporul şi împăratul strigau de bucurie, poporul recunoscând pe împărat şi făgăduind credincioşie; apoi înscăunarea, sau întronarea în casa împăratului, însoţit de popor. Recunoscându-l ca rege, tot poporul, nobili şi oameni simpli îşi declarau credincioşia, recunoscând autoritatea noului rege.
În Apocalipsa 5 se întâmplă la fel (dar aici templul şi palatul este unul şi acelaşi lucru). Avem imaginea tronului – Hristos este uns la Templu. Apoi în 5:7 primeşte sulul – adică semnul autorităţii. Apoi Hristos este întâmpinat cu salutul regal Vredinc este
În cp 4 – 5 bucuria şi slava adusă lui Hristos este pentru luarea sulului, mai degrabă decât pentru desigilarea lui. Iar 5:12 vorbesc despre primirea autorităţii, întronarea.
// cp 4 şi 5: Dumnezeu e vrednic (4:11), Hristos e vrednic (5:9 – deci e vrednic să stea pe tron – vezi şi 3:21); apoi vine 5:12 – Hristos are autoritatea supremă.
Timpul acestei încoronări pare a fi la Cinzecime, când ucenicii Îl predicau astfel pe Hristos (FA 2:32-36, Fil 2:6-11), iar Apocalipsa 5:6 menţionează trimiterea Duhului Sfânt pe pământ. Deci deşi 4:1 ne spune că vor fi descrise evenimente viitoare, totuşi se întoarce în timp, până la înălţarea lui Hristos.
Întronarea lui Hristos este începutul sfârşitului; întronarea Lui este acum, dar consumarea ei deplină este la sfârşitul istoriei pământului.
Scena judecăţii. Deşi Apocalipsa 4-5 are elemente comune cu Daniel 7, totuşi aici nu avem judecată, ca la Daniel. Căci nu apar termeni referitori la judecată, deşi în restul cărţii apar foarte multe referiri. Prima referire la judecată este în Apocalipsa 6:10, cu întrebarea De ce nu judeci? Sau când vei judeca? Deci Apocalipsa 4-5 nu se referă la jduecată, ci la încoronare. Apoi exclamările bucuriei din 4:11, 5:12-13 nu apar în Daniel 7, în contextul judecăţii – ci alături de celelalte expresii inspirate din Vechiul Testament, apar în contextul încoronării. Este adevărat că regele era şi judecător (1 Regi 3); iar după întronare, sau chiar la întronare începea să facă şi judecata – împotriva oponenţilor, rebelilor (1 Regi 2). Prin Hristos, şi mântuiţii vor împărăţii, căci sunt preoţi şi împăraţi. Aşadar, sigiliile sunt judecăţiile preliminare pe care noul Rege – Isus, le aduce peste rebeli.
Interesant că sigiliile conţin pedepse ca: război, înjunghiere, foamete, ciumă –cam acestea erau vaiurile abătute asupra poporului necredincios faţă de legământ (Ier 15:2-3, Ezechiel 5:12-17). Deci, după încoronare, Hristos judecă pe cei necredincioşi legământului, prin cele 7 peceţi.
Sigiliarea cărţii
Regele nou încoronat, trebuia să-şi facă o copie a legi – un sul (cartea Deuteronom, ce stătea lângă chivot Deut 31:26), pe care să-l studieze toată viaţa şi după care să-şi conducă domnia şi să înveţe poporul (Deut. 17:18-20, vezi şi 1 Sam 10:25, 2 Regi 11:12) – coroana şi legământul scrolul, reprezintă dereptul de a domni. Cine citea din scrol, pe tron domnea în numele lui Dumnezeu, căci tronul era a lui Dumnezeu (1 Cron 29:23, 28:5, împăratul devenind co-domnitor cu Dumnezeu, stând la dreapta Sa Ps 110:1)
Istoria lui Iuda şi Israel ne arată că foarte puţini regi s-au condus după legământ. Motivul căderii împărăţiei lor a fost călcarea legământului (2 Regi 17:7-23); împăraţii de pe tronul lui David ameninţaţi cu robia (Ier 13:13).
Înainte şi în timpul exilului, Dumnezeu anunţă că descoperirea Lui, revelaţia e sigilată. În Isaia 8:16 (aici sigilarea şi legarea paralele cu legea şi mărturia) şi 29:9-14 (intereseant versetul 14, care vorbeşte de lovirea poporului cu semne şi minuni, poporul necredincios, care nu mai înţelege cartea legământului, căci prin neascultare şi-a sigilat-o; prin pedeapsă, Dumnezeu urmăreşte să-i conducă pe aceştia la pocăinţă şi astfel să dezigileze mesajul sigilat, adică să înţeleagă din nou cartea? Atunci pedepsele ce vin din rupere peceţilor înseamnă chemarea lui Dumnezeu la pocăinţă – şi se pare că are rod, căci cartea e desigilată, mesajul e înţeles şi oamenii se mai convertesc), pare să însemne incapacitatea oamenilor de a înţelege voia revelată a lui Dumnezeu. Sigilarea de aici este rezultatul refuzului poporului de a adera la revelaţia lui Dumnezeu dată prin Moise şi prin profeţi. Vezi şi Daniel 12:9, unde sigilare înseamnă ascunderea revelaţiei lui Dumnezeu pentru o perioadă de timp – până la timpul sfârşitului.
În Isus, promisiunea făcută lui David, că va avea veşnic un descendent pe tron (2 Sam 7:12-16), s-a împlinit (FA 2:29-36, Evrei 8:1, 2 Cor. 1:20). În Apocalipsa, Hristos apare ca Fiul escatologic, împăratul veşnic (1:13, 2:18, 14:14, 3:21). Hristos are secera în mână – simbol ceremonial, prin care Hristos este numit conducătorul suprem al universului. De ce Hristos să fie întronat astfel? Ioan se adresează unor buni cunoscători ai Vechiul Testament şi folosind expresiile de aici pentru întronare, demonstrează sub toate aspectele posibile că Isus a primit toată puterea (Matei 28:18).
Evident Hristos nu avea nevoie de scrol, ca să-Şi amintească legea lui Dumnezeu! De ce era nevoie de botezul (ungerea) Lui? Pentru mântuirea noastră (Matei 3:15). Israel, fiul lui Dumnezeu a fost mereu neascultător. Dar Hristos, a fost ascultător, până la moarte şi astfel a reprezentat Fiul desăvârşit, pentru omenire. Linia davidică are acum un moştenitor pentru veşnicie. Sulul înmânat lui Hristos demonstrează că Hristos este rege şi descrie autoritatea şi dreptul Lui de a conduce
Sulul. Înmânarea sului simbolizează instalarea Hristosului înviat pe tronul universului, autoritatea şi dreptul Lui de a domni. Hristos primeşte sulul (taina lui Dumnezeu), astfel devenind conducătorul de drept al pământului. El lucrează acum mântuirea pământenilor, împlineşte planurile divinităţii pentru pământeni.
Atunci sulul reprezintă sau conţine legământul veşnic al lui Dumnezeu – planul de mântuire (actele lui Dumnezeu) în favoarea omenirii. Sulul descrie controversa cosmică, planul pe care Dumnezeu îl are cu universul şi omenirea, ce va fi finalizat la a doua venire.
Sulul este descoperirea lui Dumnezeu a ceva ce anterior a fost acoperit. Apocalipsa 5 spune despre vrednicia rădăcinii lui David, Hristos să descopere taina sulului (ca în Apocalipsa 1:1; cele 7 duhuri apar în ambele pasaje, apoi Hristos dă cartea unui înger – în cp 6 7 îngeri). Conform Apocalipsa 10:7, ce e legat de sulul din cp 5, sulul conţine taina lui Dumnezeu, adică Evanghelia, planul mântuirii, expresie folosită mereu în sens escatologic (Rom. 16:25-26, 1 Cor. 2:6-10, Ef. 3:1-20) – planul de a răscumpăra şi unifica universul pentru veşnicie, desoperit prin predicarea Evangheliei. Dar din această taină mai este ceva de descoperit la a doua venire – căci cele 7 tunete sunt sigilate (Apoc. 10:4.7). Ioan oferă Bisericii ce a primit şi el – aceasta cu siguranţă este necesat Bisericii pentru mântuire.

Comentariu:
Verset 1
a. M-am uitat. Sau „am văzut”, un verb pe care Ioan îl foloseşte de repetate ori pentru a introduce noi scene sau noi simboluri importante
b. O uşă. Aici, după cât se pare, este vorba de uşa de la intrarea în încăperea unde este tronul universului. Vezi prezenta „sfesnicului" (cu cele sapte candele) în v.5.
c. În cer. Nu „către cer”, ca şi cum Ioan privea din afară. Întrucât privind înăuntru el a văzut tronul lui Dumnezeu, înseamnă că e vorba de o uşă care se deschidea în sala tronului universului. Această sală a tronului a fost identificată ca fiind Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc. De la o cercetare a stării bisericii de pe pământ (cap. 1–3) atenţia lui Ioan este acum îndreptată către o imagine simbolică a tronului lui Dumnezeu din cer
d. Glasul cel dintâi. Glasul acesta este fără îndoială cel din cap. 1,10, care a introdus prima viziune, iar acum introduce pe a doua
Evanghelicii spun că e răpirea. Dar nu e aşa, ci sunt viziuni paralele. NU e uşa de la sanctuarul ceresc, ci e uşa deschisă spre cer. În Cer vede...
Verset 2
a. În Duhul. Ioan este luat în viziune pentru a doua oară. Nu putem şti cât timp a trecut între prima viziune şi a doua.
b. Şedea Cineva. Reticenţa respectuoasă de a descrie pe Cârmuitorul universului în termeni care ar putea părea oarecum antropomorfici se vede în faptul că el Îl descrie simplu prin participiul kathemenos, „şezând” („şedea”), fără să arate ce sau cine şedea. El arată numai că pe tron era o prezenţă. O asemenea referire stă în contrast izbitor cu descrierea detaliată a Fiului (cap. 1,13–16); dar Fiul este atât uman cât şi divin şi deci poate fi descris în limbaj omenesc.
Verset 3
a. Curcubeu. Compară cu viziunea lui Ezechiel despre tronul lui Dumnezeu (Ezechiel 1,26–28). Curcubeul acesta reprezintă îmbinarea dreptăţii şi a milei, care Îl caracterizează pe Dumnezeu (compară cu Geneza 9:12-13)
Verset 4
a. Douăzeci şi patru de bătrâni. Scena aceasta aminteşte de LXX, Isaia 24,23. „Domnul… va împărăţi… strălucind de slavă în faţa bătrânilor Lui”. Faptul că bătrânii zugrăviţi aici sunt îmbrăcaţi în haine albe, lucru care poate simboliza dreptatea (Apocalipsa 3,4) şi au pe capete „cununi” (stephanoi, embleme ale biruinţei; cap. 2,10), i-a determinat pe unii să creadă că ei îi reprezintă pe oamenii răscumpăraţi. O altă sugestie este că cei 24 de bătrâni simbolizează Israelul în sensul lui cel mai deplin (vezi Apocalipsa 7,4) – doi bătrâni din fiecare seminţie, unul simbolizând Israelul literal, poporul lui Dumnezeu înainte de cruce, şi celălalt Israelul spiritual, biserica creştină, poporul lui Dumnezeu de la cruce încoace. Astfel, ei pot fi asemănaţi cu cei 12 patriarhi şi cei 12 apostoli. Acest punct de vedere accentuează caracterul simbolic al acestor cifre, în loc de a face din aceşti 24 de bătrâni sfinţi literali aflaţi acum în cer.
Verset 5
a. Şapte lămpi de foc. Sau „şapte lămpi arzânde”. Deşi prezintă asemănări aparente cu cele şapte „sfeşnice” de aur din cap. 1,12, acestea sunt numite mai degrabă „lămpi” (lampades) decât „sfeşnice”, sau „lampadare”. Mai mult decât atât, despre ele se spune clar că reprezintă cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, în timp ce sfeşnicele din cap. 1 reprezintă cele şapte biserici (vezi v. 20). Pe baza acestui simbolism, unii au identificat „uşa” din cap. 4,1 cu cea de la intrarea în prima cameră a sanctuarului ceresc.
Verset 6
a. În mijlocul scaunului de domnie. Probabil ca şi făpturile văzute de Ezechiel (Ezechiel 1,22.26), aceste fiinţe sunt văzute atât sub scaunul de domnie cât şi în jurul lui. Simbolismul de aici este în armonie cu gândirea semitică antică.
b. Pline cu ochi. Vezi Ezechiel 1,18; 10,12. Aceste cuvinte pot fi înţelese ca un simbol al inteligenţei şi al vigilenţei neîntrerupte a făpturilor cereşti. Întrucât simbolul ochilor este luat direct din Ezechiel, este posibil să îl înţelegem aici şi în termenii gândirii ebraice. În Vechiul Testament cuvântul ebraic ayin, „ochi”, este folosit de nouă ori în sensul de „culoare” sau „strălucire” (Proverbe 23,31; Ezechiel 1,4.7.16.22.27; 8,2; 10,9; Daniel 10,6). Asta sugerează că, descriindu-le pe cele patru făpturi ca fiind „pline de ochi”, Ioan poate înţelege că înfăţişarea lor era de o strălucire uimitoare.
Verset 7
a. Ei sunt îngerii conducători de la tronul lui Dumnezeu, ce îi conduc pe ceilalţi îngeri în închinare, în lauda adusă lui Dumnezeu. Ei reprezintă tot ceea ce este nobil, puternic, înţelept şi rapid din creaţia lui Dumnezeu. Au un rol şi în manifestarea mâniei lui Dumnezeu asupra pământului (Apocalipsa 6:1.3.4.7, 15:7). Hendriksen îi descrie pe îngeri ca fiind puternici ca un leu Ps. 103:20, slujind ca un taur Evrei 1:14, inteligenţi ca un om Luca 15:10 şi rapizi ca vulturii Daniel 9:21.
Verset 8
a. Zi şi noaptea. Noaptea majoritatea activităţilor umane încetează, dar nu şi izvorul neîntrerupt de laudă către Dumnezeu, adusă de fiinţele cereşti.
b. Şase aripi. Heruvimii din viziunea lui Ezechiel aveau fiecare câte patru aripi (Ezechiel 1,6; 10,21), în timp ce serafimii văzuţi de Isaia aveau câte şase (Isaia 6,2). Aripile pot reprezenta viteza cu care creaturile cereşti execută misiunea dată de Dumnezeu (comp. Evrei 1:14).
Verset 9
a. Mulţumiri. Făpturile cereşti, ca şi oamenii, Îi aduc mulţumiri lui Dumnezeu, căci El este Cel care le-a dat viaţa. Ele există datorită dorinţei Sale. La urma urmei, Dumnezeu nu le datorează nimic creaturilor Sale, ci ele îi datorează totul Lui
Stefanovic
4:1 uşa care se deschide şi prin care se vede sala tronului, este uşa templului ceresc.
Lucrurile care trebuie să se împlinească după acestea – sunt lucrurile care urmează după cele 7 biserici (deşi Apocalipsa 1:19 vorbeşte de cele două: care sunt şi care vor fi; iar Apocalipsa 4 -5 se întoarce cronologic înaintea perioadei bisericilor – întronarea lui Hristos după învierea Sa).
Cele două uşi – uşa din 3:20 şi cea de aici.
4:2 tronul lui Dumnezeu – adică Dumnezeu conduce. Figura centrală a Apocalipse; în cp 4 apare de 14 ori. Tot ul e legat de tron (pe tron, în jurul tronului, din tron, înaintea tronului, în mijlocul tronului etc). În Apocalipsa tronul Îl reprezintă pe Dumnezeu – o vocea ieşea din tron –adică de la Dumnezeu. 1 Sam. 4:4 vorbeşte de tronul invizibil al lui Dumnezeu, de deasupra chivotului. În Noul Testament apare de 62 de ori – în Apocalipsa 47. Motivul tronului e importat – atât pentru cei din timpul lui Ioan (îngrijoraţi de tronul lui Caesar), cât şi pentru noi azi, ce vedem în tron un vestigiu antic. Tron este cuvântul cheie din cp 4 – de 14 ori apare. Tronul lui Dumnezeu este o realitate – El este mai presus de toate formele de conducere din întreg universul. Ioan aminteşte tronul – nu-l descrie; la fel face cu Cel ce stătea pe tron – foloseşte o comparaţie poetică, cu trei pietre preţioase (pietre ce erau şi în pieptarul mareului preot Ex. 28:17-19. Sunt singurele locuri în Biblie unde cele trei pietre sunt amintite împreună – intenţia lui Ioan e clară – evocă templul.
Cel ce stă pe tron. Dumnezeu nu e descris – dar este privit ca fiind înconjurat de lumină (pietrele preţioase) – în armonie cu descrierea lui Pavel 1 Tim 6:16, sau Psalmi 104:2. De ce Ioan nu-L descrie? Foloseşte antropomorfisme: mâna dreaptă, faţa, Ce ce stă pe tron... Ioan are aici în vedere tronul – elementul central, cu care a pornit din 3:21. De aceea tronul e descris. Până la 7, când Apocalipsa prezintă oamenii biruitori la tron, Ioan desfăşoară modalitatea în care Hristos a preluat tronul şi cum omaenii au fost biruitori.
Imaginea centrală a tronului pe care stă Dumnezeu poate avea şi alte seminficaţii. Ioan scrie când tronul Romei credea că are putere absolută (Apocalipsa 2:13). Mai târziu întâlnim tronul diavolului (13:2, 16:10) – tronul lui Dumnezeu este în opoziţie cu cele două, este tronul veritabil. În imaginea Vechiul Testament, tronul lui Dumnezeu este locul ultim, ultima speranţă la care poate apela cel în nevoie, cel năpăstuit, cel nedreptăţit etc. Ps 9:4-5, Iov 23:3 – tronul lui Dumnezeu este temelia de nezdruncinat a încrederii oamenilor în Dumnezeu. Apocalipsa Îl prezintă pe Dumnezeu care stă pe tron, adică El controlează toate lucrurile, indiferent cu s-ar prezenta ele (fiare, războaie, nedreptate)....
4:3 Crucubeu. Aminteşte de harul promis la pototp, ce face suportabilă sfinţenia tronului.
4:4 Cei 24 de bătrâni: sunt enigmatici, căci Ioan nu spune cine sunt. Ei apar mereu lângă tron, îmbrăcaţi în alb, se închină lui Dumnezeu, aduc lui Dumnezeu rugăciunile sfinţilor (Apocalipsa 5:8), în două ocazii îi explică lui Ioan ce se întâmplă în viziune. Stefanovic ne spune că unii îi văd ca fiinţe cereşti, ca îngeri mai degrabă, căci ei sunt în cer şi nu pe pământ. Totuşi: se pare că seamănă mai mult cu nişte răscumpăraţi decât cu nişte îngeri – îngerii stau în prezenţa lui Dumnezeu, niciodată pe tron, niciodată nu sunt numiţi bătrâni. Cei 24 poartă haine albe, coroane (stefanoi) ca cei credincioşi ai lui Dumnezeu (Apocalipsa 3:4-5, 2:10 etc). 24 în Apocalipsa înseamnă 12 plus 12 – porţile şi temeliile noului Ierusalim sunt numite după cei 12 patriarhi şi cei 12 apostoli. 144.000 construiţi după acelaşi model; în Vechiul Testament avem 24 cete preoţeşti (1 Cronici 24:5 – căpeteniile lui Dumnezeu) – ei aduc rugăciunile sfinţilor înaintea lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă slujire preoţească (Apocalipsa 5:8). Deci cei 24 reprezintă biserica mântuită a lui Dumnezeu, din Vechiul Testament şi din Noul Testament. (Matei 27:51-53, Ef 4:8, tradus ca El a luat robiei o căpetenie a captivilor, vezi NIV, a luat robi în alaiul Lui şi a dat daruri oamenilor). Au părul alb ca Judecătorul tronului (1:14) şi stau pe scaune de domnie – aceasta arată că sunt ca El, egali în calitatea lor de judecători. Îi reprezintă pe biruitorii din Laodicea – 3:21, cărora li s-a promis că vor sta pe scaune de domnie, ca să-L ajute să judece. Doar în cp 20 sunt prezentaţi ca judecând. Pâna atunci aduc laudă lui Dumnezeu (4:9-11), transmit rugăciunile sfinţilor (5:8), unul îi spune lui Ioan cine este rămăşiţa finală (7:13.14). Ei sunt preoţi şi judecători – obicei încă din timpul lui Moise (Deut. 17:9, Ier 18:18). 24 este simbolic: de două ori 12, numărul legământului (4 numărul pământului, înmulţit cu 3, numărul lui Dumnezeu); 12 apostoli şi 12 seminţii – reprezintă poporul lui Dumnezeu 21:12.14. Evocă şi templul de la Ierusalim cu cele 24 cete preoţeşti. Liderul grupului preoţesc, este numit de Mishna bătrân. Şi cântăreţii aparţin celor 24 de cete (1 Cronici 25:1-31). Ei cântă ca şi cei 24 de bătrâni (5:8). Deci activitatea celor 24 de bătrâni este doar să-L laude pe Dumnezeu – fapt bine reflectat în activitatea de la Templu.
Identificarea cea mai probabila: sfintii care au inviat odata cu Iisus (Mat.27:52-53, Ps.68:11, Ev 1:9). De la Abel pâna la Ioan Botezatorul.
Ei şi făturile vi fac lucrare de preoţi – aduc rugăciuni cu potire. Ei Îl asistă pe Hristos în lucrarea Sa.
4:5 Fulgere, glasuri, tunete. Precursor al haosului istoric ce vine şi al mâniei lui Dumnezeu. Dar curcubeul ne dă asigurarea că judcata lui Dumnezeu e dreaptă, făcută din milă şi dragoste, ce cuprinde întreg universul – cer şi pământ (aşa cum curcubeul cuprinde).
Aceste fenomene, în Vechiul Testament, însoţeau prezenţa lui Dumnezeu – vezi Exod 19:16
Cele 7 duhuri. Aluzie la Duhul Sfânt, mai înainte ca Dumnezeu să fie prezenta ca şi Creator, peste marea de sticlă – imaginea din Geneza 1 refăcută. Duhul Sfânt în plinătatea lucări Sale. Doxologia celor 4 fături vii (heruvimi-serafimi) sarbatoreste, înca înainte de realizare, triumful final al cauzei lui Dumnezeu pe pamânt (Ap. 4:8, Îs. 6:3, Apoc 18:1, Ez 43:2-3, Rom 9:28, Is 11:9, Hab 2:14). In viziunea aceasta, Dumnezeu este slavit ca fiind Cel Sfânt, Cel fara început si fara sfârsit. Cei 24 de prezbiteri, prosternati înaintea tronului Lui, îl adora ca fiind Creatorul si sustinatorul universului creat. Tema creatiei apare atât de pregnanta în Apocalipsa, încât nici un cititor al Bibliei nu se poate îndoi de adevarata identitate a „zilei Domnului" din cap. 1:10 si a sigiliului (semnului) lui Dumnezeu implicat în conflictul final cu privire la adevarata închinare.
4:6 Marea de sticlă. Dumnezeu apare ca un Dumnezeu Creator – peste apă, la fel ca în Geneza, unde este reprezentat ca fiind biruitor peste apă, simbolul goliciunii şi întunericului. (vezi Ps 104:3) Marea de sticlă, ca cristalul amplifică şi preia strălucirea pietrelor scumpe de la tron, creând în faţa celui ce vede un tablou de strălucire magnifică, ce dă un sens înalt şi de nedescris pentru transcendenţa şi maiestatea divină (Apocalipsa 15:2).
Cele 4 făpturi vii – inspiraţie din Ezechiel 1:6-10, 10:14. Aici sunt numiţi heruvimi (cu 4 feţe şi ochi peste tot). Isaia îi descrie pe serafimi cu 6 aripi şi spun sfânt, sfânt, sfânt mereu (Isaia 6:2-3). Ei sunt îngerii conducători de la tronul lui Dumnezeu, ce îi conduc pe ceilalţi îngeri în închinare, în lauda adusă lui Dumnezeu. Ei reprezintă tot ceea ce este nobil, puternic, înţelept şi rapid din creaţia lui Dumnezeu. Au un rol şi în manifestarea mâniei lui Dumnezeu asupra pământului (Apocalipsa 6:1.3.4.7, 15:7). Hendriksen îi descrie pe îngeri ca fiind puternici ca un leu Ps. 103:20, slujind ca un taur Evrei 1:14, inteligenţi ca un om Luca 15:10 şi rapizi ca vulturii Daniel 9:21. Cele 4 fături vii sunt descrise prin simbolurile mării: 4 este numărul pământului (4 puncte cardinale, 4 colţuri ale pământului, dimensiunea pământului; Daniel vorbeşte de 4 vânturi ale cerului pentru descrierea pământului Daniel 7:2, şi prezintă istoria pământului în simbolism de 4 – Daniel 2.7)
Midrash-ul spune că: vulturul e cea mai puternică pasăre; taurul cel mai puternic animal domestic; leul cel mai puternic între animale sălbatice; omul cel mai puternic peste toate vietăţile. Cele 4 făpturi vii reprezintă totalitatea creaţiei, pe când cei 24 de bătrâni pe oameni, în special. Creaţia şi tronul sunt strâns legate în Apocalipsa: Dumnezeu este Creatorul! Mesajul puternic, central.
Imaginea lui Dumnezeu pe tron, înconjurat de îngeri şi oameni este inspirată din obiceiul împăratului roman, înconjurat de prieteni şi consilieri. Fiinţele adunate la tronul lui Dumnezeu nu sunt acolo pentru a face judecata, aşa cum erau cei adunaţi la tronul împăratului, ci pentru a participa la festivitate deosebită: încoronarea lui Hristos. La ea participă Dumnezeu, îngerii şi reprezentaţii oamenilor răscumpăraţi, cei 24 de bătrâni (aşa că legatura cu Matei 27:52-53 este foarte puternică şi logică).
Apocalipsa 4 este capitolul tronului: de 14 ori se aminteşte cuvântul tron. Cel ce stă pe tron – simbolizează dreptul de a conduce. Niciodată Ioan nu încearcă să-L descrie pe Dumnezeu cu trăsături omeneşti. Doar Îl numeşte ca fiind Cel ce stă pe tron şi a cărui strălucire seamănă cu nişte pietre preţioase.
Cele patru fapturi vii. Simbolul îngerilor acoperitori care sunt strajerii tronului lui Dumnezeu. Comparati cu Ez 10:20, Ez 1:5-14, Is 6:1-2. Observati deosebirile. In mod evident, sunt viziuni diferite ale aceleiasi realitati invizibile. Realitatea nu imaginea exacta a viziunii. Limbajul viziunii este simbolic. Nu exista fiinte inteligente create altfel decât „dupa chipul lui Dumnezeu" (Gen. 1:25-26). Viziunea cereasca ni le prezinta într-o imagine simbolica, într-un limbaj cunoscut în antichitate. Chivotul-tron din Sfânta Sfintelor era „aparat" de doi (mai târziu patru) heruvimi de aur, ca si poarta paradisului din Eden, si era purtat de patru preoti. Tronurile regale, la fenicieni, erau sustinute de imagini artizanale ale unor fiinte mitologice numite kerub (identic cu termenul ebraic pentru heruvim!). La asiro-babilonieni, anumite fiinte din mitologia lor erau reprezentate prin tauri înaripati cu chip de om sau combinatie de leu, om si vultur. Acelasi limbaj mitologic este reprezentat de sfinxul egiptean. In mitologia greaca, strajerul zeilor (Argus) este o fiinta fantastica cu o suta de ochi simbolul vigilentei. Nu este greu sa vedem ca, prezentând aceasta imagine, Dumnezeu a vorbit oamenilo intr-un limbaj omenesc cunoscut de ei. Asemenea chivotului din Sanctuar, tronul lui Dumnezeu este descris ca fiind mobil si portabil (1 Cr. 28:18). Heruvimii si serafimii nu trebuie întelesi ca fiinte de natura diferita (prin numarul aripilor, al ochilor, sau prin înfatisare), ci sunt descrieri diferite ale „spiritelor slujitoare" ale lui Dumnezeu în favoarea oamenilor, numite, de regula, îngeri (soli) Ev 1:14)… ele sase aripi sunt doua care simbolizeza zborul, rapiditatea împlinirii misiunii; si patru care simbolizeaza manifestarea respectului în închinare (Is.6:2
Sunt tot oameni
4:8 Sfânt, sfânt, sfânt. Cântecul celor 4 fături face aluzie la creaţie. 3 ori sfânt // cu Cel ce era, care este, care vine – cele trei componente istorico-temporale: trecut, prezent, viitor. (similar cu Isaia 6:1-3).
4:9 - 11 De fiecare dată când cele 4 fături Îl înalţă pe Dumnezeu, cei 24 de bătrâni se închină şi îşi aruncă coroanele biruitorilor la picioarele lui Dumnezeu. Coroanele aruncate în faţa lui Dumnezeu în închinare, arată cine este adevăratul Dumnezeu – în vremea aceea, Dominţian era numit Domn şi (Dumne)Zeu şi regii îşi aruncau (prezentau) coroanele în faţa lui (a împăraţilor romani). Dar singurul care poate primi închinarea e Dumnezeu cerului, Creatorul (4:11).
Tot pasajul – toate creaturile Îl luadă pe Dumnezeu, căci El este Creatorul. Dumnezeu este judecător şi rege pentru că este Creator. Dacă e Creator, are dreptul să primească închinare, căci nu e creat de nimeni (idolatria este să te închini la ceva creat).
4:11 Eşti vrednic // cu 5:2 Cine este vrednic? Anticipează această întrebare este în legătură cu Scrolul sigilat din mâna Tatălui.