Încă de la prima gustare a fructului oprit, păcatul a fost şi a rămas cea mai mare nenorocire a neamului omenesc cu consecinţe fatale pentru acesta. Confruntat cu realitatea prezenţei păcatului în viaţa sa, singura şansă a omului de a scăpa de osânda aferentă acestuia era să recunoască faptul că „un singur lucru trebuieşte” şi dintre multele griji ale vieţii pe care o mai avea în exclusivitate datorită harului lui Dumnezeu să aleagă „partea cea bună, care nu i se va lua” (Luca 10:42) – aceea de a a-L primi pe Hristos şi neprihănirea Lui spre iertarea păcatelor lor.
Pentru Acela care Se reprezenta prin ilustraţia Păstorului cel Bun, care a venit „pentru ca oile să aibă viaţa şi s-o aibă din belşug” (Ioan 10:10) mântuirea oferită de El în dar nu se limita doar la iertarea păcatelor, ci includea de asemenea curăţirea şi de ele: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).
Însă de această lucrare de iertare şi curăţire nu pot beneficia decât aceia care au simţit şi înţeles caracterul oribil al păcatului şi care, dezgustaţi de sine şi de păcatele lor prin care s-au întinat şi au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu, se căiesc cu sinceritate de ele, cerând iertare lui Dumnezeu pentru ele: „Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele…” (Fapte 3:19).
Biblia menţionează o clasă de oameni care mergeau să primească botezul pocăinţei, în încercarea de a fugi astfel de mânia viitoare (Matei 3:7) şi de asemenea o altă clasă care spera ca prin pocăinţă să dobândească o răsplată substanţială: „Atunci Petru a luat cuvântul şi I-a zis: „Iată că noi am lăsat totul şi te-am urmat; ce răsplată vom avea?” (Matei 19:27).
Nici una nici alta dintre aceste alternative nu pot constitui motivul adevăratei pocăinţe şi nu o pot produce: „Ei vor învăţa a urî păcatul şi a-l evita nu doar din speranţa de răsplată sau din teama de pedeapsă, ci dintr-un sentiment al josniciei sale inerente, deoarece ar constitui o degradare a puterilor date lor de Dumnezeu, o pată asupra bărbăţiei lor asemănătoare lui Dumnezeu. (PP 602 eng.)
Atitudinea noastră faţă de păcat este determinantă pentru posibilitatea obţinerii de către noi a iertării. Exemplul lui Balam care spunea că ar vrea să facă păcatul dar „nu-l lasă Dumnezeu” este grăitor pentru acest tip de atitudine.
Este posibil să evităm anumite păcate sau să ne pocăim de ele, doar pentru că „nu ne lasă Dumnezeu” în timp ce noi încă s-ar putea să le găsim bune sau atractive? Oare nu acest lucru este denotat de faptul că păcate favorite, pentru care am cerut odată iertare ajung să fie repetate?
Singura pocăinţă veritabilă este însoţită de o atitudine similară celei a lui Iov: „De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.” (Iov 42:6).
Chemându-ne la pocăinţă, Domnul nu aşteaptă de la noi să lepădăm păcatul pentru că aşa vrea El şi pentru că ne-ar impune aceasta ca pe o condiţie pentru mântuire ci pentru că înţelegându-i păcătoşenia, ne disociem cu dezgust de el, nu ne mai place şi în consecinţă refuzăm să-l mai repetăm.
Înainte de a aştepta de la noi părăsirea păcatelor sau de a ne acorda iertarea, Dumnezeu ne cheamă să înţelegem natura păcatului şi vinovăţia lui, întocmai cum păcătosul, în Vechiul Testament, înainte de a putea fi iertat, trebuia să aducă jertfă Mielul care-L simboliza pe Domnul Hristos şi să fie autorul şi martorul chinului, agoniei şi morţii animalului jertfit.
„Veniţi să chibzuim (gândim, judecăm, raţionăm) împreună” este invitaţia lui Dumnezeu în Isaia 1:18 (engl.), încercând să ne determine astfel să vedem păcatul în adevărata lui urâciune şi dezgustaţi de el, să nu mai avem nici o plăcere sau atracţie de a-l comite. Abia atunci căinţa noastră poate fi considerată veritabilă şi ne putem bucura de o iertare completă, prin faptul că în acest caz iertarea nu reprezintă doar scutirea de consecinţele vinovăţiei acumulate în trecut, ci şi curăţirea de păcat, adică de tendinţele de a-l mai săvârşi.
Citeam cândva că mulţi parteneri, înainte de a se căsători, încearcă să se asigure de faptul că se iubesc unul pe altul, însă prima condiţie esenţială pentru o căsătorie reuşită este aceea ca amândoi să iubească aceleaşi lucruri, adică să aibă interese comune.
Prin analogie cu aceasta putem deduce că secretul unei bune relaţii cu Dumnezeu este acela ca amândoi să iubească aceleaşi lucruri….
Chemaţi fiind de Dumnezeu la o împreună-cugetare, El încearcă să ne facă să înţelegem, să admirăm, să iubim şi să dorim frumuseţea sfinţeniei, în timp ce vom detesta josnicia şi hidoşenia, mizeria şi întinarea neascultării de Dumnezeu.
Prin aceasta Dumnezeu îşi confirmă dorinţa de a ne face părtaşi gândirii Sale şi astfel fii ai Săi, care să împărtăşim cu El acelaşi sistem de valori.
Câtă vreme ne străduim să ascultăm de frică sau din interes, vom rămâne doar străini şi robi în familia lui Dumnezeu, privilegiul de fii şi fiice neavându-l decât aceia care ascultă pentru că iubesc neprihănirea şi sunt dezgustaţi de păcat: „Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu. Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu.” (Ioan 15:14,15).
Din fire omul este atras spre păcat şi vrăjmaş al neprihănirii, iar căutarea neprihănirii şi împotrivirea cu succes la păcat nu sunt decât rezultate ale acţionării Duhului lui Dumnezeu în inima omului.
Odată acceptând chemarea lui Dumnezeu de a ne supune mintea influenţei Duhului Său cel sfânt în noi, privind la Dumnezeu şi contemplând frumuseţea caracterului Său, ajungem să fim schimbaţi, poate chiar fără să ne dăm seama de aceasta, ajungând să avem altfel de valori, principii şi comportament decât mai înainte.
La această minunată experienţă ne îndeamnă apostolul Pavel în Efeseni, spunând: „Să vă înnoiţi în duhul minţii voastre şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul.” (Efeseni 4:23,24).
Despre această înnoire „în duhul minţii” vorbeşte şi apostolul Petru, spunând că aceasta poate avea un impact atât de mare, încât să ne facă „părtaşi firii dumnezeieşti” (2 Petru 1:4).
În Psalmul 51, scris în urma dramaticii experienţe a păcătuirii sale cu Bat Şeba, David conştientizează şi exprimă nu doar nevoia de a fi iertat de copleşitoarea vină a păcatului său, ci de asemenea aceea de a fi eliberat şi scăpat de tendinţele rele care l-au îndemnat la acea fărădelege: „Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic!” (Psalmii 51:10).
Oripilat de propria-i vinovăţie, de care era urmărit până la obsesie – „Căci îmi cunosc bine fărădelegile şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea” (Psalmii 51:3) – el îşi dă seama că o simplă iertare de vinovăţia trecutului, fără o schimbare a naturii sale nu i-ar fi fost de prea mare folos, întrucât păstrând aceleaşi tendinţe spre păcat ar fi fost oricând expus repetării acestuia.
Din acest motiv, în Psalmul 119 El îşi înalţă rugăciunea spre Dumnezeu, implorându-L să-l ajute la o corectă înţelegere şi apreciere a adevăratelor valori, în care doreşte să-şi afle bucuria şi împlinirea: „Deschide-mi ochii, ca să văd lucrurile minunate ale Legii Tale!” (Psalmii 119:18).
Pentru acela care s-a obişnuit să admire înţelepciunea lui Dumnezeu în lucrurile minunate ale Legii Sale, ascultarea de Dumnezeu devine o desfătare a unui fiu care ascultă din iubire de tatăl său şi nicidecum o corvoadă a unui serv pe care o are de îndeplinit pentru stăpânul său. Aceasta a fost şi experienţa Mântuitorului, prezentată profetic prin cuvintele: „Mă desfătez să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele.” (Psalmii 40:8 eng.).
Acest „gând al lui Hristos” a fost cel care a dat putere apostolilor de a avea o experienţă creştină biruitoare: „Noi însă avem gândul lui Hristos” (1 Corinteni 2:16 u.p.), iar cel mai bun sfat pe care-l puteau da celor cărora li-L vesteau pe Hristos nu putea fi altul decât: „Să aveţi în voi gândul lui Hristos” (Filipeni 2:5), acesta constituindu-se într-o veritabilă şi invincibilă armă în lupta cu vrăjmaşul: „Să vă înarmaţi cu acelaşi mod de gândire”. (1 Petru 4:1).
Cultivând în permanenţă comuniunea cu Hristos şi părtăşia cu gândul Său vom putea trăi minunea convertirii şi sfinţirii în toată frumuseţea ei descrisă inspirat prin cuvintele: „El a spus despre Sine: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule; da, Legea Ta este înăuntrul inimii Mele.” Psalmii 40:8. Când era pe pământ, El a spus ucenicilor Săi: Eu am păzit poruncile Tatălui Meu.” Ioan 15:10. Prin ascultarea Lui desăvârşită el a făcut posibil ca fiecare fiinţă umană să asculte de poruncile lui Dumnezeu. Când ne predăm lui Hristos, inima este unită cu inima Sa, voinţa este contopită cu voinţa Sa, mintea devine una cu mintea Sa, gândurile sunt aduse în captivitate faţă de El; noi trăim viaţa Lui. Aceasta este ceea ce înseamnă a fi îmbrăcat cu mantia neprihănirii Sale. Atunci când Domnul priveşte asupra noastră El vede, nu haina din frunze de smochin, nu goliciunea şi diformitatea păcatului, ci propria Sa haină a neprihănirii, care este ascultare desăvârşită faţă de legea lui Iehova.” Parabolele Domnului, 311 eng.
Cu privire la această experienţă indispensabilă unei convertiri veritabile, Spiritul Profeţiei oferă următoarele sfaturi şi avertismente preţioase:
„Dar nu dormiţi acum în pragul lumii veşnice. Dobândiţi experienţa în care veţi urî lucrurile pe care le iubeaţi cândva şi să iubiţi ceea ce odinioară uraţi; în care veţi considera toate lucrurile ca o pierdere pentru preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos.” Review and Herald, 9 aprilie 1895, par. 8.
„În dependenţă umilă şi recunoscătoare acela căruia i-a fost dată o inimă nouă se bazează pe ajutorul lui Hristos. El descoperă în viaţa lui rodul neprihănirii. El cândva S-a iubit pe sine. Plăcerea lumească era desfătarea lui. Acum idolul său este detronat şi Dumnezeu conduce suprem. Păcatele pe care odinioară le iubea acum le urăşte. Ferm şi hotărât el urmează pe calea sfinţeniei.” Harul uimitor al lui Dumnezeu, pg.107. eng.
„Pentru a fi mântuiţi, trebuie să cunoaştem din experienţă semnificaţia adevăratei convertiri. Este o greşeală înspăimântătoare pentru bărbaţi şi femei să continue zi de zi pretinzând că sunt creştini, totuşi neavând nici un drept la acest nume. Înaintea lui Dumnezeu mărturisirea nu este nimic, poziţia nu este nimic. El întreabă: „Este viaţa în armonie cu preceptele Mele? Sunt mulţi care presupun că sunt convertiţi, dar care nu sunt în stare să suporte testul caracterului prezentat în cuvântul lui Dumnezeu… (HP 20.3)
„Sunt profund preocupată în mintea mea cu privire la standardul scăzut de pietate în poporul nostru…. Mă adresez oamenilor într-un mod foarte solemn, îndemnându-i să-şi întrebe propriile conştiinţe: Ce sunt eu? Sunt creştin sau nu sunt? Este inima mea reînnoită? Mi-a modelat harul transformator al lui Dumnezeu caracterul? Sunt căite păcatele mele? Sunt ele mărturisite? Sunt iertate? Eu sunt una cu Hristos după cum El este una cu Tatăl? Urăsc Eu ceea ce am iubit cândva? Iubesc eu ceea ce uram odinioară? Socotesc eu toate lucrurile ca pe o pierdere pentru preţul nespus de mare al cunoştinţei lui Isus Hristos? Simt eu că sunt proprietatea cumpărată a lui Isus Hristos şi că în fiecare clipă trebuie să mă consacru în serviciul Său?
Ne aflăm în pragul unor evenimente mari şi solemne. Întregul pământ trebuie să fie luminat de slava Domnului după cum apele acoperă canalele marelui adânc. Profeţiile sunt împlinite şi timpuri furtunoase sunt înaintea noastră. Vechi controverse care aparent vor fi fost aduse la tăcere de multă vreme vor fi revigorate şi vor izbucni noi controverse; cele noi şi cele vechi se vor amesteca şi aceasta va avea loc foarte curând. Îngerii ţin cele patru vânturi, pentru ca ele să nu sufle până când lucrarea specificată de avertizare este dată lumii; dar furtuna se strânge, norii se strâng gata să izbucnească asupra lumii şi pentru mulţi va fi ca un hoţ noaptea.” SpTA01b37,38.
sâmbătă, 28 februarie 2009
Ziua Domnului
Prin însăşi definiţia noastră ca popor advent, ne pretindem a fi poporul aşteptător al revenirii Domnului Isus şi mărturisim a fi acei oameni pentru care acest eveniment constituie împlinirea celei mai măreţe speranţe şi a celei mai arzătoare dorinţe a lor. Deşi această atitudine aşteptătoare este una cât se poate de potrivită pentru acest timp, cuvântul lui Dumnezeu face o afirmaţie neaşteptată despre această categorie de oameni: „Vai de cei ce doresc ‚Ziua Domnului’”continuând cu întrebarea: „Ce aşteptaţi voi de la Ziua Domnului?” (Amos 5:18) care sugerează că majoritatea ar putea avea aşteptări false de la această zi. Faptul că simpla aşteptare a zilei Domnului nu-i conferă aşteptătorului un statut privilegiat şi că aşteptările multora ar putea fi amarnic dezamăgite mai este sugerat şi de pilda celor zece fecioare, pildă care prezintă în mod simbolic ce se va întâmpla la a doua venire a Domnului Isus.
Dacă s-ar fi spus că este vai de cei care NU aşteaptă venirea Domnului, acest lucru ar fi fost mai uşor de înţeles şi acceptat pentru noi, însă este posibil ca vaiul să-i includă şi pe aceia care aşteaptă venirea Domnului, adică chiar şi pe noi?
De aceea persistă pentru toţi întrebarea: „Ce aşteptaţi voi de la Ziua Domnului?”.
În încercarea de a-i trezi la realitate pe aşteptătorii exaltaţi de false iluzii cu privire la ziua Domnului, profetul Ezechiel scria sub inspiraţie divină: „Vine sfârşitul, vine sfârşitul peste cele patru margini ale ţării!... Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: ‚Iată vine o nenorocire, o nenorocire nemaipomenită! Vine sfârşitul, vine sfârşitul; se trezeşte împotriva ta!...Vine vremea, se apropie ziua! Să nu se bucure cumpărătorul, să nu se mâhnească vânzătorul! Căci izbucneşte mânia împotriva întregii lor mulţimi… şi din pricina nelegiuirii lui nici unul nu-şi va păstra viaţa… Fugarii lor, când scapă, stau pe munţi, ca nişte porumbei ai văilor, văitându-se toţi, fiecare de nelegiuirea lui. Îşi vor arunca argintul pe uliţe, şi aurul lor le va fi o scârbă. Argintul sau aurul lor nu poate să-i scape, în ziua urgiei Domnului; nu poate nici să le sature sufletul, nici să le umple măruntaiele, căci el i-a aruncat în nelegiuirea lor… Vine prăpădul! Ei caută scăpare, dar scăpare nu-i! Vine nenorocire peste nenorocire, zvon după zvon.” (Ezechiel 7:2-26).
Şi profetul Ţefania lansează un avertisment cu privire la Ziua Domnului şi aşteptările legate de ea, spunând: „Ziua cea mare a Domnului este aproape, este aproape şi vine în grabă mare! Da, este aproape ziua cea amarnică a Domnului şi viteazul ţipă cu amar. Ziua aceea este o zi de mânie, o zi de necaz şi de groază, o zi de pustiire şi nimicire, o zi de întuneric şi negură, o zi de nori şi de întunecime, o zi în care va răsuna trâmbiţa şi strigătele de război împotriva cetăţilor întărite şi turnurilor înalte. Atunci voi pune pe oameni la strâmtoare şi vor bâjbăi ca nişte orbi pentru că au păcătuit împotriva Domnului; de aceea le voi vărsa sângele ca praful şi carnea ca gunoiul! Nici argintul, nici aurul lor nu vor putea să-i izbăvească în ziua mâniei Domnului; ci toată ţara va fi mistuită de focul geloziei Lui, căci va nimici deodată pe toţi locuitorii ţării.” (Ţefania 1:14-18).
În ambele profeţii citate anterior referitoare la Ziua Domnului se pot identifica câteva elemente comune, menite să ne ofere o imagine realistă asupra Zilei Domnului. Dintre acestea remarcăm:
1. Iminenţa venirii zilei Domnului.
2. Nenorocirea universală care va însoţi această zi.
3. Imposibilitatea claselor privilegiate de a scăpa de această nenorocire – nici viteazul şi nici bogatul neavând nici o şansă în plus, datorită statutului lor, a cetăţilor întărite sau a turnurilor înalte.
4. Zădărnicia comorilor pământeşti – argintul şi aurul – care-şi pierd valoarea, nefiind în stare să izbăvească şi devenind chiar obiecte de repulsie şi de ocară.
5. Nelegiuirea oamenilor este cea care i-a adus în acea stare mizerabilă, iar la aceasta va fi contribuit în mare măsură alergarea după argint şi aur – dorinţa de îmbogăţire.
Remarcând imposibilitatea mijloacelor convenţionale de a-i izbăvi pe oameni în acea zi (bogăţie, vitejie, poziţie socială etc.), profetul Ţefania face referire la singura modalitate în care cineva ar putea fi cruţat în acea zi: „Veniţi-vă în fire şi cercetaţi-vă, neam fără ruşine, până nu se împlineşte hotărârea – ca pleava trece vremea – până nu vine peste voi mânia aprinsă a Domnului, până nu vine peste voi ziua mâniei Domnului! Căutaţi pe Domnul, toţi cei smeriţi din ţară, care împliniţi poruncile Lui! Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia! Poate că veţi fi cruţaţi în ziua mâniei Domnului.” (Ţefania 2:1-3).
Din acest apel se desprind următoarele calităţi care se vor regăsi în cei ce ar putea fi cruţaţi:
1. Cultivarea smereniei
2. Împlinirea poruncilor
3. Înfăptuirea dreptăţii
Ziua înfricoşată a Domnului va fi o zi teribilă pentru toţi locuitorii pământului, nu doar pentru necredincioşi însă va avea un deznodământ pozitiv pentru acei ce caută neprihănirea cu smerenie. Descriind experienţa acestui timp, Domnul Isus o aseamănă travaliului femeii însărcinate care trece prin cea mai critică fază a vieţii ei, dar va ieşi îmbogăţită din ea: „Adevărat vă spun că… vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. Femeia când este în durerile naşterii se întristează pentru că i-a sosit ceasul; dar după ce a născut pruncul, nu-şi mai aduce aminte de suferinţă, de bucurie că s-a născut un om. Tot aşa şi voi: acum sunteţi plini de întristare; dar Eu vă voi vedea iarăşi, inima vi se va bucura şi nimeni nu vă va răpi bucuria voastră.” (Ioan 16:20-22).
Marea zi a Domnului va da pe faţă zădărnicia tuturor falselor valori ale lumii şi va scoate în evidenţă lucrurile care sunt trainice şi cu adevărat preţioase înaintea lui Dumnezeu: „În ea voi vă bucuraţi mult, măcar că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este cercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea la arătarea lui Isus Hristos.” (1 Petru 1:6,7).
Înainte de a face unul dintre cele mai solemne apeluri adresate credincioşilor referitoare la necesitatea pregătirii în vederea iminentei reveniri a Domnului Hristos, apostolul Petru îşi declară scopul urmărit prin aceasta: „Prea iubiţilor, aceasta este a doua epistolă pe care v-o scriu. În amândouă caut să vă trezesc mintea sănătoasă, prin înştiinţări, ca să vă fac să vă aduceţi aminte de lucrurile vestite mai dinainte de sfinţii prooroci şi de porunca Domnului şi Mântuitorului nostru, dată prin apostolii voştri.” (2 Petru 3:1,2).
Alarmat de faptul că mulţi mărturisitori ai aşteptării venirii lui Hristos nu se comportau la înălţimea mărturisirii lor, era intensa preocupare sufletească a lui Petru de a-i convinge pe credincioşi să acţioneze în armonie cu o gândire sănătoasă, purtându-se într-un mod corespunzător solemnităţii timpului: „Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea. De aceea, prea iubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină şi în pace.” (2 Petru 3:10-14).
Pentru a putea dori Ziua Domnului, fără ca această dorinţă bună să se transforme într-un vai pentru noi, ar fi bine să avem aşteptări realiste de la această zi şi să nu mai permitem cu nici un chip vreunei nelegiuiri să se găsească în viaţa noastră, ci în locul alergării după bogăţiile trecătoare ale acestei lumi să cultivăm cu sinceritate smerenia, dreptatea şi ascultarea de poruncile lui Dumnezeu. Atunci ne vom putea bucura în aşteptare şi vom putea primi cununa neprihănirii ce va fi dată tuturor ce vor fi iubit prin atitudine şi faptă venirea Domnului Isus. După o scurtă vreme de necaz, care va veni peste întreaga lume, ne vom putea bucura de împlinirea făgăduinţei lăsate de Dumnezeu copiilor Săi credincioşi prin intermediul profetului Maleahi: „Ei vor fi ai Mei, zice Domnul oştirilor, Îmi vor fi o comoară deosebită în ziua pe care o pregătesc Eu. Voi avea milă de ei cum are milă un om de fiul său, care-i slujeşte. Şi veţi vedea din nou atunci deosebirea dintre cel neprihănit şi cel rău, dintre cel ce slujeşte lui Dumnezeu şi cel ce nu-I slujeşte. Căci iată, vine ziua, care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi, vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură.
Dar pentru voi, care vă temeţi de numele Meu, va răsări Soarele neprihănirii şi tămăduirea va fi sub aripile Lui; veţi ieşi şi veţi sări ca viţeii din grajd…” (Maleahi 3:17,18; 4:1,2).
Dacă s-ar fi spus că este vai de cei care NU aşteaptă venirea Domnului, acest lucru ar fi fost mai uşor de înţeles şi acceptat pentru noi, însă este posibil ca vaiul să-i includă şi pe aceia care aşteaptă venirea Domnului, adică chiar şi pe noi?
De aceea persistă pentru toţi întrebarea: „Ce aşteptaţi voi de la Ziua Domnului?”.
În încercarea de a-i trezi la realitate pe aşteptătorii exaltaţi de false iluzii cu privire la ziua Domnului, profetul Ezechiel scria sub inspiraţie divină: „Vine sfârşitul, vine sfârşitul peste cele patru margini ale ţării!... Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: ‚Iată vine o nenorocire, o nenorocire nemaipomenită! Vine sfârşitul, vine sfârşitul; se trezeşte împotriva ta!...Vine vremea, se apropie ziua! Să nu se bucure cumpărătorul, să nu se mâhnească vânzătorul! Căci izbucneşte mânia împotriva întregii lor mulţimi… şi din pricina nelegiuirii lui nici unul nu-şi va păstra viaţa… Fugarii lor, când scapă, stau pe munţi, ca nişte porumbei ai văilor, văitându-se toţi, fiecare de nelegiuirea lui. Îşi vor arunca argintul pe uliţe, şi aurul lor le va fi o scârbă. Argintul sau aurul lor nu poate să-i scape, în ziua urgiei Domnului; nu poate nici să le sature sufletul, nici să le umple măruntaiele, căci el i-a aruncat în nelegiuirea lor… Vine prăpădul! Ei caută scăpare, dar scăpare nu-i! Vine nenorocire peste nenorocire, zvon după zvon.” (Ezechiel 7:2-26).
Şi profetul Ţefania lansează un avertisment cu privire la Ziua Domnului şi aşteptările legate de ea, spunând: „Ziua cea mare a Domnului este aproape, este aproape şi vine în grabă mare! Da, este aproape ziua cea amarnică a Domnului şi viteazul ţipă cu amar. Ziua aceea este o zi de mânie, o zi de necaz şi de groază, o zi de pustiire şi nimicire, o zi de întuneric şi negură, o zi de nori şi de întunecime, o zi în care va răsuna trâmbiţa şi strigătele de război împotriva cetăţilor întărite şi turnurilor înalte. Atunci voi pune pe oameni la strâmtoare şi vor bâjbăi ca nişte orbi pentru că au păcătuit împotriva Domnului; de aceea le voi vărsa sângele ca praful şi carnea ca gunoiul! Nici argintul, nici aurul lor nu vor putea să-i izbăvească în ziua mâniei Domnului; ci toată ţara va fi mistuită de focul geloziei Lui, căci va nimici deodată pe toţi locuitorii ţării.” (Ţefania 1:14-18).
În ambele profeţii citate anterior referitoare la Ziua Domnului se pot identifica câteva elemente comune, menite să ne ofere o imagine realistă asupra Zilei Domnului. Dintre acestea remarcăm:
1. Iminenţa venirii zilei Domnului.
2. Nenorocirea universală care va însoţi această zi.
3. Imposibilitatea claselor privilegiate de a scăpa de această nenorocire – nici viteazul şi nici bogatul neavând nici o şansă în plus, datorită statutului lor, a cetăţilor întărite sau a turnurilor înalte.
4. Zădărnicia comorilor pământeşti – argintul şi aurul – care-şi pierd valoarea, nefiind în stare să izbăvească şi devenind chiar obiecte de repulsie şi de ocară.
5. Nelegiuirea oamenilor este cea care i-a adus în acea stare mizerabilă, iar la aceasta va fi contribuit în mare măsură alergarea după argint şi aur – dorinţa de îmbogăţire.
Remarcând imposibilitatea mijloacelor convenţionale de a-i izbăvi pe oameni în acea zi (bogăţie, vitejie, poziţie socială etc.), profetul Ţefania face referire la singura modalitate în care cineva ar putea fi cruţat în acea zi: „Veniţi-vă în fire şi cercetaţi-vă, neam fără ruşine, până nu se împlineşte hotărârea – ca pleava trece vremea – până nu vine peste voi mânia aprinsă a Domnului, până nu vine peste voi ziua mâniei Domnului! Căutaţi pe Domnul, toţi cei smeriţi din ţară, care împliniţi poruncile Lui! Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia! Poate că veţi fi cruţaţi în ziua mâniei Domnului.” (Ţefania 2:1-3).
Din acest apel se desprind următoarele calităţi care se vor regăsi în cei ce ar putea fi cruţaţi:
1. Cultivarea smereniei
2. Împlinirea poruncilor
3. Înfăptuirea dreptăţii
Ziua înfricoşată a Domnului va fi o zi teribilă pentru toţi locuitorii pământului, nu doar pentru necredincioşi însă va avea un deznodământ pozitiv pentru acei ce caută neprihănirea cu smerenie. Descriind experienţa acestui timp, Domnul Isus o aseamănă travaliului femeii însărcinate care trece prin cea mai critică fază a vieţii ei, dar va ieşi îmbogăţită din ea: „Adevărat vă spun că… vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. Femeia când este în durerile naşterii se întristează pentru că i-a sosit ceasul; dar după ce a născut pruncul, nu-şi mai aduce aminte de suferinţă, de bucurie că s-a născut un om. Tot aşa şi voi: acum sunteţi plini de întristare; dar Eu vă voi vedea iarăşi, inima vi se va bucura şi nimeni nu vă va răpi bucuria voastră.” (Ioan 16:20-22).
Marea zi a Domnului va da pe faţă zădărnicia tuturor falselor valori ale lumii şi va scoate în evidenţă lucrurile care sunt trainice şi cu adevărat preţioase înaintea lui Dumnezeu: „În ea voi vă bucuraţi mult, măcar că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este cercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea la arătarea lui Isus Hristos.” (1 Petru 1:6,7).
Înainte de a face unul dintre cele mai solemne apeluri adresate credincioşilor referitoare la necesitatea pregătirii în vederea iminentei reveniri a Domnului Hristos, apostolul Petru îşi declară scopul urmărit prin aceasta: „Prea iubiţilor, aceasta este a doua epistolă pe care v-o scriu. În amândouă caut să vă trezesc mintea sănătoasă, prin înştiinţări, ca să vă fac să vă aduceţi aminte de lucrurile vestite mai dinainte de sfinţii prooroci şi de porunca Domnului şi Mântuitorului nostru, dată prin apostolii voştri.” (2 Petru 3:1,2).
Alarmat de faptul că mulţi mărturisitori ai aşteptării venirii lui Hristos nu se comportau la înălţimea mărturisirii lor, era intensa preocupare sufletească a lui Petru de a-i convinge pe credincioşi să acţioneze în armonie cu o gândire sănătoasă, purtându-se într-un mod corespunzător solemnităţii timpului: „Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea. De aceea, prea iubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină şi în pace.” (2 Petru 3:10-14).
Pentru a putea dori Ziua Domnului, fără ca această dorinţă bună să se transforme într-un vai pentru noi, ar fi bine să avem aşteptări realiste de la această zi şi să nu mai permitem cu nici un chip vreunei nelegiuiri să se găsească în viaţa noastră, ci în locul alergării după bogăţiile trecătoare ale acestei lumi să cultivăm cu sinceritate smerenia, dreptatea şi ascultarea de poruncile lui Dumnezeu. Atunci ne vom putea bucura în aşteptare şi vom putea primi cununa neprihănirii ce va fi dată tuturor ce vor fi iubit prin atitudine şi faptă venirea Domnului Isus. După o scurtă vreme de necaz, care va veni peste întreaga lume, ne vom putea bucura de împlinirea făgăduinţei lăsate de Dumnezeu copiilor Săi credincioşi prin intermediul profetului Maleahi: „Ei vor fi ai Mei, zice Domnul oştirilor, Îmi vor fi o comoară deosebită în ziua pe care o pregătesc Eu. Voi avea milă de ei cum are milă un om de fiul său, care-i slujeşte. Şi veţi vedea din nou atunci deosebirea dintre cel neprihănit şi cel rău, dintre cel ce slujeşte lui Dumnezeu şi cel ce nu-I slujeşte. Căci iată, vine ziua, care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi, vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură.
Dar pentru voi, care vă temeţi de numele Meu, va răsări Soarele neprihănirii şi tămăduirea va fi sub aripile Lui; veţi ieşi şi veţi sări ca viţeii din grajd…” (Maleahi 3:17,18; 4:1,2).
despre dreptate
Dreptatea e un concept care în zilele noastre pare să aibă corespondent mai mult în domeniul idealului decât al concretului. Zilnic apar noi relatări despre infracţiuni mici şi mari, despre delicte, fraude şi corupţie ce se ridică până la cele mai înalte nivele, în care sunt implicate adesea chiar cunoscute personalităţi ale vieţii publice. De la micii funcţionari, până la bancheri, parlamentari, miniştri şi şefi de state, scandalurile de corupţie se ţin lanţ, iar ceea ce răzbate la suprafaţă, ajungând la cunoştinţa publicului larg este doar vârful icebergului.
Paradoxal este însă faptul că locul unde oamenii renunţă la orice speranţă de dreptate şi cad pradă deznădejdii este tocmai cel special abilitat să facă dreptate: Tribunalele şi curţile de justiţie. După nenumărate întârzieri şi amânări se pronunţă adesea verdicte ce spulberă orice iluzie de dreptate, prin care cei vinovaţi trec drept nevinovaţi, iar cei nedreptăţiţi rămân cu sentimentul neputinţei şi cu gustul amar al înfrângerii…
Această stare de lucruri nu este un fenomen caracteristic doar timpurilor moderne ci constituie o realitate perenă ce este confirmată în istorie prin nenumărate exemple.
Biblia ne relatează că din cele mai vechi timpuri au domnit aceleaşi stări de lucruri, aceeaşi speranţă dezamăgită, pe care profetul biblic Isaia o descrie astfel:
“El se aştepta la judecată, şi când colo, iată sânge vărsat! – Se aştepta la dreptate şi când colo, iată strigăte de apăsare!” (Isaia 5:7)
Consecinţa acestei nedreptăţi universale este resimţită de locuitorii pământului, care trebuie să suporte blestemul pe care aceasta îl atrage după sine: “Ţara este tristă, sleită de puteri; locuitorii sunt mâhniţi şi tânjesc; căpeteniile poporului sunt fără putere, căci ţara a fost spurcată de locuitorii ei; ei călcau legile, nu ţineau poruncile şi rupeau legământul cel veşnic! De aceea mănâncă blestemul ţara şi sufăr locuitorii ei pedeapsa nelegiuirilor lor…” (Isaia 24:4-6)
Totuşi, în ciuda aşteptărilor dezamăgite, şi a nedreptăţii ce predomină pretutindeni, Biblia ne încurajează să nu ne pierdem încrederea în înaltul principiu al dreptăţii, care va triumfa în cele din urmă, chiar dacă în prezent pare a fi înăbuşit de nedreptate: “Şi să ştiţi că este o judecată.” (Iov 19:29).
Spre deosebire de judecăţile omeneşti, acea judecată este una obiectivă şi imparţială în care Dumnezeu Însuşi: “… judecă lumea cu dreptate şi popoarele cu nepărtinire.” (Psalm 9:8)
Această judecată va satisface dorinţa acelora care au însetat după dreptate în toate timpurile: “Şi atunci oamenii vor zice: ‘Da, este o răsplată… Este un Dumnezeu care judecă pe pământ!’ ” (Psalm 58:11)
Prin faţa acestei judecăţi se va perinda cazul fiecărui om care a trăit vreodată pe acest pământ, şi acolo vor fi cântărite gândurile, vorbele şi faptele oamenilor, chiar şi cele mai ascunse: “Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos.” (Romani 14:8 u.p.) “Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată şi judecata se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău.” (Eclesiastul 11:14.)
Cu privire la această judecată suntem informaţi că nu se face oricând şi oricum, ci că are un timp stabilit de Dumnezeu pentru ea. În unele cazuri judecata se face abia după moartea individului (“…oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata.” Evrei 9:27)
în timp ce în altele oamenii sunt judecaţi chiar în timpul vieţii lor: Belşaţar de exemplu a fost “cântărit şi găsit prea uşor” (Daniel 5:27) în timp ce era încă împărat al Babilonului. La judecată se judecă “vii şi morţii” (2 Timotei 4:1), cazul fiecăruia putând fi oricând chemat la judecată.
Pentru începerea acestei judecăţi există o zi rânduită de Dumnezeu: “A rânduit o zi în care va judeca lumea cu dreptate” (Faptele Apostolilor 17:31) iar despre aceasta Apostolul Petru spunea încă din zilele lui că era foarte aproape: “Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă…” (1 Petru 4:17).
Datorită marii Sale mile şi îndurări, Dumnezeu nu-i lasă pe oameni neavertizaţi cu privire la această judecată, ci le reaminteşte mereu de ea, în speranţa că ei vor realiza importanţa acesteia şi vor face pregătirea corespunzătoare în vederea ei, anunţând chiar momentul începerii ei. Această avertizare este atât de vastă şi de cuprinzătoare, încât este reprezentată printr-un înger zburând prin mijlocul cerului cu o solie universală ce trebuie vestită tuturor locuitorilor pământului: “Şi am văzut un alt înger care zbura prim mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: “Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!” (Apocalipsa 14:6,7)
Din momentul proclamării acestei solii care anunţă începerea judecăţii pentru pământeni, noi trăim în acea “zi a judecăţii” în care chiar cazurile celor vii vor fi analizate de Judecătorul universului, care hotărăşte cu dreptate viaţa sau moartea veşnică a fiecăruia.
Interesele veşnice ale fiecăruia dintre noi sunt în joc. Poate astăzi, poate mâine, sau cândva într-un viitor nu foarte îndepărtat, vom fi şi noi “cântăriţi” asemenea lui Belşaţar. S-ar putea oare să fim şi noi găsiţi prea uşor? Care este “greutatea” vieţilor noastre? Am trăit noi o viaţă dreaptă şi curată, aşa încât să putem ţine capul sus în ziua judecăţii (Ps.1:5), atunci când vom fi confruntaţi cu cele zece porunci – legea veşnică a lui Dumnezeu, care enunţă principiile dreptăţii Sale veşnice. Suntem noi cu adevărat “sfinţi” (1 Petru 1:16) şi “desăvârşiţi”, adică perfecţi (Matei 5:48), “fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfinţi şi fără prihană” (Efeseni 5:27), aşa cum este Tatăl nostru ceresc, pentru a putea avea parte de un loc în Cetatea Sfântă, despre care ştim că “Nimic întinat nu va intra în ea” (Apocalipsa 21:27)?
Ce constatăm atunci când comparăm viaţa noastră cu standardul de desăvârşire pus de Dumnezeu ca şi condiţie a mântuirii? Putem sta liniştiţi şi încrezători că am trăit în totul după voia Lui, sau constatăm că “fărădelegile mele se ridică deasupra capului meu; ca o povară grea, sunt prea grele pentru mine” (Psalm 38:4), fapt pentru care “… iată-ne înaintea Ta ca nişte vinovaţi, şi din această pricină nu putem sta înaintea Ta” (Ezra 9:15). Nu cumva ne încadrăm şi noi în descrierea făcută de Sfânta Scriptură omenirii: “Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu (Romani 3:23), “… şi nu mai este nici un om cinstit printre oameni” (Mica 7:2), “Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar” (Romani 3:10-12) ?
Compararea vieţii noastre cu ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la noi, s-ar putea să smulgă de pe buzele noastre acelaşi strigăt deznădăjduit ca al ucenicilor de odinioară: “Cine poate atunci să fie mântuit?”, iar răspunsul ce ni se dă este mereu acelaşi: “La oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă.” (Matei 19:25,26)
Dumnezeu, în marea Lui iubire, a făcut acest lucru posibil pentru noi prin iertarea pe care ne-o oferă din abundenţă şi fără plată prin Hristos: “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3:16). “Dar la tine este iertare, ca să fii de temut… căci la Domnul este îndurarea şi la El este belşug de răscumpărare!” (Psalm 130:3,7)
Această iertare nemeritată ce ni se oferă în dar, nu este doar o inestimabilă favoare, ci ne obligă la ascultare, ca dovadă că apreciem darul ce ni s-a făcut: “Şi Isus i-a zis: ‘Nici eu nu te osândesc. Du-te şi nu mai păcătui!’ ” (Ioan 8:12).
Pentru toţi acei care fructifică această şansă a mântuirii, ce le-a fost oferită cu un preţ atât de mare – însăşi viaţa Fiului lui Dumnezeu – crezând în Domnul Isus, căindu-se de păcatele lor, mărturisindu-le lui Dumnezeu şi renunţând la a le mai face, şi care încep apoi să “lucreze ca nişte oameni care au să fie judecaţi de o lege a slobozeniei” (Iacov 2:12), aşa încât “porunca Legii să fie împlinită în noi” (Romani 8:4), “mila biruieşte judecata” (Iacov 2:13).
Numai împăcându-ne cu Dumnezeu şi cu semenii noştri, aflând iertarea de păcate prin Hristos şi începând să trăim o viaţă curată şi sfântă, în ascultare desăvârşită de voia Lui, vom putea “să avem deplină încredere în ziua judecăţii” (1 Ioan 4:17) şi, asemenea Tatălui nostru ceresc, să fim “găsiţi neprihăniţi în cuvintele Noastre şi să ieşim biruitori când vom fi judecaţi” (Romani 3:4)
Este de o importanţă crucială pentru noi să cunoaştem “vremea cercetării noastre” (Luca 19:44) iar pentru că “acum e vremea potrivită, acum e ziua mântuirii” (2 Corinteni 6:2) să ne numărăm printre acei înţelepţi a căror inimă “cunoaşte şi vremea şi judecata” (Eclesiastul 8:5) şi care pregătindu-se în vederea ei prin ascultarea de cuvintele Mântuitorului, vor fi “mântuiţi prin judecată” (Isaia 1:27), “rămânând în picioare după ce vor fi biruit totul” (Efeseni 6:13).
Fie ca atunci când dreptatea deplină a lui Dumnezeu va fi satisfăcută prin judecată, ea să-şi aibă corespondentul şi în viaţa ta, stimate cititor, aşa încât să poţi fi găsit vrednic de acea viaţă mai bună pe “noul pământ în care locuieşte neprihănirea” (2 Petru 3:13). Dar dacă vrei să te bucuri acolo de dreptate deplină a lui Dumnezeu împreună cu cei neprihăniţi, trebuie să începi neîntârziat să trăieşti în această dreptate aici şi acum! Du Dumnezeu vei birui, căci El “poate să vă păzească de orice cădere şi să vă facă să vă înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale!” (Iuda 24).
Paradoxal este însă faptul că locul unde oamenii renunţă la orice speranţă de dreptate şi cad pradă deznădejdii este tocmai cel special abilitat să facă dreptate: Tribunalele şi curţile de justiţie. După nenumărate întârzieri şi amânări se pronunţă adesea verdicte ce spulberă orice iluzie de dreptate, prin care cei vinovaţi trec drept nevinovaţi, iar cei nedreptăţiţi rămân cu sentimentul neputinţei şi cu gustul amar al înfrângerii…
Această stare de lucruri nu este un fenomen caracteristic doar timpurilor moderne ci constituie o realitate perenă ce este confirmată în istorie prin nenumărate exemple.
Biblia ne relatează că din cele mai vechi timpuri au domnit aceleaşi stări de lucruri, aceeaşi speranţă dezamăgită, pe care profetul biblic Isaia o descrie astfel:
“El se aştepta la judecată, şi când colo, iată sânge vărsat! – Se aştepta la dreptate şi când colo, iată strigăte de apăsare!” (Isaia 5:7)
Consecinţa acestei nedreptăţi universale este resimţită de locuitorii pământului, care trebuie să suporte blestemul pe care aceasta îl atrage după sine: “Ţara este tristă, sleită de puteri; locuitorii sunt mâhniţi şi tânjesc; căpeteniile poporului sunt fără putere, căci ţara a fost spurcată de locuitorii ei; ei călcau legile, nu ţineau poruncile şi rupeau legământul cel veşnic! De aceea mănâncă blestemul ţara şi sufăr locuitorii ei pedeapsa nelegiuirilor lor…” (Isaia 24:4-6)
Totuşi, în ciuda aşteptărilor dezamăgite, şi a nedreptăţii ce predomină pretutindeni, Biblia ne încurajează să nu ne pierdem încrederea în înaltul principiu al dreptăţii, care va triumfa în cele din urmă, chiar dacă în prezent pare a fi înăbuşit de nedreptate: “Şi să ştiţi că este o judecată.” (Iov 19:29).
Spre deosebire de judecăţile omeneşti, acea judecată este una obiectivă şi imparţială în care Dumnezeu Însuşi: “… judecă lumea cu dreptate şi popoarele cu nepărtinire.” (Psalm 9:8)
Această judecată va satisface dorinţa acelora care au însetat după dreptate în toate timpurile: “Şi atunci oamenii vor zice: ‘Da, este o răsplată… Este un Dumnezeu care judecă pe pământ!’ ” (Psalm 58:11)
Prin faţa acestei judecăţi se va perinda cazul fiecărui om care a trăit vreodată pe acest pământ, şi acolo vor fi cântărite gândurile, vorbele şi faptele oamenilor, chiar şi cele mai ascunse: “Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos.” (Romani 14:8 u.p.) “Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată şi judecata se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău.” (Eclesiastul 11:14.)
Cu privire la această judecată suntem informaţi că nu se face oricând şi oricum, ci că are un timp stabilit de Dumnezeu pentru ea. În unele cazuri judecata se face abia după moartea individului (“…oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata.” Evrei 9:27)
în timp ce în altele oamenii sunt judecaţi chiar în timpul vieţii lor: Belşaţar de exemplu a fost “cântărit şi găsit prea uşor” (Daniel 5:27) în timp ce era încă împărat al Babilonului. La judecată se judecă “vii şi morţii” (2 Timotei 4:1), cazul fiecăruia putând fi oricând chemat la judecată.
Pentru începerea acestei judecăţi există o zi rânduită de Dumnezeu: “A rânduit o zi în care va judeca lumea cu dreptate” (Faptele Apostolilor 17:31) iar despre aceasta Apostolul Petru spunea încă din zilele lui că era foarte aproape: “Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă…” (1 Petru 4:17).
Datorită marii Sale mile şi îndurări, Dumnezeu nu-i lasă pe oameni neavertizaţi cu privire la această judecată, ci le reaminteşte mereu de ea, în speranţa că ei vor realiza importanţa acesteia şi vor face pregătirea corespunzătoare în vederea ei, anunţând chiar momentul începerii ei. Această avertizare este atât de vastă şi de cuprinzătoare, încât este reprezentată printr-un înger zburând prin mijlocul cerului cu o solie universală ce trebuie vestită tuturor locuitorilor pământului: “Şi am văzut un alt înger care zbura prim mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: “Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!” (Apocalipsa 14:6,7)
Din momentul proclamării acestei solii care anunţă începerea judecăţii pentru pământeni, noi trăim în acea “zi a judecăţii” în care chiar cazurile celor vii vor fi analizate de Judecătorul universului, care hotărăşte cu dreptate viaţa sau moartea veşnică a fiecăruia.
Interesele veşnice ale fiecăruia dintre noi sunt în joc. Poate astăzi, poate mâine, sau cândva într-un viitor nu foarte îndepărtat, vom fi şi noi “cântăriţi” asemenea lui Belşaţar. S-ar putea oare să fim şi noi găsiţi prea uşor? Care este “greutatea” vieţilor noastre? Am trăit noi o viaţă dreaptă şi curată, aşa încât să putem ţine capul sus în ziua judecăţii (Ps.1:5), atunci când vom fi confruntaţi cu cele zece porunci – legea veşnică a lui Dumnezeu, care enunţă principiile dreptăţii Sale veşnice. Suntem noi cu adevărat “sfinţi” (1 Petru 1:16) şi “desăvârşiţi”, adică perfecţi (Matei 5:48), “fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfinţi şi fără prihană” (Efeseni 5:27), aşa cum este Tatăl nostru ceresc, pentru a putea avea parte de un loc în Cetatea Sfântă, despre care ştim că “Nimic întinat nu va intra în ea” (Apocalipsa 21:27)?
Ce constatăm atunci când comparăm viaţa noastră cu standardul de desăvârşire pus de Dumnezeu ca şi condiţie a mântuirii? Putem sta liniştiţi şi încrezători că am trăit în totul după voia Lui, sau constatăm că “fărădelegile mele se ridică deasupra capului meu; ca o povară grea, sunt prea grele pentru mine” (Psalm 38:4), fapt pentru care “… iată-ne înaintea Ta ca nişte vinovaţi, şi din această pricină nu putem sta înaintea Ta” (Ezra 9:15). Nu cumva ne încadrăm şi noi în descrierea făcută de Sfânta Scriptură omenirii: “Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu (Romani 3:23), “… şi nu mai este nici un om cinstit printre oameni” (Mica 7:2), “Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar” (Romani 3:10-12) ?
Compararea vieţii noastre cu ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la noi, s-ar putea să smulgă de pe buzele noastre acelaşi strigăt deznădăjduit ca al ucenicilor de odinioară: “Cine poate atunci să fie mântuit?”, iar răspunsul ce ni se dă este mereu acelaşi: “La oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă.” (Matei 19:25,26)
Dumnezeu, în marea Lui iubire, a făcut acest lucru posibil pentru noi prin iertarea pe care ne-o oferă din abundenţă şi fără plată prin Hristos: “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3:16). “Dar la tine este iertare, ca să fii de temut… căci la Domnul este îndurarea şi la El este belşug de răscumpărare!” (Psalm 130:3,7)
Această iertare nemeritată ce ni se oferă în dar, nu este doar o inestimabilă favoare, ci ne obligă la ascultare, ca dovadă că apreciem darul ce ni s-a făcut: “Şi Isus i-a zis: ‘Nici eu nu te osândesc. Du-te şi nu mai păcătui!’ ” (Ioan 8:12).
Pentru toţi acei care fructifică această şansă a mântuirii, ce le-a fost oferită cu un preţ atât de mare – însăşi viaţa Fiului lui Dumnezeu – crezând în Domnul Isus, căindu-se de păcatele lor, mărturisindu-le lui Dumnezeu şi renunţând la a le mai face, şi care încep apoi să “lucreze ca nişte oameni care au să fie judecaţi de o lege a slobozeniei” (Iacov 2:12), aşa încât “porunca Legii să fie împlinită în noi” (Romani 8:4), “mila biruieşte judecata” (Iacov 2:13).
Numai împăcându-ne cu Dumnezeu şi cu semenii noştri, aflând iertarea de păcate prin Hristos şi începând să trăim o viaţă curată şi sfântă, în ascultare desăvârşită de voia Lui, vom putea “să avem deplină încredere în ziua judecăţii” (1 Ioan 4:17) şi, asemenea Tatălui nostru ceresc, să fim “găsiţi neprihăniţi în cuvintele Noastre şi să ieşim biruitori când vom fi judecaţi” (Romani 3:4)
Este de o importanţă crucială pentru noi să cunoaştem “vremea cercetării noastre” (Luca 19:44) iar pentru că “acum e vremea potrivită, acum e ziua mântuirii” (2 Corinteni 6:2) să ne numărăm printre acei înţelepţi a căror inimă “cunoaşte şi vremea şi judecata” (Eclesiastul 8:5) şi care pregătindu-se în vederea ei prin ascultarea de cuvintele Mântuitorului, vor fi “mântuiţi prin judecată” (Isaia 1:27), “rămânând în picioare după ce vor fi biruit totul” (Efeseni 6:13).
Fie ca atunci când dreptatea deplină a lui Dumnezeu va fi satisfăcută prin judecată, ea să-şi aibă corespondentul şi în viaţa ta, stimate cititor, aşa încât să poţi fi găsit vrednic de acea viaţă mai bună pe “noul pământ în care locuieşte neprihănirea” (2 Petru 3:13). Dar dacă vrei să te bucuri acolo de dreptate deplină a lui Dumnezeu împreună cu cei neprihăniţi, trebuie să începi neîntârziat să trăieşti în această dreptate aici şi acum! Du Dumnezeu vei birui, căci El “poate să vă păzească de orice cădere şi să vă facă să vă înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale!” (Iuda 24).
vineri, 27 februarie 2009
nou
Într-o societate în care informaţia a ajuns să joace un rol din ce în ce mai important, am ajuns fascinaţi şi chiar captivaţi de dorinţa de a fi la curent cu toate evenimentele, de a afla mereu ceva nou şi senzaţional, ce nu s-a mai pomenit până acum. Această aviditate după nou nu este nici ea însăşi nouă, ci constituie o caracteristică permanentă a naturii umane, manifestându-se mereu de-a lungul istoriei. Astfel Luca spunea despre unii din contemporanii săi: „Căci toţi Atenienii şi străinii, care stăteau în Atena, nu-şi petreceau vremea cu nimic altceva decât să spună sau să asculte ceva nou.” Fapte 17:21.
Şi cu cât informaţiile sunt mai neobişnuite sau mai „exotice”, cu atât le socotim mai interesante. Urmărim ştirile şi citim ziarele cu dorinţa de a afla ce s-a mai întâmplat, însă dacă într-o emisiune nu se raportează despre calamităţi sau atentate care să fi produs multă suferinţă şi o mulţime de victime, avem impresia că „de data aceasta n-au spus nimic la ştiri, doar banalităţi”, motiv pentru care considerăm ştirile respective ca fiind plicticoase.
Când setea noastră de senzaţional este satisfăcută prin informarea asupra unor evenimente de un tragism răsunător, pe măsura aşteptărilor noastre, avem pentru câteva zile teme de discuţie în familie, cu prietenii sau colegii, însă deoarece „toate minunile ţin trei zile” după puţină vreme aşteptăm din nou ceva şi mai „tare” şi „mai nemaipomenit”.
Asemenea atitudini le manifestăm adesea şi cu privire la participarea noastră la adunare, având anumite aşteptări cu privire la programele care se susţin acolo şi ne gândim că ne-ar plăcea să auzim şi să învăţăm ceva nou, iar cu cât informaţia este mai nouă şi mai neobişnuită, cu atât mai satisfăcuţi suntem.
De aici probabil şi interesul adesea exagerat pentru diverse idei şi opinii care sunt prezentate ca o noutate în biserică. Conştient sau inconştient, unii oameni le apreciază nu datorită valorii lor, ci datorită faptului că sunt considerate o noutate.
Pe de altă parte, când elementul de noutate sau senzaţional lipseşte, se poate întâmpla să ne simţim frustraţi şi plictisiţi şi să considerăm că participarea noastră la adunare în acea zi a fost zadarnică, deoarece nu ne-am ales cu nimic nou… şi dacă este să fim sinceri cu noi înşine, vom recunoaşte că nu sunt puţine zilele în care lucrurile pe care le-am ştiut la întoarcerea noastră de la adunare le ştiam şi când ne-am dus.
Atunci se pot ridica întrebările: Ce rost a avut prezenţa noastră la adunare, dacă tot n-am aflat nimic nou? Din moment ce volumul de informaţie a rămas acelaşi, a fost justificată participarea noastră la serviciile de cult? Ce ar putea să ne motiveze să participăm în continuare la asemenea servicii, din moment ce cantitatea de informaţie va rămâne constantă?
Asemenea întrebări nu îi preocupă doar pe unii membri, ci şi pe cei chemaţi să susţină serviciile divine, pe care aceştia ar dori să le structureze într-un mod cât mai interesant cu putinţă.
Domnul Isus îl compara pe învăţătorul creştin cu „un gospodar, care scoate din vistieria lui lucruri noi şi lucruri vechi” (Matei 13:52) şi bineînţeles că toţi avem la dispoziţie acea vistierie.
Dacă la capitolul „lucruri vechi” stăm cât de cât bine, în ceea ce priveşte „lucrurile noi” parcă începem să avem probleme, în sensul că nu ne este foarte la îndemână să găsim mereu ceva nou, pe care ceilalţi să nu-l mai fi auzit, mai ales că şi ei citesc Scriptura de o vreme considerabilă, poate chiar mai îndelungată decât noi…
Dar se pare că nu suntem singurii care avem probleme cu aflarea de lucruri noi, căci însuşi Solomon, unul dintre cei mai înţelepţi oameni pe care i-a avut omenirea, constata cu mii de ani în urmă: „Ce a fost va mai fi şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare. Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: ‚Iată ceva nou!’ de mult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră.” (Eclesiastul 1:9,10)
Nici apostolii n-au ridicat pretenţia a veni mereu cu o solie nouă şi nemaiauzită, ci recunoşteau franc că la un moment dat repetau lucruri care erau deja cunoscute. Astfel apostolul Pavel scria: „Încolo, fraţii mei, bucuraţi-vă în Domnul. Mie nu-mi este greu să vă scriu mereu aceleaşi lucruri, iar vouă vă este de folos.” (Filipeni 3:1).
Nici apostolul Petru nu avea pretenţia că ar excela în noutăţi sau în lucruri nemaiauzite, însă şi el, ca un bun psiholog şi pedagog, afirmă că repetă cu bună ştiinţă şi intenţionat anumite lucruri vechi, conştient de efectul pe care repetarea lor îl va avea asupra ascultătorilor. Ba mai mult, simţind că sfârşitul lui se apropia şi că fiecare clipă ce-i mai rămăsese era deosebit de preţioasă, el dorea cu atât mai mult să le întipărească în memorie adevărurile esenţiale ale mântuirii, repetându-le: „De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră; căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată. În adevăr, în chipul acesta vi se va da din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. De aceea voi fi gata să vă aduc totdeauna aminte de lucrurile acestea, măcar că le ştiţi şi sunteţi tari în adevărul pe care-l aveţi. Dar socotesc că este drept, cât voi mai fi în cortul acesta, să vă ţin treji aducându-vă aminte; căci ştiu că dezbrăcarea de cortul meu va veni deodată, după cum mi-a arătat Domnul nostru Isus Hristos. Îmi voi da osteneala dar, ca, şi după moartea mea, să vă puteţi aduce totdeauna aminte de aceste lucruri.” (2 Petru 1:10-15).
Atât Pavel cât şi Petru au înţeles că de fapt problema principală a generaţiei lor şi nu numai, nu era lipsa de informaţie, ci modul în care aceasta era păstrată şi întreţinută şi în care individul se raporta la ea.
Dacă ne-am opri să analizăm câteva dintre numeroasele exemple ale istoriei biblice, am vedea că nu lipsa de informaţie a fost cauza păcătuirii multora, ci faptul că deşi dispuneau de informaţii suficiente, mulţi au ales să le desconsidere pentru că dorinţa sau interesul lor de moment le dicta aceasta.
Nu datorită lipsei de informaţie l-a ucis Cain pe fratele său Abel şi nici antediluvienii nu au murit la potop fiindcă n-ar fi fost suficient informaţi, iar regelui David nu-i era străină legea lui Dumnezeu atunci când plimbându-se pe acoperişul palatului său îşi aruncă privirea prin grădinile învecinate, sau când l-a trimis pe Urie la moarte.
Chiar şi Petru deţinea suficiente informaţii cu privire la Mântuitorul atunci când s-a jurat că nu-L cunoaşte, deşi fusese special avertizat cu privire la aceasta cu doar câteva ore înainte.
Problema tuturor acestora şi a multor altora din toate generaţiile, inclusiv cea în care trăim, nu a fost lipsa de informaţie, ci mai degrabă modul în care s-au raportat la ea.
Deşi aveau toate cunoştinţele necesare ducerii unei vieţii neprihănită, mulţi au îngăduit ca atenţia lor să fie distrasă de la realităţile veşnice spre „bucuriile de o clipă ale păcatului,” pe care le-au socotit atractive şi interesante pentru ei.
Asupra acestui pericol al trecerii lucrurilor spirituale într-un plan secundar, Biblia avertizează: „Când vei mânca şi te vei sătura, să binecuvântezi pe Domnul, Dumnezeul tău, pentru ţara cea bună pe care ţi-a dat-o. Vezi să nu uiţi pe Domnul, Dumnezeul tău, până acolo încât să nu păzeşti poruncile, rânduielile şi legile Lui, pe care ţi le dau azi.” (Deuteronom 8:10,11).
Nu doar prosperitatea şi bunăstarea tinde să ducă la adormire spirituală şi uitare de Dumnezeu, ci şi lipsurile şi îngrijorările, motiv pentru care Mântuitorul asocia la avertismentul cu privire la îngreunarea inimilor noastre cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi pe acela referitor la pericolul ca inimile noastre să fie îngreunate cu îngrijorările vieţii acesteia. (Luca 21:34).
Trăim timpul sfârşitului, când starea spirituală a majorităţii credincioşilor poate să se regăsească în descrierea făcută în parabola celor zece fecioare: „Toate au adormit.” Iar în cele spirituale consecinţele adormirii pot fi chiar mai dezastruoase decât acelea ale adormirii la volan.
De aceea apostolul spunea că intenţionează să ne ţină treji aducându-ne aminte, iar repetarea adevărurilor pe care le ştim şi în care suntem tari, are tocmai această menire, de a nu ne lăsa să fim cuprinşi de adormirea spirituală care se produce când punem lucrurile acestei lumi pe primul plan în viaţa noastră şi le dedicăm interesul şi energia noastră, îngăduind ca cele spirituale să treacă pe un plan secundar.
Repetarea şi actualizarea în memorie a adevărurilor veşnice, preocuparea cu ele şi cugetarea neîncetată la ele („Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ.” Coloseni 3:2) reduce considerabil şansele vrăjmaşului de a ne atrage în ispită sau de a ne face s-o considerăm interesantă.
Din relatarea experienţei lui Daniel şi a celor trei tineri care au fost duşi captivi în Babilon aflăm că acolo numele lor au fost schimbate în nume care făceau referire la unele zeităţi babiloniene şi aceasta cu un scop bine determinat: „Numele lui Daniel şi ale tovarăşilor lui au fost schimbate cu nume reprezentând zeităţile caldeene. Numelor date de părinţii evrei copiilor lor li se atribuia o mare însemnătate. Adesea ele reprezentau trăsăturile de caracter pe care părinţii doreau să le vadă dezvoltate în copiii lor. Căpetenia, în a cărei sarcină au fost daţi robii evrei, i-a dat lui ‚Daniel numele de Beltşaţar; lui Hanania, Şadrac, lui Mişael, Meşac, şi lui Azaria, Abed-Nego’.
Împăratul nu i-a constrâns pe tinerii evrei să renunţe la credinţa lor în favoarea idolatriei, ci nădăjduia să înfăptuiască treptat acest lucru. Dându-le nume semnificative ale idolatriei, aducându-i în fiecare zi în strânsă legătură cu obiceiurile idolatre şi sub influenţa riturilor amăgitoare ale închinării păgâneşti, nădăjduia să-i facă să renunţe la religia poporului lor şi să participe la închinarea babilonienilor.” Profeţi şi Regi, pg. 481
Totuşi ei s-au străduit să nu uite educaţia şi învăţăturile primite în căminul lor părintesc şi să şi le actualizeze mereu în minte, cultivând neîncetat comunicarea cu Dumnezeul Universului – Părintele lor. Despre Daniel ni se raportează că deşi era într-o poziţie de mare răspundere, obişnuia să-şi ia timp de trei ori pe zi pentru a se ruga lui Dumnezeu şi a-i cere pricepere, înţelepciune şi putere.
Aceste obiceiuri bune i-a făcut ca în situaţii extreme să proclame prin cuvânt şi faptă că „este în ceruri un Dumnezeu”. (Daniel 2:28).
Tăria lor morală se datora şi faptului că educaţia primită în casa părintească punea un accent deosebit pe repetarea adevărurilor fundamentale, care trebuia să constituie repere şi ghidaje sigure în trecerea lor prin viaţă: „Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula. Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâini şi să-ţi fie ca nişte fruntarii între ochi. Să le scrii pe uşiorii casei tale şi pe porţile tale.” (Deuteronom 6:6-9).
Această repetare a unor istorii deja vechi şi cunoscute nu era nicidecum monotonă sau plicticoasă pentru ei ci constituia o binevenită ocazie de reîmprospătare a credinţei lor în Dumnezeu şi a bucuriei că au un Părinte ceresc atât de îndurător.
Pe de altă parte, marea vină a poporului Israel a fost aceea că a îngăduit ca Dumnezeu să fie înlăturat din prim-planul gândirii şi interesului său: „Căci ai uitat pe Dumnezeul mântuirii tale şi nu ţi-ai adus aminte de Stânca scăpării tale. De aceea ţi-ai sădit răsaduri plăcute şi ai sădit butuci străini.” (Isaia 17:10).
Deşi au acordat multă atenţie şi grijă „butucilor străini” pe care i-au cultivat cu multă dedicare, aceste elemente proprii, care au luat locul cuvenit lui Dumnezeu în sufletele lor nu le-au adus nicidecum pe termen lung satisfacţia aşteptată: „Când i-ai sădit, i-ai înconjurat cu un gard şi în curând i-ai văzut înflorind. Dar culesul roadelor a fugit tocmai în clipa veseliei: şi durerea este fără leac.” (Isaia 17:11).
Spre deosebire de dezamăgirea acelora care îşi permit să-L uite pe Dumnezeul mântuirii lor, aceia care-L păstrează mereu în centrul atenţiei lor au parte de o deosebită bucurie: „Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei; când este El la dreapta mea, nu mă clatin. De aceea inima mi se bucură, sufletul mi se veseleşte şi trupul mi se odihneşte în linişte.” (Psalmii 17:8,9).
Omiterea frecventei reactualizări a adevărurilor veşnice în mintea noastră deschide calea pentru păcate dintre cele mai josnice: „Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sunt şoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă. Şi, măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei care fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totuşi, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac.” (Romani 1:28-32).
Tot acest şir de nelegiuiri îşi are originea în pasivitatea faţă de adevăr – n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor. Înţelegem de aici că această parte ne revine nouă şi că este nevoie de un efort pentru a-L păstra pe Dumnezeu mereu prezent în mintea noastră, în timp ce toate lucrurile acestei lumi, au tendinţa contrară, de a ne face să-L uităm şi să-L pierdem din vedere. De aceea apostolul îndeamnă: „De aceea, cu atât mai mult, trebuie să ne ţinem de lucrurile pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtaţi de ele. Căci, dacă Cuvântul vestit prin îngeri s-a dovedit nezguduit, şi dacă orice abatere şi orice neascultare şi-a primit o dreaptă răsplătire, cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare, care, după ce a fost vestită întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o…” (Evrei 2:1-3).
Dintr-un punct de vedere, cu adevărul este ca şi cu prietenii, în sensul că cei care caută şi preferă prietenii noi, desconsiderându-i pe cei vechi, dau prin aceasta dovadă de o mare lipsă de maturitate: „Aşa vorbeşte Domnul: „Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună: Umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre!” (Ieremia 6:16).
Depăşind limitele universului uman mărginit, Dumnezeu nu este condiţionat de timp sau spaţiu, El a fost, este şi va fi, iar despre Domnul Isus citim că „este acelaşi ieri, azi şi în veci” (Evrei 13:8), motiv pentru care El este o permanenţă, fiind vechi (din veşnicii) şi nou (până în veşnicii) în acelaşi timp, însă mereu de actualitate.
De aceea, în loc de a căuta să născocim mereu lucruri noi pentru a-i captiva pe ceilalţi, sau de a ne lăsa noi înşine captivaţi de noutăţile născocite de alţii, ar fi poate mult mai înţelept din partea noastră de a renunţa la această postură de „Atenieni moderni” şi de a înţelege şi aprecia valoarea neperisabilă a adevărurilor vechi a căror putere este constantă în timp.
Şi dacă se întâmplă uneori să ne întoarcem de la adunare sau de la studiul biblic individual fără a putea preciza un lucru nou pe care nu l-am ştiut mai înainte şi l-am aflat cu acea ocazie, să nu considerăm că acela ar fi fost un timp irosit, fiindcă reactualizarea informaţiilor spirituale pe care le posedam deja este de o importanţă vitală pentru viaţa noastră spirituală, şi numai astfel – prin aducere aminte – vom putea fi ţinuţi treji şi veghetori până la venirea Domnului.
Ultima strofă a imnului „Veniţi că vreau a spune” în originalul englez evidenţiază cu genialitate acest lucru spunând: „Şi când în scenele de glorie, voi cânta imnul absolut nou („o cântare nouă” – vezi Apocalipsa 14:3), va fi tot vechea istorie, ce am iubit-o atât de multă vreme” iar refrenul precizează care este aceasta, spunând că „va fi subiectul meu în glorie, să povestesc vechea istorie a lui Isus şi a iubirii Sale”.
te rog
Te rog un lucru : nu te lasa prostit,de mine.De fapt nu te lasa prostit de masca pe care o port, pentru ca sti, asta voiam sa-ti spun:eu port o masca, de fapt mii de masti…Masti pe care sincer sa-ti spun detest sa le port, si pe care mi-e teama sa le scot…,si de fapt nici una din ele nu ma reprezinta…Prefacatoria am invatat-o de la alti experti in asa ceva, apoi a devenit pt mine o arta, iar eu un artist;e un fel de a doua natura,dar te rog: nu te lasa prostit!De fiecare data imi place sa pozez cu nonsalantza intr-un om plin de viata, optimist,chiar implinit si fericit!!!...Omul care se simte in sigurantza…Totul pare sa fie insorit pentru mine, apele sunt calme, eu sunt seful , si nu am nevoie de nimeni,…Dar sa nu ma crezi!!! te rog insistent:Suprafatza mea poate parea neteda,dar ea nu este decat masca mea…Dedesubt nu se afla nici un fel de multzumire de sine, doar neimplinire ,teama si frustrare…Dedesubt se afla, ascuns, sub carapace ,adevaratul meu eu, confuz,temator si singur, cumplit de singur…sfasietor de singur…si dureros de neinteles…Dar eu ma ascund in spatele cuvintelor frumoase, in spatele lozincilor, in spatele a orice…E efortul meu disperat de a ramane ascuns si deci invulnerabil, de neatins.Nu vreau sa stie nimeni.De fapt ma cuprinde panica la gandul ca slabiciunea mea poate fi data de gol…Iata de ce imi creez cu meticulozitate o masca dupa care sa ma ascund, care sa ma ajute sa ma prefac in fata tuturor ca sunt o.k.,implinit si fericit!!!,Sa stea ca un scut in fata privirilor sfredelitoare, dispretuitoare unoeri sau doar curioase alteori…Ma tem ca privirea ta Nu va fii urmata de iubire si acceptare…si asta mi-ar sfasia de tot inima…Ma mai tem ca vei avea o parere proasta despre mine, ca vei rade de mine,si ca rasul tau ma va ucide…Ma tem ca ai putea crede ca in adancul meu sunt un nimic,ca nu sunt bun de nimic, si astfel ma vei respinge…Si nimic nu m-ar durea mai cumplit decat neiubirea ta, nepasarea ta si indiferentza ta…Asa ca imi fac jocurile , disperatele mele jocuri de prefacatorie, in exerior afisand o sigurantza de invidiat,dar in interior tremurand ca si un copil…Astfel intreaga mea viata si fiintza devine un front …Sporovaiesc cu lejeritate cu tine in tonurile conversatiei superficiale, iti spun tot, dar de fapt nu-ti spun nimic…Nu-ti spun nimic din ceea ce plange in mine…Ele insa sunt acolo, siroaie, lacrimile nevazute ale sufletului…Asa ca atunci cand imi joc rolul obisnuit , te rog : nu te lasa prostit!, de ce-ti spun…Te rog: incearca sa asculti cu atentie si incearca sa auzi ceea ce nu-ti spun, ceea ce as vrea sa-ti spun dar nu pot…Ceea ce am nevoie sa-ti spun ca sa supravietuiesc, dar nu spun…crede-ma ca nu pot!!!…....Nu-mi place sa ma ascund,sincer pot sa-ti spun deschisca urasc chestia asta…Nu-mi plac jocurile false si superficiale pe care le joc…de fapt mi-ar placea atat de mult sa fiu intotdeauna eu insumi, natural, spontan, dezinvolt, ca un copilas,autentic, eu-pur si simplu…Ma poti ajuta?Ajuta-ma intinde-mi mana ta, chiar si atunci cand pare ca e ultimul lucru pe care il vreau…chiar si atunci…De fiecare data cand esti bun, bland si incurajator cu mine, de fiecare data cand incerci sa intelegi pentru ca-ti pasa,inimii mele incep parca sa-i creasca aripi,foarte mici si fragile ca ale unei pasari colibri, dar …totusi aripi…Cu ajutorul simpatiei, sensibilitatii si puterii tale de intelegere, pot sa reusesc…Intr-un fel , tu poti sufla viata peste mine…Nu va fii usor, stiu asta, nu sunt naiv…Stiu, din experientza , ca atunci cand altii te-au convins multa vreme ca nu ai nici o valoare, in jurul tau parca s-au ridicat ziduri groase, ca niste zigurate…, de pe vremea babilonienilor....Dar am invatat, dincolo de asta, dincolo de dincolo, un lucru:ca iubirea e mai puternica decat orice ziduri,si de aceea pot sa sper…Te rog incearca sa darami aceste ziduri, cu maini puternice , dar blande…Fiindca un copil e fragil si si sensibil, iar eu sunt si eu tot un copil…unul mare.Te-ai putea intreba pe buna dreptate , cine sunt…am sa-ti spun cine sunt…sunt cineva pe care-l cunosti foarte bine:sunt fiecare barbat, fiecare femeie, fiecare copil, si fiecare fiintza omeneasca pe care o intalnesti.......sunt cea mai adanca dorinta care exista in fiecare suflet creat dupa chipul si asemanarea lui ISUS, sunt cea mai tainica dorintza, dorintza de veacuri, a neamului omenesc, aceea de a fii iubit, de a fii acceptat, si pretuit, pt ceea ce Dumnezeu a pus in noi...in fiecare dintre noi…AMPRENTA CHIPULUI SAU DIVIN…sunt fiecare om…sau macar un strop din fiacare om…
privirea de departe si de aproape...
Privit de departe Cain părea un jertfitor sincer, fumul jertfei lui ridicându-se la fel de semeţ ca a lui Abel, cântarea lui răsunând până departe. Privită de departe soţia lui Lot era afară din Sodoma, deşi, la o ecografie sinceră, Sodoma rămăsese tot dincolo de valvele inimii.Privit de departe, plânsul lui Esau părea chiar înduioşător, dar în mintea lui deja era creat planul împuşcării lui Iacov după metoda din „Aprilie spulberat” a lui Ismael Kadare.Fotografiaţi dintr-un unghi potrivit, Core era parte a adunării sfinte a lui Israel, iar Saul părea unul dintre zglobiii proroci.Ghehazi părea un slujitor bun pentru că nu poţi fi şmecher şi lacom când slujeşti lângă Elisei, iar lepra putea fi doar un accident nefericit sau chiar în urma îmbrăţişării lui Naaman.Azvârlit în praful drumului, tânărul bogat la picioarele dulgherului din Nazareth, părea aproape de împărăţie. Privite de departe, fecioarele fără ulei tot fecioare erau, candelele tot candele, lumina tot lumină.Rugăciunile fariseilor păreau frumoase, lungi şi din toţi plămânii, stomacurile lor chiorăiau a foamea postului, iar Iuda privit de Dan Brown părea un apostol iubitor şi sincer.... Priviţi de departe toţi aceştia arătau bine. Priviţi de aproape erau pierduţi...Am scris aceste rânduri meditând metafizic la ideile neliniştitoare ale lui G. Anders care zicea, vorbind despre televiziune, că imaginile poartă în ele pericolul de a deveni instrumente ale idiotizării, pentru că nu arată ca şi textele interconexiuni, ci doar felii rupte de lume, confecţionând o realitate preparată, manipulată, adică un şablon.Minciunile nu mai sunt tipărite, ci fotografiate, televiziunea nemaifiind doar o instituţie de transmitere a ştirilor, ci una de prelucrare a lor.Trăgând linie, ochii mint, iar lucrurile trebuie văzute cu alţi ochi, Isus vorbind despre oamenii ce au ochi şi nu văd, urechi şi nu aud.Oare ce ştiau tinerii în 1989, iar noi nu ştim, când strigau pe străzi „Nu minţiţi poporul cu televizorul!”?Privit de departe şi Dumnezeu pare altfel...de aproape....e diferit.e diferit de noi, oamenii....e Unic.si e Dragoste.....e Unic pt ca este Singurul care e Dragoste....
un gand inainte de Shabat
There are those who think more highly of themselves than they ought to think. They speak evil of their brethren because after a thing is done they can look back and tell how differently they would have done it, but their forethought would not have been any better than that of their brethren had they been in their place. . . .
Keep yourselves off the judgment seat. All judgment is committed unto the Son of God. . . . satan works zealously to cause men to offend on this point. Those whose tongues are so free to utter words of criticism, the adroit questioner who draws out expressions and opinions which have been put into minds by sowing seeds of alienation, are his missionaries. They may repeat the expressions they draw from others as originating with the ones they so slyly led on to forbidden ground. These persons seem always to see something to criticize and condemn. . . . Their tongues are ready to exaggerate everything evil. What a great matter a little fire kindleth! {HP 178.3}
Keep yourselves off the judgment seat. All judgment is committed unto the Son of God. . . . satan works zealously to cause men to offend on this point. Those whose tongues are so free to utter words of criticism, the adroit questioner who draws out expressions and opinions which have been put into minds by sowing seeds of alienation, are his missionaries. They may repeat the expressions they draw from others as originating with the ones they so slyly led on to forbidden ground. These persons seem always to see something to criticize and condemn. . . . Their tongues are ready to exaggerate everything evil. What a great matter a little fire kindleth! {HP 178.3}
joi, 26 februarie 2009
I HAVE A DREAM!!!...By Florian V.Fulga,not by Reverend Martin Luther King, not this time...
Văd o biserică în care membrii experimentează prezența și puterea lui Dumnezeu, iar oamenii vin în locul acesta pentru că simt că nevoia lor după Dumnezeu este împlinită. Aud rugăciuni, simt bucuria din inimile lor, și nu pot decât să mă bucur și să Îl laud pe Domnul împreună cu ei.
Aud cuvinte de dragoste și văd gesturi de apreciere, iar oamenii caută locul acesta pentru că se simt iubiți și acceptați. Simt o atmosferă caldă, și văd cum se ajută unul pe altul. Simt mirosul mesei de părtășie în jurul căreia abia aștept să ajung, pentru că ne simțim atât de bine împreună!
Văd cum biserica crește mereu, pentru că membrii ei cresc zilnic în cunoașterea lui Hristos, în dragoste și în slujire. Oamenii abia așteaptă să fie aici, pentru că se simt împliniți, pentru că văd schimbări bune în viața lor, și că e locul cel mai propice dezvoltării lor morale și spirituale. Abia aștept să învăț de la ei, și ei de la mine, să fim mai aproape de cer, mai asemenea lui Isus, și cât de curând cu Isus.
Văd o biserică plină de slujitori, ai cărei membrii simt durerea pentru o lume pierdută, iar oamenii vin în locul acesta pentru că își pot descoperi potențialul vieții lor și se pot simți utili. Aud câte un cuvânt de slujire și încurajare de la fiecare, aud cum se îndeamnă unul pe celălalt pentru lucrarea din timpul săptămânii, pentru ca să poată oferi cetățenilor localității lor ceva din ce le-a dat Hristos. Nu pot să rabd stând fără să fac ceva împreună cu oamenii aceștia. Slujirea lor e absolut molipsitoare.
Această biserică are un impact vizibil asupra lumii. E ca o lumină, care aprinde multe alte lumini în jur. Văd cum alte biserici se nasc datorită lucrării acestei biserici. Văd membrii ei ca pe niște firicele de sare, răspândind gustul bun al relației lor cu Mântuitorul. Influența lor ajunge dincolo de granițele acestei țări, acolo unde miliarde de oameni nu îl cunosc pe Hristos. Văd cum biserica are misiuni externe, toți sunt bucuroși să susțină lucrarea divină în zonele necreștine. Oamenii vin aici pentru că simt că vor putea să aibă o viață semnificativă pentru întreaga omenire. Abia aștept să merg cu acești oameni până la marginile pământului.
Aud cuvinte de dragoste și văd gesturi de apreciere, iar oamenii caută locul acesta pentru că se simt iubiți și acceptați. Simt o atmosferă caldă, și văd cum se ajută unul pe altul. Simt mirosul mesei de părtășie în jurul căreia abia aștept să ajung, pentru că ne simțim atât de bine împreună!
Văd cum biserica crește mereu, pentru că membrii ei cresc zilnic în cunoașterea lui Hristos, în dragoste și în slujire. Oamenii abia așteaptă să fie aici, pentru că se simt împliniți, pentru că văd schimbări bune în viața lor, și că e locul cel mai propice dezvoltării lor morale și spirituale. Abia aștept să învăț de la ei, și ei de la mine, să fim mai aproape de cer, mai asemenea lui Isus, și cât de curând cu Isus.
Văd o biserică plină de slujitori, ai cărei membrii simt durerea pentru o lume pierdută, iar oamenii vin în locul acesta pentru că își pot descoperi potențialul vieții lor și se pot simți utili. Aud câte un cuvânt de slujire și încurajare de la fiecare, aud cum se îndeamnă unul pe celălalt pentru lucrarea din timpul săptămânii, pentru ca să poată oferi cetățenilor localității lor ceva din ce le-a dat Hristos. Nu pot să rabd stând fără să fac ceva împreună cu oamenii aceștia. Slujirea lor e absolut molipsitoare.
Această biserică are un impact vizibil asupra lumii. E ca o lumină, care aprinde multe alte lumini în jur. Văd cum alte biserici se nasc datorită lucrării acestei biserici. Văd membrii ei ca pe niște firicele de sare, răspândind gustul bun al relației lor cu Mântuitorul. Influența lor ajunge dincolo de granițele acestei țări, acolo unde miliarde de oameni nu îl cunosc pe Hristos. Văd cum biserica are misiuni externe, toți sunt bucuroși să susțină lucrarea divină în zonele necreștine. Oamenii vin aici pentru că simt că vor putea să aibă o viață semnificativă pentru întreaga omenire. Abia aștept să merg cu acești oameni până la marginile pământului.
KEEPING BACK PART OF THE PRICE
KEEPING BACK PART OF THE PRICE
ACTS 5:1-5 ¶ But a certain man named Ananias, with Sapphira his wife, sold a possession, And kept back part of the price, his wife also being privy to it, and brought a certain part, and laid it at the apostles’ feet. But Peter said, Ananias, why hath Satan filled thine heart to lie to the Holy Ghost, and to keep back part of the price of the land? Whiles it remained, was it not thine own? and after it was sold, was it not in thine own power? why hast thou conceived this thing in thine heart? thou hast not lied unto men, but unto God. And Ananias hearing these words fell down, and gave up the ghost: and great fear came on all them that heard these things.
What was the sin of these two that brought such swift punishment? Today we may look and say that this was harsh, but what was the crime? It was threefold.
#1. The two had declared openly that they would sell their possession and give the whole of what they received to the Church. Why would they boast of such when they already KNEW they would not do it? They did so to receive GLORY FROM MEN. They wanted the glory, without paying the price. It is pure hypocrisy.
#2. Ananias and Sapphira had vowed that the whole of the price of their possession was to be given to GOD and to his service. Thus when they kept back part of the price, they actually robbed God.
#3. When they were confronted by Peter, they purposely lied to cover their hypocrisy. When they lied to the Apostle, the Ambassador of GOD, they lied to the God he represented.
So we see the sin of Ananias and Sapphira was three fold, and God quickly made an example out of them so that other would fear. Now this story is included in the Scriptures for our admonition. We are to LEARN from their example.
And hopefully we can delve a bit deeper in this than to simply warn people against robbing GOD in their tithes and their offerings. Let’s look at their three sins.
HYPOCRISY
Matthew 6:1-2 ¶ Take heed that ye do not your alms before men, to be seen of them: otherwise ye have no reward of your Father which is in heaven. Therefore when thou doest thine alms, do not sound a trumpet before thee, as the hypocrites do in the synagogues and in the streets, that they may have glory of men. Verily I say unto you, They have their reward.
Today it seems that popular Christianity and Hypocrisy go hand in hand.
In Chapter 6 of Matthew alone Christ warned against:
Giving alms like the Hypocrite.
Praying like the Hypocrite.
And Fasting like the Hypocrite.
And in Matthew 15, he warns against worshiping God like the hypocrites.
And then Christ pronounced Seven woes against the Hypocrites in Matthew 23.
What is the root of the Hypocrite? They want to be glorified by MEN. They want to be esteemed by men. All the ‘good-deeds’ that they perform, must be accompanied by the applause of men.
It is the glory of man that they seek, and it is that glory that motivates them.
In some countries, like the United States, it is considered a prestigious thing to be a part of a large church. You will see presidents, congressmen, senators and governors file out to the Church on Sunday. Simply because they want the people to say, "He is a man of God" or "He is a good man, he goes to Church". Many people choose the church they attend by the size of the congregation. It is more prestigious to attend a church with a great number, than a small Church that teaches the truth.
Often times criminals will go to Church, and use the Church as a front, so they will not be as quickly suspected of the evil that they do. All of this is Hypocrisy.
GENUINE LOVE FOR GOD - OPPOSITE OF HYPOCRISY.
The opposite of hypocrisy is the sincere Christian. And the difference between the hypocrite and the sincere Christian is their motivation. What motivates the hypocrite? They want glory from men. What motivates the Sincere Christian? It is the genuine love of GOD.
Today in our small Church we MUST ask ourselves, What are we motivated by?
Why do we do, the religious things that we do? Do we do it so we
can be esteemed by our brethren? Do we do it, so we will fit in? Do we do it so we will be spoken well of? What motivates you?
If it is the love of GOD then you will do the same things in secret, as you do in public. Do you pray in secret? Do you give in secret? Do you fast in secret? When you are alone, do you bow your head and thank him for your meal, the same way you do when your brothers and sisters are looking? Hypocrisy is a sin that is hated by GOD and we must be careful not let it have a place in our lives. Turn with me to: Malachi 3:8
ROBBING GOD
Malachi 3:8-9 Will a man rob God? Yet ye have robbed me. But ye say, Wherein have we robbed thee? In tithes and offerings. Ye are cursed with a curse: for ye have robbed me, even this whole nation.
When we think about robbing GOD, we often think back to this passage in Malachi, where God says that the people robbed him in their tithes and offerings.
And we indeed rob GOD when we spend the tithes on anything other than the support of the ministry, or when we hold back our offerings that we are bound by conscience to give.
Yet I want to emphasize that we rob GOD when we hold back from God what is rightfully his.
What do I have in mind?
1 Corinthians 6:20 For ye are bought with a price: therefore glorify God in your body, and in your spirit, which are God’s.
Christ has purchased the Church with his own blood. He has redeemed us back to GOD. The Bible teaches that we are not our own anymore (1st Corinthians 6:19).
Everything about you is to be offered to GOD for his service. All of your heart, all of your mind, all of your soul and all of your strength, is to be at God’s disposal. What ever we have we are to give to GOD. What ever we hold back, we steal from God.
WE ROB GOD THROUGH POLLUTED SACRIFICES
Malachi 1:6-8 ¶ A son honoureth his father, and a servant his master: if then I be a father, where is mine honour? and if I be a master, where is my fear? saith the LORD of hosts unto you, O priests, that despise my name. And ye say, Wherein have we despised thy name? Ye offer polluted bread upon mine altar; and ye say, Wherein have we polluted thee? In that ye say, The table of the LORD is contemptible. And if ye offer the blind for sacrifice, is it not evil? and if ye offer the lame and sick, is it not evil? offer it now unto thy governor; will he be pleased with thee, or accept thy person? saith the LORD of hosts.
And in Romans we read: I beseech you therefore, brethren, by the mercies of God, that ye present your bodies a living sacrifice, holy, acceptable unto God, which is your reasonable service. – Romans 12:1
Are we any better than priests of old? Are we offering GOD of our pollution? Our bodies are to be offered as a living sacrifice, and we are to be holy. Yet we pollute our bodies and attempt to offer them to God?
We smoke our cigarettes, take our pills, drink our alcohol, over eat, pierce and tattoo our flesh, dress indecent and all the while we claim to be the temple of the Holy Ghost?
\And how about our minds? What do we fill our heart with? We listen to worldly sensual music, we listen to gossip and rumors and indecent jokes.
We set our eyes upon television, and behold all manner of evil. Adultery, fornication, witchcraft, spiritualism, blasphemy and violence we bring into the sanctuary of our mind, which is to be the dwelling place of GOD.
Then we walk into the Church, and ask GOD to bless us?
When we give Satan a place in our lives, we are stealing that place from GOD! It is to be his!
LYING TO GOD
1 John 2:4 He that saith, I know him, and keepeth not his commandments, is a liar, and the truth is not in him.
The Church world is filled with liars.
You have men who say, "God has said thus", when GOD has not spoken. They run to and fro and teach all manner of evil doctrine and then declare that it is God’s word.
Still today there are false prophets, who speak lies in the name of the Lord.
Then you have the vast majority who sit in the pulpits and sing, "Oh, How I love Jesus", "I’d rather have Jesus", and "You’re my all in all".
If they don’t sing it, they testify it, "I love God with all my heart".
But when they walk out the Church door they practice the same evils as the rest of the world. And through their rebellion they refuse to obey the Commandments of GOD.
My friends if we say we love him and keep not his commandments we are lying, and deceiving ourselves. Christ said if we love him we WILL keep his commandments.
If you are not willing to obey GOD, then you do not love GOD {PERIOD}.
TURN WITH ME TO JOEL 2:12
WHAT DID ANANIAS AND THE SAPPHIRA NEED?
Joel 2:12-13 ¶ Therefore also now, saith the LORD, turn ye even to me with all your heart, and with fasting, and with weeping, and with mourning: And rend your heart, and not your garments, and turn unto the LORD your God: for he is gracious and merciful, slow to anger, and of great kindness, and repenteth him of the evil.
What did these two need? The same thing that many of us need today. They needed to turn to GOD with all their hearts.
Too many men and women enter this thing we call "Christianity" half-heartedly. They come and they pray for what ever reason, but their hearts are not fully broken, and they are not fully given to GOD.
And it is those who make a half-hearted profession of faith that you see walk out of the Church in a few weeks or months.
God doesn’t want your left overs, God doesn’t want half of your heart, God wants it all. You are to turn to GOD fully.
When he is truly your "All in All". When you truly love GOD with all your heart, it will be a very hard thing to walk away from him. God is to be the very CENTER of your universe, he is to be the axle upon which your life spins... you must come to the point that without GOD you will have NOTHING.
When your treasure is TRULY in heaven you will not worry about dross of this earth.
And I hope that the next time we read about Ananias and
Sapphira that we will check our own hearts to make sure we are not doing even as they did. If God chose today to smite everyone that practice hypocrisy, or robbed and lied to him, then no doubt most of the Churches would be emptied.
marți, 24 februarie 2009
I am dreaming...
Văd o biserică în care membrii experimentează prezența și puterea lui Dumnezeu, iar oamenii vin în locul acesta pentru că simt că nevoia lor după Dumnezeu este împlinită. Aud rugăciuni, simt bucuria din inimile lor, și nu pot decât să mă bucur și să Îl laud pe Domnul împreună cu ei.
Aud cuvinte de dragoste și văd gesturi de apreciere, iar oamenii caută locul acesta pentru că se simt iubiți și acceptați. Simt o atmosferă caldă, și văd cum se ajută unul pe altul. Simt mirosul mesei de părtășie în jurul căreia abia aștept să ajung, pentru că ne simțim atât de bine împreună!
Văd cum biserica crește mereu, pentru că membrii ei cresc zilnic în cunoașterea lui Hristos, în dragoste și în slujire. Oamenii abia așteaptă să fie aici, pentru că se simt împliniți, pentru că văd schimbări bune în viața lor, și că e locul cel mai propice dezvoltării lor morale și spirituale. Abia aștept să învăț de la ei, și ei de la mine, să fim mai aproape de cer, mai asemenea lui Isus, și cât de curând cu Isus.
Văd o biserică plină de slujitori, ai cărei membrii simt durerea pentru o lume pierdută, iar oamenii vin în locul acesta pentru că își pot descoperi potențialul vieții lor și se pot simți utili. Aud câte un cuvânt de slujire și încurajare de la fiecare, aud cum se îndeamnă unul pe celălalt pentru lucrarea din timpul săptămânii, pentru ca să poată oferi cetățenilor localității lor ceva din ce le-a dat Hristos. Nu pot să rabd stând fără să fac ceva împreună cu oamenii aceștia. Slujirea lor e absolut molipsitoare.
Această biserică are un impact vizibil asupra lumii. E ca o lumină, care aprinde multe alte lumini în jur. Văd cum alte biserici se nasc datorită lucrării acestei biserici. Văd membrii ei ca pe niște firicele de sare, răspândind gustul bun al relației lor cu Mântuitorul. Influența lor ajunge dincolo de granițele acestei țări, acolo unde miliarde de oameni nu îl cunosc pe Hristos. Văd cum biserica are misiuni externe, toți sunt bucuroși să susțină lucrarea divină în zonele necreștine. Oamenii vin aici pentru că simt că vor putea să aibă o viață semnificativă pentru întreaga omenire. Abia aștept să merg cu acești oameni până la marginile pământului.
Aud cuvinte de dragoste și văd gesturi de apreciere, iar oamenii caută locul acesta pentru că se simt iubiți și acceptați. Simt o atmosferă caldă, și văd cum se ajută unul pe altul. Simt mirosul mesei de părtășie în jurul căreia abia aștept să ajung, pentru că ne simțim atât de bine împreună!
Văd cum biserica crește mereu, pentru că membrii ei cresc zilnic în cunoașterea lui Hristos, în dragoste și în slujire. Oamenii abia așteaptă să fie aici, pentru că se simt împliniți, pentru că văd schimbări bune în viața lor, și că e locul cel mai propice dezvoltării lor morale și spirituale. Abia aștept să învăț de la ei, și ei de la mine, să fim mai aproape de cer, mai asemenea lui Isus, și cât de curând cu Isus.
Văd o biserică plină de slujitori, ai cărei membrii simt durerea pentru o lume pierdută, iar oamenii vin în locul acesta pentru că își pot descoperi potențialul vieții lor și se pot simți utili. Aud câte un cuvânt de slujire și încurajare de la fiecare, aud cum se îndeamnă unul pe celălalt pentru lucrarea din timpul săptămânii, pentru ca să poată oferi cetățenilor localității lor ceva din ce le-a dat Hristos. Nu pot să rabd stând fără să fac ceva împreună cu oamenii aceștia. Slujirea lor e absolut molipsitoare.
Această biserică are un impact vizibil asupra lumii. E ca o lumină, care aprinde multe alte lumini în jur. Văd cum alte biserici se nasc datorită lucrării acestei biserici. Văd membrii ei ca pe niște firicele de sare, răspândind gustul bun al relației lor cu Mântuitorul. Influența lor ajunge dincolo de granițele acestei țări, acolo unde miliarde de oameni nu îl cunosc pe Hristos. Văd cum biserica are misiuni externe, toți sunt bucuroși să susțină lucrarea divină în zonele necreștine. Oamenii vin aici pentru că simt că vor putea să aibă o viață semnificativă pentru întreaga omenire. Abia aștept să merg cu acești oameni până la marginile pământului.
"Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Matei 22,39).
...Iudeii erau preocupaţi de ceea ce aveau să primească; problema cu care îşi băteau capul era cum să-şi asigure puterea, respectul şi serviciul care credeau că li se cuvine. Dar Domnul Hristos ne învaţă că preocuparea noastră nu trebuie să fie: cât de mult vom primi, ci cât de mult putem să dăm. Măsura datoriei noastre faţă de alţii se găseşte în ceea ce noi înşine am socotit ca datorie a lor faţă de noi.
În prietenia ta cu alţii, aşează-te în locul lor. Pătrunde în simţămintele lor, în greutăţile lor, în dezamăgirile lor, în bucuriile şi întristările lor. Identifică-te cu ei, apoi poartă-te cu ei aşa cum ai dori să se poarte ei cu tine, dacă ar fi să schimbi locul cu ei. Aceasta este adevărata regulă de sinceritate. Este o altă expresie a Legii.
Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Matei 22,39). Şi acesta este şi miezul învăţăturii profeţilor. Este principiul cerului şi va fi împlinit în toţi cei ce sunt pregătiţi pentru societatea lui sfântă.
Regula de aur este principiul adevăratei curtenii, şi ilustrarea ei cea mai adevărată se vede în viaţa şi caracterul lui Isus. O, ce raze de blândeţe şi frumuseţe străluceau în viaţa zilnică a Mântuitorului nostru! Câtă nobleţe se revărsa din însăşi prezenţa Sa! Acelaşi spirit va fi descoperit şi în copiii Săi. Aceia în care locuieşte Hristos vor fi înconjuraţi de o atmosferă divină. Veşmintele lor albe de curăţie vor fi îmbibate cu un parfum din grădinile Domnului. Feţele lor vor străluci de lumina Sa, luminând calea pentru picioarele care şovăie şi care obosesc.
Nici un om care are adevăratul ideal, cu privire la un caracter desăvârşit, nu va da greş în a dovedi simpatia şi iubirea lui Hristos. Influenţa harului trebuie să înmoaie inima, să înnobileze şi să cureţe sentimentele, dând o delicateţe de sus şi un simţ de bunăcuviinţă.
din "Cugetari de pe muntele fericirilor" de Ellen G.White
În prietenia ta cu alţii, aşează-te în locul lor. Pătrunde în simţămintele lor, în greutăţile lor, în dezamăgirile lor, în bucuriile şi întristările lor. Identifică-te cu ei, apoi poartă-te cu ei aşa cum ai dori să se poarte ei cu tine, dacă ar fi să schimbi locul cu ei. Aceasta este adevărata regulă de sinceritate. Este o altă expresie a Legii.
Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Matei 22,39). Şi acesta este şi miezul învăţăturii profeţilor. Este principiul cerului şi va fi împlinit în toţi cei ce sunt pregătiţi pentru societatea lui sfântă.
Regula de aur este principiul adevăratei curtenii, şi ilustrarea ei cea mai adevărată se vede în viaţa şi caracterul lui Isus. O, ce raze de blândeţe şi frumuseţe străluceau în viaţa zilnică a Mântuitorului nostru! Câtă nobleţe se revărsa din însăşi prezenţa Sa! Acelaşi spirit va fi descoperit şi în copiii Săi. Aceia în care locuieşte Hristos vor fi înconjuraţi de o atmosferă divină. Veşmintele lor albe de curăţie vor fi îmbibate cu un parfum din grădinile Domnului. Feţele lor vor străluci de lumina Sa, luminând calea pentru picioarele care şovăie şi care obosesc.
Nici un om care are adevăratul ideal, cu privire la un caracter desăvârşit, nu va da greş în a dovedi simpatia şi iubirea lui Hristos. Influenţa harului trebuie să înmoaie inima, să înnobileze şi să cureţe sentimentele, dând o delicateţe de sus şi un simţ de bunăcuviinţă.
din "Cugetari de pe muntele fericirilor" de Ellen G.White
my name is Lisa
www.portablefilmfestival.com - A 13 year old girl deals with her mother's Alzheimer's disease. Winner of Best Short Film at the Youtube Awards.
Jurnalul unei Biblii
IANUARIE
Am fost foarte ocupata.Majoritatea membrilor din familie au hotarat sa ma citeasca in fiecare zi in acest an.Au tras de mine primele doua saptamani intr-o parte si-n alta……apoi …..m-au uitat.
FEBRUARIE
Proprietarul meu m-a folosit pentru cateva minute saptamana aceasta.A avut o disputa cu cineva si a cautat cateva referinte biblice sa-l contrazica.
Intr-o seara m-au cautat si adolescentii familiei (a doua zi aveau examene).
MARTIE
Bine ca a venit bunicul familiei in vizita.M-a tinut aproape o ora in brate impartasind familiei din sfaturile mele.
APRILIE
Am avut o zi foarte ocupata.Proprietarul meu a fost numit “conducator”peste ceva si…..s-a apropiat de mine cica
Oricum,ma pregatesc sa merg pentru prima data anul acesta la Biserica,de Pasti…..
MAI
Am ceva verdeata intre paginile mele.
Au aparut primele flori si ……..s-au gandit ca ar fi bine sa preseze cateva.
IUNIE
Sunt ravasita.Una din fetele familiei se marita.M-au aruncat de colo-colo sub toate cele si……….e clar ca le incurc.
IULIE
M-au pus intr-o geanta de voyaj.Bauniesc ca plecam in vacanta.As fi preferat sa raman acasa decat sa zac o luna in geanta aceea…
AUGUST
Sunt tot in geanta.
SEPTEMBRIE
Din nou acasa la locul meu.In sfarsit am companie,vreo doua carti de dragoste,cateva romane politiste si….chiar si….videocasete…
Uneori as vrea sa am si eu difuzoare ca si cele de la combina muzicala sau TV,dar….nu am .Ce n-as da sa fiu si eu bagata-n seama…
OCTOMBRIE
Astazi,m-au cautat prin casa si m-au folosit.Cineva din familie a cazut la pat,bolnav.M-au asezat in mijlocul mesei din sufragerie,deschisa.
Cred ca urmeaza sa vina pastorul in vizita.
NOEMBRIE
Inapoi la locul meu.
DECEMBRIE
Se pregatesc de Craciun.M-au ingropat sub beteala,hartie de pachete si…..cadouri…..
Ce ar scrie Biblia ta daca ar trebui sa scrie un astfel de jurnal?
Oare cum ar scrie Biblia ta daca ar trebui sa scrie:
-cum o tratezi tu pe ea?
-cum ai tratat-o saptamana aceasta?
-zilele trecute?
-de la inceputul anului incoace?
Acum 20 de ani aveam 2 ore de TV pe zi. Azi am 24 din 24, 7 zile din 7. Vegetam in fata unui ecran chiar si in baie...
"Acum 20 de ani aveam 2 ore de TV pe zi. Azi am 24 din 24, 7 zile din 7. Vegetam in fata unui ecran chiar si in baie. Schimbam telecomanda cel putin odata pe an, televizorul la 2 ani ca sa facem mancare cu el, sa dormim cu el, sa facem dragoste cu el, sa ne facem nevoile cu el, sa bem cu el, sa VORBIM cu el. Si nu mai facem nimic altceva. Pentru ce muncim? Muncim ca sa consumam ceea ce vedem la televizor", scrie Gabriel Marin pe Forumul HotNews.ro.
Acum 20 de ani aveam 2 ore de TV pe zi.
Cateva stiri de propaganda si un film decent sau o piesa de teatru destul de buna. Nu ne puteam uita mai mult la TV.
Si ce faceam cu timpul ?
Munceam de la 8 la 6, apoi ieseam la o plimbare, vizitam vecinii, ne socializam cu semenii nostri, combateam si condamnam comunismul cu bunicii, si ascultam europalibera
Azi am 24 din 24, 7 zile din 7, acelasi lucru la 100% din posturi.
Ne pierdem timpul, vegetam in fata unui ecran mai mult sau mai putin plat in dormitor, in sufragerie, in bucatarie, si unii chiar si in baie.
Butonam telecomanda, incat trebuie sa o schimbam cel putin odata pe an. Schimbam televizorul la aproximativ 2 ani si ne luam altul mai bun la care "sa tina tubul (plasma, cristalele sau oled-urile)" cel putin 10 ani, desi, in 2 ani vom lua altul.
Ca sa ce ? Pai ca sa ne uitam la el, sa facem mancare cu el, sa dormim cu el, sa facem dragoste cu el, sa ne facem nevoile cu el, sa bem cu el, SA VORBIM CU EL, sa injuram cu el, si nu in ultimul rand, cand nu suntem cu el, sa vorbim despre el (eg: l-ai vazut p'ala aseara la televozor ?).
Si nu mai facem nimic altceva. Servici - acasa - televizor - in vizita la cineva - televizor - in bar - televizor - in magazin - televizor - pe strada - televizor.
Suntem manipulati, distrasi de la adevaratele evenimente, dopati cu doza zilnica de irealitate, educati in snobism, educati sa consumam.
Cine suntem ?
Suntem noi consumatorii. Asa ne numesc ei. Asa si suntem. Consumatori. Consumam tot, suntem ca termitele pe o scandura de lemn, care, spre deosebire de ele tot noi suntem cei care producem ceea ce consumam.
Pentru ce muncim ? Muncim ca sa consumam ceea ce vedem la televizor. Suntem educati sa vrem ceea ce vor ei sa ne vanda.
Sa luam credite sa consumam. Suntem disperati ca nu mai putem lua credite sa consumam, sa cumparam ceea ce nu avem nevoie, dar din televizor toti ne spun ca trebuie sa cumparam.
Nu rezolvam mare lucru cu acest subiect de forum. Vizitatorii acestui subiect sunt deja tratati. Acesti vizitatori nu se mai drogheaza cu televizorul de mult timp.
Faceti voi, cei din presa, cei de la televizor o propaganda. Aveti curajul sa rugati "privitorii" in direct sa nu se mai uite la televizor. Aveti curajul voi cei ce va numiti ziaristi de renume sa spuneti in ce hal am ajuns din cauza televizorului.
Dati un exemplu. Iesiti la televizor pentru ultima data si rugati telespectatorii sa nu se mai uite la televizor.
Hotnews.ro
Acum 20 de ani aveam 2 ore de TV pe zi.
Cateva stiri de propaganda si un film decent sau o piesa de teatru destul de buna. Nu ne puteam uita mai mult la TV.
Si ce faceam cu timpul ?
Munceam de la 8 la 6, apoi ieseam la o plimbare, vizitam vecinii, ne socializam cu semenii nostri, combateam si condamnam comunismul cu bunicii, si ascultam europalibera
Azi am 24 din 24, 7 zile din 7, acelasi lucru la 100% din posturi.
Ne pierdem timpul, vegetam in fata unui ecran mai mult sau mai putin plat in dormitor, in sufragerie, in bucatarie, si unii chiar si in baie.
Butonam telecomanda, incat trebuie sa o schimbam cel putin odata pe an. Schimbam televizorul la aproximativ 2 ani si ne luam altul mai bun la care "sa tina tubul (plasma, cristalele sau oled-urile)" cel putin 10 ani, desi, in 2 ani vom lua altul.
Ca sa ce ? Pai ca sa ne uitam la el, sa facem mancare cu el, sa dormim cu el, sa facem dragoste cu el, sa ne facem nevoile cu el, sa bem cu el, SA VORBIM CU EL, sa injuram cu el, si nu in ultimul rand, cand nu suntem cu el, sa vorbim despre el (eg: l-ai vazut p'ala aseara la televozor ?).
Si nu mai facem nimic altceva. Servici - acasa - televizor - in vizita la cineva - televizor - in bar - televizor - in magazin - televizor - pe strada - televizor.
Suntem manipulati, distrasi de la adevaratele evenimente, dopati cu doza zilnica de irealitate, educati in snobism, educati sa consumam.
Cine suntem ?
Suntem noi consumatorii. Asa ne numesc ei. Asa si suntem. Consumatori. Consumam tot, suntem ca termitele pe o scandura de lemn, care, spre deosebire de ele tot noi suntem cei care producem ceea ce consumam.
Pentru ce muncim ? Muncim ca sa consumam ceea ce vedem la televizor. Suntem educati sa vrem ceea ce vor ei sa ne vanda.
Sa luam credite sa consumam. Suntem disperati ca nu mai putem lua credite sa consumam, sa cumparam ceea ce nu avem nevoie, dar din televizor toti ne spun ca trebuie sa cumparam.
Nu rezolvam mare lucru cu acest subiect de forum. Vizitatorii acestui subiect sunt deja tratati. Acesti vizitatori nu se mai drogheaza cu televizorul de mult timp.
Faceti voi, cei din presa, cei de la televizor o propaganda. Aveti curajul sa rugati "privitorii" in direct sa nu se mai uite la televizor. Aveti curajul voi cei ce va numiti ziaristi de renume sa spuneti in ce hal am ajuns din cauza televizorului.
Dati un exemplu. Iesiti la televizor pentru ultima data si rugati telespectatorii sa nu se mai uite la televizor.
Hotnews.ro
NU LASA!!! SA TREACA NICI MACAR O ZI DIN ….VIATA TA, FARA SA VEZI, FARA SA AUZI, SI FARA SA CITESTI CEVA FRUMOS ….
NU LASA!!! SA TREACA NICI MACAR O ZI DIN ….VIATA TA, FARA SA VEZI, FARA SA AUZI, SI FARA SA CITESTI CEVA FRUMOS ….
despre constiintza...
God placed the conscience into the very fiber of the human soul to be an automatic warning system that tells us. “Pull up, pull up” before we crash and burn. When we understand what the conscience is for, we can appreciate that it is one of the greatest gifts God has given us.
It was there that I witnessed the scourge of leprosy for the first time. Leprosy is a disease that makes it impossible for the person affected to feel pain. I saw men and women without feet and hands. It had been my understanding that the disease destroys the extremities. But that is not so. The disease simply takes away the sensation of pain, and without pain its victims cannot tell when they are injuring their hands and feet. It helped me understand how the conscience is the moral organ of pain. A person who ignores their conscience or seeks to do away with it will sooner or later end up badly disfigured morally and eventually made lose their soul.
It was there that I witnessed the scourge of leprosy for the first time. Leprosy is a disease that makes it impossible for the person affected to feel pain. I saw men and women without feet and hands. It had been my understanding that the disease destroys the extremities. But that is not so. The disease simply takes away the sensation of pain, and without pain its victims cannot tell when they are injuring their hands and feet. It helped me understand how the conscience is the moral organ of pain. A person who ignores their conscience or seeks to do away with it will sooner or later end up badly disfigured morally and eventually made lose their soul.
un gand
”Pierdut ieri,undeva intre Rasarit si Apus,doua ore de aur,fiecare incrustata cu saizeci de minute de diamant.Nu se ofera nici o recompensa,caci s-au dus pentru totdeauna”Horace Mann
Rastignirea din 1961
Max Banus, condamnat in 1958 la 8 ani de inchisoare politica, a fost "cumparat" si scos din inchisoare, iar in 1966 si-a inceput activitatea la postul de radio Europa Libera. Dupa Revolutie a publicat cartea Cei care m-au ucis, care contine 45 de intamplari la care a asistat sau a fost implicat in oribilul lagar securist de la Stoenesti. In 1961, cu cateva zile inainte de Sfintele Pasti, a fost martorul unei actiuni de neimaginat a criminalilor securisti: rastignirea unui detinut credincios.
Trebuie sa marturisesc cu umilinta ca inainte deinchisoare nu auzisem de acesti "Adventisti de Ziua a Saptea". I-am intalnit pe yehovisti pentru prima data la Stoenesti.Scandalul a izbucnit in prima zi de munca. Ceilalti spuneau despre ei: "Sunt pur si simplu nebuni. Ai auzit ce pretind? Cer comandantului sa le dea alimentele regulamentare si sa-si gateasca singuri. Refuza sa manance ce e gatit de altii. Si nu numai atat! Au anuntat ca nu vor lucra sambata. Pentru nimic in lume. Dar sunt gata sa lucreze duminica".Un frizer mi-a relatat aceste informatii, insotite de multe alte amanunte. Am zambit si n-am dat prea multa importanta
intregii istorii. Doar cunosteam prea bine metodele Securitatii. Intr-o sambata, ne-am inapoiat in colonie zdrobiti de oboseala. Intram in dormitoare. Ma intind putin. Ma dureau toate incheieturile. Deodata, aud urletele sergentului: "Toata lumea, drepti! Afara! Incolonarea!"
Ce dracu' se intamplase? Nimeni nu stia. Ne incolonam. Apare comandantul. Aveam frica toti de el. Era un sadic. Violent... brutal... Era infuriat in ultimul hal. Incepe sa tipe... Nu intelegeam decat cuvinte separate.
Pe scurt. Adventistii refuzasera sa lucreze. Fiindca-i sambata! Dar ce-si imagineaza banditii astia? Cred ei ca regulamentul trebuie modificat pentru nebuniile lor? Buun... nu vor sa manance mancare gatita la bucatarie! El, comandantul, s-a dovedit intelegator. A acceptat. Dar cu munca? Or sa vada ei ce o sa pateasca.
Fiindca au refuzat astazi sa lucreze, fiecare este condamnat la 20 de bice, 20 de bice la talpa!
Toata noaptea nu am putut dormi din cauza gemetelor celor batuti.A doua zi, duminica, abia puteau merge. Am stat de vorba cu unul dintre ei. Taran din regiunea Craiovei. "Nu-i pacat? Sa te lasi torturat de ei..." Omul m-a privit cu bunatate. Nu m-a repezit si nici nu mi-a spus ca nu ar fi cazul sa ma amestec unde nu-mi fierbe oala. "Situatia nu este asa cum o crezi dumneata. Mai sunt si altii care au suferit pentru credinta lor..." N-am prea inteles ce voia sa spuna. Avea ochi inteligenti si se exprima frumos. "Doar va dati seama ca, in cele din urma, veti fi obligati sa lucrati sambata..." Raspunsul lui a fost atat de ferm, incat am simtit o anumita neliniste. "Nu vom lucra sambata!" N-am mai insistat. L-am lasat in pace.
A doua zi, luni, din nou la lucru. Eram curios sa vad ce se va intampla cu acesti adventisti. Vineri seara, sergentul de serviciu ii chema. Incepu sa vorbeasca politicos cu fiecare. "Comportati-va cu inteligenta. Oameni buni, nu-mi faceti probleme maine! Lucrati si totul va fi in regula!"
In dimineata urmatoare, Securitatea a aplicat o noua tactica. Adventistii nu au avut voie sa plece in grup. Fiecare a fost mutat singur in alta brigada sau impreuna cu unul ori maximum doi. Doi erau in aceeasi brigada cu mine. I-am privit cu atentie. Erau foarte curati. Aveau figuri placute, priviri sincere. In plus, erau bine-dispusi. "Aha, mi-am zis eu, s-au hotarat sa lucreze." In fond, era cazul sa puna capat chinului. Amandoi erau transilvaneni. Muncitori manuali. Unul din Hunedoara, celalalt din Deva. Incepem sa lucram. Amandoi stateau cu mainile in buzunare. Lipiti unul de celalalt. Nici macar nu au luat lopata sau cazmaua in mana. Trecusera zece minute. Sergentul ii privea din ce in ce mai incruntat. Langa el, un soldat cu un caine-lup. "Mai porcilor! Vreti sa aveti de-a face cu mine? Luati-va lopetile... Si... imediat la munca!"
Nimeni nu mai scotea un cuvant. Ma treceau fiorii pentru ceea ce urma. Nici unul dintre cei doi adventisti nu facu o miscare. Eu nici nu le stiam numele. Dar il cunosteam pe sergentul Tanase. Era o adevarata bestie. Un bataus cunoscut. Se indrepta spre detinutul mai in varsta. Sa fi avut 60 de ani. Cu o forta de dement, sergentul il lovi in plina fata. Detinutul se prabusi. Se ridica greu... foarte greu. Aproape nu se putea tine pe picioare. "Fiu de curva, te vei apuca imediat de lucru!..." urla sergentul Tanase. Batranul adventist raspunse cu greu: "Sunt gata sa lucrez duminica!" Sergentul se infurie, il scuipa, isi scoase insa revolverul si il dadu soldatului. Apoi, se apropie amenintator de adventist. "Mai gangstere, ia-ti lopata si treci imediat la lucru! Imediat..." Urma o scena oribila. Lovituri de picioare, palme, pumni. Fata batranului detinut era de nerecunoscut. Omul se prabusi la pamant gemand... Celalalt adventist, alb la fata, indrazni sa spuna: "Domnule sergent, il omori!" Sergentul se opri o clipa. Apoi fata i se intuneca. Se intoarse spre celalalt. "Si tu? Tu ce pazesti? La treaba, ca esti tanar si puternic!"
Intr-adevar, celalalt era inalt, puternic si sa fi avut 30 de ani. Dar statea nemiscat, uitandu-se la tovarasul lui de suferinta, care gemea intins la pamant. Se apleca sa-l sprijine, cand sergentul aproape urla: "Mars de aici si treci la treaba!" Nu primi nici un raspuns. Dimpotriva... Privirea tanarului detinut deveni calma. Desi stia ce va urma.Soarele devenise din ce in ce mai dogoritor. Sergentul isi scoase chipiul. Fata ii era complet transpirata. "Mai banditilor, mai banditilor! Imi faceti probleme!" Si, apoi, parca explodand, il lovi pe tanarul adventist in gat! Acesta se prabusi ca secerat. Se auzi o voce: "L-ai ucis!" Sergentul se intoarse furios catre grupa de unde venise exclamatia. "Tine-ti botul! Dracu' nu moare asa de usor..." Unul dintre detinuti se apropie de tanarul adventist, care zacea la pamant. Mai multi ii adusera apa. Omul se trezi din lesin si se uita in jurul lui. Il ajutara sa se ridice. Se tinea cu greu pe picioare. Sergentul se apropie din nou amenintator. "Ba, tu esti unul dintre adventistii astia... Nu-i asa?" Dar nu astepta raspunsul si intreba din nou: "Pentru ce ai fost condamnat?" Detinutul respira cu greutate. Facu un efort sa raspunda. "Fiindca sunt adventist". Sergentul Tanase incepu sa urle din nou. "Minti, ticalosule! Ai fost condamnat fiindca ai refuzat sa iei arma in mana. Fiindca refuzi sa lucrezi sambata. Dar acum, banditule, vei lucra! Vei lucra, fiindca altfel nu pleci in viata de aici!" Se inrosise la fata. Ii curgeau broboane de sudoare. Sergentul Tanase era inalt si avea peste 100 kg. Parea de doua ori mai mare decat sarmanul om care gemea in continuare. "La lucru, imediat!" Tanarul, caruia ii curgea sange din nas, isi baga mainile in buzunar. Il priveam cu uimire. Omul asta, pur si simplu, se sinucide. E nebun... Sau ce are? Sergentul incepu din nou sa-l bata. Tanarul cazu din nou. Sergentul se apleca, il prinse de haina si il tari in mijlocul terenului. "Hei, banditule, am gasit eu ceva pentru tine!" Lua o cazma si o infipse bine in pamant. O incerca de cateva ori ca sa vada cat de rezistenta era. Apoi lua o craca puternica si o lega astfel incat impreuna cu cazmaua era un fel de cruce. Il lega pe detinut de aceasta cruce, un fel de rastignire. Apoi tipa la el: "Hei, te apuci de lucru sau nu?" Omul nu raspunse. De fapt, era un fel de a raspunde...
Sergentul lua o cazma ascutita si o puse cu varful sub barbia detinutului, obligandu-l sa stea cu ochii spre soare. Vedeam un rastignit. Ca pe o cruce. "Cand ai sa accepti sa lucrezi, te dezleg si vei fi liber..." Tanarul de-abia respira. Mai mult horcaind, ii raspunse: "Sambata nu voi lucra..." "Vei lucra, banditule! Vei lucra, daca nu vrei sa mori!" Trecu o ora. Cel rastignit nu mai avea putere sa stea in picioare, dar nici nu putea sa se miste. Sergentul Tanase se invartea in jurul lui. "Aa... ce zici? Nu-i frumos soarele, baa? Roaga-te Dumnezeului tau! Cheama-l sa vina sa te salveze!"
Am simtit ca nu mai pot gandi. Capul imi vuia. In fata mea, un om fusese crucificat. In cea de-a doua jumatate a celui de-al XX-lea secol!
Au trecut cateva zile. Nici unul din adventisti nu cedase. Nici unul nu lucrase sambata. La orice intrebare, la orice violenta, ei raspundeau numai atat: "Sunt gata sa lucrez duminica!" De altfel, in timpul saptamanii ei isi vedeau de treaba, lucrau, iar seara erau extrem de linistiti.E vineri. Vineri seara. Eram curios sa vad ce va mai face comandantul. Desigur, iar ne vom incolona, iar ne va ameninta. Iar unii dintre noi vor fi batuti. Cel torturat de sergentul Tanase se simtea mai bine. Adventistii stateau impreuna intr-un colt si susoteau intre ei. Un sergent se apropie de ei. Susoteala inceta pe loc. Il privira cu calm. Sergentul se opri in fata lor. Probabil ca va incepe cu amenintarile, ma gandii. Doar maine e sambata. Sergentul trase aer in piept si le spuse:
"Maine nu iesiti la lucru! Este ordinul comandantului. O sa iesiti la lucru duminica!" Nimeni nu scoase o vorba. Sergentul pleca. Si cand disparu, cand nimeni nu ii mai putea zari, se imbratisara. Cu lacrimi in ochi...
Securitatea, bestiala Securitate, fusese invinsa. De acesti oameni simpli, care credeau intr-o viata si mai simpla. Mult prea simpla. Lipsa de omenie si cruzimea fusesera invinse.
Prin bunatate.
Prin demnitate.
Prin rezistenta.
Prin unitate.
Trebuie sa marturisesc cu umilinta ca inainte deinchisoare nu auzisem de acesti "Adventisti de Ziua a Saptea". I-am intalnit pe yehovisti pentru prima data la Stoenesti.Scandalul a izbucnit in prima zi de munca. Ceilalti spuneau despre ei: "Sunt pur si simplu nebuni. Ai auzit ce pretind? Cer comandantului sa le dea alimentele regulamentare si sa-si gateasca singuri. Refuza sa manance ce e gatit de altii. Si nu numai atat! Au anuntat ca nu vor lucra sambata. Pentru nimic in lume. Dar sunt gata sa lucreze duminica".Un frizer mi-a relatat aceste informatii, insotite de multe alte amanunte. Am zambit si n-am dat prea multa importanta
intregii istorii. Doar cunosteam prea bine metodele Securitatii. Intr-o sambata, ne-am inapoiat in colonie zdrobiti de oboseala. Intram in dormitoare. Ma intind putin. Ma dureau toate incheieturile. Deodata, aud urletele sergentului: "Toata lumea, drepti! Afara! Incolonarea!"
Ce dracu' se intamplase? Nimeni nu stia. Ne incolonam. Apare comandantul. Aveam frica toti de el. Era un sadic. Violent... brutal... Era infuriat in ultimul hal. Incepe sa tipe... Nu intelegeam decat cuvinte separate.
Pe scurt. Adventistii refuzasera sa lucreze. Fiindca-i sambata! Dar ce-si imagineaza banditii astia? Cred ei ca regulamentul trebuie modificat pentru nebuniile lor? Buun... nu vor sa manance mancare gatita la bucatarie! El, comandantul, s-a dovedit intelegator. A acceptat. Dar cu munca? Or sa vada ei ce o sa pateasca.
Fiindca au refuzat astazi sa lucreze, fiecare este condamnat la 20 de bice, 20 de bice la talpa!
Toata noaptea nu am putut dormi din cauza gemetelor celor batuti.A doua zi, duminica, abia puteau merge. Am stat de vorba cu unul dintre ei. Taran din regiunea Craiovei. "Nu-i pacat? Sa te lasi torturat de ei..." Omul m-a privit cu bunatate. Nu m-a repezit si nici nu mi-a spus ca nu ar fi cazul sa ma amestec unde nu-mi fierbe oala. "Situatia nu este asa cum o crezi dumneata. Mai sunt si altii care au suferit pentru credinta lor..." N-am prea inteles ce voia sa spuna. Avea ochi inteligenti si se exprima frumos. "Doar va dati seama ca, in cele din urma, veti fi obligati sa lucrati sambata..." Raspunsul lui a fost atat de ferm, incat am simtit o anumita neliniste. "Nu vom lucra sambata!" N-am mai insistat. L-am lasat in pace.
A doua zi, luni, din nou la lucru. Eram curios sa vad ce se va intampla cu acesti adventisti. Vineri seara, sergentul de serviciu ii chema. Incepu sa vorbeasca politicos cu fiecare. "Comportati-va cu inteligenta. Oameni buni, nu-mi faceti probleme maine! Lucrati si totul va fi in regula!"
In dimineata urmatoare, Securitatea a aplicat o noua tactica. Adventistii nu au avut voie sa plece in grup. Fiecare a fost mutat singur in alta brigada sau impreuna cu unul ori maximum doi. Doi erau in aceeasi brigada cu mine. I-am privit cu atentie. Erau foarte curati. Aveau figuri placute, priviri sincere. In plus, erau bine-dispusi. "Aha, mi-am zis eu, s-au hotarat sa lucreze." In fond, era cazul sa puna capat chinului. Amandoi erau transilvaneni. Muncitori manuali. Unul din Hunedoara, celalalt din Deva. Incepem sa lucram. Amandoi stateau cu mainile in buzunare. Lipiti unul de celalalt. Nici macar nu au luat lopata sau cazmaua in mana. Trecusera zece minute. Sergentul ii privea din ce in ce mai incruntat. Langa el, un soldat cu un caine-lup. "Mai porcilor! Vreti sa aveti de-a face cu mine? Luati-va lopetile... Si... imediat la munca!"
Nimeni nu mai scotea un cuvant. Ma treceau fiorii pentru ceea ce urma. Nici unul dintre cei doi adventisti nu facu o miscare. Eu nici nu le stiam numele. Dar il cunosteam pe sergentul Tanase. Era o adevarata bestie. Un bataus cunoscut. Se indrepta spre detinutul mai in varsta. Sa fi avut 60 de ani. Cu o forta de dement, sergentul il lovi in plina fata. Detinutul se prabusi. Se ridica greu... foarte greu. Aproape nu se putea tine pe picioare. "Fiu de curva, te vei apuca imediat de lucru!..." urla sergentul Tanase. Batranul adventist raspunse cu greu: "Sunt gata sa lucrez duminica!" Sergentul se infurie, il scuipa, isi scoase insa revolverul si il dadu soldatului. Apoi, se apropie amenintator de adventist. "Mai gangstere, ia-ti lopata si treci imediat la lucru! Imediat..." Urma o scena oribila. Lovituri de picioare, palme, pumni. Fata batranului detinut era de nerecunoscut. Omul se prabusi la pamant gemand... Celalalt adventist, alb la fata, indrazni sa spuna: "Domnule sergent, il omori!" Sergentul se opri o clipa. Apoi fata i se intuneca. Se intoarse spre celalalt. "Si tu? Tu ce pazesti? La treaba, ca esti tanar si puternic!"
Intr-adevar, celalalt era inalt, puternic si sa fi avut 30 de ani. Dar statea nemiscat, uitandu-se la tovarasul lui de suferinta, care gemea intins la pamant. Se apleca sa-l sprijine, cand sergentul aproape urla: "Mars de aici si treci la treaba!" Nu primi nici un raspuns. Dimpotriva... Privirea tanarului detinut deveni calma. Desi stia ce va urma.Soarele devenise din ce in ce mai dogoritor. Sergentul isi scoase chipiul. Fata ii era complet transpirata. "Mai banditilor, mai banditilor! Imi faceti probleme!" Si, apoi, parca explodand, il lovi pe tanarul adventist in gat! Acesta se prabusi ca secerat. Se auzi o voce: "L-ai ucis!" Sergentul se intoarse furios catre grupa de unde venise exclamatia. "Tine-ti botul! Dracu' nu moare asa de usor..." Unul dintre detinuti se apropie de tanarul adventist, care zacea la pamant. Mai multi ii adusera apa. Omul se trezi din lesin si se uita in jurul lui. Il ajutara sa se ridice. Se tinea cu greu pe picioare. Sergentul se apropie din nou amenintator. "Ba, tu esti unul dintre adventistii astia... Nu-i asa?" Dar nu astepta raspunsul si intreba din nou: "Pentru ce ai fost condamnat?" Detinutul respira cu greutate. Facu un efort sa raspunda. "Fiindca sunt adventist". Sergentul Tanase incepu sa urle din nou. "Minti, ticalosule! Ai fost condamnat fiindca ai refuzat sa iei arma in mana. Fiindca refuzi sa lucrezi sambata. Dar acum, banditule, vei lucra! Vei lucra, fiindca altfel nu pleci in viata de aici!" Se inrosise la fata. Ii curgeau broboane de sudoare. Sergentul Tanase era inalt si avea peste 100 kg. Parea de doua ori mai mare decat sarmanul om care gemea in continuare. "La lucru, imediat!" Tanarul, caruia ii curgea sange din nas, isi baga mainile in buzunar. Il priveam cu uimire. Omul asta, pur si simplu, se sinucide. E nebun... Sau ce are? Sergentul incepu din nou sa-l bata. Tanarul cazu din nou. Sergentul se apleca, il prinse de haina si il tari in mijlocul terenului. "Hei, banditule, am gasit eu ceva pentru tine!" Lua o cazma si o infipse bine in pamant. O incerca de cateva ori ca sa vada cat de rezistenta era. Apoi lua o craca puternica si o lega astfel incat impreuna cu cazmaua era un fel de cruce. Il lega pe detinut de aceasta cruce, un fel de rastignire. Apoi tipa la el: "Hei, te apuci de lucru sau nu?" Omul nu raspunse. De fapt, era un fel de a raspunde...
Sergentul lua o cazma ascutita si o puse cu varful sub barbia detinutului, obligandu-l sa stea cu ochii spre soare. Vedeam un rastignit. Ca pe o cruce. "Cand ai sa accepti sa lucrezi, te dezleg si vei fi liber..." Tanarul de-abia respira. Mai mult horcaind, ii raspunse: "Sambata nu voi lucra..." "Vei lucra, banditule! Vei lucra, daca nu vrei sa mori!" Trecu o ora. Cel rastignit nu mai avea putere sa stea in picioare, dar nici nu putea sa se miste. Sergentul Tanase se invartea in jurul lui. "Aa... ce zici? Nu-i frumos soarele, baa? Roaga-te Dumnezeului tau! Cheama-l sa vina sa te salveze!"
Am simtit ca nu mai pot gandi. Capul imi vuia. In fata mea, un om fusese crucificat. In cea de-a doua jumatate a celui de-al XX-lea secol!
Au trecut cateva zile. Nici unul din adventisti nu cedase. Nici unul nu lucrase sambata. La orice intrebare, la orice violenta, ei raspundeau numai atat: "Sunt gata sa lucrez duminica!" De altfel, in timpul saptamanii ei isi vedeau de treaba, lucrau, iar seara erau extrem de linistiti.E vineri. Vineri seara. Eram curios sa vad ce va mai face comandantul. Desigur, iar ne vom incolona, iar ne va ameninta. Iar unii dintre noi vor fi batuti. Cel torturat de sergentul Tanase se simtea mai bine. Adventistii stateau impreuna intr-un colt si susoteau intre ei. Un sergent se apropie de ei. Susoteala inceta pe loc. Il privira cu calm. Sergentul se opri in fata lor. Probabil ca va incepe cu amenintarile, ma gandii. Doar maine e sambata. Sergentul trase aer in piept si le spuse:
"Maine nu iesiti la lucru! Este ordinul comandantului. O sa iesiti la lucru duminica!" Nimeni nu scoase o vorba. Sergentul pleca. Si cand disparu, cand nimeni nu ii mai putea zari, se imbratisara. Cu lacrimi in ochi...
Securitatea, bestiala Securitate, fusese invinsa. De acesti oameni simpli, care credeau intr-o viata si mai simpla. Mult prea simpla. Lipsa de omenie si cruzimea fusesera invinse.
Prin bunatate.
Prin demnitate.
Prin rezistenta.
Prin unitate.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
