despre dreptate

Dreptatea e un concept care în zilele noastre pare să aibă corespondent mai mult în domeniul idealului decât al concretului. Zilnic apar noi relatări despre infracţiuni mici şi mari, despre delicte, fraude şi corupţie ce se ridică până la cele mai înalte nivele, în care sunt implicate adesea chiar cunoscute personalităţi ale vieţii publice. De la micii funcţionari, până la bancheri, parlamentari, miniştri şi şefi de state, scandalurile de corupţie se ţin lanţ, iar ceea ce răzbate la suprafaţă, ajungând la cunoştinţa publicului larg este doar vârful icebergului.
Paradoxal este însă faptul că locul unde oamenii renunţă la orice speranţă de dreptate şi cad pradă deznădejdii este tocmai cel special abilitat să facă dreptate: Tribunalele şi curţile de justiţie. După nenumărate întârzieri şi amânări se pronunţă adesea verdicte ce spulberă orice iluzie de dreptate, prin care cei vinovaţi trec drept nevinovaţi, iar cei nedreptăţiţi rămân cu sentimentul neputinţei şi cu gustul amar al înfrângerii…
Această stare de lucruri nu este un fenomen caracteristic doar timpurilor moderne ci constituie o realitate perenă ce este confirmată în istorie prin nenumărate exemple.
Biblia ne relatează că din cele mai vechi timpuri au domnit aceleaşi stări de lucruri, aceeaşi speranţă dezamăgită, pe care profetul biblic Isaia o descrie astfel:
“El se aştepta la judecată, şi când colo, iată sânge vărsat! – Se aştepta la dreptate şi când colo, iată strigăte de apăsare!” (Isaia 5:7)
Consecinţa acestei nedreptăţi universale este resimţită de locuitorii pământului, care trebuie să suporte blestemul pe care aceasta îl atrage după sine: “Ţara este tristă, sleită de puteri; locuitorii sunt mâhniţi şi tânjesc; căpeteniile poporului sunt fără putere, căci ţara a fost spurcată de locuitorii ei; ei călcau legile, nu ţineau poruncile şi rupeau legământul cel veşnic! De aceea mănâncă blestemul ţara şi sufăr locuitorii ei pedeapsa nelegiuirilor lor…” (Isaia 24:4-6)
Totuşi, în ciuda aşteptărilor dezamăgite, şi a nedreptăţii ce predomină pretutindeni, Biblia ne încurajează să nu ne pierdem încrederea în înaltul principiu al dreptăţii, care va triumfa în cele din urmă, chiar dacă în prezent pare a fi înăbuşit de nedreptate: “Şi să ştiţi că este o judecată.” (Iov 19:29).
Spre deosebire de judecăţile omeneşti, acea judecată este una obiectivă şi imparţială în care Dumnezeu Însuşi: “… judecă lumea cu dreptate şi popoarele cu nepărtinire.” (Psalm 9:8)
Această judecată va satisface dorinţa acelora care au însetat după dreptate în toate timpurile: “Şi atunci oamenii vor zice: ‘Da, este o răsplată… Este un Dumnezeu care judecă pe pământ!’ ” (Psalm 58:11)
Prin faţa acestei judecăţi se va perinda cazul fiecărui om care a trăit vreodată pe acest pământ, şi acolo vor fi cântărite gândurile, vorbele şi faptele oamenilor, chiar şi cele mai ascunse: “Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos.” (Romani 14:8 u.p.) “Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată şi judecata se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău.” (Eclesiastul 11:14.)
Cu privire la această judecată suntem informaţi că nu se face oricând şi oricum, ci că are un timp stabilit de Dumnezeu pentru ea. În unele cazuri judecata se face abia după moartea individului (“…oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata.” Evrei 9:27)
în timp ce în altele oamenii sunt judecaţi chiar în timpul vieţii lor: Belşaţar de exemplu a fost “cântărit şi găsit prea uşor” (Daniel 5:27) în timp ce era încă împărat al Babilonului. La judecată se judecă “vii şi morţii” (2 Timotei 4:1), cazul fiecăruia putând fi oricând chemat la judecată.
Pentru începerea acestei judecăţi există o zi rânduită de Dumnezeu: “A rânduit o zi în care va judeca lumea cu dreptate” (Faptele Apostolilor 17:31) iar despre aceasta Apostolul Petru spunea încă din zilele lui că era foarte aproape: “Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă…” (1 Petru 4:17).
Datorită marii Sale mile şi îndurări, Dumnezeu nu-i lasă pe oameni neavertizaţi cu privire la această judecată, ci le reaminteşte mereu de ea, în speranţa că ei vor realiza importanţa acesteia şi vor face pregătirea corespunzătoare în vederea ei, anunţând chiar momentul începerii ei. Această avertizare este atât de vastă şi de cuprinzătoare, încât este reprezentată printr-un înger zburând prin mijlocul cerului cu o solie universală ce trebuie vestită tuturor locuitorilor pământului: “Şi am văzut un alt înger care zbura prim mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: “Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!” (Apocalipsa 14:6,7)
Din momentul proclamării acestei solii care anunţă începerea judecăţii pentru pământeni, noi trăim în acea “zi a judecăţii” în care chiar cazurile celor vii vor fi analizate de Judecătorul universului, care hotărăşte cu dreptate viaţa sau moartea veşnică a fiecăruia.
Interesele veşnice ale fiecăruia dintre noi sunt în joc. Poate astăzi, poate mâine, sau cândva într-un viitor nu foarte îndepărtat, vom fi şi noi “cântăriţi” asemenea lui Belşaţar. S-ar putea oare să fim şi noi găsiţi prea uşor? Care este “greutatea” vieţilor noastre? Am trăit noi o viaţă dreaptă şi curată, aşa încât să putem ţine capul sus în ziua judecăţii (Ps.1:5), atunci când vom fi confruntaţi cu cele zece porunci – legea veşnică a lui Dumnezeu, care enunţă principiile dreptăţii Sale veşnice. Suntem noi cu adevărat “sfinţi” (1 Petru 1:16) şi “desăvârşiţi”, adică perfecţi (Matei 5:48), “fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfinţi şi fără prihană” (Efeseni 5:27), aşa cum este Tatăl nostru ceresc, pentru a putea avea parte de un loc în Cetatea Sfântă, despre care ştim că “Nimic întinat nu va intra în ea” (Apocalipsa 21:27)?
Ce constatăm atunci când comparăm viaţa noastră cu standardul de desăvârşire pus de Dumnezeu ca şi condiţie a mântuirii? Putem sta liniştiţi şi încrezători că am trăit în totul după voia Lui, sau constatăm că “fărădelegile mele se ridică deasupra capului meu; ca o povară grea, sunt prea grele pentru mine” (Psalm 38:4), fapt pentru care “… iată-ne înaintea Ta ca nişte vinovaţi, şi din această pricină nu putem sta înaintea Ta” (Ezra 9:15). Nu cumva ne încadrăm şi noi în descrierea făcută de Sfânta Scriptură omenirii: “Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu (Romani 3:23), “… şi nu mai este nici un om cinstit printre oameni” (Mica 7:2), “Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar” (Romani 3:10-12) ?
Compararea vieţii noastre cu ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la noi, s-ar putea să smulgă de pe buzele noastre acelaşi strigăt deznădăjduit ca al ucenicilor de odinioară: “Cine poate atunci să fie mântuit?”, iar răspunsul ce ni se dă este mereu acelaşi: “La oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă.” (Matei 19:25,26)
Dumnezeu, în marea Lui iubire, a făcut acest lucru posibil pentru noi prin iertarea pe care ne-o oferă din abundenţă şi fără plată prin Hristos: “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3:16). “Dar la tine este iertare, ca să fii de temut… căci la Domnul este îndurarea şi la El este belşug de răscumpărare!” (Psalm 130:3,7)
Această iertare nemeritată ce ni se oferă în dar, nu este doar o inestimabilă favoare, ci ne obligă la ascultare, ca dovadă că apreciem darul ce ni s-a făcut: “Şi Isus i-a zis: ‘Nici eu nu te osândesc. Du-te şi nu mai păcătui!’ ” (Ioan 8:12).
Pentru toţi acei care fructifică această şansă a mântuirii, ce le-a fost oferită cu un preţ atât de mare – însăşi viaţa Fiului lui Dumnezeu – crezând în Domnul Isus, căindu-se de păcatele lor, mărturisindu-le lui Dumnezeu şi renunţând la a le mai face, şi care încep apoi să “lucreze ca nişte oameni care au să fie judecaţi de o lege a slobozeniei” (Iacov 2:12), aşa încât “porunca Legii să fie împlinită în noi” (Romani 8:4), “mila biruieşte judecata” (Iacov 2:13).
Numai împăcându-ne cu Dumnezeu şi cu semenii noştri, aflând iertarea de păcate prin Hristos şi începând să trăim o viaţă curată şi sfântă, în ascultare desăvârşită de voia Lui, vom putea “să avem deplină încredere în ziua judecăţii” (1 Ioan 4:17) şi, asemenea Tatălui nostru ceresc, să fim “găsiţi neprihăniţi în cuvintele Noastre şi să ieşim biruitori când vom fi judecaţi” (Romani 3:4)
Este de o importanţă crucială pentru noi să cunoaştem “vremea cercetării noastre” (Luca 19:44) iar pentru că “acum e vremea potrivită, acum e ziua mântuirii” (2 Corinteni 6:2) să ne numărăm printre acei înţelepţi a căror inimă “cunoaşte şi vremea şi judecata” (Eclesiastul 8:5) şi care pregătindu-se în vederea ei prin ascultarea de cuvintele Mântuitorului, vor fi “mântuiţi prin judecată” (Isaia 1:27), “rămânând în picioare după ce vor fi biruit totul” (Efeseni 6:13).
Fie ca atunci când dreptatea deplină a lui Dumnezeu va fi satisfăcută prin judecată, ea să-şi aibă corespondentul şi în viaţa ta, stimate cititor, aşa încât să poţi fi găsit vrednic de acea viaţă mai bună pe “noul pământ în care locuieşte neprihănirea” (2 Petru 3:13). Dar dacă vrei să te bucuri acolo de dreptate deplină a lui Dumnezeu împreună cu cei neprihăniţi, trebuie să începi neîntârziat să trăieşti în această dreptate aici şi acum! Du Dumnezeu vei birui, căci El “poate să vă păzească de orice cădere şi să vă facă să vă înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale!” (Iuda 24).