nou

Într-o societate în care informaţia a ajuns să joace un rol din ce în ce mai important, am ajuns fascinaţi şi chiar captivaţi de dorinţa de a fi la curent cu toate evenimentele, de a afla mereu ceva nou şi senzaţional, ce nu s-a mai pomenit până acum. Această aviditate după nou nu este nici ea însăşi nouă, ci constituie o caracteristică permanentă a naturii umane, manifestându-se mereu de-a lungul istoriei. Astfel Luca spunea despre unii din contemporanii săi: „Căci toţi Atenienii şi străinii, care stăteau în Atena, nu-şi petreceau vremea cu nimic altceva decât să spună sau să asculte ceva nou.” Fapte 17:21.

Şi cu cât informaţiile sunt mai neobişnuite sau mai „exotice”, cu atât le socotim mai interesante. Urmărim ştirile şi citim ziarele cu dorinţa de a afla ce s-a mai întâmplat, însă dacă într-o emisiune nu se raportează despre calamităţi sau atentate care să fi produs multă suferinţă şi o mulţime de victime, avem impresia că „de data aceasta n-au spus nimic la ştiri, doar banalităţi”, motiv pentru care considerăm ştirile respective ca fiind plicticoase.

Când setea noastră de senzaţional este satisfăcută prin informarea asupra unor evenimente de un tragism răsunător, pe măsura aşteptărilor noastre, avem pentru câteva zile teme de discuţie în familie, cu prietenii sau colegii, însă deoarece „toate minunile ţin trei zile” după puţină vreme aşteptăm din nou ceva şi mai „tare” şi „mai nemaipomenit”.

Asemenea atitudini le manifestăm adesea şi cu privire la participarea noastră la adunare, având anumite aşteptări cu privire la programele care se susţin acolo şi ne gândim că ne-ar plăcea să auzim şi să învăţăm ceva nou, iar cu cât informaţia este mai nouă şi mai neobişnuită, cu atât mai satisfăcuţi suntem.

De aici probabil şi interesul adesea exagerat pentru diverse idei şi opinii care sunt prezentate ca o noutate în biserică. Conştient sau inconştient, unii oameni le apreciază nu datorită valorii lor, ci datorită faptului că sunt considerate o noutate.

Pe de altă parte, când elementul de noutate sau senzaţional lipseşte, se poate întâmpla să ne simţim frustraţi şi plictisiţi şi să considerăm că participarea noastră la adunare în acea zi a fost zadarnică, deoarece nu ne-am ales cu nimic nou… şi dacă este să fim sinceri cu noi înşine, vom recunoaşte că nu sunt puţine zilele în care lucrurile pe care le-am ştiut la întoarcerea noastră de la adunare le ştiam şi când ne-am dus.

Atunci se pot ridica întrebările: Ce rost a avut prezenţa noastră la adunare, dacă tot n-am aflat nimic nou? Din moment ce volumul de informaţie a rămas acelaşi, a fost justificată participarea noastră la serviciile de cult? Ce ar putea să ne motiveze să participăm în continuare la asemenea servicii, din moment ce cantitatea de informaţie va rămâne constantă?

Asemenea întrebări nu îi preocupă doar pe unii membri, ci şi pe cei chemaţi să susţină serviciile divine, pe care aceştia ar dori să le structureze într-un mod cât mai interesant cu putinţă.

Domnul Isus îl compara pe învăţătorul creştin cu „un gospodar, care scoate din vistieria lui lucruri noi şi lucruri vechi” (Matei 13:52) şi bineînţeles că toţi avem la dispoziţie acea vistierie.

Dacă la capitolul „lucruri vechi” stăm cât de cât bine, în ceea ce priveşte „lucrurile noi” parcă începem să avem probleme, în sensul că nu ne este foarte la îndemână să găsim mereu ceva nou, pe care ceilalţi să nu-l mai fi auzit, mai ales că şi ei citesc Scriptura de o vreme considerabilă, poate chiar mai îndelungată decât noi…

Dar se pare că nu suntem singurii care avem probleme cu aflarea de lucruri noi, căci însuşi Solomon, unul dintre cei mai înţelepţi oameni pe care i-a avut omenirea, constata cu mii de ani în urmă: „Ce a fost va mai fi şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare. Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: ‚Iată ceva nou!’ de mult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră.” (Eclesiastul 1:9,10)

Nici apostolii n-au ridicat pretenţia a veni mereu cu o solie nouă şi nemaiauzită, ci recunoşteau franc că la un moment dat repetau lucruri care erau deja cunoscute. Astfel apostolul Pavel scria: „Încolo, fraţii mei, bucuraţi-vă în Domnul. Mie nu-mi este greu să vă scriu mereu aceleaşi lucruri, iar vouă vă este de folos.” (Filipeni 3:1).

Nici apostolul Petru nu avea pretenţia că ar excela în noutăţi sau în lucruri nemaiauzite, însă şi el, ca un bun psiholog şi pedagog, afirmă că repetă cu bună ştiinţă şi intenţionat anumite lucruri vechi, conştient de efectul pe care repetarea lor îl va avea asupra ascultătorilor. Ba mai mult, simţind că sfârşitul lui se apropia şi că fiecare clipă ce-i mai rămăsese era deosebit de preţioasă, el dorea cu atât mai mult să le întipărească în memorie adevărurile esenţiale ale mântuirii, repetându-le: „De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră; căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată. În adevăr, în chipul acesta vi se va da din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. De aceea voi fi gata să vă aduc totdeauna aminte de lucrurile acestea, măcar că le ştiţi şi sunteţi tari în adevărul pe care-l aveţi. Dar socotesc că este drept, cât voi mai fi în cortul acesta, să vă ţin treji aducându-vă aminte; căci ştiu că dezbrăcarea de cortul meu va veni deodată, după cum mi-a arătat Domnul nostru Isus Hristos. Îmi voi da osteneala dar, ca, şi după moartea mea, să vă puteţi aduce totdeauna aminte de aceste lucruri.” (2 Petru 1:10-15).

Atât Pavel cât şi Petru au înţeles că de fapt problema principală a generaţiei lor şi nu numai, nu era lipsa de informaţie, ci modul în care aceasta era păstrată şi întreţinută şi în care individul se raporta la ea.

Dacă ne-am opri să analizăm câteva dintre numeroasele exemple ale istoriei biblice, am vedea că nu lipsa de informaţie a fost cauza păcătuirii multora, ci faptul că deşi dispuneau de informaţii suficiente, mulţi au ales să le desconsidere pentru că dorinţa sau interesul lor de moment le dicta aceasta.

Nu datorită lipsei de informaţie l-a ucis Cain pe fratele său Abel şi nici antediluvienii nu au murit la potop fiindcă n-ar fi fost suficient informaţi, iar regelui David nu-i era străină legea lui Dumnezeu atunci când plimbându-se pe acoperişul palatului său îşi aruncă privirea prin grădinile învecinate, sau când l-a trimis pe Urie la moarte.

Chiar şi Petru deţinea suficiente informaţii cu privire la Mântuitorul atunci când s-a jurat că nu-L cunoaşte, deşi fusese special avertizat cu privire la aceasta cu doar câteva ore înainte.

Problema tuturor acestora şi a multor altora din toate generaţiile, inclusiv cea în care trăim, nu a fost lipsa de informaţie, ci mai degrabă modul în care s-au raportat la ea.

Deşi aveau toate cunoştinţele necesare ducerii unei vieţii neprihănită, mulţi au îngăduit ca atenţia lor să fie distrasă de la realităţile veşnice spre „bucuriile de o clipă ale păcatului,” pe care le-au socotit atractive şi interesante pentru ei.

Asupra acestui pericol al trecerii lucrurilor spirituale într-un plan secundar, Biblia avertizează: „Când vei mânca şi te vei sătura, să binecuvântezi pe Domnul, Dumnezeul tău, pentru ţara cea bună pe care ţi-a dat-o. Vezi să nu uiţi pe Domnul, Dumnezeul tău, până acolo încât să nu păzeşti poruncile, rânduielile şi legile Lui, pe care ţi le dau azi.” (Deuteronom 8:10,11).

Nu doar prosperitatea şi bunăstarea tinde să ducă la adormire spirituală şi uitare de Dumnezeu, ci şi lipsurile şi îngrijorările, motiv pentru care Mântuitorul asocia la avertismentul cu privire la îngreunarea inimilor noastre cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi pe acela referitor la pericolul ca inimile noastre să fie îngreunate cu îngrijorările vieţii acesteia. (Luca 21:34).

Trăim timpul sfârşitului, când starea spirituală a majorităţii credincioşilor poate să se regăsească în descrierea făcută în parabola celor zece fecioare: „Toate au adormit.” Iar în cele spirituale consecinţele adormirii pot fi chiar mai dezastruoase decât acelea ale adormirii la volan.

De aceea apostolul spunea că intenţionează să ne ţină treji aducându-ne aminte, iar repetarea adevărurilor pe care le ştim şi în care suntem tari, are tocmai această menire, de a nu ne lăsa să fim cuprinşi de adormirea spirituală care se produce când punem lucrurile acestei lumi pe primul plan în viaţa noastră şi le dedicăm interesul şi energia noastră, îngăduind ca cele spirituale să treacă pe un plan secundar.

Repetarea şi actualizarea în memorie a adevărurilor veşnice, preocuparea cu ele şi cugetarea neîncetată la ele („Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ.” Coloseni 3:2) reduce considerabil şansele vrăjmaşului de a ne atrage în ispită sau de a ne face s-o considerăm interesantă.

Din relatarea experienţei lui Daniel şi a celor trei tineri care au fost duşi captivi în Babilon aflăm că acolo numele lor au fost schimbate în nume care făceau referire la unele zeităţi babiloniene şi aceasta cu un scop bine determinat: „Numele lui Daniel şi ale tovarăşilor lui au fost schimbate cu nume reprezentând zeităţile caldeene. Numelor date de părinţii evrei copiilor lor li se atribuia o mare însemnătate. Adesea ele reprezentau trăsăturile de caracter pe care părinţii doreau să le vadă dezvoltate în copiii lor. Căpetenia, în a cărei sarcină au fost daţi robii evrei, i-a dat lui ‚Daniel numele de Beltşaţar; lui Hanania, Şadrac, lui Mişael, Meşac, şi lui Azaria, Abed-Nego’.

Împăratul nu i-a constrâns pe tinerii evrei să renunţe la credinţa lor în favoarea idolatriei, ci nădăjduia să înfăptuiască treptat acest lucru. Dându-le nume semnificative ale idolatriei, aducându-i în fiecare zi în strânsă legătură cu obiceiurile idolatre şi sub influenţa riturilor amăgitoare ale închinării păgâneşti, nădăjduia să-i facă să renunţe la religia poporului lor şi să participe la închinarea babilonienilor.” Profeţi şi Regi, pg. 481

Totuşi ei s-au străduit să nu uite educaţia şi învăţăturile primite în căminul lor părintesc şi să şi le actualizeze mereu în minte, cultivând neîncetat comunicarea cu Dumnezeul Universului – Părintele lor. Despre Daniel ni se raportează că deşi era într-o poziţie de mare răspundere, obişnuia să-şi ia timp de trei ori pe zi pentru a se ruga lui Dumnezeu şi a-i cere pricepere, înţelepciune şi putere.

Aceste obiceiuri bune i-a făcut ca în situaţii extreme să proclame prin cuvânt şi faptă că „este în ceruri un Dumnezeu”. (Daniel 2:28).

Tăria lor morală se datora şi faptului că educaţia primită în casa părintească punea un accent deosebit pe repetarea adevărurilor fundamentale, care trebuia să constituie repere şi ghidaje sigure în trecerea lor prin viaţă: „Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula. Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâini şi să-ţi fie ca nişte fruntarii între ochi. Să le scrii pe uşiorii casei tale şi pe porţile tale.” (Deuteronom 6:6-9).

Această repetare a unor istorii deja vechi şi cunoscute nu era nicidecum monotonă sau plicticoasă pentru ei ci constituia o binevenită ocazie de reîmprospătare a credinţei lor în Dumnezeu şi a bucuriei că au un Părinte ceresc atât de îndurător.

Pe de altă parte, marea vină a poporului Israel a fost aceea că a îngăduit ca Dumnezeu să fie înlăturat din prim-planul gândirii şi interesului său: „Căci ai uitat pe Dumnezeul mântuirii tale şi nu ţi-ai adus aminte de Stânca scăpării tale. De aceea ţi-ai sădit răsaduri plăcute şi ai sădit butuci străini.” (Isaia 17:10).

Deşi au acordat multă atenţie şi grijă „butucilor străini” pe care i-au cultivat cu multă dedicare, aceste elemente proprii, care au luat locul cuvenit lui Dumnezeu în sufletele lor nu le-au adus nicidecum pe termen lung satisfacţia aşteptată: „Când i-ai sădit, i-ai înconjurat cu un gard şi în curând i-ai văzut înflorind. Dar culesul roadelor a fugit tocmai în clipa veseliei: şi durerea este fără leac.” (Isaia 17:11).

Spre deosebire de dezamăgirea acelora care îşi permit să-L uite pe Dumnezeul mântuirii lor, aceia care-L păstrează mereu în centrul atenţiei lor au parte de o deosebită bucurie: „Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei; când este El la dreapta mea, nu mă clatin. De aceea inima mi se bucură, sufletul mi se veseleşte şi trupul mi se odihneşte în linişte.” (Psalmii 17:8,9).

Omiterea frecventei reactualizări a adevărurilor veşnice în mintea noastră deschide calea pentru păcate dintre cele mai josnice: „Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sunt şoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă. Şi, măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei care fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totuşi, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac.” (Romani 1:28-32).

Tot acest şir de nelegiuiri îşi are originea în pasivitatea faţă de adevăr – n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor. Înţelegem de aici că această parte ne revine nouă şi că este nevoie de un efort pentru a-L păstra pe Dumnezeu mereu prezent în mintea noastră, în timp ce toate lucrurile acestei lumi, au tendinţa contrară, de a ne face să-L uităm şi să-L pierdem din vedere. De aceea apostolul îndeamnă: „De aceea, cu atât mai mult, trebuie să ne ţinem de lucrurile pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtaţi de ele. Căci, dacă Cuvântul vestit prin îngeri s-a dovedit nezguduit, şi dacă orice abatere şi orice neascultare şi-a primit o dreaptă răsplătire, cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare, care, după ce a fost vestită întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o…” (Evrei 2:1-3).

Dintr-un punct de vedere, cu adevărul este ca şi cu prietenii, în sensul că cei care caută şi preferă prietenii noi, desconsiderându-i pe cei vechi, dau prin aceasta dovadă de o mare lipsă de maturitate: „Aşa vorbeşte Domnul: „Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună: Umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre!” (Ieremia 6:16).

Depăşind limitele universului uman mărginit, Dumnezeu nu este condiţionat de timp sau spaţiu, El a fost, este şi va fi, iar despre Domnul Isus citim că „este acelaşi ieri, azi şi în veci” (Evrei 13:8), motiv pentru care El este o permanenţă, fiind vechi (din veşnicii) şi nou (până în veşnicii) în acelaşi timp, însă mereu de actualitate.

De aceea, în loc de a căuta să născocim mereu lucruri noi pentru a-i captiva pe ceilalţi, sau de a ne lăsa noi înşine captivaţi de noutăţile născocite de alţii, ar fi poate mult mai înţelept din partea noastră de a renunţa la această postură de „Atenieni moderni” şi de a înţelege şi aprecia valoarea neperisabilă a adevărurilor vechi a căror putere este constantă în timp.

Şi dacă se întâmplă uneori să ne întoarcem de la adunare sau de la studiul biblic individual fără a putea preciza un lucru nou pe care nu l-am ştiut mai înainte şi l-am aflat cu acea ocazie, să nu considerăm că acela ar fi fost un timp irosit, fiindcă reactualizarea informaţiilor spirituale pe care le posedam deja este de o importanţă vitală pentru viaţa noastră spirituală, şi numai astfel – prin aducere aminte – vom putea fi ţinuţi treji şi veghetori până la venirea Domnului.

Ultima strofă a imnului „Veniţi că vreau a spune” în originalul englez evidenţiază cu genialitate acest lucru spunând: „Şi când în scenele de glorie, voi cânta imnul absolut nou („o cântare nouă” – vezi Apocalipsa 14:3), va fi tot vechea istorie, ce am iubit-o atât de multă vreme” iar refrenul precizează care este aceasta, spunând că „va fi subiectul meu în glorie, să povestesc vechea istorie a lui Isus şi a iubirii Sale”.