repulsie fata de pacat

Încă de la prima gustare a fructului oprit, păcatul a fost şi a rămas cea mai mare nenorocire a neamului omenesc cu consecinţe fatale pentru acesta. Confruntat cu realitatea prezenţei păcatului în viaţa sa, singura şansă a omului de a scăpa de osânda aferentă acestuia era să recunoască faptul că „un singur lucru trebuieşte” şi dintre multele griji ale vieţii pe care o mai avea în exclusivitate datorită harului lui Dumnezeu să aleagă „partea cea bună, care nu i se va lua” (Luca 10:42) – aceea de a a-L primi pe Hristos şi neprihănirea Lui spre iertarea păcatelor lor.
Pentru Acela care Se reprezenta prin ilustraţia Păstorului cel Bun, care a venit „pentru ca oile să aibă viaţa şi s-o aibă din belşug” (Ioan 10:10) mântuirea oferită de El în dar nu se limita doar la iertarea păcatelor, ci includea de asemenea curăţirea şi de ele: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).
Însă de această lucrare de iertare şi curăţire nu pot beneficia decât aceia care au simţit şi înţeles caracterul oribil al păcatului şi care, dezgustaţi de sine şi de păcatele lor prin care s-au întinat şi au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu, se căiesc cu sinceritate de ele, cerând iertare lui Dumnezeu pentru ele: „Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele…” (Fapte 3:19).
Biblia menţionează o clasă de oameni care mergeau să primească botezul pocăinţei, în încercarea de a fugi astfel de mânia viitoare (Matei 3:7) şi de asemenea o altă clasă care spera ca prin pocăinţă să dobândească o răsplată substanţială: „Atunci Petru a luat cuvântul şi I-a zis: „Iată că noi am lăsat totul şi te-am urmat; ce răsplată vom avea?” (Matei 19:27).
Nici una nici alta dintre aceste alternative nu pot constitui motivul adevăratei pocăinţe şi nu o pot produce: „Ei vor învăţa a urî păcatul şi a-l evita nu doar din speranţa de răsplată sau din teama de pedeapsă, ci dintr-un sentiment al josniciei sale inerente, deoarece ar constitui o degradare a puterilor date lor de Dumnezeu, o pată asupra bărbăţiei lor asemănătoare lui Dumnezeu. (PP 602 eng.)
Atitudinea noastră faţă de păcat este determinantă pentru posibilitatea obţinerii de către noi a iertării. Exemplul lui Balam care spunea că ar vrea să facă păcatul dar „nu-l lasă Dumnezeu” este grăitor pentru acest tip de atitudine.
Este posibil să evităm anumite păcate sau să ne pocăim de ele, doar pentru că „nu ne lasă Dumnezeu” în timp ce noi încă s-ar putea să le găsim bune sau atractive? Oare nu acest lucru este denotat de faptul că păcate favorite, pentru care am cerut odată iertare ajung să fie repetate?
Singura pocăinţă veritabilă este însoţită de o atitudine similară celei a lui Iov: „De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.” (Iov 42:6).
Chemându-ne la pocăinţă, Domnul nu aşteaptă de la noi să lepădăm păcatul pentru că aşa vrea El şi pentru că ne-ar impune aceasta ca pe o condiţie pentru mântuire ci pentru că înţelegându-i păcătoşenia, ne disociem cu dezgust de el, nu ne mai place şi în consecinţă refuzăm să-l mai repetăm.
Înainte de a aştepta de la noi părăsirea păcatelor sau de a ne acorda iertarea, Dumnezeu ne cheamă să înţelegem natura păcatului şi vinovăţia lui, întocmai cum păcătosul, în Vechiul Testament, înainte de a putea fi iertat, trebuia să aducă jertfă Mielul care-L simboliza pe Domnul Hristos şi să fie autorul şi martorul chinului, agoniei şi morţii animalului jertfit.
„Veniţi să chibzuim (gândim, judecăm, raţionăm) împreună” este invitaţia lui Dumnezeu în Isaia 1:18 (engl.), încercând să ne determine astfel să vedem păcatul în adevărata lui urâciune şi dezgustaţi de el, să nu mai avem nici o plăcere sau atracţie de a-l comite. Abia atunci căinţa noastră poate fi considerată veritabilă şi ne putem bucura de o iertare completă, prin faptul că în acest caz iertarea nu reprezintă doar scutirea de consecinţele vinovăţiei acumulate în trecut, ci şi curăţirea de păcat, adică de tendinţele de a-l mai săvârşi.
Citeam cândva că mulţi parteneri, înainte de a se căsători, încearcă să se asigure de faptul că se iubesc unul pe altul, însă prima condiţie esenţială pentru o căsătorie reuşită este aceea ca amândoi să iubească aceleaşi lucruri, adică să aibă interese comune.
Prin analogie cu aceasta putem deduce că secretul unei bune relaţii cu Dumnezeu este acela ca amândoi să iubească aceleaşi lucruri….
Chemaţi fiind de Dumnezeu la o împreună-cugetare, El încearcă să ne facă să înţelegem, să admirăm, să iubim şi să dorim frumuseţea sfinţeniei, în timp ce vom detesta josnicia şi hidoşenia, mizeria şi întinarea neascultării de Dumnezeu.
Prin aceasta Dumnezeu îşi confirmă dorinţa de a ne face părtaşi gândirii Sale şi astfel fii ai Săi, care să împărtăşim cu El acelaşi sistem de valori.
Câtă vreme ne străduim să ascultăm de frică sau din interes, vom rămâne doar străini şi robi în familia lui Dumnezeu, privilegiul de fii şi fiice neavându-l decât aceia care ascultă pentru că iubesc neprihănirea şi sunt dezgustaţi de păcat: „Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu. Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu.” (Ioan 15:14,15).
Din fire omul este atras spre păcat şi vrăjmaş al neprihănirii, iar căutarea neprihănirii şi împotrivirea cu succes la păcat nu sunt decât rezultate ale acţionării Duhului lui Dumnezeu în inima omului.
Odată acceptând chemarea lui Dumnezeu de a ne supune mintea influenţei Duhului Său cel sfânt în noi, privind la Dumnezeu şi contemplând frumuseţea caracterului Său, ajungem să fim schimbaţi, poate chiar fără să ne dăm seama de aceasta, ajungând să avem altfel de valori, principii şi comportament decât mai înainte.
La această minunată experienţă ne îndeamnă apostolul Pavel în Efeseni, spunând: „Să vă înnoiţi în duhul minţii voastre şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul.” (Efeseni 4:23,24).
Despre această înnoire „în duhul minţii” vorbeşte şi apostolul Petru, spunând că aceasta poate avea un impact atât de mare, încât să ne facă „părtaşi firii dumnezeieşti” (2 Petru 1:4).
În Psalmul 51, scris în urma dramaticii experienţe a păcătuirii sale cu Bat Şeba, David conştientizează şi exprimă nu doar nevoia de a fi iertat de copleşitoarea vină a păcatului său, ci de asemenea aceea de a fi eliberat şi scăpat de tendinţele rele care l-au îndemnat la acea fărădelege: „Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic!” (Psalmii 51:10).
Oripilat de propria-i vinovăţie, de care era urmărit până la obsesie – „Căci îmi cunosc bine fărădelegile şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea” (Psalmii 51:3) – el îşi dă seama că o simplă iertare de vinovăţia trecutului, fără o schimbare a naturii sale nu i-ar fi fost de prea mare folos, întrucât păstrând aceleaşi tendinţe spre păcat ar fi fost oricând expus repetării acestuia.
Din acest motiv, în Psalmul 119 El îşi înalţă rugăciunea spre Dumnezeu, implorându-L să-l ajute la o corectă înţelegere şi apreciere a adevăratelor valori, în care doreşte să-şi afle bucuria şi împlinirea: „Deschide-mi ochii, ca să văd lucrurile minunate ale Legii Tale!” (Psalmii 119:18).
Pentru acela care s-a obişnuit să admire înţelepciunea lui Dumnezeu în lucrurile minunate ale Legii Sale, ascultarea de Dumnezeu devine o desfătare a unui fiu care ascultă din iubire de tatăl său şi nicidecum o corvoadă a unui serv pe care o are de îndeplinit pentru stăpânul său. Aceasta a fost şi experienţa Mântuitorului, prezentată profetic prin cuvintele: „Mă desfătez să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele.” (Psalmii 40:8 eng.).
Acest „gând al lui Hristos” a fost cel care a dat putere apostolilor de a avea o experienţă creştină biruitoare: „Noi însă avem gândul lui Hristos” (1 Corinteni 2:16 u.p.), iar cel mai bun sfat pe care-l puteau da celor cărora li-L vesteau pe Hristos nu putea fi altul decât: „Să aveţi în voi gândul lui Hristos” (Filipeni 2:5), acesta constituindu-se într-o veritabilă şi invincibilă armă în lupta cu vrăjmaşul: „Să vă înarmaţi cu acelaşi mod de gândire”. (1 Petru 4:1).
Cultivând în permanenţă comuniunea cu Hristos şi părtăşia cu gândul Său vom putea trăi minunea convertirii şi sfinţirii în toată frumuseţea ei descrisă inspirat prin cuvintele: „El a spus despre Sine: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule; da, Legea Ta este înăuntrul inimii Mele.” Psalmii 40:8. Când era pe pământ, El a spus ucenicilor Săi: Eu am păzit poruncile Tatălui Meu.” Ioan 15:10. Prin ascultarea Lui desăvârşită el a făcut posibil ca fiecare fiinţă umană să asculte de poruncile lui Dumnezeu. Când ne predăm lui Hristos, inima este unită cu inima Sa, voinţa este contopită cu voinţa Sa, mintea devine una cu mintea Sa, gândurile sunt aduse în captivitate faţă de El; noi trăim viaţa Lui. Aceasta este ceea ce înseamnă a fi îmbrăcat cu mantia neprihănirii Sale. Atunci când Domnul priveşte asupra noastră El vede, nu haina din frunze de smochin, nu goliciunea şi diformitatea păcatului, ci propria Sa haină a neprihănirii, care este ascultare desăvârşită faţă de legea lui Iehova.” Parabolele Domnului, 311 eng.
Cu privire la această experienţă indispensabilă unei convertiri veritabile, Spiritul Profeţiei oferă următoarele sfaturi şi avertismente preţioase:
„Dar nu dormiţi acum în pragul lumii veşnice. Dobândiţi experienţa în care veţi urî lucrurile pe care le iubeaţi cândva şi să iubiţi ceea ce odinioară uraţi; în care veţi considera toate lucrurile ca o pierdere pentru preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos.” Review and Herald, 9 aprilie 1895, par. 8.
„În dependenţă umilă şi recunoscătoare acela căruia i-a fost dată o inimă nouă se bazează pe ajutorul lui Hristos. El descoperă în viaţa lui rodul neprihănirii. El cândva S-a iubit pe sine. Plăcerea lumească era desfătarea lui. Acum idolul său este detronat şi Dumnezeu conduce suprem. Păcatele pe care odinioară le iubea acum le urăşte. Ferm şi hotărât el urmează pe calea sfinţeniei.” Harul uimitor al lui Dumnezeu, pg.107. eng.
„Pentru a fi mântuiţi, trebuie să cunoaştem din experienţă semnificaţia adevăratei convertiri. Este o greşeală înspăimântătoare pentru bărbaţi şi femei să continue zi de zi pretinzând că sunt creştini, totuşi neavând nici un drept la acest nume. Înaintea lui Dumnezeu mărturisirea nu este nimic, poziţia nu este nimic. El întreabă: „Este viaţa în armonie cu preceptele Mele? Sunt mulţi care presupun că sunt convertiţi, dar care nu sunt în stare să suporte testul caracterului prezentat în cuvântul lui Dumnezeu… (HP 20.3)
„Sunt profund preocupată în mintea mea cu privire la standardul scăzut de pietate în poporul nostru…. Mă adresez oamenilor într-un mod foarte solemn, îndemnându-i să-şi întrebe propriile conştiinţe: Ce sunt eu? Sunt creştin sau nu sunt? Este inima mea reînnoită? Mi-a modelat harul transformator al lui Dumnezeu caracterul? Sunt căite păcatele mele? Sunt ele mărturisite? Sunt iertate? Eu sunt una cu Hristos după cum El este una cu Tatăl? Urăsc Eu ceea ce am iubit cândva? Iubesc eu ceea ce uram odinioară? Socotesc eu toate lucrurile ca pe o pierdere pentru preţul nespus de mare al cunoştinţei lui Isus Hristos? Simt eu că sunt proprietatea cumpărată a lui Isus Hristos şi că în fiecare clipă trebuie să mă consacru în serviciul Său?
Ne aflăm în pragul unor evenimente mari şi solemne. Întregul pământ trebuie să fie luminat de slava Domnului după cum apele acoperă canalele marelui adânc. Profeţiile sunt împlinite şi timpuri furtunoase sunt înaintea noastră. Vechi controverse care aparent vor fi fost aduse la tăcere de multă vreme vor fi revigorate şi vor izbucni noi controverse; cele noi şi cele vechi se vor amesteca şi aceasta va avea loc foarte curând. Îngerii ţin cele patru vânturi, pentru ca ele să nu sufle până când lucrarea specificată de avertizare este dată lumii; dar furtuna se strânge, norii se strâng gata să izbucnească asupra lumii şi pentru mulţi va fi ca un hoţ noaptea.” SpTA01b37,38.