Apocalipsa capitolul 14.

Apocalipsa 14


Este capitolul acţiunilor lui Dumnezeu, prin poporul Său, pentru contracararea înşelăciunii trinităţii malefice. Tabloul este în contrast cu ceea ce se întâmplă în cp 13:ameninţarea, opresiunea. Acum vedem Sionul, singurul loc din Apocalipsa, Sionul viitorului cu cei 144.000 răscumpăraţi de Dumnezeu.


14:1 Muntele Sion. Centrul guvernării lui Dumnezeu, în Vechiul Testament Ps 2:6, Isa. 24:23, Mica 4:7. Este locul eliberării pentru poporul lui Dumnezeu şi victoria lor finală Evrei 12:11. În Apocalipsa e în contrast cu Babilonul, cetatea blestemată. Fiarele ies din mare sau de pe pământ – Mielul vine de sus, din înălţimile Sionului, ceea ce reprezintă locul unde Dumnezeu locuieşte (Ps 48:2, Isa 14:13). Haosul produs de fiare, este contrabalansta de stabilitatea şi ordinea pe care Muntele Sion, o aduce – împărăţia, guvernarea lui Hristos. Chiar semnul apartenenţei este pus pe fruntea credincioşilor (14:1) în contrast cu lucrarea fiarei. Nr 144.000 reprezintă legământul cu Dumnezeu (12X12.000) în contrast cu absenţa lui Dumnezeu – 666. Muntele reprezintă stabilitatea, stânca, opusă dezordinii provocate de fiară – chiar şi semnul lui Dumnezeu e pus doar pe frunte, pe când al fiarei şi pe frunte, iar uneori, pe mână. 144.000 reprezintă legământul cu Dumnezeu, pe când 666 absenţa lui Dumnezeu.


În Apocalipsa 7, cei 144.000 erau sigilaţi pentru necazul cel mare. Acum ei sunt pe Sion, care reprezintă victoria escatologică a lui Dumnezeu. Ei au biruit, fiind loiali lui Dumnezeu, păzind poruncile; ei reprezintă urmaşii femeii 12:17. Acum ei sunt cu Hristos, celebrând pentru veşnicie marea biruinţă.
Numele lui Hristos şi a Tatălui Său scrise pe frunţi. Scrierea pe frunte este semnul apartenenţei (faţă de satana, sau faţă de Hristos). Promisiunea din 3:12 făcută Bisericii din Filadelfia se împlineşte astfel. Ei sunt cetăţeni veşnici ai cerului, în contrast cu locuitorii pământului, care primesc semnul fiarei 13:14.
Tunete, fulgere – În planul secund, se anunţă judecata. A venit momentul în care sfinţii să fie răsplătiţi, dreptatea făcută, când dragostea lui Dumnezeu pune capăt răului.

Cântarea nouă. Este cântarea mântuiţilor şi în 19:1.6. cântarea cea nouă este numită şi cântarea lui Moise şi a Mielului 15:3 – trimiterea la cântarea de mântuire a poporului la Marea Roşie, Exod 15. Ei sunt ca Israelul din vechime; după ce au trecut prin necazul cel mare (7:14), sunt pe celălalt mal, cântând mântuirea marea a lui Dumnezeu, din criza cea mai mare a istoriei. Numai mântuiţii pot cânta această cântare nouă.


14:3 Cântau o cântare nouă (ca şi când era o cântare nouă). Din 15:2-3 înţelgem că cei 144.00 cântă. Descrierea seamănă cu cea din 19:1.6, cântarea mântuiţilor ca ape multe şi un mare tunet. Specifică Psalmilor- reînvierea speranţei mântuirii. Cei 144.000 copleşiţi de minunea învierii, izbucnesc în armonie, în laudă, pe care doar ei o pot exprima.


14:4 Nu s-au întinat. – atât conştiinţa, cât şi hainele. Auristul perfect din greacă sugerează un moment specific în timp. SDABC spune că momentul este atunci când forţele religioase unite în imaginea femeii fac presiuni asupra credincioşilor lui Dumnezeu. Orice slăbiciune în acest sens, înseamnă întinare.


Femei. În Vechiul Testament, apostazia lui Israel, deseori e numită adulter. La fel în Apocalipsa – femeia curată e biserica adevărată; femeia curvă, este biserica falsă. Împăraţii, mai marii pământului şi toţi oamenii curvesc cu prostituata Babilon (14:8, 17:2.4, 18:3.9, 19:2). În contrast, cei 144.000 au refuzat să se întineze, închinându-se fiarei, ci au rămas loiali, puri lui Dumnezeu. Pluralul este posibil referire la Apocalipsa 17:5 – curva şi fiicele ei.


Feciori/verguri. Denotă pe cei necăsătoriţi, dar şi pe cei văduvi... În Vechiul Testament, Israelul apostat, adulter, întors la Dumnezeu e numit vigin 2 Împ. 19:21, Ier 31:4. În Noul Testament, fecioara este simbolul bisericii 2 Cor 11:2-3¸ Matei 25:1-3 (cele 10 fecioare, poporul lui Dumnezeu ce aşteaptă revenirea lui Hristos). Cei 144.000 sunt credincioşi lui Dumnezeu şi nu s-au întinat prin închinarea lor cu curva şi fiicele ei. Virginii contrastează cu cei ce s-au lăsat înşelaţi de fiare (13:14. 3.8). Metaforele conjugale sunt folosite pentru a descrie relaţia Dumnezeu – poporul Său: credincioşii sunt fecioarele Sionului (ISA 37:22, Amos 5:2), iubirea Sulamitei, tânjirea ei după iubitul ei, reprezintă dorinţa poporului după Dumnezeu, credincioşii sunt mireasa lui Hristos (Apocalipsa 19:7), relaţia de ascultare dintre credincioşi şi Isus are la bază dragostea (Ioan 14:15), pentru înlăturarea legalismului – dacă nu e dragoste, în relaţia cu Hristos se întâmplă ca în relaţia familială, unde dragostea lipseşte, se instalează formalismul, conformismul, oamenii rămân împreună, dar fără să se bucure de viaţă, unul de altul etc.


Este şi imaginea răbdării: Israel rămâne pur mereu, căci aşteaptă întâlnirea/unirea legală cu Mântuitorul/ iubitul. Ţara lor nu este din lumea aceasta – de aceea nu doresc aici o împărăţie, ci se păstrează pentru împărăţia ce vine de sus.
Cel dintâi rod pentru Dumnezeu. Formularea mai este găsită în Ier 2:3 – primele roade sunt închinate Domnului, iar restul e nimicit. Acelaşi sens aici – primul rod, mântuiţii (secerişul Apocalipsa 14:14-16) sunt în contrast cu cei ce nu vor fi salvaţi (strângerea strugurilor Apocalipsa 14:17-20). Ideea se repetă şi în Iacov 1:18. Acelaşi concept ca la virgini: Biblia numeşte pe Israel primul născut al lui Dumnezeu, prima roadă a recoltei, un popor pus deoparte pentru Dumnezeu. Poporul lui Dumnezeu, cei 144.000 sunt puşi deoparte în cadrul umanităţii – diferă de oamenii balaurului, prin acţiuni şi atitudini. Urmaşii balaurului sunt ca roboţii – nici nu vorbesc. Fiara vorbeşte pentru ei. Îngrijorarea lor principală este materială şi sconomică, ţinta lor succesul şi recunoşaterea lumească. Cei 144.000 sunt poporul lui Dumnezeu, toţi cei credincioşi lui Dumnezeu, în contrast cu cei seduşi de balaur, prezentaţi în cp 13. Nu sunt o calsă specială între mântuiţi, ci între pământeni, mântuiţii sunt clasa specială, nesedusă de balaur. Ei sunt spontani – Îl urmează pe Miel (14:4), cântă un cântec nou (14:3) – sunt creativi, poeţi, muzicieni, diferă de cei fixaţi, centraţi pe cele materiale, economice, ce se manifestă ca nişte roboţi – căci nu vorbesc, fiara vorbeşte pentru ei.


Îl urmează pe Miel oriunde merge El. Denotă loialitatea lor deplină faţă de Hristos; au menţiunut-o cu orice cost... Sunt spontani, creativi... cântă, merg după Miel. Creativitatea lor, dorinţa după autenticitate şi viaţă reală, nu le-a fost înecată de materialism, tehinicile comerciale ale fiarei şi nici a complotului comercial, dus de fiare.


Răscumpăraţi. Dintre oameni – adică nu mai aparţin lumii. Sunt cumpăraţi prin sângele Mielului 5:9. Ei merg pe Muntele Sionului, la Dumnezeu; ceilalţi, nemântuiţi merg la teasc, pentru a fi zdrobiţi (14:17-20).


14:5 Minciună. Probabil mai mult decât simplul neadevăr – minciuna puterii lui anticrist, caracterul său ce-L contestă pe Hristos 1 Ioan1:5-10, 2:21-22. Forţele demonice amăgesc, minţind pe oameni. Dar cei 144.000 nu trăiesc în minciună 22:15, 21:27 – minciuna este caracteristica celor ce nu intră în Noul Ierusalim. Rom 1:25 ne spune că păgânii au schimbat adevărul lui Dumnezeu pentru o minciună. Poporul lui Dumnezeu nu se lasă amăgit de minciună ca ceilalţi 2 Tes 2:11, ci iubeşte adevărul 2 Tes 2:10.


Fără vină. Termen folosit pentru jertfa fără cusur, ce era adusă lui Dumnezeu. Se foloseşte pentru Hristos, pentru viaţa credincioşilor, ce trăiesc fără vină înaintea lui Dumnezeu (Ef 1:4, 5:27, Fil 2:15 etc. Cei 144.000 nu se întinează curvind cu prostituata; de aceea sunt loiali, fără pată. Ei sunt fără vină ca Noe (Gen 6:9) şi Avraam (Gen 17:1), care L-au urmat pe Hristos, au umblat cu Dumnezeu. Beatrice Neall spune: starea aceasta nu este unică celor 144.000, o stare de perfecţiune atinsă doar de sfinţii din timpul din urmă, care trec prin necazul cel mare. Este evaluarea lui Dumnezeu a sfinţilor dintodteauna, din Vechiul Testament şi Noul Testament, care ca şi cei 144.000 şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului Apocalipsa 7:14. Această spălare şi umblarea lor cu Mielul îi face fără pată. Apelul lui Petru este să fim în pace cu Dumnezeu, fără pată, fără vină 2 Petru 3:14, adică să fim împăcaţi cu Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Romani 5:1


Imaginea îngerilor din aceasta pericopa aminteste de profetia lui Iisus din Mat 24:31. Scena celor doua recolte este în legatura cu Sanctuarul ceresc si în ea apar deasemenea trei îngeri. Trei îngeri pentru avertizare, trei pentru judecata.
Comentatorii vad în cei 3 îngeri interventia lui Dumnezeu prin trimisii lui de pe pamânt. Ei sunt, totusi, soli „ceresti", deoarece mesajul si misiunea lor sunt ceresti (2 Cor. 5:20, Gal 4:14


În redesteptarile din sec. XIX si în marea Miscare Adventa dintre anii 1840-1844, primii doi îngeri au fost identificati cu acele treziri si evanghelizari. Interesant este ca, în Miscarea Millerita, care sustinea ca reprezinta primul si apoi al doilea înger, nimeni nu a vorbit despre semnificatia celui de-al treilea înger. Abia dupa 1844, când unii adventistii au descoperit sabatul biblic si identitatea sigiliului lui Dumnezeu si a semnului fiarei. Îngerul al treilea a fost identificat în misiunea Adventistilor de Ziua a Saptea.

Imaginea anticipează judecata finală, când Dumnezeu aduce dragostea şi dreptatea Sa şi pune capăt răului (fulgere şi tunete în fundal).

Solia Primului Înger

În Matei 24:14, indiciul ce prevesteşte revenirea este predicarea Evangheliei. În Apocalipsa 14, acest lucru se împlineşte; este vestirea finală şi globală a Evangheliei. Privind clasa mântuiţilor pe Muntele Sion, Ioan observă şi 3 îngeri care cheamă la închinarea adevărată, mai înainte ca să cadă judecăţile lui Dumnezeu. În acest caz, este o întoarcere în timp... din ceruri, de la muntele Sionului înapoi la proclamarea Evangheliei. Ci ceata mântuiţilor ne este prezentată pe munte, apoi ni se spune cum au ajuns ei acolo, sau cum vor ajunge ei acolo – crezând evanghelia, temându-se de Dumnezeu şi păzind poruncile Lui. Din tabloul ameninţărilor fiarei, Biblia ne oferă un crâmpei din ce va fi soarta mîntuiţilor, finalul la Muntele Sion din ceruri, pentru încurajarea lor, şi apoi se întoarce în istorie, chiar înainte de venirea Fiului Omului (14:14), să ne arate cum au ajuns mântuiţii în Sion, cum au ajuns cei pedepsiţi la pedeapsă – atitudinea conştientă faţă de Evanghelia predicată, chir prin îngeri. Compararea cu Daniel 7, ne ajută să realizăm faptul că solia celor 3 îngeri ne aduce în Timpul Judecăţii, sau Kippurului ceresc (Daniel 8:14), sau în timpul sfârşitului (Daniel 8:17)
Daniel 7 Apocalipsa 13-14
1 Patru fiare Fiare cu 10 coarne (ce seamănă cu leul, ursul, leopardul)
2 Putere uzurpatoare şi opresivă (1260 zile) Putere uzurpatoare şi opresivă (42 de luni)
3 Judecata cerească Proclamarea celor 3 îngeri
4 Venirea Fiului Omului Venirea Fiului Omului

14:6 Locuitorilor pămânutlui. În Apocalipsa, aceştia sunt cei nepocăiţi, cei ce vor fi osândiţi, care nu sunt scrişi în cartea vieţii 13:8. Deci ultima solie nu e pentru poporul lui Dumnezeu, ci pentru închinătorii fiarei.
Evanghelia veşnică. Misiunea primului înger. Este o singură evanghelie, de la Cincizecime încoace: Isus a murit, a înviat, ne-a iertat păcatele, este în cer şi mijloceşte pentru noi, face judecta, va reveni să ne ia cu El. Matei 24:14 – Evanghelia această unică, veşnică va fi predicată la sfârşit, ca şi la început. Este plină de speranţă: sfârşitul tragediei pământului este apropae – vs 7, judecata a sosit. În greaca clasică, cuvântul anunţa fie vestea bună a victoriei – fie înfrângerea inamicului, fie sosirea împăratului roman, care impunea Pax Romana, înlăturând necazul şi frământările.
Oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricăruinorod. Evanghelie universală. Vezi îndemnul din 10:11. Dacă fiara acţionează universal 13:7-8, la fel Evanghelia acţionează universal 14:6. Încă nu e prea târziu pentru pocăinţă – Matei 14:14.
14:7 Glas tare. Strigătul deşteptător pentru pământ
Temeţi-vă de Dumnezeu/ Judecătorul. În Vechiul Testament înseamnă a-L lua în serios pe Dumnezeu, a avea relaţie cu El, a crede în El: Exod 14:31, Gen 22:12 1 Sam 12:14.24, Neemia 7:2, Ieremia 44:10. Frica de Domnul e începutul înţelepciunii: PS 111:10, Prov 1:7, 9:10. Temerea de Domnul are ca rezultat întotdeauna binele: Lev. 19:14.32, 25:17.36.43, sau evitarea răului Iov 1:1.8, Prov 3:7. Este începutul vieţii morale Ecl 12:13, Teme-te de Dumnezeu, adică păzeşte poruncile Lui, conjuncţia şi este una explicativă, nu una care adaugă – omul este legat de poruncile lui Dumnezeu, în vederea judecăţii Ecl 12:14. A te teme de Dumnezeu înseamnă să-L iei în serios, să faci o întoarecere decisivă în viaţă, să intri într-o relaţie cu El şi să I te angajezi total. Cine se teme de Dumnezeu, se pocăieşte – 11:13 // 16:9. Şi trăieşte în conformitate cu cerinţele lui Dumnezeu: cu ceea ce e bun, drept, corect, păzeşte poruncile nu numai în public, ci mai ales în particular, în intimitatea noastră; aşa este religia veritabilă – relaţia cu Dumnezeu, conştinetizarea prezenţei Sale oricând, oriunde, nu doar în locurile sacre, sau zilele sacre.
Dragostea de Dumnezeu nu înseamnă paralizie rece, formalistă, spaimă. E asociată cu dragostea – vezi Deut 6:2 (temerea). 5 (iubirea). A te teme de Dumnezeu înseamnă a-L iubi şi a fi iubit de El! A-L iubi pe Dumnezeu, semnul vizibil este să împlineşti voia Lui, adică poruncile Lui.
Dumnezeu este şi Judecător – ca în Orientul antic (Ex 18:13, 2 Împ 15:5). a te teme de Dumnezeu înseamnă a fi conştient că El vede tot: oriunde suntem, orice facem – conduita (Deut 6:2)
Daţi-I slavă. Cuvântul slavă vine de la ebreiescul kabod – greutate; cine Îl ia în considerare pe Dumnezeu, Îi dă slavă. Cine se teme de Domnul, efectul este acesta. Cine se teme de Domnul, Îl slăveşte, păzind poruncile Lui (astfel dându-I dreptate lui Dumnezeu, Romani 3:4) Ioan 15:8. Aşa a făcut Isus Ioan 17:4. Creştinul, în tot ceea ce face, să-L slujească pe Dumnezeu 1 Cor 10:31. Peste tot în Vechiul Testament temerea de Dumnezeu este alăturată păzirii poruncilor Lui Deut 6:13.17, 5:29, Ier 44:10, Ps 111:10 etc. Temerea de Domnul şi păzirea poruncilor Lui este datoria supremă, ultimă a omului Ecl 12:13. Darea slavei aici, este doar în relaţie cu păzirea poruncilor Sale. Poporul final al lui Dumnezeu se teme de El 11:18, 15:4, 19:5 şi păzeşte poruncile Lui 12:17, 14:12. Versetul critică ipocrizia şi manifestarea religioasă superficială, ce permite oamenilor să construiacă temple mari, dezbat teologie despre Dumnezeu, dar inima rămâne rece, nu se teme de Dumnezeu şi e în stare de minciuni şi crime oribile – vezi holocaustul şi tragediile din ţările creştine, provenite din inimi care nu se tem realmente de Dumnezeu. Dar cine să se mai teamă de Dumnezeu, pe care lumea modernă Îl descrie ca pe un bătrânel amabil, de care nu prea ţi cont, decât la nevoie; iar Isus, este copilul simpatic, prea simpatic ca să fie adevărat – tot ceea ce e real, este considerat ceea ce e palbabil: economic! Oamenii fundamentează oraşele lumii de azi, uitând de tot oraşul lui Dumnezeu din ceruri. Mesajul Apocalipsei, Temeţi-vă, luaţi în serios, nu e numai un basm, este foarte actual.
A venit ceasul judecăţii Lui. Greacă e diferenţă între cuvântul ce denotă judecata, actul judecăţii krisis şi rezultatul, verdictul judecăţii, krina. Aici e prezent krisis- judecata preadventă. Verbul a început, denotă o acţiune începută cândva şi care este în desfăşurare. Apelul închinării este în legătură cu începerea judecăţii. Judecata este în faza ei anterevenire – faza 2, va avea loc la sfârşitul mileniului Apocalipsa 20. Din Apocalipsa 14:14-20 şi alte pasaje biblice (Matei 25, Ioan 5:28-29) ne arată că la venirea lui Hristos, taberele sunt stabilite în buni şi răi – vezi şi Apocalipsa 22:12. Isus arată clar că la judecata krina, cei drepţi nu participă Ioan 5:24. Ei participă, reprezentaţi de Hristos doar la prima fază, krisis, când se stabileşte soarta definitivă a oamenilor 2 Cor 5:10. Faza 2 a judecăţii, priveşte doar pe cei ce vor fi executaţi.
Această fază a judecăţii are loc în acelaşi timp cu ultima proclamare a Evangheliei veşnice. De fapt, judecata finală este parte a Evangheliei veşnice. Pentru cei mântuiţi, judecata este veste bună) (sunt declaraţi nevinovaţi – Nelu Dumitrescu cu soldatul care urlă în închisoare, că nu e judecat, băgat în seamă... nenea de la adunare cu canalul, oameni arestaţi 9 ani, dar niciodată judecaţi). Acum se împlineşte strigătul din 6:10 până când? Pentru cei răi, judecata nu e o veste bună. Ei mai sunt chemaţi odată prin evanghelia veşnică; Dumnezeu doreşte să-i mântuiască 2 Pt 3:9, de aceea îi cheamă.
Închinaţi-vă Celui ce a făcut... Chestiunea centrală în criza finală va fi închinarea. Doar două categorii finale, ce se închină lui Dumnezeu, sau fiarei. Cine se închină lui Dumnezeu, este scris în cartea vieţii; cine nu – lipseşte de acolo 13:8. Închinarea adevăratului Dumnezeu răspunde provocării evoluţioniste, dar şi ignorării zilei speciale de închinare, semnul loialităţii omului faţă de Dumnezeu Exod 31:13-17, Ez:20:12.20. închinarea e descrisă în termenii poruncii a 4-a Exod 20:11. Înţelegem de aici că Sabatul va fi o chestiune centrală în problema închinării – însă problema nu se reduce numai la sabat. După cum Moise îşi îndemna poporul să se teamă de Dumnezeu şi să păzească poruncile Sale la intrarea în Canaan, după cum Solomon însumează toată datoria omului în aceleaşi cuvinte Ecl 12:13, tot aşa Dumnezeu cheamă la ultima Sa chemare, înainte de intrarea în Canaanul ceresc, pământenii să se pocăiască. Reacţia la imensitatea şi frumuseţea universului, este închinarea. În Vechiul Testament închinarea este legată mai mereu de creaţia Ps 95:6, Neemia 9:6. Închinarea este simgurul răspuns la creaţie. Închinarea vorbeşte de: 1. Uimirea faţă de infinita Lui distanţă şi putere faţă de om; 2. Apropierea Sa voluntară faţă de noi, comuniunea cu noi; prin atingerea Lui ne-a dat şi ne deă viaţă. La fel vedem în Gen – cp 1:1-2:4 – Dumnezeu Creator; cp 3:4-24, YHWH, Dumnezeu personal, imanent, Dumnezeul istoriei şi existenţei, Dumnezeul creaţiei.
Izvoarele apelor – pe lângă elementele clasice ale creaţiei (cerul, pământul, marea EX 20:11), apar izvoarele apelor – simbolul vieţii. Este în contrast cu deşertul morţii, răului şi limitărilor (Apocalipsa 12:6.14, 17:3). Este imaginea Noului Ierusalim, care va abunda de viaţă, promisiunea unui tărâm recreat de Dumnezeu (Apocalipsa 7:17, 22:17, Eze.47:1-12) un nou Eden (Gen 2:10-14).
Solia celui de al doilea înger

14:8 Al doilea înger. Expresia arată clar că mesajul este pereche cu cel dintâi: cine se închină lui Dumnezeu, trebuie să respingă orice sistem, practică ce-l face să se întineze cu imoralitatea închinării propusă de fiară. Atenţia este spre tabărăa duşmanului – mesajul e de avertizare, prevesteşte nenorocirea, nu vestea bună, ca în primul caz.
A căzut, a căzut. În greacă, aoristul repetat are sens de viitor – dar un viitor care se împlineşte cu siguranţa descrierii unui eveniment trecut. Profeţii sunt atât de siguri pe predicţia pe care o fac – o consideră împlinită (Isa 21:9, Ier 51:7-8)
Babilonul cel mare. Prima dată când apare în Apocalipsa. Imaginea e inspirată din Vechiul Testament, unde Babilonul (poartea zeilor) este puterea religioasă-politică opusă lui Dumnezeu şi poporului Său: Gen 11:1-9; Babilon egal Lucifer pentru Isaia 14:12-14, comportamentul Babilonului devine simbol al comportamentului lui Lucifer şi a celor inspiraţi de el. Babilonul cel mare, aluzie la îngâmfarea lui Nebucadneţar (Daniel 4:30), dar Dumnezeu pedepseşte şi nimiceşte Babilonul (Daniel 4:21-32). În sec I dHr, Babilonul era numele simbolic pentru Roma (1 Petru 5:13).
În Apocalipsa 17:1-13, Babilonul este o prostituată, care stă pe fiară şi pe ape – fiara şi apele reprezintă puterile seculare. Deci, Babilonul nu reprezintă aceste puteri, ci altceva. Babilonul reprezintă confederaţia religioasă din timpul din urmă, făcută de triumviratul satanic – balaurul, fiara şi profetul mincinos. Babilonul religios include orice credinţă, idee sau sistem religios, care predică posibilitatea omului să se mântuiască, opunându-se astfel învăţăturii evangheliei. Babilonul modern doreşte să se înalţe ca Dumnezeu 2 Tes 2:3-4, contraface Trinitatea Apocalipsa 13, se luptă împotriva poporului lui Dumnezeu şi doreşte să domnească golbal. Babilonul modern este puterea corupătoare, ce stă în spatele puterilor civile, care îi vor sluji scopurile, în timpul din urmă Apocalipsa 17:12-17. Totuşi, ca şi Babionul cel vechi, Babilonul cel nou va fi nimict de Dumnezeu – căderea lui este ilustrată prin căderea primului Babilon – Apocalipsa 16:19 prevede colapsul babilonului modern. Evanghelia este veşnică – Babilonul cade; căderea lui, anunţată de îngerul al doilea, este descrisă mai târziu în Apocalipsa 18.
Vinul mâniei curviei ei. În Apocalipsa cine bea vinul curviei, cine se lasă amăgit de farmecele Babilonului, va primi cupa mâniei divine 17:3, 18:2 – ce vine în urma judecăţii lui Dumnezeu 14:9-10. Imaginea este din Ier 51:7// 25:15. La fel vede şi Ioan Babilonul, ca puterea ce seduce Apocalipsa 17:1-2, 18:3. Pământenii se asociază cu Babilonul, persecutând reprezentanţii lui Dumnezeu pentru prosperitatea economică şi securitate 18:3.9-19; de aceea, primesc cupa mâniei divine. Urmaşii Babilonului sunt îmbătaţi de învăţăturile Babilonului, intoxicaţi şi au pierdut sensul realităţii. AU fost înşelaţi – ca în Prov 23:31-34.
Curvie. Imoralitatea înseamnă necredincioşia faţă de Dumnezeu, atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament: Isaia 57:3-12, Iacov 4:4. (vezi şi versetul 4). – contrast cu cei 144.000. Babilonul s-a dat drept cetatea lui Dumnezeu – adepţii lui l-au crezut. Misiunea îngerului al-II-lea este să deconsipre această fraudă: în Daniel este lucrarea cornului cel mic, în Apocalipsa a fiarei din mare, sisteme omeneşti, insitituţii omeneşti ce uzurpă autoritatea divină, atentează la lucrarea lui Hristos.
Babilonul cade – invitaţie ca nimeni să nu fie înşelat, ci să iasă din el, ca să fie mântuit (18:1-4). Certidudinea căderii lui şi a veşnicie Evangheliei, este speranţa credincioşilor. Căderea Babilonului din istoria veche (539 îHr) a devenit prototip al tuturor căderilor. Mândria, autosuficienţa, pretenţia de infailibilitate, ce aduce confuzie şi mai apoi căderea, este ceea ce acuză îngerul aici. Acest lucru e valabil atât pentru Babilobul antic, cât pentru orice instituţie de-a lungul timpului şi orice individ care are aceste caracteristici – va veni şi căderea!

A treia solie îngerească
14:9 Dacă se închină... continuă solia îngerului 1 – problema este a închinării. Cine se închină fiarei, nu este loial lui Dumnezeu, păzind poruncile Lui. Atunci va primi judecata lui Dumnezeu. Când cineva primeşte semnul fiarei, bea din cupa curviei babilonului 14:18 Fiara uzurpă locul lui Dumnezeu, Creatorul, primind închinarea. Solia îngerului vorbeşte de soarta omenirii, după căderea Babilonului: cine i s-a închinat fiarei, are soarta fiarei; cine I s-a închinat lui Dumnezeu, are parte cu Dumnezeu.
14:10 va bea din vinul mâniei lui Dumnezeu... nediluat. Imaginea judecăţii lui Dumnezeu – Ez.23:32-34, Isaia 51:17, Mat. 20:22. Mânia lui Dumnezeu înseamnă atât neplăcerea Lui, dezgustul Său, cât şi înverşunarea, mânia, indignarea pasională. Sunt folosite mai multe cuvinte pentru a exprima realitatea şi intenistatea mâniei lui Dumnezeu, în judecata finală. Mânia lui Dumnezeu e în cupă şi va fi turnată sub forma celor 7 plăgi, din 15-16 – cu ele se isprăveşte mânia lui Dumnezeu 15:1 (cum ramâne cu distrugerea de după 1000 de ani? Asta să fie culmea mâniei lui Dumnezeu?). Sigilaţii fiarei, însemnaţii ei, au caracterul ei întipărit în inima lor. Au băut vin, s-au ameţit... acum vinul pedepsei e peste ei. Deci pedeapsa este în însăşi acţiunea/ alegerea lor: cu cât beau mai mult vin de-al fiarei, cu atât se pregătesc să primească pedeapsa lui Dumnezeu.
Neamestecată – ne diluată. Adică mânia lui Dumnezeu nu mai e însoţită de milă Ps 75:8. Nu este un sentiment omenesc, ci reacţia normală a sfinţeniei lui Dumnezeu faţă de continua opoziţie faţă de evanghelie, persecutarea celor credincioşi, neascultarea poruncilor şi încăpăţânarea în a face răul. Mânia Sa e corelată cu mila şi dragostea Sa- căci fără distrugerea răului, împărăţia Sa nu vine.
Înaintea sfinţilor şi înaintea Mielului. Referire clară la Apocalipsa 20, distrugerea finală a celor răi. Această distrugere era pregătită pentru diavol (19:20), dar toţi aliaţii lui au parte de ea.
14:11 Fumul chinului lor se ridică în veci vecilor. Imagine din Vechiul Testament: Sodoma şi Gomora nimicite prin foc şi pucioasă Gen 19:24; Avraam vede fumul ce se ridică Gen 19:28 (dovadă a distrugerii complete a lui Dumnezeu); Iuda comentează pasajul, vorbind de focul veşnic, ce a distrus Sodoma şi Gomora Iuda 7. La fel Isaia 34:8-10: această imagine, distrugerea Edomului, este tabloul ce-l inspiră pe Ioan – Edomul mai arde azi? La fel Isa 33:14 – focul mistuitor = foc veşnic // foc mistuitor, ce consumă pentru veşnicii - focul distruge pentru totdeauna. Scopul focului este să consume, niciodată să conserve!!! Expresia se referă la prezenţa focului, până termină de distrus; apoi la permanenţa efectului său. Este şi imaginea Gheenei – Valea lui Hinnom; la sud de Ierusalim Israel ardea copii lui Moloh (2 Regi 23:10). Locul a fost convertit în groapă de gunoi, amintind de abominabila jertfă pentru Moloh, unde mereu ardea gunoiul cetăţii – asta e soarta Babilonului, a cetăţii ce se încrede în sine.
Nu au odihnă, zi şi noapte. Imaginea oamenilor ocupaţi cu lucrurile Babilonului (Gen 11:3-4, Dan 6:6), ce nu au timp să se oprească şi să includă şi pe Dumnezeul cerurilor în viaţa lor, depinzând mereu 100% doar de ei. Contrast cu sfinţii, care se odihnesc 14:13, 6:11. Cei nemântuiţi nu vor intra în această odihnă, în odihna mântuirii, ca şi cei din vechime Ps 95:11 – Evrei 4:9-11: odihna credinţei în opoziţie cu neodihna necredinţei.
Exprimarea grotească a îngerului al treilea e răspuns la arma diavolului, care prin forţă îi face pe oameni să se teamă şi să primească semnul fiarei 13:15. Aici, teama de fiară este întrecută de teama de pedeapsa lui Dumnezeu, care e mai grozavă decât lucrarea fiarei. Mat 10:28 spune la fel: teama să fie de Acela, de Dumnezeu care are dreptul să nimicească pentru vecie (îndemn ce e în armonie cu începutul pasajului îngerilor: Temeţi-vă de Dumnezeu!)
14:12 a. Anunţarea căderii Babilonului are alt efect pentru credincioşii lui Dumnezeu – instituţiile omeneşte sunt în culmea succcesului. Nu se găseşte nici un loc pentru Dumnezeu în lumea modernă, sofisticată. Prevestirea căderii Babilonului din partea îngerului, cere perseverenţa credinciosilor: deşi acum instituţiile omeneşti sunt de succes, totuşi vor cădea; cea ce va dăinui veşnic este împărăţia lui Dumnezeu, şi doar ea.

Solia celor 3 îngeri, orbitează în jurul judeăţii şi a creaţiunii. Judecata implică legea şi temerea de Domnul – judecata se face pe baza legii lui Dumnezeu. Minunea creaţiunii, motivează credinţa şi închinarea către Dumnezeu – singura definiţiei biblică a credinţei, implică creaţiunea Evrei 1:1-3. (deci lege şi har, ascultare şi credinţă mereu şi mereu).
A crede că Dumnezeu a creat totul din nimic, înseamnă a-ţi asuma un risc – a crede că ne tragem din ceva ce nu se vede. Minunea creaţiunii este cea mai mare minune: existenţă din nimic. Evoluţioniştii nu dorescă să meargă în această direcţie, ci preferă ideea dezvoltării naturale a formelor complexe de viaţă din ceva preexistent – dar întrebarea originii primare, a cauzei primare nu primeşte răspuns astfel.
Credincioşii nu doar ascultă poruncile lui Dumnezeu, ci cred în Dumnezeu – care le rămâne mereu exterior lor, nu-L văd, dar El va judeca, căci El a creat. Ideea loveşte lumea noastră de azi, care îşi caută dumnezeul din ei – ideile panteiste şi spiritualiste nu au fost niciodată mai popualre, ca acum. Ideile păgâne: reîncarnare, spiritualizarea naturii, nemurirea sufeltului – au mare putere în creştinism, dar şi în societate în general. Ideea nemuriri naturale a sufeltului cotrazice creţia (şi caută dumnezeirea în om – scânteia divină din el) – Dumnezeu ne-a creat din ţărână, în legătură cu El; cînd legătura se rupe, moartea apare (Gen 2:17). Pentru că suntem fiinţe create, nu suntem fiinţe nemuritoare natural; credinţa în creaţie face credinţa în înviere posibilă.
Rămăşiţa credincioasă
14:12b Sfinţii. Par a fi aceiaşi din 13:10.7 – asupra cărora se năpusteşte fiara; ei sunt rămăşiţa 12:17. Sunt invitaţi să reziste, nu să se răscoale, să se opună. Ei rămân loiali lui Dumnezeu în timp ce sunt loviţi cu idei false, asaltaţi de confederaţiile religioase şi ameninţaţi de puterile civile. Ei nu cedează înşelăciunii diavolului, sau intimidării coerciţiei – ei ţin poruncile lui Dumnezeu, rămân loiali, astfel fiind nedespărţiţi de dragostea lui Dumnezeu Romani 8:38-39. Ei nu sunt retraşii din societate, absenţi din viaţă socială. Ci ei sunt activi: destabilizează ordinea impusă de guvernul fiarei, merg împotriva curentului social şi cultural. Ei sunt revoluţionari: simt că vine sfârşitul acestei lumi, de aceea se acordează după ritumul altei lumi.
Credinţa lui Isus. Cu sensul de credinţa în Isus, adică loiali lui Isus până la capăt. Aici, sensul lui păzesc este ca în 2 Tim 4:7 – a menţine, a rămâne loial, în ciuda persecuţiei majore. Cei ce îşi păstrează credinţa în ei înşişi, în puterile ei, nu vor primi ceea ce Isus dorea să le ofere.
14:13 ferice de morţii care mor în Domnul de acum. A doua din cele 7 fericiri ale Apocalipsa (1:3, 14:13, 16:15, 19:9, 20:6, 22:7.14). Cei ce mor cu speranţa învierii sunt fericiţi, peste angoasa şi spaima morţii, ce îi însoţeşte pe supuşii Babilonului (Babilonul cade – nu se poate susţine pe el, nu poate să-şi dea viaţă, nu poate să dea viaţă; aşa sunt toţi ce se încred în el. În faţa morţii nu au nici o perspectivă, nici o speranţă). Pentru sfinţi, e speranţ dincolo de mormânt – faptele lor îi urmează. Evrei 6:10-12.
Toti cei care au murit în Domnul sunt fericiti, fiindca sunt sfinti si au parte de prima înviere (20:6). Dar aici este o fericire speciala, rezervata celor care mor în Domnul „de acum încolo". Este vorba de privilegiul unei învieri speciale, imediat înainte de ziua venirii Domnului, a celor care au murit în Domnul în credinta adventista (de la 1844 încoace). Observati cele de la Daniel 12:2. Aceasta referire la cei ce au adormit în Christos de la 1844 încoace arata ca fusese prevazuta o întârziere a venirii Domnului dupa 1844, în harul lui Dumnezeu, spre pocainta multora (2 Petru 3:9-12).
Odihna – este imaginea mântuirii, în opoziţie cu neodihna din versetul 11. Mântuirea este odihna credinciosului în Hristos Evr 3:6.11.12.13.14. 18-19!!!, 4:1, 2.3, 10-11 – odihna =credinţă = mântuire. În ea se intră prin credinţa în cuvântul propovăduit (vs2). LA cei trei îngeri e la fel: cuvânt propăvăduit. Cine îl crede intră în odihna lui Dumnezeu (Apocalipsa 14:13), adică mântuirea; cine nu crede, nu are parte de odihnă, adică nu are parte de mântuire, pentru că nu au crezut (Apocalipsa 14:9). Deci, pasajul spune că cei credincioşi au parte de mântuire/odihnă, iar ceilalţi, cei necredincioşi, nu au parte de odihnă/mântuire.
Osteneli. Cu sensul de epuizare. Când cineva moare pentru Hristos, pare a fi o tragedie – dar Dumnezeu spune că nu e aşa; cine moare, se odihneşte, în comparaţie cu neodihna celor răi, din versetul 11. Odihna se referă şi la eliberarea de îngrijorare şi epuizare. Este aceeaşi odihnă ca în 6:9-11, în sigiliu 5, când se vorbeşte de martirii lui Dumnezeu.
Faptele lor îi urmează. Ostenelile lor înseamnă proclamarea adevărului Evangheliei, păzirea poruncilor lui Dumnezeu – ei se pot odihni acum, căci faptele lor îi uremază. 1 Cor 15:58 se demonstrează a fi adevărat. Faptele credinciosilor îi urmeaza. În slava, nu în moarte. Dai mai întâi ele trec pe la judecata pentru a fi martore în favoarea credintei în Christos a faptuitorului. Nu se poate discuta în sens legalist de aceste fapte: ele îl urmează pe om şi vorbesc despre el, atunci când omul nu se mai poate lăuda cu faptele lui sfinte – după moarte chiar. Faptele rămân în memoria lui Dumnezeu – acesata e criteriul, nu în memoria sfinţilor. Mai întâi intră omul în odihna lui Dumnezeu, prin credinţă, este mântuit, şi în ceruri descoperă că acelea au fost faptele neprihănirii –ca în parabola oilor şi caprelor MT 25, când mântuiţii sunt surprinşi că faptele lor comune, de ajutorare, au fost faptele neprihănirii, care i-au urmat în împărăţia cerurilor.

Judecata şi creaţiunea – vorbesc de toată istoria noastră: Începutul şi sfârşitul. Introduce şi o tensiune deosebită. Creaţiunea vorbeşte de bucuria, veselia, viaţă din abundenţă, dragoste pentru vaţă. Dar plăcerea se măsoară în legi, disciplină, judecată. Tensiunea apare din prima poruncă dată omului Gen 2:16-17 – ai libertate maximă, atât timp cât nu faci ceea ce e interzis. Şi în Ecl 11:9 Libertate responsabilă, fericire ce vorbeşte de dreptul altuia, de consecinţe etc. Viţa creştină se desfăşioară între cei doi poli: sunt credincioşi ce predică conformarea, perfecţionismul şi că nu e mântuire fără ascultarea strictă; ceilalţi, reduc religia la sentimente pozitive, privind spre harul crucii şi atât. Tensiunea se păstrează în toată Biblia şi atunci când avem viziunea echilibrată asupra ei – când nu accentuăm una dintre extreme, echilibrul aduce bucuria vieţii: Isus a râs, cântat, mâncat cu oamenii, dar rugăciunea Lui era ca aceştia să fie feriţi de rău (Ioan 17: 15).
Judecata şi creţiunea – elementele esenţiale ale Zilei Ispăşirii, atât în Levetic 16, ct şi Daniel 7. Curăţirea sanctuarului însemna curăţirea pământului de păcat – căci sanctuarul este văzut ca un microcosmos Ps 78:69. Construirea sanctuarului este descrisă după modelul creaţiunii: 7 etape, la finalul cărora se spunea s-a terminat lucrarea (Exod 40:33 // Gen 2:2) – la fel şi templul lui Solomn, 7 etape pe 7 ani, finalizate cu expresia a terminat ... lucrarea (1 Regi 7:40). În Biblia ebraică, expresia această, a isprăvit... apare doar la creaţie şi la ridicarea sanctuarului. Şi creaţiunea este descrisă în termenii sanctuarului: Isa 40:22. Matei identifică distrugerea templului cu a cosmosului Mat 24:1-39, iar perdeaua din templu se rupe când pământul se deschide (Mat 27:51). Astfel ritualul de Kippur simbolizează curăţirea întregului pământ – recreera, Noul Ierusalim (Apocalipsa 21:2, Isa 65:17:18). Daniel face aceleaşi analogii în Daniel 8:14, unde expresia seri şi dimineţi ne trimit la creaţiune (Gen 1:5.8 etc). aşa vedea şi tradiţia rabinică, cea mai veche, care spunea că Dumnezeu a creat prima zi pentru oameni, ca zi de Kippur. Astfel contextul istoric al soliei celor 3 îngeri, este despre un Kippur ceresc, iar din paralela cu Daniel 7 înţelegem că timpul este din sec XIX, de când se vesteşte apropiata revenire a lui Hristos, pentru a refce lucrurile noi, a recrea.
Cele două recolte
SEPARAREA descrisă de cele două recolte, are loc înainte de revenire!!!
14:14. Ca un Fiu al Omului . Este Hristos – Apocalipsa 1:13, Daniel 7:13.
Nori. Aluzia la revenirea lui Hristos, descrisă în Matei 24:30, 26:54, ca venire pe nori.
Cunună de aur. Stepfanos, cununa biruinţei. Viziunea începe cu o femei, îmbrăcată în soare şi încoronată cu stele. Fiul omului e aici pe nor, încoronat astfel este corespondentul femeii – viziunea Fiului răspunde viziunii femeii. Venirea lui Mesia răspunde oftatului femeii din pustie. Este speranţa credincioşilor, ce i-a inspirat să se salute cu Marana tha – Vino Doamne! (1 Cor 16:22). Tha este acelaşi cuvânt ca în Daniel 7, pentru descrierea Fiului omului ce vine (Daniel 7:13).
Seceriş. După ce proclamarea finală se încheie, vine timpul secerişului. Marcu 4:29. Finalu în Biblie e comparat cu culegerea roadelor – adică după creştere, se ajunge la maturitate – atunci este timpul de strâns (Amos 8:2) Dumnezeu constată dominanta, creşterea, roada vieţilor oamenilor, acum totul e copt. Şi vine răsplătirea sau condamnarea. Cine s-a bucurat de viaţă, a trăit-o în tensiunea respectării celorlalţi, a anticipării urmărilor, a consecinţelor (tensiunea libertate, bucurie viaţă – judecată), cine s-a pregătit să trăiască viaţa şi s-a copt, primeşte viaţa. Cine s-a pregătit pentru moarte, cine nu a respectat viaţa aşa cum e ea descrisă de Dumnezeu – singura viaţă posibilă – s-a copt pentru distrugere.
Ioan descrie judecata lui Dumnezeu prin cele două recolte: secerişul grânelor, ce avea loc primăvara – şi culesul viei, ce are loc toamna.
14:15 Templul. Naosul, adică Sfânta Sfintelor.
Seceră. Imaginea îngerilor secerători, care adună pe mântuiţi pentru răsplătire şi pe condamnaţi pentru pedeapsă, deci care despart pe unii de alţii, este des întâlnită la Isus: Marcu 4:29, Matei 13:39-43, Marcu 13:27, Matei 24:31. Dacă clasele sunt formate înainte de revenirea lui Hristos, asta dovedeşte realitatea judecăţii preadvente, la care nu participă oamenii (în cauză). Îngerii sunt cei care despart pe cei răi de cei buni, adică ei sunt cei care fac judecata – adică în prezenţa lor se face judecata şi ei confirmă justeţea deciziei divine pentru mântuirea unora. Mântuiţii sunt primul rod 14:4 (de aceea sunt acum „culeşi”, la prima recoltă, din primăvară nu la a doua, din toamnă). Ei sunt sigiliaţi Apocalipsa 7:3-8, sunt sub protecţia lui Dumnezeu în contrast cu supuşii fiarei, care vor fi nimiciţi. Ei vor fi transformaţi 1 Cor 15:50-54, în trupuri nemuritoare şi apoi luaţi în slava lui Dumnezeu 1 Tes 4:17. Secerarea este asociată cu venirea lui Hristos, cu ziua judecăţii. Ziua judecăţii este asociată cu venireal ui Hristos şi în Daniel 7. Vedem şi în Apocalipsa, structura lui Daniel: Isus vine şi face judecata pozitivă – judecata vieţii, căci culege grâul, adică sentinţă favorabilă pentru credincioşi.â – adunarea lor, adunarea grânelor, depozitarea lor în siguranţă. Apoi vine recolta viei – şi pedepsirea celor răi în foc (Apocalipsa 14:18 //Daniel 7:11)
14:17 Şi în cazul nimicirii, îngerii ies din templu/din altar.
Secerişul pământului. Are aspecte negative – judecata lui Israel, dar şi pozitive în Vechiul Testament (Ier 51:33; Osea 6:11). La Isus, secerişul este adunarea oamenilor în împărăţia lui Dumnezeu Matei 9:37-38, Marcu 4:29, Matei 13:39-43, când grâul e pus în hambare, iar neghina pe foc Matei 3:12.
14:18 Altarul. Cel din curte, al arderilor de tot, sub care sufletele martirilor cereau dreptate – 6:10. Acum se împlineşte; îngerul ieşit din acel altar, face draptate, asupra locuitorilor pământului.
Stăpânire asupra focului. E îngerul din Apocalipsa 8:3-5, care slujeşte aducând rugăciunile celor din 6:10 înaintea lui Dumnezeu. Apoi, acest înger umple cădelniţa cu foc şi aruncă spre pământ, focul nimicirii 8:5, ce anunţă apropierea judecăţii finale.
14:19 Marele teasc al mâniei lui Dumnezeu. Imaginea teascului: două recipiente, unite printr-un canal. Recipientul 1 era mai sus. Aici se puneau strugurii; erau călcaţi în picioare, iar zeama rezultată era colectată de canal şi ajungea în recipientul nr. 2. Este imaginea folosită în Vechiul Testament pentru mânia lui Dumnezeu Isaia 63:1-6.
14:20 Călcat în picioare afară din cetate. În mod sigur, noua cetate, Noul Ierusalim, în care nimic întinat nu va intra 21:27. Imagine preluată din Ioel 3:13. În afară cetăţii, în afara zidurilor Ierusalimului, deci pentru restul lumii, pentru duşmanii lui Israel. Imaginea se repetă la scară planetară, în timpul sfârşitului, cu Israelul spiritual al lui Dumnezeu. Goyim – cei din tabăra lui satan sunt în afara taberei lui Dumnezeu.
Sânge până la zăbala cailor. Imagine hiperbolică, folosită în sec. I, ce descrie judecata finală; imaginea sugerează severitatea execuţiei lui Dumnezeu, mondială, generală, ce atinge pe toţi aceia care nu au dorit umbrela protecţiei lui Dumnezeu. Limbajul e grotesc, pentru că se află în contextul fricii pe care o imprimă fiara. Imaginea pe care o prezintă Dumnezeu ar trebui să fie mai puternică, pentru ca omul să nu se teamă de fiară, ci de Dumnezeu.
1600 de stadii. Cam 400 Km. Numărul e simbolic: 4x(4x4x100) – adică universalitatea, tot pământul. Unii spun că e lungimea Palestinei, şi ca ilustrare a conflictului final – aici se va da ultima bătălie, încleştare, între toate forţele lumii. Sau 4 e numărul pământului, aici e 4 ori 400 – adică simbolul universalităţii pământului şi a pedepsei finale. Biserica poate aştepta o eliberare deplină, apropiată.
Întregul tablou este plin de simboluri si trebuie sa observam ca atât sentinta favorabila cât si pedeapsa, vin din Sanctuarul ceresc (v.l5.17) si din altarul care simbolizeza jertfa lui Iisus (v.18). Pentru unii, Crucea va pronunta îndreptatire si mântuire, pentru altii va rosti sentinta mâniei lui Dumnezeu.
Iisus revine asa cum a promis, semnul prezentei Lui fiind acel nor al slavei divine (Apoc. 1:7, Mat 24:30). Cununa este simbolul biruintei lui finale (comp. cu Apoc.6:l-2).. El vine cu secera, ca sa adune rodul a ceea ce a semanat, roadele suferintei Lui
14:15-16. A venit vremea, secerişul s-a copt. Secerişul vine, când ploaia târzie cade. Cartea lui Ioel compara revarsarea Spiritului Sfânt asupra poporului lui Dumnezeu cu aceste binecuvântari naturale ale cerului (Ioel2:23.28, Fapte2:38.39, 3:19.26, Iacov 5:7-8, Os 6:2, îs 32:15, 44:3-6). Iisus a aratat ca timpul secerisului este conditionat de coacerea (albirea) holdelor de grâu. Acest adevar profund arata ca nu se poate grabi altfel venirea lui Iisus decât prin primirea Spiritului Sfânt care ne face desavârsiti, dupa chipul lui Iisus. Evanghelizarea întregii planete este doar aspectul exterior si secundar al evanghelizarii întregii inimi. Când caracterul lui Iisus va fi reflectat deplin în poporul Lui, atunci El va veni sa-i ia la Sine. Sfinţii lui Dumnezeu, majoritatea ies din morminte; Dar supravietuitorii plagilor, cei sigilati, vor fi glorificati si translati fara sa vada moartea. (1 Tes 4:13-18) – ei sunt pârga vs 4.
14:17-18: Strugurii viei pământului sunt copţi. Aceasta este recolta celor pierduti, a celor ce mai sunt gasiti în viata, dupa primele sase plagi, dintre închinatorii fiarei. Este interesant de observat ca, în timp ce secerisul celor drepti este adunat de catre Christos, recolta celorlalti nu este adunata de El; un înger este pus sa-i adune pentru distrugere (comp. cu Mat 13:39-43). Îngerul focului este cel ce transmite porunca acestei recoltari, ceea ce indica mânia divina, focul jertfei care a fost dispretuita (comp cu cap. 8:5). 2 Petru 3:10, Apoc 19:20. Asemenea grâului, strugurii pamântului sunt culesi numai atunci când sunt copti. Binele si raul se coc în acelasi timp pe pamânt (Deut 32:32-34, Iod 3:13. 19.21, vezi si Gen 15:16, Apoc 13:15, 16:16, Dan 12:17 u.p).
S-ar cere un studiu mai profund al relatiei dintre cei trei îngeri din v.6-12 si cei trei din v.15-19. Toti striga cu glas tare. Toti ies din Sanctuarul ceresc (v. 15) , în ambele cazuri se spune „a sosit ceasul" (v.7.15). În ambele cazuri, primul înger aduce o judecata pozitiva iar al treilea o judecata negativa (comp.7.9-11 cu 15.19). Ambele lucrari, evanghelizarea si sfârsitul lumii, sunt comparate cu secerisul în Biblie (Ioan 4:35,Mat 9:36-38, Mat 13:40) . Exista aici o corespondenta intentionata, între avertizare si pedeapsa.
14:19-20 Teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu. Asemenea altarului de jertfa din cap.6, el ocupa toata suprafata terestra.
Pasajul este cel mai şocant din Apocalipsa. Martin Luther a decanonizat Apocalipsa din cauza acestui pasaj – nu putea asocia un Dumnezeu a l iubirii, care transformă apa în vin spre bucuriao amenilor cu această descriere. Imagineile sunt puterea de exprimare a unei atitudini, a unor sentimente în Vechiul Testament. Dar conţin ideea de bză că dragostea fără dreptate nu e dragoste veritabilă. Biblia asociază dreptatea tsedek cu harul hesed.
Dragostea lui Dumnezeu este mai mult decât să te simţi bine, cuvinte mieroase şi zâmbete tandre care alunecă peste realitatea mizerabilă. Dragostea lui Dumnezeu este de asemenea acţiune – acţiune ce-şi salvează poporul de o asemenea condiţie. Nu aceptă nici un compromis cu inamicul. Nu poate fi salvare din moarte şi suferinţă fără distrugerea totală a răului. Acesta este mesajul din spatele tabloului terifiant. Judecata este dreaptă şi atotcuprinzătoare şi ,ca o mare de sânge, cuprinde tot pământul.
Paradoxal . imaginea nu e dată să creeze frica, ci să reasigure – că binele va fi cel ce va domni veşnic, după distrugerea răului. Ca să-şi salveze poporul, Dumnezeu va înfrunta inamicul. Se va lupta şi va smulge oaia prinsă în gura leului ce rage, şi în final va reorienta istoria în direcţia cea bună – a vieţii şi dreptăţii. (dreptatea este caracteristica celor mântuiţi – de multe ori, în Biblie, a face dreptate este exprimarea unui caracter de creştin, de credincios – chiar când ea e făcut cu sabia în mână, ca în cazul lui Avraam, când a eliberat pe Lot).
Retrospectivă la Apocalipsa 14
Apocalipsa 14 ne spune că îniante de venirea lui Hristos, Dumnezeu va avertiza lumea, prin ultima solie a celor 3 îngeri de consecineţele nascultării şi va îndemna la pocăinţă; solia este ca cea a lui Ilie, care căuta să imprime loialitatea faţă de adevăratul Dumnezeu (Mal 4:5 – de aceea trebuie să vină Ilie). Solia e 1 Regi 18:21: urmaţi-L pe Dumnezeu adevărat, Creatorul, în limbajul Apocalipsei.
Evanghelia este veşnică: ceea ce a fost predicat mereu, de apostoli, acelaş lucru este predicat şi acum. Faptul că 3 îngeri predică nu oamenii, arată că lucrarea este divină şi se va face prin puterea lui Dumnezeu, mai degrabă decât prin cea a oamenilor. Ideea e cuprinsă şi în Matei 24:14 – unde este folosit pasivul divin, adică Evanghelia va fi predicată (nu voi o veţi predica), subliniind călăuzirea divină.