Evanghelia dupa Ioan, partea intai

Evanghelia după Ioan

Prolog: 1-18

Toate temele din Evanghelia lui Ioan se regăsesc în prolog: Isus este preexistent 1:1.2 // 8:58, 17:5; este Fiul Unic al lui Dumnezeu 1:14, 18, cf. 3:16, 18, este Lumina Lumii 1:4, 5, 9, cf. 8:12; 9:5; este autorul vieţii 1:4, cf. 5:26; 6:35, 63; 10:10; 11:25; 14:6; Îşi manifestă/arată slava 1:14, 16, cf. 2:11; 12:41; 17:5, 22, 24 în faţa necredinţei 1:10, 11, cf. 12:41-43; 16:8-11. În ciuda necredinţei multora, alţii ajung să creadă 1:12.13, cf. 6:67-69; 12:31, 32; 17:6-19.

Astfel, Isus este văzut mergând între oameni cu emoţii şi fragilitatea omenească, dar Prologul ne face atenţi să-L vedem ca Unul care este de la început părtaş la slava Tatălui (1:1-3, 18).

Ioan scrie în termenii pe care a considerat că lumea timpului său îi înţelege cel mai bine: aşează prologul în felul în care un evreu l-ar înţelege, foloseşte pentru Isus numele Cuvântul, cu care lumea păgână era familiarizată – mult mai familiarizată decât cu Mesia, Fiul Omului. Astfel Ioan scrie pentru creştini, evrei, păgâni.
A. Vechi Imn Creştin
Ioan 1:1.2 paralelism ebraic
La început era Cuvântul
şi era Cuvântul cu Dumnezeu
şi era Cuvântul Dumnezeu
La început era Acesta cu Dumnezeu.

Sau vs 4-5:
În El era viaţa
şi viaţa era lumina oamenilor
lumina luminează în întuneric
şi întunericul nu a biruit-o.
Acestea şi altele sunt evidenţele imnului care a stat la baza prologului, întrerupte de proza legată de rolul lui Ioan Botezătorul, cu centralitatea credinţei creştine. În Noul Testament avem şi alte imnuri, ce e posibil, să fi stat la baza lui Ioan 1:1-18 -Phil 2:6-11, Col 1:15-20, and 1 Tim 3:16. Primii creştini cântau imnuri şi se strângeu pentru închinare, se frământau să afle voia lui Dumnezeu pentru viaţa lor - ca noi. Ioan ne spune că putem să-L înţelegem pe Dumnezeu astfel, prin imn.
Chismul imn: prologul începe şi se temrină cu relaţia Cuvânt- Tatăl (1:18); apoi Cuvântul în creaţia fizică şi cea spirituală (3.17); rolul Botezătorului (6-8.15). Esenţa chiasmului este: credincioşii devin copiii lui Dumnezeu (1:12.13)
A. The Word with God (1:1,2)
B. His Role in Creation (1:3)
C. The Gift of Life and Light (1:4,5)
D. The Witness of the Baptist (1:6-8)
E. The Word Enters the World (1:9-11)
F. BELIEVERS BECOME CHILDREN OF GOD (1:12,13)
E. The Word Becomes Flesh (1:14)
D. The Witness of the Baptist (1:15)
C. The Gift of Grace (1:16)
B. His Role in Re-creation (1:17)
A. The Word with the Father (1:18)
Chiasmul merge din veşnicie (de sus) spre om; apoi arată cum omul poate să răspundă efortului divin şi să facă şi el drumul spre veşnicie (de jos în sus)
Scopul central al chiasmului pare a fi scopul scrierii cărţii: 20:3-31 – cine crede are viaţă în Numele Lui.
În introducerea sa, Ioan spune adevărul despre Isus: Dumnezeu adevărat întrupat în om adevărat, combătând astfel ereziile ce deja începeau să circule despre Isus: că nu a avut un trup real (dochetismul – vezi 2 Ioan 1:7); sau emanaţiile divine, ca la ebioniţi [the Ebionites rejected many of the central Christian views of Jesus such as the pre-existence, divinity, virgin birth, atoning death, and physical resurrection of Jesus. The Ebionites are described as emphasizing the oneness of God and the humanity of Jesus as the biological son of both Mary and Joseph, who by virtue of his righteousness, was chosen by God to be the messianic "prophet like Moses" (foretold in Deuteronomy 18:14–22) when he was anointed with the holy spirit at his baptism.[7][53] Of the books of the New Testament, the Ebionites are said to have accepted only a Hebrew version of the Gospel of Matthew, referred to as the Gospel of the Hebrews, as additional scripture to the Hebrew Bible. This version of Matthew, Irenaeus reports, omitted the first two chapters (on the nativity of Jesus), and started with the baptism of Jesus by John.[26] The Ebionites believed that all Jews and Gentiles must observe the commandments in the Law of Moses,[25] in order to become righteous and seek communion with God,[54] but these commandments must be understood in the light of Jesus' expounding of the Law,[53] revealed during his sermon on the mount.[13] The Ebionites may have held a form of "inaugurated eschatology" positing that the ministry of Jesus had ushered in the Messianic Age so that the kingdom of God might be understood as present in an incipient fashion, while at the same time awaiting consummation in the future age.] şi esenieni .
Ioan vorbeşte despre o divinitate atât de reală, prin întruparea lui Hristos, încât depăşeşte cu mult orice speculaţie filozofică – el descrie fapte, nu speculaţii. Isus – Dumnezeu adevărat a venit în trup şi noi – ucenicii – am privit slava Lui, slava Celui Divin.
În Evanghelie, epistole şi Apocalipsa, Ioan scrie la fel: anunţă o ideea, pe care o reia, dezvoltând-o, mereu şi meru în scrierea sa.
Ioan ne spune că tot ceea ce există se trage din Isus (1:3-5); dar Cuvântul S-a întrupat şi a locuit între noi în persoana lui Isus Hristos (1:14): deşi Isus este lumina ce luminează toată lumea (1:9), cei luminaţi nu reprezintă întruparea divină; Logosul nu e în toate acestea întrupat, reprezentat, dar El le-a creat pe toate. (este infiramtă ideea panteistă: Dumnezeu în toate). [la fel: profetul care primeşte lumina de la Dumnezeu, predică lumina, dar nu este el întruparea luminii 1:6-7; Hristos, Cuvântul întrupat este sursa vieţii şi emoţilor apostolilor, dar nu se întrupează, nu se contopeşte cu aceştia 1:16]
Cp 1:6-13 nu au încetat să se repete de-alungul istoriei, chiar şi acum: Hristos este lumina ce luminează lumea, El este sursa a tot ceea ce este bun; Hristos vine în lume la ai Săi şi ai Săi nu-L primesc.


1. Verset
a. Logosul.
Gr. logos, „exprimare”, „zicere”, „vorbire”, „naraţiune”, „relatare”, „tratat”, cu accentul asupra aranjamentului sistematic, cu înţeles, al ideilor astfel exprimate. Aici Ioan foloseşte termenul ca denumire pentru Hristos, care a venit să exprime caracterul, gândul şi voia Tatălui, aşa cum vorbirea este exprimarea ideilor
Termen grec folosit de Ioan pentru Isus, termen folosit în filosofia greacă, de care mulţi iudei chiar erau „contaminaţi”. În greaca Vechiului Testamen, Cuvântul lui Dumnezeu (Logos al lui Dumnezeu), crează, dar nu este o persoană: Ps 33:6.9 – expresia se referă la puterea lui Dumnezeu de a creea prin rostirea Sa.
Prov. 8:22-31 – e o persoană lângă Dumnezeu, dar este Înţelepciune – sophia, nu Cuvântul. Deci Ioan nu se inspiră din Vechiul Testament.
Filozofia greacă. Plato, 400 îHr. Are idei măreţe despre Dumnezeu, dar rele despre lumea creată. Dumnezeu este mintea pură, materia e ontologic rea – cum putea Dumnezeu să-Şi murdărească mâna, creând lumea? Soluţia lui este o persoană, pe care o numea Logosul, Cuvântul. Acesta era destul de înalt ca să fie egalul lui Dumnezeu, dar suficient de umil ca să se „murdărească” cu lumea materială. Apoi filozofii au dezvoltat ideea (Heraclit, stocii), spunînd că Logosul este etern, creatorul şi susţinătorul universului şi sursa oricărei raţiuni şi inteligenţe umane – Dumnezeu a iluminat oamenii de-a lungul timpului, în toate poporele. Pe vremea lui Isus, Philo – filozov evreu ce dorea să facă puntea între Vechiul Testament şi filozofia greacă – a numit Înţelepciunea din Vechiul Testament cu Logosul, rezultând o Persoană Cuvânt, ceea ce a constituit baza pentru formularea lui Ioan.
Pentru Philo Cuvântul era un al doilea Dumnezeu: un Mare preot în sanctuarul ceresc, mijlocitor în faţa lui Dumnezeu, legiuitorul, mijlocitorul creaţiei, al revelaţiei, susţinătorul universului, şi Dumnezeul Vechiului Testament. Îl mai numea primul născut al lui Dumnezeu, Fiul Lui cel mai mare, imaginea lui Dumnezeu, al doilea Adam – astfel Dumnezeu a pregătit lumea greacă pentru conceptele legate de Isus. Ioan foloseşte aceeaşi tehnică precum Pavel în Fapte 17:22-31, când le vorbeşte grecilor despre Dumnezeul necunoscut la care ei se închină. Ioan spune la fel: acest Cuvânt de care aţi auzit, eu vă spun mai multe despre El. Dacă citiţi Evanghelia mea, veţi înţelege mai mult şi mai bine. Dumnezeu întâlneşte oamenii acolo unde sunt ei şi le transmite mesajul în aşa fel încât aceştia să-l înţeleagă. Mesajul e inpirat, nu forma în care e spus. Pentru noi azi învăţăm că trebuie să vorbim pe limba c eo înţeleg cei din jurul nostru. Poate Isus e răspunsul nu le spune nimic, pentru că nu ştiu despre ce e vorba... Pulpit: sistemul filozofic al lui Philo este dualist, reticent la ideile mesianice din Vechiul Testament şi nu are nimic în comun cu aşteptările şi speranţele credincioşilor din Vechiul Testament. La el Logosul nu se putea întrupa – sursa inspiraţiei pentru Ioan în Vechiul Testament, nu în Philo, nici în idei, nici în neomenclatură. Concepţia lui Philo despre Logos era: „suma totală a tuturor energiilor divine făcea posibil pentru el să spună că Dumnezeu, atât cât se revelează pe Sine, este numit Logos, şi Logosul, atât câr Dumnezeu se revelează, estenumit Dumnezeu (Meyer).” Dar nu acesta este gândul lui Ioan. Logosul era cu Dumnezeu – era în relaţie cu Cel Absolut şi Suprem, era în legătură eternă cu El.
Logosul – rostirea divină este legată de creaţiune, agent al creaţiei: în Gen fol de 8 Dumnezeu a zis..., Ps. 33:6. Ioan foloseşte Logosul, legându-l de la început, adică face referire la creaţie, unde Logosul era deja prezent.
În Vechiul Testament, Îngerul Domnului, o fiinţă personală, vine în numele lui Iehova şi uneori, este numit cu Iehova (Genesis 32:24, Exodus 33:12, Hosea 12:4; Isaiah 63:9; Malachi 3:1). Iudeii erau astfel obişnuiţi cu o Persoană, distinctă de Tatăl, care se poartă şi are atributele lui Iehova, care lucrează pentru Iehova în faţa oamenilor. ... Neprihănirea şi dragostea sunt perfecţiuni ireconciliabile, de neconceput ale unei Monade eterne. Dar dacă în sânul lui Dumnezeu sunt afirmaţii, ipostaze în relaţie mutuală, natura morală a divinităţii eterne este asigurată.
b. La început. Repetă cuvintele din Vechiuli Testament grecesc Gen 1:1. A face din vs 3 este cel folosit în Gen 1:1. Cuvântul făcut trup (1:14) este Cel ce a făcut toate lucrurile. El este sursa a tot ceea ce trăieşte. Fără articolul hotărât şi în contextul v. 1-3, expresia denotă timpul cel mai depărtat ce se poate concepe, înainte de crearea „tuturor lucrurilor” (v. 3), înainte de oricare şi de orice alt „început” care este, veşnicia trecută... Astfel, „începutul” din Ioan 1,1 este anterior „începutului” din Geneza 1,1. Când a început orice a avut un început, „Cuvântul” „era” deja.
c. Divinitatea lui Isus. Este cel mai categoric verset – Ioan repetă adevărul de 3 ori, exculzând orice interpretarea greşită ce ar fi putut reieşi dintr-o singură afirmaţie.
d. Cuvântul era cu Dumnezeu. Deci e veşnic – nu era în Dumnezeu, ci cu. Deci distinct de Tatăl de la început, din veşnicie (nu odată născut..., la un momentdat... căci nu era în Dumnezeu, ci cu Dumnezeu). A fost mereu cu Dumnezeu 1:1.2.18. În veşnicia trecută n-a fost nici un punct înainte de care se putea spune că Cuvântul nu fusese. Fiul era „cu Tatăl din toată veşnicia” (AA 39). „N-a fost nici un timp când El nu era în strânsă comuniune cu veşnicul Dumnezeu (EV 615). Comparaţi Apocalipsa 22,13, unde Isus Se proclamă „începutul şi sfârşitul”. El „este acelaşi ieri şi azi şi în veci” (Evrei 13,8). Faptul că Cuvântul era „cu Dumnezeu”, adică cu Tatăl, Îl declară emfatic ca fiind o fiinţă cu totul distinctă de Tatăl. Aşa cum lămureşte contextul, Cuvântul era asociat cu Dumnezeu într-un sens unic şi exclusiv. Cuvântul era „cu Dumnezeu” în veşnicia trecută, dar S-a făcut „trup” pentru a fi cu „noi” (vezi la v. 14; cf. DA 23-26). El era Emanuel, „Dumnezeu cu noi” (vezi la Matei 1,23). Este cu neputinţă să înţelegem importanţa întrupării decât numai pe fundalul preexistenţei veşnice a lui Hristos ca Dumnezeu şi ca asociat cu Dumnezeu (vezi EGW Material suplimentar la Romani 1,20.25). Dumnezeu în natură, esenţă şi fel; Dumnezeu – distinct de oameni, îngeri sau universul creat.
e. Cuvântul era Dumnezeu. În egalitate, în nautră: Cuvântul este ceea ce Dumnezeu este. Una în esenţă (nu politeism), dar Persoane distincte. În acord cu aceasta, Ioan vrea să spună că Cuvântul participa la esenţa divinităţii, că El era divin în sensul de ultim şi absolut. Astfel, printr-o declaraţie concisă, Ioan tăgăduieşte că Cuvântul era fie un Dumnezeu, unul între mulţi, fie Dumnezeul, ca şi cum numai El era Dumnezeu.
• Adevăruri care au puterea să schimbe, să dea sens vieţii... Dacă Te-aş cunoaşte, o clipă, totul ar avea sens... spune Eminescu
• La început era Cuvântul . comunicare. Dacă cineva vorbeşte 10 minute, ştii cine e omul. Cuvântul aici este Isus Hristos. Deci toate răspunsurile sunt legate de Isus Hristos – scopul vieţii, viaţa moartea, singurătatea, căsătorie, bucurie, întristare, toate problemele unui om. La toate răspunsul este în Hristos. Hristos ni-L descoperă pe Dumnezeu. Hristos este Dumnezeu.
• Dacă Isus nu este Dumnezeu, nu mă interesează ce a spus despre Dumnezeu. Pot să-l ascult pe Buda etc. Dacă Isus nu este Dumnezeu, nu-L poate cunoaşte pe Dumnezeu, deci nu ni-l poate prezenta. Versetul 14 – Cuvântul făcut trup. Isus este Dumnezeu. Isus S-a făcut om – om ca noi. Dacă Isus a fost ca noi, mă interesează ce a spus Isus. Dacă nu, nu mă interesează Isus. Dacă nu este om, nu mi-L poate descoperi pe Dumnezeu. Dacă Isus nu este Dumnezeu, nu ni-L poate descoperi pe Dumnezeu. Dacă nu este om, ca noi, atunci nu poate să se facă înţeles nouă, să ni-L descopere pe Isus. [ilustraţia cu pisicile... care ar fi înţeles invitaţia omului la foc, doar dacă omul s-ar fi făcut pisică să nu le sperie. O lărgim: Isus este Dumnezeu – doar aşa poate să ni-L descopere pe Dumnezeu. Isus este om – doar aşa putem să-L înţelegem pe Dumnezeu. Dacă un leu/deci alt animal, ar fi venit la pisicuţe să le spune ceva despre om, s-ar fi întâmplat: 1. Pisicuţele s-ar speria (ca de om – cum omul s-ar speria de înger, adică de o altă creatură a lui Dumnezeu, dar ceva mai puternică). 2. Ce le-ar putea spune leul despre om? L-ar putea descrie, dar nu l-ar putea prezenta pe om, în profunzimea lui... omul ar rămâne neînţeles. Ar spune poate că omul este tare, puternic, dar doar atunci când are o puşcă în mână. Sau omul e slab, te joci cu el, când e dezarmat. Dar nu ar ştii nimic de gândurile omului, de trăirile sale, de intenţiile sale. De exemplu: când pune hrană într-o cursă? Ce intenţii are? Cum e? E bun? E rău? Isus este Dumnezeu. Aşa Îl cunosc şi aşa înţeleg planul lui Dumnezeu, intenţia Sa cu mine. Nu există posibilitatea ca Isus să înţeleagă greşit planul sau intenţia, gândul profund al lui Dumnezeu, interior şi cunoscut doar de El cu privire la omenire, cu privire la mine, căci Isus este Dumnezeu; ştie din El planul divin cu noi. Isus e om şi ne transmite clar acest plan ca să îl înţelegem. Să nu ne temem de Dumnezeu, ci să venim la El, să ne facem copii Lui. Ca reprezentanţi ai Săi printre oameni, Dumnezeu nu alege îngeri care nu au căzut niciodată, ci fiinţe omeneşti, oameni având aceleaşi patimi ca şi cei pe care doresc să-i salveze. Hristos a luat trup omenesc pentru a putea veni în contact cu oamenii. Era nevoie de un Mântuitor divin-omenesc pentru a aduce lumii mântuirea. Şi bărbaţilor şi femeilor le-a fost încredinţatăînsărcinarea sacrăde a face cunoscut "bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos" (Ef. 3,8). {AA 135} Evangheliile ni-I descoperă pe Dumnezeu, în Isus, care răspundă la fiecare problemă a vieţii, concret, cu soluţii viabile.
Versetul 1: Preexistenţa, personalitatea şi divinitatea Logosului. . SDABC: Geneza 1,1 se referă la „începutul” acestei lumi. Dar „Cuvântul” din Ioan 1,1-4 este Creatorul tuturor lucrurilor şi deci anticipează „începutul” din Geneza 1,1. Astfel, „începutul” din Ioan 1,1 este anterior „începutului” din Geneza 1,1. Când a început orice a avut un început, „Cuvântul” „era” deja. Formula la început aduce aminte de Geneza 1:1. Dar aici, în ceontextul creaţiunii, nu se vorbeşte de apariţia Logosului, căci Logosul ERA deja, la început. (vezi şi Ioan 17:5.24). simbolic, aşa vorbeşte şi Solomon despre Sophia, prezentă înainte de creaţie (Proverbe 8:23). Ideea e, că indiferent cum interpretăm acest la început, Logosul DEJA ERA (că e creaţia, că e mântuirea, că e... orice ar fi, Logosul precede, căci ERA). Cum putea să se exprime mai bine, în limbaj omenesc, ideea preexistenţei? Logosul inspirat de la greci? Greu de crezut: căci la greci, Logosul, esenţa divină, raţiunea exprimată în creaţie [sau raţiunea, gândul, conştiinţa de sine] se întinează dacă intră în contact cu materia, sau dacă se materializează; în plus, filozofia greacă este străină de tradiţia ebraică, ce aştepta pe Mesia, trimisul lui Dumnezeu, să le fie Mântuitor – cu siguranţă, tradiţia ebraică are mai mare influenţă asupra lui Ioan decât filozofia greacă (vezi cum scrie în Apocalipsa). În Noul Testament, Logosul denotă mereu: rostirea, cuvântul, vorbirea, adică manifestarea gândului, a raţiunii, manifestarea scopului sau gândului, dar niciodată, ca la greci, gândul în sine, raţiunea etc.
Mintea evreiască era deplin îmbibată cu metoda portretizătii instrumentului şi agentului relaţiilor divine, de multe ori prin înfăţişări antropomorfice, pe care, cu bucurie, le atribuiau Sfântului lui Israel. Aici Ioan foloseşte termenul ca denumire pentru Hristos, care a venit să exprime caracterul, gândul şi voia Tatălui, aşa cum vorbirea este exprimarea ideilor. În LXX-a cuvântul Logos este folosit de obicei atât pentru exprimările creatoare (Psalmii 33,6; cf. Geneza 1,3.6.9, etc.), cât şi pentru exprimările de comunicare (Ieremia 1,4; Ezechiel 1,3; Amos 3,1) ale gândului şi voii divine. Fără îndoială, aceste întrebuinţări VT erau în mintea lui Ioan atunci când scria. Dumnezeu a exprimat voia şi scopul Său divin prin creaţiune şi prin revelaţie; acum (Ioan 1,14) El a făcut lucrul acesta prin întrupare, suprema şi desăvârşita Sa revelaţie... Termenul identifică pe Hristos ca expresie întrupată a voii Tatălui ca toţi oamenii să fie mântuiţi (vezi 1 Timotei 2,4), ca „gândul lui Dumnezeu făcut auzibil” (DA 19).
La Ioan, Logosul este o ipostază distinctă, identificabilă cu Dumnezeu, în relaţie şi unire cu Dumnezeu

2. Versetul 2 Isus era la început cu Dumnezeu... nu a apărut cândva, ci ERA l-a început cu Dumnezeu. Isus era de la început – la Betleem doar S-a întrupat. Versetul subliniază identitatea Cuvântului, care e Persoană diferită, dar egală cu a Tatălui, Dumnezeul cel veşnic.
3. Verset
a. Toate: Expresia filozofică obişnuită denotând întregul univers (vezi 1 Corinteni 8,6; Coloseni 1,16; cf. Evrei 1,1.2; vezi la Ioan 1,9). Toate lucruriele –luate unul câte unul, nu în grup, la general. Astfel Ioan contrazice ideea platonică a materiei eterne; contrazice şi gnostimcismul lui Philo, spuând că universul a fost creat de Hristos, adică cineva sfânt (materia nu e rea în sine, ci creată de divinitata).
b. Prin El – Ioan nu descrie ceva subordonat, un agent al Tatălui, un isntrument dora – aceeaşi expresie e folosită şi pentru Dumnezeu: Rom 11:36 Galatians 1:1;Hebrews 2:10.
c. Au fost făcute. Gr. ginomai, „au devenit”, „au ajuns la fiinţă”, „au ajuns să fie” (vezi la v. 1). Ioan descrie creaţiunea ca un act împlinit. Cele materiale nu sunt veşnice, a fost un timp când ele „au fost făcute”.
d. Legătura dintre versetele 3-4: Toate au fost făcute prin El, în El era viaţa....! Toate trăiesc pentru că EL le-a făcut şi El le dă viaţă. Dacă se despart de El, mor. Versetul 3 – nimic nu a fost făcut fără El. Iteligent design . Isus a creat totul; atunci El ştie unde merge lumea, care este rostul ei, care este rostul suferinţei, al morţii, de ce se întâmplă nenorociri. Pentru că toate lucrurile au fost făcute prin Hristos – şi să Îl cunoaştem pe Isus. Dacă Îl cunoaştem pe Isus, ştim tot ce avem nevoie. Din Evanghelii Îl cunoaştem pe Isus, pe Dumnezeu. Toate lucrurile – nu ca întreg, ci rând pe rând (Col 1:16). Materia nu e veşnică – cum spuneau grecii, ci a fost creată, de Hristos. Astfel este respins şi dualismul şi gnosticismul: Hristos a creat şi materia, deci e în planul divin, nu consecinţa răului, a păcatului, de care trebuie să ne eliberăm, să ne detaşăm. Hristos nu e doar organul, instrumentul lui Dumnezeu, căci aceeaşi expresie e folosită pentru Dumnezeu (Romans 11:36; Galatians 1:1; Hebrews 2:10)
4. – 5 Verset.
a. Lumina: pentru lumea creată, vegetală, animală etc, Ioan spune că Isus le-a dat viaţă. Dar pentru viaţa omului, Ioan spune că Isus i-a dat lumina. Viaţa omului trebuie să fie lumină, plină de lumină, să primească şi să dea tuturor celor din jur, semneilor săi şi tuturor creaturilor ce-l înconjoară. Lumina era viaţa care este în oameni, ce vine de la Logos. Calvin spune că textul se referă la capacitatea de iluminare, de înţelegerea a omului, ceea ce animalele nu au; Hengstenberg o asociază cu mântuirea; Luthard cu sfinţirea; alţii cu viaţa veşnică
b. Isus e viaţa. El dă viaţă întregului univers, chiar dacă „întunericul” nu recunoaşte asta – prin EL avem cu toţii ploaia, soarele, aerul, viaţa - fără El nimic nu ar fi. „La Tine” zice psalmistul, „este izvorul vieţii, prin lumina Ta vedem lumină” (Psalmii 36,9).
c. Versetul 4 – în El era viaţa. Oamenii care trăiesc, care nu cedează în faţa problemelor, sunt cei care au o credinţă, care mai au un scop în viaţă. Noi avem viaţă, când ştim pentru ce trăim. Viktor Frankle. Noi nu ştim pentru ce trăim, decât dacă Îl cunoaştem pe Isus [diriginta mea spunea că dacă nu ar avea copii, nu ar avea motiv pentru care să trăiască]. Nu poţi trece peste tragedii – dacă nu Îl ai pe Hristos. Oamenii pot supravieţui celor mai extreme situaţii, dacă ai credinţă, dacă ştii ce s eîntâmplă. Dacă nu ai aşa ceva, chiar şi în cele mai bune condiţii, în cel mai mare lux, omul nu are motiv să trăiască. Hristos era lumina lumii. Orice om de pe pământ paote să vadă lumina. Unii trăiesc lângă ea, alţii într-un întuneric mare... dar văd orice rază de lumină, cât de mică. Şi străluceşte, atrage atenţia. [drumul prin întuneric din Piatra Craiului]
d. Nu viaţa fizică este aceea la care se face referire aici, ci viaţa veşnică, viaţa care este în mod exclusiv proprietatea lui Dumnezeu. Cuvântul, care era cu Dumnezeu, şi care era Dumnezeu, avea această viaţă. Viaţa fizică este ceva pe care individul o primeşte. Ea nu este veşnică sau nemuritoare; căci Dumnezeu, Dătătorul vieţii o ia înapoi. Omul nu are nici un control asupra vieţii Sale. Dar viaţa Domnului Hristos a fost neîmprumutată. Nimeni nu-I poate lua această viaţă. „Îmi dau viaţa”, a spus El. În El era viaţă originală, neîmprumutată, nederivată. Această viaţă nu este inerentă în om. El o poate avea numai prin Domnul Hristos. St, 13 feb. 1912
6. Versetul 6 – cel mai mare om născut din femeie – Ioan. Despre Ioan ,Biblia ne spune că nu era el lumina. Isus est elumina. Dacă Îl cunoaştem pe Isus, din ceea ce au predicat alţii, atunci nu am lumina. Isus este lumina – El trebuie cunoscut personal. Dumnezeu are martorii Săi, peste tot. Şi nu trebuie să respingem mărturia lor – martorul spune adevărul. Dar nimic nu poate să ia locul relaţiei cu Isus. Noi nu trebuie să ne punem speranţa pentru iluminarea noastră, în vreun predicator, carte etc. Nu, ci lumina este Isus.
7. Verset
a. Săcreadă. Cuvântul acesta apare în Evanghelia dupăIoan de peste 100 de ori, subliniind importanţa unui răspuns pozitiv la glasul lui Dumnezeu.
9. – 11 Verset
a. Adevărata lumină. Orice altă „lumină” decât aceea care porneşte de la Isus Hristos este falsă (cf. Isaia 50,11; Iacov 1,17). Totuşi, este probabil că Ioan nu foloseşte aici cuvântul „adevărată” în contrast cu „falsă”, lăsând să se înţeleagă că toate celelalte lumini sunt false şi înşelătoare, deoarece Hristos a vorbit mai apoi de Ioan Botezătorul ca fiind „lumina care este aprinsă şi luminează” (cap. 5,35) [gr. luchnos, „lampă”, „candelabru” în contrast cu phos lumina însăşi,de la v. 7] (cap. 5,35). Dar Ioan Apostolul tăgăduieşte (cap. 1,8) că Ioan Botezătorul era „lumina aceea” de care vorbeşte el aici. Deosebirea dintre Ioan Botezătorul şi Isus nu era diferenţa dintre fals şi adevărat, ci dintre parţial şi deplin (vezi la 1 Corinteni 13,10)
b. Luminează pe orice om. Aceasta nu vrea să spună că toţi oamenii sunt în mod necesar luminaţi de lumină, ci că dacă oamenii sunt cumva luminaţi, aceasta urmează să se facă cu ajutorul acestei lumini (cf. Ioan 6,68; Fapte 4,12). Toată lumina pe care o au oamenii vine de la Hristos (DA 464, 4... Ioan lămureşte în v. 10-12 că, în cea mai mare parte „lumea nu L-a cunoscut” şi „ai Săi nu L-au primit”. Aceştia, deci, nu erau luminaţi de „adevărata Lumină”. Aşa cum se grăbeşte Ioan săadauge, numai cei „ce L-au primit” şi au crezut în El sunt desemnaţi aici în mod deosebit (v. 12; cf. DA 317)
c. Respingerea. Uimitor este că El, Creatorul, susţinătorul a vneit în lume anonim, nerecunoscut şi respins de cei ce pretindeau că-L aşteaptă (1:10-11 – prevăd respingerea lui Isus de iudei 5:16-18; 7:32,45-52; 8:48-59; 9:13-34; 10:30-39; 11:45-57; 12:10,11; etc.
d. Ai Săi. Deşi proprii fraţi ai lui Isus (Ioan 7,3-5) şi concetăţeni (Luca 4,28.29), au tăgăduit mesianitatea Lui, Ioan aici se referă probabil la membrii, „casei lui Israel” individual şi îndeosebi la conducătorii ei. Aceştia erau „oile pierdute ale casei lui Israel” (Matei 15,24).
e. Versetul 10 – lumea nu l-a cunoascut. Nu concepţii inferioare sau superioare. Ci , dacă nu-L cunoşti personal pe Hristos, atunci nu L-ai cunoscut. Tot aşa nu L-au primit ai Săi.

12. Verset
a. Tuturor celor ce L-au primit. Nu numai ca pe un om bun sau ca pe un profet, ci ca pe Fiul lui Dumnezeu, Trimisul lui Dumnezeu, Mesia.
b. Copii lui Dumnezeu. Punctul luminos al prologului, ce urmează după respingerea Lui.
c. L-au primit... cred. L-au primit – cândva, un timp precis, cred – acum, prezent: este un punct iniţial al primirii, când cineva devine copil al lui Dumnezeu; dacă ce-L ce L-a primit, continuă să creadă, continuă să rămână în EL, îşi păstrează statutul de copil al lui Dumnezeu (vezi şi 6:35-59; 15:1-7). Îndreptăţirea este un proces care continuă atâta timp cât trăieşte credinciosul – nu odată îndreptăţit, pentru totdeauna aşa – adică îndreptăţirea este lucrarea de o viaţă, sfinţirea lucrarea de moment .
d. În numele Lui. A crede în numele altuia nu este echivalent cu a-l crede pe el. Aceasta din urmă poate să însemne simplu că cineva dă crezare cuvintelor altuia. Demonii dau crezare faptului că există un Dumnezeu (Iacov 2,19), dar aceasta este o experienţă foarte diferită de aceea de a crede „în numele lui Dumnezeu”. Cea dinainte este un act intelectual; cea din urmă este un act moral şi spiritual. A crede în numele lui Hristos înseamnă a-şi însuşi cele prevăzute pentru mântuire de Isus Hristos. „Credinţa este condiţia pe temeiul căreia Dumnezeu a văzut de bine să făgăduiască iertare păcătoşilor; nu că este vreo virtute în credinţa prin care mântuirea este meritată, ci credinţa poate să pună stăpânire [să-şi însuşească] meritele lui Hristos, leacul prevăzut pentru păcat” (EGW RH 4 noiembrie 1850)... Cuvântul „nume” este folosit aici într-un sens idiomatic aramaic, însemnând persoana însăşi.
e. Dreptul. [„Putere”, KJV]. Gr. exousia, „autoritate”, „drept”, „puterea de atingere”, nu dunamis, „putere” în sensul obişnuit. În cap. 5,27 exousia este pe bună dreptate tradus „autoritate”. Din cauza păcatului omul a pierdut toate drepturile şi a meritat pedeapsa cu moartea. Planul mântuirii a refăcut ocazia omului de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi a-I servi.
f. Să se facă. [„Să devină”, KJV]. Dumnezeu nu face în mod arbitrar pe oameni copii ai Săi; El îi face în stare să devină aşa ceva dacă aleg aceasta.
g. Versetul 12 – dar cei ce L-au primit, sunt copii lor. Ce înseamnă a-L primi pe Isus? Schimbarea stilului de viaţă – nu înseamnă asta. A-L primi pe Isus, înseamnă multă cunoştinţă, multă teologie biblică, doctrină biblică. Şi demonii ştiu teologie, şi nu L-au primit pe Isus. Alţii cred că trebuie să ai simţăminte emoţionale deosebite –dar emoţiile înşeală. Există o singură experienţă care să ne săună că L-am primit pe Isus. Dar cei ce L-au primit şi cred în numele Lui aceia L-au primit. Dacă credem că tot ce spune Evanghelia despre Isus Hristos este adevărat – Creatorul Universului, dar e şi om, a vneit, a murit, a înviat – dacă credeţi asta, nu simţămintele şi argumentele voastre, nu teorii ale mele, ci dacă credeţi din toată inima asta despre Isus, Biblia sune că le-a dat acestora dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu. Le-a dat dreptul – trecut; cine crede asta, ai dreptul acesta. Dar dacă nu te foloseşti de acest drept, nu îţi ajută la nimic (ai dreptul să pleci în america... dar dacă nu pleci, înseamnă că un eşti în america). Să te faci copil al lui Dumnezeu. Dacă crezi, ai dreptul să te faci copil al lui Dumnezeu – nu din sânge, nu din voia unui om, ci din voia lui Dumnezeu. Cine crede în Isus are dreptul să se nască din nou, să primească mântuirea, să înceapă din nou de la capăt, să trăiască prin credinţă. Unii cred, dar vor prin ei să înceapă o viaţă nouă – eşec. Unii cred, dar nu vor să se facă...

13. Verset
a. Născuţi din voia... naşterea din nou nu este realizată deloc prin efortul omenesc. Nu prin sânge, adică descendenţă naturală din părinţi. Nu din iniţiativa umană (sexuală, fizică) – nici din voia vreuni bărbat. A deveni copil al lui Dumnezeu este o minune, o recreaţie, la fel ca cea din 1:1-3; iar dacă creaţia are nevoie de permenenta susţinere a Creatorului (vs 4-5), la fel naşterea spirituală are nevoie de relaţia cu Isus, pentru ca minunea vieţii să fie păstrată (vs 12). De la început până la final, viaţa creştină este un dar de la Dumnezeu.
b. Versetul 13 – nu din sânge... Nu din sânge- adică nu prin ereditate. Nu sfânt că aşa ai trăsături. Dar nu contează cum te-ai născut, cu ce defecte etc. Nici din voia vreunui om, nu contează dacă ai voinţă puternică sau slabă, nu... nu contează dacă ai avut educaţie bună sau rea în familie, Isus vrea să aducă un nou început în viaţa noastră...
c. Să credem în Isus. Tot ce spune Scriptura despre Isus – să spunem da lui Dumnezeu. Cred că Tu eşti Creator – că totul are un sens pentru că Tu le-ai făcut – m-ai făcut pe mine şi de aceea Te laud [aşa cum sunt, cu acceptare, fără complexe..., când sunt încercări, necazuri]. Cred că Isus a venit, aşa cum spune Evanghelia. Vreau să cred, ca să devin copil al lui Dumnezeu.
d. Cred aşa. Cred că Isus este soluţia la problemele mele, căci e Creatorul, a venit să îmi arate cum e Dumnezeu, care sunt gândurile Sale cu noi, cu mine. Şi aşa pot să înţeleg ce s eîntâmplă cu mine pe acest pământ. Dacă nu înţeleg, ştiu măcar că Dumnezeu are un plan cu mine, este la conducerea tuturor evenimentleor din viaţa mea, El le ştie şi Isus mă asigură că divinitatea este binevoitoare cu noi, cu mine.
14. Verset
a. Pavel vorbeşte despre întrupare ca de o mare taină (1 Timotei 3,16).
b. A devenit. Deşi Cuvântul a fost din totdeauna, acum a devenit ... la fel ca în Gen 1:1. Cuvântul de la a fi cu Dumnezeu (1:1.2), la a fi cu noi (1:14). Deşi era Dumnezeu (1:1), a devneit trup (1:14).
Natura Cuvântului
Ioan 1:1.2 Ioan 1:14
Veşnic Temporal
Era a devenit/ s-a făcut
Cu Dumnezeu cu noi
Era Dumnezeu a devenit trup, carne.
c. A locuit... şi noi am privit slava Lui. Limbajul seamănă cu cel foloist pentru sanctuarul Vechiului Testament – a locui –a instala cortul (Exod 25:8-9). Slava văzută aminteşte de Shiekina (Exod 40:34.35). Vb a locui are aceeaşi rădăcină cu slava în ebraică.
d. Fiecare aspect major al vieţii lui Hristos a jucat un rol important în lucrarea de mântuire. Naşterea Lui din fecioară a reunit familiile înstrăinate din cer şi de pe pământ. El a adus divinitatea jos pe pământ pentru ca să poată purta umanitatea cu El înapoi în cer. Viaţa Lui desăvârşită ca om ne oferă un exemplu de ascultare (Ioan 15,10; 1 Ioan 2,6) şi sfinţire (Ioan 17,19); ca Dumnezeu, El ne dă putere să ascultăm (Romani 8,3.4). Moartea Lui înlocuitoare a făcut posibil ca noi să ne bucurăm de un timp de probă (CS 137) şi ca El să „îndreptăţească” pe „mulţi” (Isaia 53,5.11; Romani 5,9; Tit 2,14). Prin credinţa în moartea Sa noi suntem eliberaţi de vinovăţia păcatului şi prin credinţa în viaţa Sa, de sub puterea lui (Rom. 5,1.10; Filipeni 4,7). Învierea Lui plină de slavă ne asigură că într-o zi şi noi vom „îmbrăca” nemurirea (1 Corinteni 15,12-22.51-55). Înălţarea Lui confirmă făgăduinţa Lui de a reveni şi a ne lua cu El pentru a întâmpina pe Tatăl (Ioan 14,1-3; Fapte 1,9-11a) şi prin aceasta să completeze lucrarea de mântuire a „poporului său”. Aceste cinci aspecte ale misiunii lui Hristos pe pământ erau toate subiecte ale profeţiei (Isaia 9,6.7; 53; 61,1-3; Psalmii 68,18).
e. Slavă. Gr. doxa, aici echivalent cu ebr. kabod, care este folosit în VT cu privire la „slava” sfântă a prezenţei sălăşluitoare a Domnului, şechina (vezi la Geneza 3,24; Exod 13,21; cf. la 1 Samuel 4,22). LXX-a are doxa de 177 de ori pentru kabod. Ioan şi tovarăşii săi ucenici au dat mărturie ca martori oculari pentru faptul istoric că „Cuvântul S-a făcut trup” (Ioan 1,14; vezi cap. 21,24; 1 Ioan 1,1.2). Aici Ioan fără îndoială se gândeşte la experienţe de felul celei de la schimbarea la faţă când divinitatea a străfulgerat pentru o clipă prin natura omenească. La fel, Petru vorbeşte despre faptul că a fost „martor ocular” al „măririi” şi „slavei minunate” a lui Hristos la schimbarea la faţă (2 Petru 1,16-18). Slava aceasta, adaugă Petru, a însoţit declaraţia: „Acesta este Fiul Meu preaiubit”. Pentru diferite ocazii din viaţa lui Isus când slava cerului a iluminat Faţa Lui vezi la Luca 2,48. În Ioan 17,5 Isus Se roagă Tatălui: „Proslăveşte-Mă la Tine însuţi cu slava pe care o aveam la Tine înainte de a fi lumea”. Credinţa creştină se întemeiază pe faptul că această „slavă” divină se întemeia pe o persoană istorică, Isus din Nazaret. În al doilea rând, Ioan s-ar putea să aibă în minte şi desăvârşirea de caracter exemplificată de Mântuitorul (vezi mai sus la „De har şi de adevăr”).
f. Singurul născut. Gr. monogenes, din două cuvinte care înseamnă „unic” şi „fel” şi astfel tradus „unic”, „numai”, „numai unul de un fel”. Ca şi cu titlul Logos (vezi la v. 1) numai Ioan foloseşte cuvântul monogenes cu privire la Hristos (vezi Ioan 1,18; 3,16.18; 1 Ioan 4,9). Absenţa articolului hotărât în textul grec sau îl face pe monogenes nedefinit, „un numai unul” sau îl face o expresie de calitate, în care caz Ioan ar zice: „slavă ca a unui numai unul [care a venit] de lângă Tatăl”. Acesta pare evident sensul aici. Vezi la Luca 7,12; 8,42, unde monogenes este tradus „numai [singurul]”. În Evrei 11,17 monogenes este folosit cu privire la Isaac, care în nici un caz nu era „singurul fiu” al lui Avraam şi nici primul născut. Dar el era fiul făgăduinţei şi ca atare cel destinat să succedă tatălui său ca moştenitor al dreptului de naştere. (Geneza 25,1-6; Galateni 4,22.23). „La fel cu privire la cele cinci texte din scrierile lui Ioan cu privire la Hristos, traducerea ar trebui să fie una din următoarele: „unic”, „scump”, „singur”, „exclusiv”, „singurul de felul lui”, dar nu „singurul născut”. (Problems in Bible Translation, p. 198). Traducerea „singurul născut” [KJV] de aici şi alte locuri, pare că îşi are obârşia la părinţii timpurii ai bisericii catolice şi a pătruns în traducerile engleze timpurii sub influenţa Vulgatei latine, Biblia oficială a Bisericii Catolice. Reflectând exact textul grec, diferite manuscrise latine vechi dinainte de Vulgata zic „singurul” şi nu „singurul născut”. Ideea că Hristos era născut din Tatăl înainte de toată creaţiunea apare de prima dată în scrierile lui Origen, pe la anul 230 d.Hr. Arie, cu vreun secol mai târziu, este cel dintâi care a folosit gegennemenon, cuvântul grec corect pentru „născut” când vorbeşte despre Hristos şi afirmă că El era „născut din Dumnezeu înainte de toate veacurile” (vezi Nota adiţională la sfârşitul capitolului). Cuvântul acesta grec nu este niciodată folosit în Biblie cu privire la Hristosul preîncarnat. Ideea că Hristos a fost „născut” de Tatăl la un timp oarecare din veşnicia trecută este cu totul străină de Scripturi. Pentru o discuţie detaliată a subiectului vezi la Problems in Bible Translation, p. 197-204. Înţeles în chip corespunzător cu privire la situaţia unică a lui Hristos ca Fiul lui Dumnezeu, cuvântul monogenes face deosebire între El şi alţii cărora prin credinţa în El li se dă „dreptul” [„puterea”] să se facă [„să devină”] copii ai lui Dumnezeu” (v. 12) şi care sunt în mod specific declaraţi a fi „născuţi din Dumnezeu” (v. 13). Hristos este şi a fost totdeauna, adevărat „Dumnezeu” (vezi la v. 1) şi în virtutea acestui fapt noi „devenim fiii lui Dumnezeu” când Îl primim pe Hristos şi credem în numele Lui.
g. Ellen G. White: El Şi-a asumat în mod voluntar natura umană. Era actul Său propriu adus la îndeplinire cu consimţământul Său. El Şi-a înveşmântat natura Sa divină în haina naturii omeneşti. El era Dumnezeu, dar nu a apărut ca Dumnezeu. El Şi-a acoperit demonstrarea dumnezeirii Sale, care cerea închinare, şi a stârnit astfel admiraţia Universului lui Dumnezeu. El era Dumnezeu şi când era pe pământ, dar El S-a dezbrăcat de chipul Său de Dumnezeu şi a luat chipul sau forma unui om pentru noi. El a devenit sărac, pentru ca prin sărăcia Lui noi să ne îmbogăţim. El a lăsat la o parte slava şi maiestatea Sa. El era Dumnezeu, dar slava şi forma, chipul lui Dumnezeu El le-a lăsat la o parte pentru un timp. Deşi a umblat printre oameni în sărăcie, a împărţit binecuvântările Sale oriunde mergea iar la Cuvântul Său legiunile de îngeri aveau să înconjoare pe Răscumpărătorul şi să-I aducă închinare. Dar El a mers pe pământ nerecunoscut, nemărturisit, decât numai cu câteva excepţii, de către creaturile Sale. Atmosfera era poluată de păcat şi blesteme, în loc de imnuri de laudă. Partea Sa era lipsa şi umilinţa. În timp ce mergea într-o parte şi în alta, în cadrul misiunii Sale de har şi milă pentru a alina pe bolnavi, să înalţe pe cei doborâţi, abia o voce singuratică L-a numit fericit, iar mai marii naţiuni au trecut pe lângă El cu dispreţ... Dar El S-a umilit şi a luat asupra Lui natura muritoare. Ca membru al familiei omeneşti, El era muritor; dar ca Dumnezeu El era pentru lume izvorul vieţii. El ar fi putut, în persoana Sa divină, să Se opună pentru totdeauna înaintării morţii şi să refuze să ajungă sub stăpânirea ei; dar El Şi-a dat de bună voie viaţa pentru ca făcând astfel El să poată da viaţă şi să aducă nemurirea la lumină. El a purtat păcatele lumii şi a îndurat pedeapsa, care s-a rostogolit asemenea unui munte asupra sufletului Său divin. El Şi-a dat viaţa Sa ca jertfă pentru ca omul să nu moară veşnic. El a murit, nu pentru că a fost obligat să moară, ci prin voinţa Sa liberă. Aceasta a însemnat umilinţă... O combinaţie minunată între om şi Dumnezeu! El putea să ajute natura Sa omenească, pentru a se împotrivi pătrunderii bolilor, făcând să curgă din natura divină vitalitate şi o viaţă nepieritoare în natură umană. Dar El S-a umilit până a luat asupra Lui natura umană. El a făcut lucrul acesta pentru ca să se împlinească Scripturile; şi planul a fost adus la îndeplinire de Fiul lui Dumnezeu, cunoscând toate etapele sau paşii umilinţei Sale, pentru ca El să poată coborî pentru a face ispăşire pentru păcatele unei lumi care geme sub condamnare..... El S-a supus, dar, o, El a simţit amărăciunea cum nici o altă fiinţă omenească nu o putea simţi. El era curat, sfânt şi nemărginit şi totuşi a fost îmbrăcat ca un criminal. Răscumpărătorul adorat a coborât din poziţia Sa cea mult înălţată. Pas cu pas, El S-a umilit până la moarte – dar ce moarte... Luând în consideraţie acest lucru, poate oare omul să aibă o fărâmă de înălţare de sine? În timp ce ei urmăresc viaţa, suferinţele şi umilinţa Domnului Hristos, pot ei oare să-şi ridice capetele lor pline de mândrie ca şi când nu ar trebui să suporte nici o încercare, nici o ruşine, nici o umilinţă. Toate acestea au fost pentru tine care te lupţi pentru supremaţie, care te lupţi să obţii laudele oamenilor, pentru înălţarea firească, pentru tine care te temi că nu vei primi tot acest respect, acea cinste din partea minţilor omeneşti, despre care crezi că ţi se cuvine. Este oare aceasta asemănarea cu Hristos? [ RH, 4 sept. 1900]
h. (Cap. 14,30; Luca 1,31-35; 1 Cor. 15,22. 45; Evrei 4,15). Fii atent, foarte atent cum tratezi sau te ocupi de natura umană a Domnului Hristos. Nu-L prezenta înaintea oamenilor ca un om cu înclinaţii spre păcat. El este al doilea Adam. Primul Adam a fost creat o fiinţă curată, fără de păcat, fără nici o pată a păcatului asupra sa, el a fost făcut după chipul lui Dumnezeu. El putea cădea şi a căzut prin neascultarea şi păcătuire. Din cauza păcatului urmaşii lui au fost născuţi având în mod inerent, înclinaţii spre neascultare. Dar Domnul Hristos a fost singurul Fiu născut al lui Dumnezeu. El a luat asupra Sa natura umană şi a fost ispitit în toate aşa cum este ispitită natura omenească. El ar fi putut să păcătuiască; el ar fi putut să cadă dar nici chiar pentru o clipă n-a fost în El înclinaţii rele. E a fost asaltat de ispite în pustie, aşa cum Adam a fost asaltat de ispite în Eden. .... Niciodată, în nici un fel, nu lăsa nici cea mai mică impresie asupra minţii omeneşti cum că o pată, sau o înclinaţie spre stricăciune s-a aflat asupra Domnului Hristos sau că El S-a supus în vreun fel corupţiei, stricăciunii. El a fost ispitit în toate aşa cum este ispitit un om şi totuşi El este numit „Cel sfânt”. Este o taină inexplicabilă muritorilor, aceea că Domnul Hristos a putut să fie ispitit în toate lucrurile aşa cum suntem noi, şi totuşi este fără păcat. Întruparea Domnului Hristos a fost totdeauna şi va continua să rămână o taină. Ceea ce este descoperit, este pentru noi şi copiii noştri, dar fiecare fiinţă omenească să fie avertizată, pusă în gardă, de a nu face, de a nu considera pe Domnul Hristos în totul om, la fel ca unul dintre noi; căci lucrul acesta nu poate fi adevărat. Timpul exact când natura umană s-a împletit cu divinitatea nu este necesar să fie cunoscut de noi. Noi trebuie să ne fixăm bine picioarele pe stânca Isus Hristos, în timp ce Dumnezeu este descoperit în natura umană. Primul Adam a căzut, ; al doilea Adam S-a prins puternic de Dumnezeu şi de Cuvântul Său în împrejurările cele mai critice, şi credinţa Sa în bunătatea, mila şi iubirea Tatălui nu s-a clătinat nici pentru o clipă. „Este scris” a fost arma rezistenţei Sale şi este sabia Duhului pe care trebuie să o folosească fiecare fiinţă omenească. „Nu voi mai vorbi mult cu voi; căci vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine”, nimic care să răspundă ispitei. Nici într-o singură ocazie, El n-a răspuns la multele şi feluritele lui ispite. Niciodată Domnul Hristos n-a călcat pe terenul lui Satana, pentru a-i da un avantaj. Satana n-a găsit nimic în El care să încurajeze avansurile lui. (Scrisoarea 8, 1895)
i. Când Domnul Isus a luat asupra Sa natura umanăşi a devenit în forma sau chipul unui om, El avea întregul organism uman. Necesităţile Lui erau necesităţile unui om. El avea nevoi ale corpului care trebuia săfie satisfăcute, oboseli ale corpului care trebuia săfie alinate. Prin rugăciune către Tatăl Său, El a fost întărit pentru datorie, dar şi pentru încercări. (Scrisoarea 32, 1899)
j. Lipsa desăvârşităa păcatului din natura umanăa Domnului Hristos. Luând asupra Sa natura omului în starea ei decăzută, Domnul Hristos n-a participat nici în cea mai micămăsurăla păcatul ei. El a fost supus aceloraşi neputinţe şi slăbiciuni cu care este confruntat omul, „ca săse împlineascăce fusese vestit prin proorocul Isaia, care zice: ‘El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre’. ” El a fost mişcat de simţământul neputinţelor noastre şi în toate lucrurile a fost ispitit aşa cum suntem şi noi. ªi cu toate acestea, „n-a cunoscut păcat”. El a fost mielul „fărăcusur şi fărăprihană”. DacăSatana ar fi putut săispiteascăîn ceva pe Domnul Hristos şi săpăcătuiască, atunci el ar fi sfărâmat corpul Mântuitorului. Aşa cum s-au petrecut lucrurile, el n-a făcut decât să-I atingădecât călcâiul. Dacăar fi fost atins capul Domnului Hristos, speranţa neamului omenesc ar fi pierit. Mânia divinăs-ar fi revărsat asupra Domnului Hristos, aşa cum s-a revărsat asupra lui Adam. Atunci, Domnul Hristos şi biserica ar fi fost fărăsperanţă. N-ar trebui săavem nici o teamăcu privire la lipsa desăvârşităa păcatului din natura umanăa Domnului Hristos. Credinţa noastrătrebuie săfie o credinţăinteligentă, privind la Isus cu desăvârşităîncredere, într-o deplinăşi totalăcredinţăîn jertfa ispăşitoare. (ST, 9 iunie, 1898)
15. Verset
a. Unii traducători şi comentatori consideră v. 15 o interpolare care întrerupe firul gândirii dintre v. 14, 16. Totuşi, apostolul în chip manifest introduce mărturia Botezătorului în acest punct pentru a o confirma pe aceea a discipolilor deja menţionată în v. 14, cu privire la poziţia înălţată şi la preexistenţa lui Hristos. Importanţa dată de biserica primară mărturiei lui Ioan Botezătorul reflectă afirmaţiile exprese ale Domnului nostru Însuşi (vezi Ioan 5,32-36; cf. Matei 11,11).
16. Verset
a. Har după har.explicat prin imaginea din vs 14 – poporul israel a primit multă lumină văzând slava de la sanctuar; dar Isus eclipsează slava sanctuarului, căci în EL, noi Îl vedem pe Dumnezeu întrupat, revelaţie superioară decât a sanctuarului. Vedem în El ceea ce nu se putea vedea după perdeaua sanctuarului.
17. Verset
a. Moise. Isus este o revelaţie superioară lui Moise – ideea repetată din vs 16.
b. Legea. Adică, sistemul religiei revelate sub care au trăit iudeii în timpurile VT, rânduit de Dumnezeu dar pervertit treptat de tradiţia omenească (vezi la Marcu 7,9-13). În zilele lui Hristos termenul „lege” cuprindea nu numai Decalogul, dar şi tot ce scriseseră Moise şi prorocii (Luca 24,27, 44) – aşa cum erau interpretate de rabini. În şi prin ea, aşa cum fusese dată la origine de Dumnezeu, „legea” era bună (cf. Romani 3,1.2). Ea era menită să conducă pe oameni la mântuire prin credinţa în Mesia ce avea să vină (Ioan 5,39.45-47; Luca 24,25-27.44). Faptul că „unii n-au crezut” (Romani 3,3), ci au căutat mântuirea „prin faptele legii” (cap. 9,32) şi nu prin credinţă şi drept urmare nu au izbutit să intre în odihna spirituală pe care Dumnezeu o intenţiona pentru ei (Evrei 3,18.19; 4,2), nu înseamnă că sistemul însuşi aşa cum era rânduit de Dumnezeu era defectuos. Tot ce face Dumnezeu este „desăvârşit” (Deuteronom 32,4). Au fost mulţi în timpurile VT care „au fost lăudaţi pentru credinţa lor” (Evrei 11,39). De fapt, niciodată n-a fost o altă cale de a fi „lăudaţi” decât „prin credinţă”.
c. Dar. Cuvântul acesta a fost adăugat de traducători. El lasă să se înţeleagă un contrast mai puternic între „lege” şi „har” decât pare că intenţiona Ioan. Ioan nu vrea să spună că sistemul făcut cunoscut prin Moise era rău, în comparaţie cu acela făcut acum cunoscut prin Hristos, ci că oricât de bun era sistemul lui Moise, acela a lui Hristos este şi mai bun (vezi Evrei 7,22; 8,6; 9,23; 10,34).
d. Harul şi adevărul. Au venit, adică au apărut, au fost create (3.14) de Isus. Moise nu a putut salava poporul lui – ci Iosua i-a dus în Canaan (Isus este Ioshua). La fel, Legea Vechiului Testament nu aduce mântuirea, ci mântuirea este adusă de har şi de adevăr, create de Isus (12.13). Aceste atribute divine erau inerente în sistemul religiei revelate din timpurile VT (vezi Exod 34,6.7), dar în practică, fuseseră pierdute sub un strat gros de tradiţie omenească. Contrastul dintre „lege” şi „har” nu este atât de mult un contrast între sistemul religiei din timpurile VT, care privea înainte către un Mesia care avea să vină şi acela făcut cunoscut de Hristos (cf. Evrei 1,1.2), cât între interpretarea pervertită dată harului şi adevărului revelat al lui Dumnezeu de către exponenţii oficiali ai legii, rabinii (cf. Romani 6,14.15; Galateni 5,4) şi adevărul aşa cum este revelat prin Isus Hristos
e. Aici, pentru prima dată, Ioan se referă la Domnul folosind numele istoric, Isus Hristos (vezi la Matei 1,1). „Cuvântul” veşnic a ajuns să fie întrupat, om între oameni şi, de aici înainte, Ioan vorbeşte despre El ca atare.
18. Verset
a. Nimeni nu L-a văzut. Contrast cu Moise, care L-a văzut pe Dumnezeu „din spate” (Exod 33:18-23; 34:4-7). Isus sră faţă către faţă cu Dumnezeu – deci revelaţia Lui e superioară lui Moise.
b. Fiu. Vezi la cap. 1,14; 3,16. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 146) între exprimările „Fiu” şi „Dumnezeu”. În ambele cazuri, referirea ar fi la Hristos. Dacă este acceptată exprimarea „Dumnezeu” sensul ar fi atunci: „unicul, chiar Dumnezeu, cel care este în sânul Tatălui” sau „singurul [care este] Dumnezeu, cel care este în sânul Tatălui”.
c. L-a făcut cunoscut. Gr exegesato – Isus a rostit în limbaj omenesc cum este Dumnezeu. Cel ce mereau a fost cu Dumnezeu (1:1.2), care este din nou la Tatăl (1:18), El este Cel ce s-a întrupat şi a locuit între noi (1:14) – ce revelaţie!!!
d. Sânul Tatălui. Expresia mai e folosită doar în In 13:23, legată de poziţia lui Ioan faţă de Isus. Isus este cea mai profundă revelaţie a lui Dumnezeu – Ioan ne oferă ce mai profundă revelaţi a lui Isus, căci el L-a iubit mult pe Isus (White, Acts of the Apostles, 539-545). A fost singurul ucenic la creuce – a avut grijă de Maria (19:25-27)
e. Ceea ce este vorbirea faţă de gândire, tot aşa este Domnul Hristos faţă de Tatăl cel nevăzut. El este manifestarea Tatălui şi este numit Cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume, divinitatea învelită în natura umană pentru ca omul să poată purta chipul Dumnezeului nevăzut. El a fost cunoscut prin cuvintele Sale, caracterul Său, puterea şi maiestatea Sa, natura şi atributele lui Dumnezeu. Divinitatea a strălucit prin natura umană, într-o lumină ce înmoaie şi supune. El era întruparea Legii lui Dumnezeu, care este transcrierea caracterului Său. (MS 77, 1899)
f. Versetul 18: Nimeni nu L-a văzut pe Tatăl ca Isus, care este Dumnezeu – Moise, Isaia, Ezechiel, Avraam, Adam chiar nu L-au văzut pe Tatăl aşa cum e El – ci doar Isus, care este Dumnezeu.

Concluzie Prolog
Cine e Isus. Fără introducerea din prolog, care ni-L prezintă pe Isus ca egal cu Dumnezeu, din veşnicie, dar care a venit să fie ca noi, trăind între noi, având prieteni, emoţii etc, ucis de forţa oprimantă a statului..., multe din cuvintele lui Isus din Evanghelie ar fi ne neînţeles, ar fi pretenţii fără esenţe, afimraţii ridicole sau arogante. Afirmaţii: Eu sunt una cu Tatăl, Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl... pot fi crezute (20:31), datorită clarificărilor prologului.
O revelaţie superioară. Isus este revelaţia maximă (Evr 1:1-2); natura, alte religii, sanctuarul, Moise, Ioan Botezătorul sunt bune, dar la locul lor. Comparativ cu Isus, ele se micşorează (3:30). Deşi mai sunt lucruri de înfăptuit în planul de răscumpărare, cum ar fi eliminarea păcatului, o revelaţie mai mare decât cea venită prin Isus nu este posibilă. Dragostea, mila, dreptatea şi atitudinea lui Dumnezeu faţă de oameni şi păcat pot fi clar văzute în faptele şi moartea lui Isus. Pentru autorul Evangheliei, un subiect le cuprinde pe toate celelalte: Hristos şi El răstignit.
Ioan ne spune că Isus era atât de mult ca Dumnezeu în minte, inimă şi fiind aşa noi putem vedea clar, perfect cum este Dumnezeu. Plus ilustraţia cu animalele ce vorbesc despre grija omului faţă de ele, dar care nu cunosc motivaţia lui interioară – câinele crede că omul e bun, porcul crede că e parşiv, căci îl hrăneşte ca să-l omoare şi să-l mănânce apoi.
Importanţa răspunsului. Dacă Isus este Cuvântul întrupat, răspunsul nepăsător nu e admis. Dacă El e lumina lumii, atunci cel care citeşte Evanghelia este confruntat cu judecata (3:18-21). Cititorul crede, sau e condamnat (3:18)? Cum tratezi Cuvântul, e pentru viaţă sau moarte. Cine crede, trece de la moarte la viaţă (5:24; 8:51; 11:25,26), are viaţă din belşug (10:10); dacă te întorci de la El, orbeşti (12:40; 9:39-41), bolnav (12:40) şi supus morţii (6:53).


Chemarea ucenicilor
Ioan ştie că Isus este veşnic; că toate cărţile din lume nu pot cuprinde istoria Lui. Aşa că selectează evenimente semnificative, deosebite – cam 29 de zile – pentru ca noi să credem în EL (21:25, 20:30-31). Ioan nu spune nimic de copilăria lui Isus – ca şi Marcu; se concentrează spre lucrarea Sa.
Primul capitol se desfăşoară în 4 zile: prima Ioan spune mai mult cine nu e, la întrebarea fariseilor; a doua zi Ioan spune de botezul lui Isus; a treia zi doi ucenici ai lui Ioan, încurajaţi de el merg după Isus – acum vine Petru, Andrei, Ioan ; a patra zi - Filip Natanael.
Botezătorul şi prologul:
7a = 19-20 Mărturia lui Ioan
8a = 19-28 Ioan nu e lumina
7b 8b = 29-34 Ioan mărturiseşte despre Lumină
7c = 35-50 Unii cred mărturia lui Ioan
15 = 30 Cel ce vine după mine...
Rolul Botezătorului: nu e el lumina (1:6-8); dar mărturiseşte despre Lumină – în faţa liderilor iudei (19-28), în faţa poporului (29-34), în faţa propriilor ucenici (35).
Cea mai grea afirmaţie, să o faci sincer: Ioan 3:30, eu mic, El mare. În Matei, Marcu, Luca Ioan este profetul din pustie. Aici el spune că e simplu vocea (1:21-23), nu Ilie, nu proorocul... în EV Ioan, Botezătorul este lipsit de titluri, dar Hristos este înălţat în titluri (1:1, 8, 18, 29, 38, 41, 49, 51,). Ioan scade, Hristos creşte – e umil (1:27). Poate fi modelul de umilinţă în faţa Mântuitorului.
Puţin ucenici L-au urmat pe Isus, din cei ai Botezătorului. Lucrarea lor a fost paralelă un timp. Ioan a continuat să lucreze, atrăgând oameni la el (3:22-30) – până astăzi găsim un fel de ucenici ai lui, îl onorează deosebit, în sudul Irakulului – mandaeni, cam 70.000 în toată lumea. Îl găsim pe Apolo în Fapte 18, 12 oameni în Efes în Fapte 19:1-7 cunoşteau doar botezul lui Ioan – deci Ioan a lucrat mult., paralel/concurând lucrarea lui Hristos. Se pare că urmaşii lor au devenit ostili cretinismului, în jurul anilor 70. Pentru că Ioan a fost asasinat politic, s-au asociat ziloţilor.
Ucenicii lui Ioan aud mărturisirea lui Ioan despre Isus, dar rămân cu Ioan – cum e posibil? Chiar se asociau cu fariseii, care erau ostili lui Ioan (căci acesta îi mustra), împotriva lui Isus şi a ucenicilor Lui (Marcu 2:18).
Motive: în teologie se crede că ce e mai vechi e mai bun – vechea cărare... să ne întoarcem la ea; se romantizează, se idealizează începutul. Ioan înainte de Isus, deci mai mare.
Alţii credeau că trebuie să fie 2 Mesia: unul al lui Iuda, regele, unul al lui Levi, preotul; Mesia – Unsul, împăratul şi preotul erau unşi. Ioan era din Levi, Isus din Iuda – oamenii au început să spere. Dar preotul mai mare decât regele: Aaron era preot cu sute de ani înainte de primul rege; preotul ungea regele. Isus era Rege şi Preot –Matei, Împărăţial ui Dumnezeu şi Evrei.
Ioan a venit mai întâi să-L prezinte naţiunii pe Isus (29-34). Totuşi Isus era înainte de Botezător ; cine nu vede asta şi înalţă pe Ioan mai sus de Isus contrazice credinţa şi mărturia lui Ioan – s-a întâmplat.
Mielul lui Dumnezeu (29). Imagine ambiguă, ce permite cele 4 interpretări, sau amestecarea lor
1. Mielul răzbunător ce ucide păcătoşii şi distruge păcatul – din apocrife
2. Mielul Pascal – Isus e noul Moise, care scoate poporul din noul Egipt. Cea mai probabilă. Isus e noul Mosie (1:18; 5:45-47; 2:1-11 – apă vin, Moise apă – sânge; 6:14, 31 – pâine din cer; 19:31-37 – legată de moartea Mielului Pascal.Vezi şi 1 Corinteni 5,7
3. Mielul supus din Isa 53. – Mielul substituţioinar, ca în cazul lui Isaac
4. Mielul legământului mozaic – în Isus se împlineşte tot Vechiul Testament.
40 de zile în pustie. La Ioan nu apar. După botez, Isus cheamă ucenici, la Iordan, nu în Galileea cum prezintă ceilalţi evanghelişti. Ioan nu relatează botezul lui Isus (1:29-34), ci doar spune ce a spus el despre Isus, când Isus a reapărut după cele 40 de zile de post.
Chemarea ucenicilor la Iordan – part-time; în Galileea, după vreun an, full – time. Expresial ui Petru – pleacă de la mine căci sunt un păcătos, indică necredinţa, poate o uşoară apostazie, neîncredere faţă de Isus, aşa cum L-a cunoscut 1 an (Luca 5:8) [Până la data aceasta, nici unul dintre ucenici nu se unise deplin cu Isus ca împreună-lucrător cu El. Ei fuseseră martori la multe minuni ale Lui şi ascultaseră învăţătura Lui; dar nu părăsiseră cu totul ocupaţiile lor de mai înainte. {DA 249}]

19. Verset 19-23
a. Trimişii preoţilor şi leviţilor vor să ştie dacă e Mesia (Ioan din Levi, deci preoţi şi leviţi întrebă).
b. 3 mărturisiri: acum în faţa fariseilor, când Îl prezintă pe Isus după botez, ucenicilor lui ce merg după Isus.
c. Iudeii. De învăţătură se ocupa sistemul consacrat: preoţi, cărturari sub sinedriu. Ioan era profet – autoritatea era deomsntrată direct. Îl ascultau mulţi oameni, politicieni (aşa era cunoscut de Irod) şi conducători religioşi.
d. Ierusalimul – 50 km aprox.
e. Preoţii şi leivţii – tatăl lui Iaoan era preot. Deci şi el putea deveni preot... aşa l-au cercetat.
20. Verset
a. NU e Hristos – adică nu e Mesia, în gr.
b. Ilie.. Profetul – iudeii foloseau tot pentru Mesia. Ioan refuză asemănările – nu e Mesia în nici un înţeles. Ilie era aşteptat să vestească venirea lui Mesia – Ioan a infirmat această poziţie – erau în stare să-l accepte pe sol, în locul lui Mesia. Ioan s-a ferit de aşa ceva.
c. Proorocul – prezis de Moise; sau chiar Moise înviat, cum se credea în popor – şi în dreptul lui Isus.
23. Verset
a. Vocea din pustie – doar atât e Ioan. Isus e Cuvântul – el e doar glasul; Îl anunţă pe Isus.
b. Netezirea – ca autostrada: văi umplute, munţi săpaţi sau tunel – ea e dreaptă. Mesajul e pentru conducători – Mesia vine, pregătiţi-vă! Cum? Diferite răspunsuri, dar cred că cel mai bun ar fi fost Cercetaţi Scritpurile --- ele mărturisesc despre Mesia.
24. Verset
a. Farisei întreabă...
25. Verset
a. Dacă nu eşti, de ce faci. Fariseii întreabă de ce Ioan face schimbări radicale în religie, dacă nu e Hristos, proorocul sau Ilie – autoritatea. Manuscrisele de la Marea Moartă confirmă faptul că nou convertiţii la iudaism erau botezaţi. Fariseii aşteptau ca Mesia să facă schimbări – dacă Ioan nu era Mesia, de ce face schimbări? De ce botează – adică primeşte convertiţi dintre iudei? Aici era dificultatea problemei – autoritatea lui Ioan. El nu pretindea că este Mesia sau unul din profeţi – atunci ce drept avea să pozeze ca reformator, fără permisiunea lor?
26. Verset
a. Botez cu apă. Ioan le spune că ce face el e minor cu ce va face Isus.
b. Nu-l cunoaşteţi. Botezul lui Isus nu a fost un eveniment spectaculos... după 40 de zile de la botez, stătea între ei şi ei nu-L cunoşteau. Isus fusese botezat (cf. v. 29-34) cu cel puţin 40 de zile înainte de aceasta şi numai de curând Se înapoiase din pustie (vezi la Matei 3,13 la 4,11; cf. DA 137). Ioan L-a văzut pe Isus pe când vorbea şi aştepta ca El să răspundă la anunţarea pe care el o făcea acum (DA 137).
27. Verset
a. Legătura sandalelor. Isus este atât de mare, în opinia lui Ioan. Ucenicul făcea de toate pentru învăţător – ca un sclav, cu o excepţie, pentru a păstra demnitatea lui – legatul sandalelor. Ioan credea că ceea ce era interzis discipolilor să facă era prea mare onoare pentru el să facă, faţă de Isus – adevărat, privind prologul.
28. Verset
a. Betabara: „casa [sau locul] trecerii” ar fi un nume potrivit pentru un sat în apropiere de unul din numeroasele vaduri peste Iordan. Locul tradiţional al botezului lui Isus este Mahadet el-Hajalah, nu departe de Bethogla, acum ‘Ain Hajlah, 4 mile la sud-est de Ierihon.
29. Verset 29-30:
a. Înainte de mine. De aceea era Isus mai mare ca Ioan – vezi prologul
b. Iată. Ce privilegiu să fii cel dintâi pentru a anunţa (vezi la Matei 3,1) pe Isus, Cel despre care dădeau mărturie toţi profeţii din vechime ca fiind jertfa adevărată! Care dintre profeţi nu ar fi fost emoţionat la culme de acest privilegiu! Nu este de mirare că Isus vorbea mai târziu despre Ioan ca fiind un profet cum nu s-a ridicat nici unul mai mare în Israel (Luca 7,28)!
c. Mielul lui Dumnezeu. Folosit neobişnuit de Ioan, aplicat unei persoane. În Vechiul Testament, simbolul mielului era folosit pentru poporul iudeu, pe care Dumnezeu îl conduce ca pe un miel la păşune etc; servitorul lui Yahve era asemănat cu mielul dus la tăiere. Dar nici o persoană nu e numită Mielul lui Dumnezeu. Expresia lui Ioan este categorică, referindu-se la ritualul cultic din Vechiul Testament, unde mielul făcea purificarea, ispăşirea. Şocul pentru mentalitatea iudaică: Mesia să sufere? Mesia să fie ca un Miel?
d. Ridică. [„Îndepărtează”, KJV]. Gr. airo, „a ridica”, „a purta şi duce”, „a îndepărta”. Numai în virtutea faptului că Mielul lui Dumnezeu era fără păcat [Evrei 4,15; 1 Petru 2,22] putea El „să ia [gr. airo] păcatele” (1 Ioan 3,5). Datorită faptului că povara păcatului era prea grea pentru noi ca să o ducem, Isus a venit să ridice povara de pe vieţile noastre zdruncinate.
e. Delegaţia de la Ierusalim plecase. Evident ei nu l-au luat în serios pe Ioan, căci altminteri ar fi stăruit cu cercetarea lor mai departe, pentru a descoperi dacă era posibil, despre cine vorbea el (vezi v. 26)
31. Verset
a. Ioan Îl prezintă pe Isus. Nu vede nici o glorie în asta...
b. Israel. Se referă la poporul lui Dumnezeu, cu conotaţie bună, în contrast cu iudeii, conducătorii oficiali ai iudaismului, care se opuneau lui Isus şi ucenicilor Lui
32. Verset 32-34
a. Revelaţia. A fost nevoie de revelaţie specială ca Ioan să observe măreţia lui Hristos – altfel nu ar fi ştiut-o! Nu fusese nici o înţelegere secretă între Isus şi Ioan.
37. Verset
a. La data aceasta ucenicii nu au întrerupt permanent ocupaţia lor obişnuită şi nu au devenit ucenici în sensul deplin al cuvântului. De abia peste un an, în primăvara anului 29. d.Hr., ei au primit chemarea la lucrarea de ucenici permanenţi (vezi la Luca 5,1.11). Numai atunci se putea spune că ei „au lăsat toate şi au mers după El” (Luca 5,11). Numirea oficială a celor doisprezece a avut loc chiar şi mai târziu, în cursul verii aceluiaşi an (vezi la Marcu 3,14).
b. Rabi – Isus învăţătorul, deci exprimarea dispoziţiei lor de a învăţa de la El.
c. Tâlmăcirea – Ioan scrie pentru toţi, traducând termenii evreieşti.
39. Verset
a. Ceasul al zecelea. Cam pe la 4 după amiază. Pe vremea lui Isus, uzul roman de atunci curent în Palestina, împărţea partea luminoasă a zilei în 12 ore (vezi cap. 11,9; p. 50; cf. Iosif, Viaţa, 54 [279]). Amintirea vie a lui Ioan în ce priveşte ceasul reflectă impresia profundă pe care evenimentele acestei zile au făcut-o asupra memoriei lui. Ioan notează timpul din zi de repetate ori (vezi cap. 4,6.52; 18,28; 19,14; 20,19). Exactitatea aceasta se potriveşte cu pretenţia lui de a fi martor ocular (Ioan 19,35; 21,24; 1 Ioan 1,1.2).
40. Verset
a. Merseseră după Isus. [„L-au urmat”, KVJ]. Ioan şi Andrei doreau să stea de vorbă cu Isus în legătură cu declaraţia din v. 36: „Iată Mielul lui Dumnezeu!” Ei încă nu se gândeau ca să-L urmeze în sensul oficial de a deveni urmaşi activi (vezi la v. 43)
Rol crucial.
Ioan a început să-i îndrepte pe ucenici la Isus (35-37, cf. 3:26,30). Unul e Andrei (1:40), celălalt probabil Ioan – le spune la toţi numele, numai pe al lui nu. Mesajul e clar: Botezătorul a vrut să facţi cum am făcut eu – urmaţi-mi exemplu.
43. Verset 43 – 51
a. Alţi doi ucenici. Filip şi Natanael. Filip are rol important doar în Ioan (43-46; 6:5-8; 12:21, 22; 14:8-10).
44. Verset
a. Natanael. Dat lui Dumnezeu. Nu mai apare în alte Evanghelii; de aceea e identificat cu Bartolomeu (apare după Filip în Mt 10:3, Mc 3:18, Lc 6:14), sau cu Simon Zelotul/Cananitul (tradiţia liturgică orientală).
45. Verset
a. Legea. Aici, o denumire tehnică a primelor cinci cărţi ale VT (Vezi al Luca 24,44). Filip se referă îndeosebi la prezicerea din Deuteronom 18,15 (vezi comentariul de acolo) ca găsindu-şi împlinirea în Isus din Nazaret (vezi la Ioan 6,14).
46. Verset
a. Vino şi vezi – aşa face Natanael, Toma, samaritenii, orbul cp 9 – surpriza din In 20:29 – ferici pentru cine nu vede, dar crede.
b. Ceva bun din Nazaret? Natanel e din Cana In 21:2, adică la vreun km departe de Nazaret, considerat lax în observarea iudaismului.
47. Veret
a. Interiorul. Isus îl cunoaşte – îl numeşte pe Simon Piatră (1:42); îi citeşte inima lui Natanael.
b. Adevăratul israelit - fără vicleşug, va vedea îngerii lui Dumnezeu (ca Iacov) – vs 51. Dar şi diferenţe: Iacov era înşelător – Natanael se păzeşte de înşelăciune (1:47); Iacov Îl vede pe Isus în vârful scării – el la baza ei (1:51); adevăratul israelit e cel ce crede în Isus – ca Natanael.
48. Verset
a. A sta sub smochin. Este simbolul Biblic pentru viaţa liniştită, în siguranţă, la casa ta (1 Reg 4:25, Mica 4:4) – ca şi a sta sub cia ta. Astfel vedem că Isus îi cunoştea viaţa lui Natanael, viaţa lui de zi cu zi, cum stătea la casa lui, fără griji.
49. Verset
a. Cred că Isus se referea la un moment anume – când Natanael a stat sub smochin, căci Natanel intrepretează această dezvăluire a lui Isus drept un semn, o recunoaşterea autentică a supranaturalismului Său.
b. Împăratul lui Israel şi Fiul lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu. Vezi la Luca 1,35. Impresia profundă făcută de declaraţia lui Hristos (v. 47) este clar evidentă din mărturisirea de credinţă directă şi categorică a lui Natanael (v. 49). Evident, dorinţa lui plină de râvnă după lumina mai clară cu privire la identificarea lui Isus de către Botezătorul ca „Miel al lui Dumnezeu” (v. 29.36) şi ca „Fiu al lui Dumnezeu” (v. 34), era aceea care îl făcuse să caute un loc potrivit pentru meditaţie şi rugăciune (vezi DA 140). Ca răspuns la rugăciunea aceea i s-a dat acum o dovadă convingătoare Isus era divin. Isus a citit adesea gândurile cele mai intime şi tainele cele mai ascunse ale vieţii oamenilor, dându-le în felul acesta dovada despre divinitatea Sa (vezi la Marcu 2,8). Pentru declaraţii ulterioare de credinţă în divinitatea lui Isus din partea ucenicilor vezi Matei 14,33; 16,16; Ioan 6,69; 16,30; etc.
c. Împăratul lui Israel. Un titlu mesianic adiţional prin care Natanael Îl recunoştea pe Isus ca fiind Acela despre care profeţii făgăduiau că urma să „aşeze din nou împărăţia lui Israel” (Fapte 1,6).Titlul acesta era echivalent cu expresia „fiul lui David” (vezi la Matei 1,1; Marcu 10,48; cf. Zaharia 6,13).
50. Verset
51. Verset
a. Şi 51 – aluzia la viaţa lui Iacov e repetată scara din cer. Adică Isus vine să împlinească speranţele lui Iacov, şide ce nu, ca în cazul lui Matei să corecteze eşecurile lui Iacov.
Teme Majore
Mărturisirea
Primul e Boteăzotorul; apoi Andrei, Filipvşi Natanael. Se face transferul – de la Botezător la ucenici, prin cafe am crezut şi noi. Singurul lucru care contează e mărturisirea lui Isus – resutl în măsura în care ne apropie de El.
Cartea lui Ioan este ca un tribunal – apar martori după martori: Botezătorul, ucenicii, Tatăl, Moise, care susţin ceea ce Ioan a spus în Prolog. Apoi vine ultimul proces – mărturia mertorilor e respinsă, Isus condamnat şi ucis. Tu cum răspunzi astăzi? Situaţia e serioasă: Ioan 12:47-50 – osânda este dată de cum am primit cuvintele lui Isus. Nu Isus e judecat în Evanghelia după Ioan – doar la suprafaţă. Ci citittorul e judecat final, spre moarte sau viaţă veşnică – pronunţă sentinţă despre Isus, dar în acelaşi timp, despre sine.
Aşa că, atunci când Isus spune să... nu judeci, să iubeşti pe duşamn... dar pe aproape, să aplici regula de aur: feceţi voi întâi ce aţi dori să vă facă alţii – ce spunem? Judecata personală – exemplu cu păgânii al lui Choi: dacă te bârfeşte... îţi vine să-l ucizi, să-l strângi de gât. Dacă e aşa, asta vei păţi când faci tu, pentru că singur ai spus pedeapsa pe care o meritai.
Mişcarea Botezătorului
Lucrarea lui Dumnezeu – dar s-au întors împotriva planului divin – nu au venit la Hristos, au continuat o mişcare a lor. Credeau că fac voia divină? Da – astfel păcatul e parşiv, te înşeală: Pavel Rom 7.
Botezul
In 1:31.33 – revelarea identităţii lui Isus pentru Israel. Identitatea lui Mesia vine prin botez – la fel a noastră. Identitatea nouă înseamă viaţă nouă – poate că vei avea probleme în înnoirea aceasta, alţii nu te vor mai recunoaşte, vor face presiuni să apară vechea idenititate... dar Isus poate schimba vieţi căci înviem la o viaţă nouă! (Rom 6.3-4).
Isus ştie
DESPRE Natanael; desăre Simon... chiar viaţa lui, căci i-a schimbat numele, arătând ce avea Petru să devină; Nicodim – de aceea îl confruntă. El ştie totul despre noi – alţii nu, ne temem să ne mărturisim păcatele lor – cum vor primi? Dar Isus ştie deja. Singura barieră dintre mine şi El e defensiva mea... dar El oricum ştie! Nu trebuie să aştepţi până să devi mai bune, să demonstrezi... EL ştie oricum.
Adevăratul Israel
Adevăratul Israel – popor al lui Dumnezeu sunt cei ce cred în Isus. Nu ereditate, ci credinţă (1:12-13); nu trupeşte ci prin botez cu apă şi din Duh se intră în împărăţia lui Dumnezeu (3:5-8.51)
Cetral este Isus- mărturisirea nostră, sabatul etc... dar cu EL central sunt ceva. Altfel, sunt inutile.