Apocalipsa capitolul 12.

Apocalipsa 12
Apocalipsa capitolul 12-22 se concentrează asupra timpului sfârşitului şi evenimentele finale din istoria lumii. Este posibil ca Apocalipsa 11:18 să fie baza pentru următoarele capitole.
Apocalipsa 11:18: judecarea celor morţi implică răsplătirea servitorilor lui Dumnezeu pe de-o parte şi distrugerea celor ce distrug pământul pe altă parte. Elementele acestui verset se regăsesc dezvoltate în capitolul 12-22: mânia neamurilor – capitolul 12-14, fiarele ce atacă poporul lui Dumnezeu; mânia lui Dumnezeu – plăgile, judecarea Babilonului capitolul 15-16; vremea ca morţii să fie judecaţi capitolul 19-22; răsplătirea sfinţilor 19:1-10, 21-22 pământul şi cerul nou; distrugerea răilor ap19:11-20:15.
Din Apocalipsa 10:7 şi 11:18 înţelegem că ceea ce va urma, capitolul 12-22 se referă în special la sfârşitul lumii, proximitatea plăgii a şaptea (şi cum rămâne cu cele 1260 de zile? La ce se referă ele în capitolul 12, 13?)
Ca şi Daniel (cp 7), Apocalipsa are în centrul viziunea sfârşitului şi a judecăţii lui Dumnezeu, cp 12-14. Judecata lui Dumnezeu este în centru aici, ca la Yom Kipur: sângele pe chivot, reprezentat dreptatea lui Dumnezeu (păcatul este plătit – sângele mielului) şi harul Său (Dumnezeu a oferit Mielul). Dreptatea şi mila sunt cei doi poli ai chivotului. Misiticismul iudaic spunea că asta simbolizează şi cei doi heruvimi de pe chivot – cele două trăsături ale lui Dumnezeu. La celelalte elementele din chivot: legea – dreptatea; toiagul înflorit şi mana – bunătatea lui Dumnezeu, mila şi grija Sa, care aduce viaţă!
Acelaşi mesaj îl transmite şi textul lui Ioan: lumina chivotului – a legământului ce vine de la Dumnezeu, a strălucirii chivotului din sanctuar, este acoperită de nor, fulgere şi tunete
Contextul cărţii Apocalipsa 11:19, ne conduce la Yom Kipur – singura sărbătoarea iudaică, în care Sfânta Sfintelor era deschisă şi preotul avea acces acolo. Deci judecata se apropie – poporul lui Dumnezeu are menirea, datoria să proclame judecata lui Dumnezeu şi să anunţe lumea, despre aceasta.

În capitolul 12 începe o viziune cu totul nouă a cărţii.
Dacă apare chivotul la sfârşitul captiolului 11, înţelegem că în Vechiul Testament lângă chivot era pusă cartea legământului Deut 31:24-26. Cartea aceasta a legământului poate fi scrolul din Apocalipsa 5. El a fost parţial descoperit în capitolul 10, prin sulul cel mic. Ceea ce urmează acum, în capitolul 12-22 este descrierea conţinutului cărţii, mai pe larg din capitolul 10. Ceea ce Dumnezeu a poruncit să rămână sigilat, 10:4, va fi cunoscut la revenirea lui Hristos, când taina lui Dumnezeu va fi descoperită 10:7.
În capitolul 12-22 vedem contrafacerea satanei a actelor salvifice ale lui Dumnezeu. Contrafacerea diavolului este prezentată aici în antitezele: trinitatea falsă (capitolul 12-13), funcţionând ca antiteză la persoanele dumnezeirii (1:4.5 şi capitolul 4-5), semnul fiarei în antiteză cu semnul lui Dumnezeu (13:15-16// 7:1-3, 14:1), cele trei mesaje demonice, în antiteză cu cele trei solii îngereşti (16:13-14/// 14:6-12), femeia-cetate Babilon cu femeia-cetate Noul Ierusalim (17-18//21-22).
Trinitatea falsă: acum apare balaurul (12), fiara din mare (13:1-10), fiara din pământ (13:11-17); mereu încearcă să-i întoarcă pe oameni de la Dumnezeu, să-i înşele (16:13-14, 19:20, 20:10).
Balaurul/ satana Dumnezeu Tatăl
Locul lui e în cer 12:3.7-8 Locuinţa lui Dumnezeu e în cer capitolul 4-5
Are un tron 13:2b, 2:13 Are un tron 4-5, 7:9-15, 19:4
Dă puterea, scaunul de domnie şi stăpânirea fiarei din mare 13:2.4 Dă tronul, puterea, stăpânirea lui Hristos Mat 28:18, Apocalipsa 2:27, 3:21, capitolul 4-5
Este adorat 13:4a Este adorat 4:10, 15:4
Este distrus pentru totdeanuna 20:9-10 Trăieşte şi domneşte pentru totdeauna 4:9, 5:13, 11:15

La fel fiara din mare, este imitarea lui Hristos. ea lucrează în puterea şi autoritatea balaurului, după cum Hristos lucrează în puterea şi autoritatea Tatălui (Mat 28:18).
Fiara din Mare Isus Hristos
Vine din apă să-şi înceapă lucrarea 13:1 Vine din apă să-şi înceapă lucrarea Luca 3:21-23
Seamănă cu balaurul 12:3, 13:1 Cine M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl Ioan 14:9
Are zece diademe 13:1 Are multe diademe Apocalipsa 19:12
Are 10 coarne pe cap 13:1 Mielul are 7 coarne Apocalipsa 5:6
Primeşte puterea, scaunul de domnie şi stăpânirea 13:2.4 Primeşte tronul, puterea, stăpânirea de la Tatăl Mat 28:18, Apocalipsa 2:27, 3:21, capitolul 4-5
Activitatea fiarei este 42 de luni Apocalipsa 13:5 Activitatea sa este 3 ani şi jumătate, adică 1260 de zile, 42 de luni - Ioan
A fost junghiată 13:3 A fost junghiat 5:6
Revine la viaţă 13:3 A Înviat 1:18
Primeşte închinare, după ce rana de moarte s-a vindecat 13:3-4.8 Primeşte închinare după înălţarea Sa Matei 28:17
I s-a dat autoritate universală după ce rana de moarte i s-a vindecat 13:7 Toată puterea este dată lui Isus Matei 28:18, după înviere
Cine se poate asemăna ci fiara? 13:4 Michael – Cine e ca Dumnezeu? 12:7
Ţintă globală 13:7, 17:5 Ţintă globală 5:9, 10:11, 14:6

Fiara ce iese din pământ este o contrafacere a Duhului Sfânt – lucrează în puterea fiarei din mare 13:3, în acelaşi fel în care Duhul Sfânt Îl reprezintă pe Isus Ioan 14:26, 15:26.
Fiara din pământ Duhul Sfânt
Numit profetul fals ce înşeală lumea 16:13, 19:20, 20:10 Numit Duhul Adevărului, care conduce oamenii la mântuire Ioan 16:13, Apocalipsa 22:17
Seamănă cu un Miel 13:11 Este ca Hristos Ioan 14:26, 16:14
Are puterea fiarei din mare 13:12a Are puterea lui Hristos Ioan 16:13-14
Îndreaptă închinarea spre fiara dintâi 13:12b, 15 Îndreaptă închinarea către Isus - Ioan 16:13-14
Face semne mari 13:13, 19:20 Face semne mari Fapte 4:30-31
Aduce foc din cer 13:13 Foc din cer la Cincizecime Fapte 2
Dă viaţă/suflare icoanei fiarei 13:15 Dă viaţă/suflare de viaţă Romani 8:11
Pune semnul pe frunte sau pe mână13:16 Pune sigiliul pe frunte 2 Cor 1:22, Efeseni 1:13, 4:30

Finalul cărţii descrie victoria finală a lui Dumnezeu asupra acestor forţe demonice, ce contrafac adevărul – capitolul 19:20, 20:10.
Sigiliul/semnul contrafăcut: poporul lui Dumnezeu primeşte semnul Său, 7:1-3, semnul ascultării de Dumnezeu. Închinătorii fiarei, primesc semnul acesteia 13:16-17, deci în opoziţie cu ceea ce primesc credincioşii, în opoziţie cu ascultarea de Dumnezeu, ci ascultarea de fiară. Credincioşii lui Hristos poartă simbolul loialităţii faţă de Acesta; închinătorii fiarei, poartă simbolul loialităţii faţă de aceasta: 13:16-17, 14:8, 16:2, 19:20, 20:4. Semnul lui Dumnezeu e numele Lui pe fruntea credincioşilor – semnul fiare e numele ei pe fruntea sau mâna adepţilor ei 13:17. Fruntea înseamnă mintea; mâna poate obligarea de a primi semnul fiarei, fără supunerea minţii; sau acţiunea. Duhul Sfânt lucrează asupra inimii credinciosului; lucrarea semnului fiarei este contrafacerea acţiunii Duhul Sfânt – lucrează tot la minte/inimă.
Solia contrafăcută: în 16:13-14 trei duhuri de demoni, opuse celor 3 îngeri din 14, îndeamnă locuitprii pământului să se opună lui Dumnezeu. Solia lor este descrisă de Ioan în antiteză cu solia celor 3 îngeri.
Oraşul contrafăcut: Prostituata din 17 este sistmeul religioas fals, ce domină viaţa politică şi eculară, la timpul sfârşitului. În 21:10 – 22:5 Ioan descrie mireasa lui Dumnezeu în antiteză cu Babilonul din capitolul 17-18 – vezi p.373-375 Stefanovic [17:1.3// 21:9-10; 17:4// 21:11.1; 18:2, 17:8// 21:3, 21:27.; 17:15.13//21:24 etc] Babilonul reprezintă speranţeleşi visele pământeşti. Noul Ierusalim reprezintă împlinirea viselor, speranţelor şi aşteptărilor poporului lui Dumnezeu, de la început.
Deci, în capitolul 12-22 vedem contrafacerea lui Satana a planului divin de mântuire, în zilele din urmă.
Balaurul şi femeia
Capitolul 12-13 introduc scena şi personajele ultimului conflict, înainte de finalul prezentat la sfârşitul cărţii.
Femeia, Copilul şi balaurul
12:1 Un semn mare. În general înseamnă minune. Aici se pare că înseamnă ceva vizual ce atrage atenţia. Se vorbeşte de semn, deci tabloul este simbolic, poartă o semnificaţie.
Cuvântul acesta este adesea tradus „minune” (Luca 23,8), unde este vorba despre o minune ca semn al autorităţii (vezi Vol V, p. 209). În Apocalipsa 12,1 semeion înseamnă un semn care prevesteşte evenimente din viitor.
O femeie. Maria, mama lui Isus, spun catolicii. Nu poate fi, căci descrierea e simbolică, iar în continuare nu se mai poate aplica Mariei – fuga în pustie timp de 1260 de zile, ea mai are urmaşii, credincioşii lui Dumnezeu 12:17. Deseori în Vechiul Testament femeia este simbolul poporului lui Dumnezeu Isaia 54:5-6, Ieremia 3:20, Osea 1-3, şi Noul Testament păstrează simbolul: 2 Cor 11:2, Ef 5:25-32, Gal 4:26. „Femeia în Vechiul Testament este simbolul clasic pentru Sion, Ierusalim şi Israel.” Este personaj colectiv, deşi e prezentat individual, ca şi cei doi martori. Femeia este asociată comunităţii credincioşilor, Bisericii în Apocalipsa 19:7-8, 22:17 – nu uita contrastul cu Babilonul, reprezentat de prostituata capitolul 17-18. Deci femeia este poporul lui Dumnezeu – se potriveşte perfect contextului luptei dintre loialii lui Dumnezeu şi ai balaurului. Pe lângă Israel, poporul iubit de Dumnezeu, femeia mai reprezintă şi MAMA – speranţa vieţii. Prin sămânţa femeii, Salavatorul va veni (Gen 3:15). Viaţa este perpetuată, supravieţuirea este garantată de existenţa femeii, ce devine mamă, prin relaţia cu soţul/Dumnezeu. Deci femeia prinsă de Dumnezeu, dă naştere rămăşiţei, poporul lui Dumnezeu, din 12:17??
Femeia cereasca este un simbol al Bisericii, dar nu al unei organizatii istorice din trecut sau din prezent. Ea reprezinta pe adevaratul Israel al lui Dumnezeu, Biserica celor scrisi în cer (Ev. 12:23)… Ea este mama lui Iisus (v.5) dar si biserica persecutata dupa înaltarea Lui (v. 6.13). Ea este toata lumina acestei lumi, lumina de zi si de noapte, constelatie calauzitoare în noaptea lumii. Slava cu care este îmbracata este cea pierduta în Eden si recâstigata prin Christos (Dan. 12:3, Mat 13:43). Pozitia femeii, imaginata ca stând pe scaunul de nastere, având luna ca piedestal si o diadema de 12 stele pe cap (vezi cap.21:12.14), este o magnifica subliniere a adevaratei ei origini împaratesti. Ea este vazuta în (pe) cer si înconjurata de simboluri ceresti pentru a arata statutul ei înaintea lui Dumnezeu
Daca balaurul reprezinta atât pe Satan cât si puterile pamântesti prin care lucreaza, n-ar fi de mirare ca femeia sa reprezinte toata ostirea care este de partea lui Dumnezeu: îngerii sunt frati si colaboratori ai colaboratori ai credinciosilor (Apoc. 19:10); îngerii numesc pe luptatorii spirituali de pe pamânt „fratii nostri" (v.10, lupta începe în cer…
Îmbrăcată în soare, cu luna sub picioare şi cu o cunună de 12 stele pe cap. Aluzie la Gen 37:9-10, visul lui Iosif, unde soarele, luna şi stelele reprezintă familia sa, părinţii şi fraţii lui – deci Israel. Mireasa lui Solomon e asemănător descrisă Cânt. 6:10. Coroana este stephanos – cununa victoriei; deseori este promisă poporului victorios al lui Dumnezeu (2:10, 3:11). 12 stele: 12 seminţii ale lui Israel, 12 apostoli – poporul lui Dumnezeu.
Slava femeii reprezintă slava Evangheliei 2 Cor 4:6; revelaţia Vechiul Testament conţine şi ea aceeaşi slavă ca cea a Noului Testament. Coroana cu 12 stele: poporul lui Dumnezeu, din Vechiul Testament şi din Noul Testament, arătând continuitatea lui: un singur popor. Astfel prezentată Biserica, Mireasa lui Hristos apare în slava cerească şi un caracter glorios, în ciuda fragilităţii şi a incertitudinii istoriei pământeşti.
Luna. Mulţi comentatori consideră că prin acest cuvânt se face referire la sistemul de simboluri şi umbre din timpurile vechi testamentare, care au fost eclipsate de revelaţia superioară dată prin Hristos. Pentru legea ceremonială, care a fost împlinită în viaţa şi moartea lui Hristos, luna ar putea fi un simbol potrivit, ea având o lumină împrumutată de la soare.
12:2 Ţipa. Striga nu doar pentru naştere – ci către Dumnezeu, ca în multe pasaje Vechiul Testament Ps 22:5, 34:6. Poate fi paralelă cu strigîtul sfinţilor din 6:10.
Mare chin. Niciodată folosit în Noul Testament termenul pentru chinul naşterii, ci pentru pedeapsă, încercare, persecuţie Mat 8:6, 29; Marcu 6:48, 2Petru 2:8. În Apocalipsa este folosit pentru durerile provocate de puterile demonice 9:5, sau de Dumnezeu 11:10, 14:10, 20:10.
Isus aseamănă experienţa naşterii cu cea a ucenicilor Ioan 16:21-22. Imaginea chinului naşterii este preluată din Isaia 26:17-18. Deci femeia în durere reprezintă israelul Vechiul Testament, în durerile aşteptării lui Mesia. Durerea e accentuată de aşteptarea balaurului versetul 4. Satana a vrut să distrugă omenirea, ca niciodată Isus să nu apară, sămânţa femeii Gen 3:15. Chinul femeii este acesta – nu cel al naşterii. Isaia 26:18 ne spune că mântuirea urma să vină de la Hristos, nu prin puterea oamenilor. Capitolul 12 face transferul între israel şi creştinism: versetul 13-17 este chinuită biserica, la fel cum a fost chinuit israelul, înaintea naşterii.
Durerile naşterii – în tradiţia ebraică, naşterea este legată de speranţa mesianică. Femeia suferindă, nerăbdarea întâlnirii cu copilul, angoasa şi incertirudinea, agonia fizică toate sunt surclasate de speranţă – Copilul se naşte şi totul e bine. Speranţa e mai tare decât orice suferinţă.
12:3 Un balaur roşu mare. Nerăbdarea poporului lui Dumnezeu de a vedea intevenţia lui Dumnezeu în istorie, este dublată în contrast, de nerăbdarea balaurului, de a nimici lucrarea lui Dumnezeu. Fiinţă mitologică, asociată în Orientul mijlociu cu puterile negative, zdrobite de Dumnezeu (numite Leviatan sau Rahab). Dragonului cu sapte capete Lawthan din mitologia canaanita Faraon e comparat cu leviatanul Ps 74:14, iar Egiptul cu balaurul (Rahab) Isaia 51:9-10. Dumnezeu va pedepsi leviatanul, şarpele zburător Isaia 27:1. În Apocalipsa 12:9 balaurul este identificat cu Şarpele, cu satana, care înşeală lumea, aşa cum a înşelat-o pe Eva. Este roşu – culoarea vărsării de sânge, a oprimării- descrie caracterul opresiv al satanei, faţă de biserică.
La toate popoarele pagâne, balaurul sau sarpele ocupa un loc central în mitologie sau ca simbol viu. Este simbol al binelui si al raului, al stiintei... în special este simbolul oracolului necromantic (consultarea mortilor, spiritismul antic). Sarpele era adorat la babilonieni, egipteni, pergamenieni. La greci exista vestitul oracol din Delfi, unde o profeteasa-medium, numita Pythia, tinea în sanctuar un sarpe piton. La daco-romani, sarpele este simbolul spiritelor stramosilor. El apare si ca balaur la romani si la daci.Îl întâlnim apoi la indieni, azteci (Quetzalcoatl - sarpele cu pene) si incasi, la chinezi, japonezi, persi, scandinavi etc. Între sectele gnostice din antichitatea crestina, existau si unele în mod direct sataniste: ofitii (naasenii, serparii), adorau sarpele din Geneza 3, recunoscând în el pe Cain si pe Iuda. Este interesant ca termenul ebraic - nahas înseamna si sarpe si vrajitor, iar - saraf (serafim) apare ca un atribut al serpilor care au muscat pe israeliti ( [serpi] arzatori, înfocati).
Aici este simbolizat Satana acţionând prin Roma păgână, puterea conducătoare pe vremea când S-a născut Isus (vezi comentariul de la v. 4; vezi GC 438). Balaurul este descris ca fiind „roş”, probabil din cauză că în toate legăturile sale cu biserica lui Dumnezeu el a apărut în rolul de persecutor şi nimicitor. Planul lui bine alcătuit a fost de a-i distruge pe fiii Celui Prea Înalt.
Şapte capete – imagine orientală obşinuită pentru monştri în antichitate. În paralel cu 17:9-11, reprezintă împărăţiile prin care satana a lucrat să oprime poporul lui Dumnezeu, de-a lungul timpurilor, cu scopul de a preveni apariţia urmaşilor femeii. Numărul capetelor este sacru şi desemnează lucrarea supranaturală a balaurului – răul absolut. Roşul sporeşte aparenţa de agresivitate, cruzime şi violenţă. Contrastul este maxim: femeia însărcinată vulnerabilă în faţa unui balaur cu 10 coarne.
Sapte capete încoronate reprezinta, mai întâi, dezbinare, anarhie, diversificarea si desavârsirea raului în spatiu si timp (Prov.28:2, 6:16-19, 26:24-26, Lc 8:2, 11:26, Deut 7:1).
Ioan a văzut şapte capete şi la fiara care se ridica din mare (Apocalipsa 13,1), şi la fiara de culoare stacojie (cap. 17,3). Capetele din cap. 17,9 sunt identificate cu „şapte munţi” şi „şapte împăraţi”. Pare raţional să tragem concluzia că cele şapte capete ale balaurului reprezintă puterile politice care au susţinut cauza balaurului şi prin care acesta şi-a exercitat puterea persecutoare. Unii susţin că numărul „şapte” este folosit aici ca un număr rotund, arătând desăvârşire, şi că nu e neapărat necesar să găsim exact şapte popoare prin care a lucrat Satana. Vezi şi comentariul de la cap. 17,9.10.
10 Coarne. Cornul este simbolul puterii, a puterii politice (17:12). Cele 10 coarne par a fi cele 10 coarne de la fiara a patra din Daniel, unde reprezentau naţiunile apărute după căderea Romei Daniel 7:7, 23-24 // Apocalipsa 17:12.
Fiara din capitolul 13 şi cea din capitolul 17 au fiecare tot câte zece coarne. Unii susţin că cele zece coarne ale balaurului sunt identice cu cele ale celor două fiare şi că acestea din urmă ar fi identice cu cele zece coarne ale celei de-a patra fiare din Daniel 7,7. Alţii consideră că cele zece coarne ale balaurului sunt o descriere mai generală a puterilor politice minore prin care a lucrat Satana, în contrast cu cele şapte capete, care pot reprezenta puterile politice majore (vezi mai sus, comentariul de la „şapte capete”). Ei sugerează că numărul „zece” poate fi un număr rotund, aşa cum apare deseori în alte părţi ale Scripturii
Şapte coroane – diademe, coroane împărăteşti. Dovada pretenţiei lui satana de a avea el autoritate, în ciuda Celui care are multe cununi împărăteşti Apocalipsa 19:12-16
Pe capete. Faptul că aceste capete poartă semnele regalităţii poate fi luat ca o dovadă în plus că ele reprezintă regate politice
12:4 Coada. Puterea sa stă în învăţătura sa Isaia 9:14-15 – puterea lui Satana este în înşelăciunile sale, cu care chinuia oamenii în trâmbiţa 5 (9:1-11), şi acum pe îngeri. Acum satana este prezentat ca înşelător – aşa va fi portretizat de-a lungul cărţii.
Stele - fiinţe cereşti, care prin rebeliunea lor au căzut. Versetul 7-9 ne arată ce înseamnă căderea aceasta – alungarea lor din cer.
sunt îngerii pe care i-a înselat (v.4.7.9). Prin ispitele sale continue si prin puterile lumesti inspirate de el, Satan a luptat contra poporului lui Dumnezeu. Si el a asteptat Copilul, l-a pândit în fiecare generatie: în Egipt, Asiria, Babilon, Perşii cu Haman, Irod cel Mare… Dar niciodata aceasta adversitate n-a fost mai mare decât în timpul vietii lui Iisus.
Satana – opoziţia sa faţă de Isus este precizată în Gen 3:15 – aici este prezentată o altă scenă din acest conflict; satana a dorit nimicirea lui Isus de când S-a născut în Betleem, până la înălţarea Lui la cer.
Alţii consideră că „stelele” sunt conducătorii iudei, care erau împărţiţi în trei clase – regii, preoţii şi sinedriul. A treia parte care era aruncată pe pământ este interpretată ca fiind acţiunea Romei de îndepărtare a puterii regale din Iuda.
12:5 Copilul. Este clar Isus Hristos – va conduce neamurile cu un toiag de fier – autoritate, putere., Ps 2:7-9 – speranţa Mesianică, în care Femeiea este Israel, poporul lui Dumnezeu., Mica 5:2-4. Acum Adevăratul Rege davidic a venit şi va domni pentru veşnici Apocalipsa 5:5, 19:15-16. Naşterea ne conduce la împărăţia lui Dumnezeu: Copilul va conduce lumea, dar e răpit la tronul lui Dumnezeu.
Înca din timpul lui Hipolit si al lui Victorinus, teologii crestini au înteles ca este vorba despre Iisus Christos
Răpit la Dumnezeu şi la tronul Lui. Viaţa lui Isus nu este prezentată, pentru că Apocalipsa este interesată de descrierea Lui preoslăvit, şi ajutorul Său, dat din ipostaza aceasta înălţată.
12:6 (şi 14) După înălţarea la cer a lui Isus, Biserica este chinuită 1260 de zile.
Pustie – imaginea seamănă cu Exodul, când Dumnezeu şi-a dus poporul în pustie, locul pregătit de Dumnezeu, pentru ocrotire, dându-i mană ca hrană Exod 13:17-16:21. Asigurarea este că în pustie, unde e greu – foamete, chin, Dumnezeu îşi îngrijeşte poporul, ce pe Israel şi îl hrăneşte, cu pâine din cer.
Pustia este „locul ei [al Bisericii]" în lume (v.14), un „loc pregatit de Dumnezeu". Observati aici tipul Ilie care este prezent si în cap. 11 împreuna cu perioada de 1260 zile.
Pustie. Gr. eremos, „un loc părăsit, pustiu, gol”, „un loc nelocuit”. Aici eremos reprezintă fără îndoială un loc retras sau obscur, un ţinut sau o stare în care biserica ar fi în întuneric, departe de privirea publică
1260 de zile. Paralela cu versetul 14 indică aceeaşi perioadă de timp: o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme – 1260 de zile. Perioada femeii în pustie corespunde călcării în picioare a locaşului sfânt de neamuri 11:2, timpului alocat celor 2 martori să prorocească în sac 11:3-6. Se pare că aceste perioade de timp au un aspect, o semnificaţie mai mult calitativă, decât cantitativă. Se leagă şi de activitatea cornului mic din Daniel 7:24-25, 12:7.
Perioada aceasta este aceeaşi prezentată în mai multe forme în Apocalipsa. Reprezintă timpul de dominaţie a răului, cu oprimarea şi persecuţia sa asupra poporului lui Dumnezeu. Poprul lui Dumnezeu, deşi este în pustie, îmbrăcat în sac, oprimat, persecutat, totuşi supravieţuieşte sub protecţia lui Dumnezeu şi dă mărturie despre Hristos şi prezintă Evanghelia. Perioada aceasta, de 1260 de ani nu culminează cu revenirea lui Hristos, ci mai repede, căci satana se concentrează asupra urmaşilor lui Hristos care păzesc poruncile lui Dumnezeu (poate toate cele 10, adică şi sabatul)- acum se vede parcă altcumva şi problema sabatului, care nu a fost introdusă mai devreme (nu cele 10 porunci), şi care va fi reluată ca semn a lui Dumnezeu în opoziţie cu semnul fiarei, în capitolul 14.- după ce cei 1260 de ani s-au încheiat (12:14-17).
Perioada poate să se refere şi la modul în care Isus a fost respins, trei ani şi jumătate – ca model propus pentru ceea ce se va întâmpla cu urmaşii Lui.
Război în cer 12:7-12
Pasajul e ca o paranteză, între prigonirea femeii de balaur şi apoi concentrarea înverşunată de la sfârşitul capitolului. Lui Ioan i se oferă acum detalii mai multedespre activitatea şi identitatea balaurului. Scena se schimbă din pământ în cer, oferindu-ne panorama conflictului: mult mai mare, mult mai vechi, decât ceea ce se întâmplă pe pământ.
Războiul are punctual culminant în versetul 17, care reprezinta culminatia razboiului în faza pamânteasca, ne sugereaza tintele adversitatii lui Satan: legea lui Dumnezeu si pozitia lui Christos. Natura acestui razboi cosmic este, în esenta, spirituala, fara sa ne miram ca prezenta diavolului ar putea implica momente mai tari. Descriind ceea ce i se aratase într-o viziune, Ellen White spune: „...Atunci Satan a aratat triumfator catre simpatizantii lui - care cuprindeau aproape jumatate dintre îngerii cerului - si a exclamat: «Acestia sunt cu mine! Vrei sa-i izgonesti si pe acestia si sa faci un atât de mare gol în cer?». Apoi a declarat ca este pregatit sa reziste autoritatii lui Christos si sa-si apere locul în ceruri prin forta; forta contra forta... Atunci a avut loc un razboi în cer. Fiul lui Dumnezeu, Printul cerului, împreuna cu îngerii Sai loiali, s-au îngajat în conflict cu Arhirebelul si cu cei ce i se alaturasera. Fiul lui Dumnezeu împreuna cu îngerii credinciosi si loiali au învins, iar Satan împreuna cu simpatizantii lui au fost alungati din cer." (The Story of Redemption, p. 18-19).
Deşi descoperirea se concentrează mai ales asupra punctului crucial al controversei, ajunsă la vremea crucificării, este rezonabil să înţelegem prin propoziţia „şi în cer s-a făcut un război”, o referire şi la vremea de dinainte de crearea pământului, când a început ostilitatea balaurului, Lucifer aspirând să fie ca Dumnezeu (vezi comentariul de la Isaia 14,13.14; Ezechiel 28,12–16). În momentul acela el şi îngerii care simpatizau cu el au fost izgoniţi din cer (vezi 2 Petru 2,4; Iuda 6). Îngerii credincioşi nu au înţeles atunci pe deplin toate rezultatele acestui fapt. Dar atunci când Satana a vărsat în mod josnic sângele lui Hristos, şi-a dat pe faţă complet şi pe vecie, înaintea lumii cereşti, adevăratul caracter. Din acea clipă activitatea sa a fost şi mai mult restrânsă (vezi DA 761)
12:7 Război în cer. Războiul, păcatul îmbracă dimensiuni cosmice, nu e redus doar la pământ – Isa 14:12-14, Ez. 28:14-18. Motivul războiului pare apărut brusc – Eze. 28:15 nelegiuire în tine. A fost aruncat pe pământ; lucrarea lui Dumnezeu se vede aici, în întunericul adus de diavol, ca la creaţiune: Dumnezeu aduce viaţa din ceea ce este pustiu şi gol.
Mihail. Cine e ca Dumnezeu? Prinţul, Conducătorul oştilor cereşti, arhanghelul.
12:9 Şarpele cel vechi. Gen 3 – şarpele e diavolul. Simboliza şi mândria Egiptului Isa 51:9; în tradiţia ebraică era văzut ca personificarea diavolului.
Profetul îl demască, numindu-l că duce toată lumea în rătăcire. Metoda lui favorită, este de a face lumea să creadă că nu există, că nu ispiteşte, că oamenii sunt absolut liberi şi independenţi în deciziile pe care le iau, neinfluenţaţi de o forţă ocultă. Diavolul este maestrul dechizărilor: cea mai altruistă acşiune, cea mai nobilă asipraţie şi cea mai sfântă cauză poate camufla schema sa de acţiune.
Diavolul şi satana. Diabolos înseamnă defăimător. Satana înseamnă adversitate, împotrivitor. Aceste cuvinte nu se aplica în textul original numai diavolului, ci si unor oameni. Ele sunt cuvinte obisnuite (2 Tim 3:3 diaboloi = clevetitori; Num 22:22.32 - Domnul se aseaza ca împotrivitor - satan în calea lui Balaam). În Vechiul Testament satana este acuzatorul poporului lui Dumnezeu în consiliul ceresc Iov 1:6-2:6, Zaharia 3:1-2 şi ispititor 1 Cron 21:1. El a fost îngerul de lumină, Lucifer decăzut Isaia 14:12-15, Ezechiel 28:12-17. În Noul Testament, diavolul este duşmanul lui Dumnezeu şi a poporului Său, este conducătorul lumii acesteia Ioan 12:31, 14:30; este mincinos, tatăl minciunii Ioan 8:44 – Apocalipsa 12:9, 20:3.10, acuzatorul fraţilor Apocalipsa 12:10, potrivnicul 1 Petru 5:8. În final este nimicit, împreună cu aliaţii săi Apocalipsa 20:7-10.
A fost aruncat. Termen judicial, folosit pentru excomunicare Ioan 9:34-35; şi ca pedeapsă juridică Mat 3:10, Ioan 15:6, Apocalipsa 2:10.
Îngerii lui. În Iuda 6 ni se spune ca acesti îngeri se facusera vinovati de faptul ca nu-si pastrasera slujbele date, ci îsi parasisera caminul ceresc, alegând autoritatea lui Lucifer.
Război în cer: între diavol şi îngerii lui şi Mihail şi îngerii Lui. Războiul are loc evident după ce Copilul este răpit la cer (12:5). Contextul ne spune clar că Mihail (12:7) este Hristos Însuşi (12:12-11). Satana are îngeri, ceea ce înseamnă că i-a înşelat (mai înainte apare amăgirea lor, apoi războil versetul 3. Si 9). Lupta este mai mult verbală, Hristos şi satana încercând să-şi asigure loialitatea îngerilor. Accentul este pus pe lipsa de putere a satanei şi supuşilor săi, care nu au putut învinge pe Hristos şi supuşii Lui. Balaurul este identificat clar: satana, diavolul, cel ce înşeală întreaga lume. Din Geneza, satana lucrează să înşele oamenii, pe diferite căi, să se îndepărteze de Dumnezeu şi să-i fie loiali lui, în rebeluiunea împotriva divinităţii. Şi la sfârşitul istoriei, satana este în spatele oricărei înşelăciuni: 13:11-14-17, 19:20, 20:10. Fiind învins, Satana e aruncat pe pământ. Când are loc această aruncare? Războiul are în centrul său transferul autorităţii şi domniei asupra lui Hristos 12:10, ceea ce este relatat în capitolul 4-5. Alungarea lui satana a întâmpinat opoziţia sa. Termenul semnifică excomunicarea - adică excluderea lui satana din consiliul ceresc. Până la moartea lui Isus îl întâlnim participând la diferite adunări cereşti Iov 1:6-12, Zeharia 3:1-2 (dacă la Iov arată a relatare, aici arată mai mult a simbol: satna putea sau nu sa fie acolo; lucrarea lui acuzatoare, cu siguranţă e prezentă şi „deranjează” liniştea cerului. Dumnezeu va restabili armonia perfectă de la început). La cruce, caracterul lui Dumnezeu, dar şi al satanei a fost demonstrat pe deplin. Deşi era un criminal de la început Ioan 8:44, acum a fost demonstrat aşa în faţa universului. De acum nu mai are loc în cerul lui Dumnezeu – este alungat, împreună cu îngerii lui. Alungarea sa este prezentată ca o acţiune juridică şi treptată: Ioan 12:31 – va fi aruncat afară; Luca 10:18 – satana cade ca un fulger din cer; Ioan 16:11 satana este judecat, acum, prin lucrarea lui Isus. Aici, La vremea alungării, despre care se vorbeşte în v. 9, 10, 13, „pârâşul fraţilor noştri” deja îi pârâse „zi şi noapte ... înaintea Dumnezeului nostru”. Este evident că îndepărtarea la care se face referire aici a venit după o perioadă în care Satana i-a tot acuzat pe „fraţi”, şi prin urmare, reiese că nu poate fi vorba de alungarea originală a lui Satana, înainte de crearea pământului nostru.. Versetul 11 afirmă clar că „sângele Mielului” – moartea lui Hristos pe cruce – a făcut cu putinţă biruinţa asupra „pârâşului fraţilor noştri”.
Acest acum se referă la crucea lui Isus. El spune în Ioan 12:32, că după înălţarea Sa de pe pământ, va atrage la Sine mulţi oameni. Crucea este punctul decisiv în istoria universului. Hristos este Domnul, Împăratul acum. Deşi El este întronat şi diavolul este alungat, pretenţiile sale demontate, încă pe pământ lucrarea lui uzurpatoare trebuie încă înfruntată Apocalipsa 12 :17, 1 Cor 15:24-26. Acum locuitorii cerului se pot bucura pe bună dreptate, deoarece nimicirea lui Satana era asigurată. Lucrul acesta este sigur în planul lui Dumnezeu, dar acum fiinţele inteligente se alătură în cântare, deoarece la Golgota au văzut răutatea lui Satana împotriva lui Hristos.
Aruncarea pe pamânt a lui Satan nu este în momentul alungarii din cer, deoarece cântarea îngerilor din v. 10-11 ne spune ca pâna la aceasta aruncare a lui Satan pe pamânt el acuza pe credinciosii pamânteni înaintea lui Dumnezeu. Stim ca el facea acest lucru pe timpul lui Iov, pe timpul lui Moise si pe timpul lui Zaharia (Iov 1 si 2, Iuda 9, Zah 3:1-4). Ceea ce a determinat sfatul veghetorilor ceresti sa nu mai permita lui Lucifer accesul la cer a fost Crucea de pe Calvar. Crucea care fost instrumentul înaltarii Domnului Christos a fost în acelasi timp instrumentul aruncarii la pamânt a lui Lucifer (Ioan 3:14, 8:28, 12:31-32, 16:11).
[Adâncul – 2 Petru 2:4]: îngerii rasculati au fost „aruncati în Tartar, în lanturile întunericului" (2 Petru 2:4 dupa textul grecesc, Iuda 6), ceea ce simbolizeaza o conditie de arest pâna la încheierea judecatii, o restrângere a libertatii, fata de care ei protesteaza (Mat 8:29-32, Mc 5:9-10, Le 8:31). Abisul si Tartarul sunt expresii împrumutate din mitologia populara (asa cum a împrumutat Iisus limbajul din Lc 16:19-31 !) pentru a desemna „întemnitarea" lui Satan pe aceasta planeta a rebelilor. Biblia spune clar ca a fost aruncat din cer si ca aceasta este o calamitate pentru „pamânt si mare" (v.9). Prin urmare el nu se afla înlantuit într-un infern subteran, ci este destul de liber pe pamânt daca este vai de lumea aceasta si daca este numit „dumnezeul veacului acestuia".
Controversa din cer a fost iscată de planurile pentru crearea omului (vezi 3SG 36). După ce pământul a fost adus la existenţă şi Adam a fost instalat ca vice-rege, Satana şi-a îndreptat eforturile către biruirea omului de curând creat. După ce a izbutit să-i facă pe Adam şi Eva să cadă, el a pretins pământul ca domeniu al său (vezi comentariul de la Matei 4,8.9). Totuşi, el nu şi-a limitat eforturile doar la acest pământ, ci i-a ispitit şi pe locuitorii celorlalte lumi (vezi EW 290). Doar la a doua venire a lui Hristos, va fi Satana complet limitat la acest pământ (vezi comentariul de la Apocalipsa 20,3; compară cu EW 290; DA 490).
12:10-12 VICTORIA asupra diavolului înseamnă sângele/moartea Mielului, a Copilului – imagine din Gen 3:15, unde sacrificiul Mielului, este implicat. Sacrificiul Mielului şi moartea şarpelui sunt acţiuni simultane – zdrobirea capului şi înţeparea călcâiului sunt descrise de acelaşi verb shuf. Mielul a biruit – împărăţia lui este sigură, dar încă nu este şi pe pământ. Fericirea din ceruri, de acum e garanţia a ceea ce va fi pe pământ, după alungarea diavolului (acum e vai, vai, pământ şi mare...)
Se aude acum un glas puternic, care laudă pentru Hristos, pentru lucrarea Sa în favoarea omenirii – motiv deseori întâlnit în Apocalipsa. Ioan nu ne spune cine cântă, dar ei spun acuzatorul fraţilor noştri – posibil să fie cei 24 de bătrâni, reprezentanţii mântuiţilor sau creaturile necăzute în păcat, ce se consideră fraţi şi slujitori cu toţi cei ce se închină lui Dumnezeu Apocalipsa 19:10, 22:8.9. Imnul are părţile:
- Acum: se referă la timpul alungării lui satana, mult aşteptat în ceruri Ioan 12:31
- Mânutirea, puterea şi împărăţia lui Dumnezeu – înlocuieşte uzurparea lui satana şi abuzul lui de putere.
- Stăpânirea Hristosului lui Dumnezeu – Hristos, după ce e întronat, domneşte în ceruri dar şi între puterile uzurpatoare aici pe pământ: Apocalipsa 12:17, 1 Cor 15:25-28.
Apocalipsa 12:10 se referă la întronarea lui Hristos şi la înălţarea Sa la cer, aşa cum este prezentată la Cinzecime (Fapte 2:32-36) în capitolul 5 din Apocalipsa.
Tot ceea ce descrie imnul – mântuirea, inaugurarea conducerii lui Dumnezeu în lume şi prezentarea autorităţii regale a lui Hristos – au fost posibile prin alungarea acuzatorului fraţilor noştri. Contrastul puternic între fiinţele care Îl laudă pe Dumnezeu zi şi noapte 4:8, şi diavolul, care în timp ce aceştia Îl laudă pe Dumnezeu, zi şi noapte acuză poporul lui Dumnezeu îi critică, caută mereu nod în papură 12:10 – ca la Iov... Este explicabilă explozia de bucurie, la alungarea diavolului din cer!!!!
12:11 În loc să fie biruiţi şi condamnaţi de acuzele satanei, aceste acuze se întorc împotriva sa. Mântuiţii l-au învins prin sângele lui Hristos – cheia Apocalipsei. Apocalipsa nu descrie lupte politice, militare, ci în centrul are biruirea păcatului şi a satanei prin sângele lui Hristos, eficace şi eificient în trecut, dar şi în prezent. Cine ratează această cheie, a pierdut esenţa Apocalipsei.
Victoria este adusă şi de mărturia lor credincioasă, văzută în loialitatea lor, chiar până la moarte: vezi şi 2:10, Romani 8:38-39.
Ceea ce este si mai important, aici avem cheia biruintei noastre, în biruinta Domnului nostru. Prin sângele Mielului si prin marturisirea Lui cu orice pret, chiar cu pretul vietii. Marturisirea gurii întareste credinta proprie si inspira altora credinta. Acest pasaj ne învata ca si celor dinainte de Cruce le-a fost data biruinta si salvarea, pe temeiul aceleiasi Jertfe, că aceasta Biserica cuprinde pe credinciosii dinainte de Christos si chiar pe locuitorii cerului (Ef. 1:10).
12:12 – bucurie în ceruri, dar încă luptă pe pământ. Victoria lui Hristos este asigurată, dar încă aplicată parţial. Pământ şi mare reprezintă tot pământul – la fel şi fiarele care ies din pământ şi mare, demonstează alianţa pe care o face tot pământul cu balaurul înfuriat, în special că a fost alungat şi că mai are puţină vreme. (furia lui împotriva credincioşilor e explicabilă, deoarece aceştia au contribuit la înfrângerea şi demascarea lui prin mărturia şi credinţa lor în Hristos; iarăşi ca Iov, care a rămas loial lui Dumnezeu pentru că-L iubea pe Dumnezeu, nu pentru anumite avantaje materiale).
Iisus si apostolii aratasera ca timpul Revenirii (eveniment numit în crestinatatea rasariteana Parusia si în cea occidentala Advent) este conditionat de evanghelizarea lumii si pregatirea Bisericii (Mat 24:14.36, 2 Petru 3:11-12). Se pare ca Satan a înteles acest aspect conditionat al timpului revenirii lui Iisus {Mat. 16:28 si 24:34.) si s-a apucat de treaba, în timp ce crestinii au ramas în expectativa, apoi au gasit alt sens istoriei: o venire spirituala a lui Christos, o împaratie a Lui pe pamânt prin Biserica, etc. Îmi pot imagina ca Diavolul studiaza Apocalipsa cu mai mare zel si interes decât o fac crestinii. Pentru el este o chestiune de viata si de moarte. El crede profetiile „si se înfioara" (Iac 2:19, Mc 5:7-10). Ca urmare, manifestarile lui în era crestina au fost mai subtile si mai teribile decât înainte de Cruce
Aruncarea pe pamânt a demonilor si pedepsirea lor are mai multe faze:
1.Excluderea din cer în urma razvratirii si nepocaintei,
2. Localizarea lor pe pamânt în urma înselarii primilor oameni,
3.Înfrângerea completa si interzicerea accesului la cer ca reprezentant al lumii, în urma Jertfei lui Iisus Christos
4.Restrângerea totala a libertatii asupra oricarui om prin rapirea sfintilor la cer si prin nimicirea pacatosilor, la revenirea lui Iisus, când pamântul devine „pustiu si gol" - un abis (Apoc 20:1,
5 . Judecarea lor în timpul mileniului (în cer, 1 Cor 6:3). Se pare ca abia la revenirea lui Iisus este oprit definitiv si total accesul lui Satan în alte lumi (vezi Ef. 6:12 si Exp& Viz p. 261).
6. Pedepsirea lor în focul divin al mortii a doua împreuna cu toti supusii lor pamânteni (Apoc 20:4-10.14).

Satana şi Sămânţa Femeii
Întruparea lui Yeshua, moartea şi învierea Sa, triumful Său asupra răului nu a schimbat efectiv faţa pământului. Şarpele e tot aici. Moartea, suferinţa şi rău încă lovesc fiinţele omeneşti. Poporul lui Dumnezeu continuă să aştepte stabilirea regatului divin pe pământ. Biserica repetă istoria Israelului: este în pustie, să fie ferită (12:6.14); aripile de vultur (12:14, Ex 19:4), pământul care înghite duşmanul (12:16, Ex 15:12) – rememorarea Exodului. Exodul este dificil – poporul rătăceşte 1260 de zile (12:6); dar Dumnezeu îi conduce, aşa cum i-a condus pe israeliţi.
Cei 1260 de ani, ne conduc în timpul sfârşitului, când şarpele este determinat să termine femeia – lupta din Gen 3:15 este activă încă.
12:13.14 După interludiul versetelor 7-12, ne întoarcem la tema lansată în vs 6, dezvoltată acum în versetele 13-17. Tocmai de aceea o vreme, două vremei şi o jumătate de vreme din vs 14 este acelaşi timp ca cel din vs 6 [vedem asemănările: femeia este în pustie/ la locul ei, este hrănită, ocrotită, pentru o perioadă de timp], adică 1260 de zile. Perioada aceasta vine din Daniel 7:25, 12:7.
Ajuns pe pământ, şarpele atacă femeia – e prima victimă (Gen 3:1...); apoi o urmăreşte constant pentru că ea poartă sămânţa promisă. Dar atât Gen 3:15 cât şi cp 12 ne asigura de faptul că Sămânţa femeii câştigă... speranţa rămâne.
Pustie. Pustia este starea de restriste, de strâmtorare si de peregrinaj a Bisericii în lume, analoga purtarii de sac din cap.11…. Adevaratii credinciosi ai lui Dumnezeu din acea perioada puteau fi gasiti printre vechile biserici înca nesupuse Romei (culdeii sau iro-scotienii din Irlanda, stramosii valdenzilor din nordul Italiei) printre albigenzi, valdenzi, pasagini, lollarzi, husiti, fratii moravi, sabatarieni; în bisericile Reformei (luterani, reformati, anglicani), printre radicalii protestantismului (anabaptisti, mennoniti, baptisti, sabatarieni, independenti), printre miscarile de tip pietist (pietisti, hernhutieni, fratii germani si moravi, metodisti). Dar nu putini credinciosi au existat în bisericile rasaritene separate de multa vreme (printre nestorieni si monofiziti, printre crestinii lui Toma din India si etiopieni). Deasemenea au existat crestini constiinciosi din sânul Bisericii Romane care au fost persecutati de propria Biserica, de pagâni sau de falsi protestanti. Acelasi lucru se poate spune despre bisericile ortodoxe, despre evrei sau despre sectele pauliciene, bogomile si catare
Diavolul este mâniat pentru că a fost alungat din cer: îşi revarsă mânia asupra copiilor lui Dumnezeu.
Aripi de vultur. În Vechiul Testament, simbolul ocrotirii lui Dumnezeu: la Marea Roşie, când au scăpat de pericol în pustie Exod 19:4, la întoarcerea din robie Isaia 40:31. Cum Dumnezeu a intervenit atunci, la fel intervine şi ocroteşte Biserica Sa.
12:15 Gură. În Apocalipsa este simbolul armei spirituale a războiului dintre bine şi rău – vezi comentariul de la 9:19
Apă ca un râu. Poate desemna încercarea satanei de a distruge biserica prin persecuţie şi forţă fizică. În Vechiul Testament apele ce inundă este simbolul duşmanilor lui Israel ce năvălesc peste ei Ps 124:2-5, Isaia 8:7-8 – în Apocalipsa Eufratul simbolizează pe cei ce sprijină Babilonul, naţiunile rele Apocalipsa 16:12, 17:15. Sau folosirea şarpelui, în loc de balaur, din gura căruia iese apă poate însemna izvorul înşelăciunii lui, la fel ca în Gen 3, când prima femei a fost înşelată, şi la fel cum e prezentat în toată Apocalipsa (tot femeie)- 2 Cor 11:3. Acestea sunt strategiile satanei şi acum.
Râul de apa varsat de balaur (fiind, mai degraba, o varsatura acida si plina de fiere) se poate referi la toate expeditiile armate si misiunile „evanghelistice" trimise de Roma împotriva coloniilor de credinciosi necatolici. Bizantul - Noua Roma - si Armenia crestina au facut la fel cu paulicienii si ierizii. Râurile de apa reprezinta, de regula, ostiri (Is 59:19, Dan 11:10.22)… Imperiul si Biserica apostata s-au folosit de sabia francilor si a bizantinilor împotriva ereticilor arieni, apoi Roma a trimis hoardele anglo-saxone împotriva vechilor crestini britanici (culdei) . Acelasi diavol a trimis ordine calugaresti care sa converteasca pe rataciti, sau daca nu, sa-i dea la pierzare. Au fost initiate inchizitii si cruciade împotriva valdenzilor si albigenzilor, au fost trimise armate împotriva husitilor si, dupa Reforma lui Luther, Roma conduce actiunile continue ale Contrareformei, trimitând râuri de iezuiti cu aparenta de sfinti si cu inima de sarpe, în toata Europa si în toata lumea, pentru a controla si pune la punct problema protestantismului si a oricarei opozitii. Dragonadele, acele expeditii militare ale dragonilor francezi pentru „convertirea" hughenotilor, cum ar putea fi întelese decât ca actiuni ale dragonului? Este o minune ca dupa secole de urmarire si pustiire, crestinismul curat a ramas înca viu.
12:16 Pământul înghite apa. În Vechiul Testament egiptenii, duşmanii poporului lui Dumnezeu au fost înghiţiţi de pământ Exod 15:12; la fel Core, Datan şi Abiram ce s-au împotrivit lui Moise şi lui Dumnezeu Num 16:32, Deut 11:6. Aici se vede o reactie naturala fata de aceste persecutii. Aceasta prapastie care apare ca o falie creata de un cutremur teribil, aceasta pedeapsa ce aminteste de soarta lui Core care voia sa fie pontif în locul lui Aron (Num 16:32), poate reprezenta Revolutia Franceza si revolutiile care au urmat. Toate acestea au fost îngaduite de Dumnezeu care a permis secularismului si ateismului sa umileasca Biserica apostata, ca sa creeze un timp de libertate pentru poporul Lui.
12:17 Rămăşiţa. În Vechiul Testament reprezintă un grup de israeliţi care supravieţuiesc războiului, , calamităţilor, distrugerii şi care continuă să fie poporul credincios al lui Dumnezeu Isaia 10:20-22, Ieremia 31:7, Ţefania 3:13. În mijlocul apostaziei generale, Dumnezeu mereu şi-a păstrat o rămăşiţă credincioasă 1 Regi 19:18. În Apocalipsa apare de trei ori, cu referire la credincioşi: la Tiatira 2:24, Sardes 3:2 şi 12:17 – sămânţa femeii.
Ura lui Satana faţă de biserică este uşor de înţeles: satana nu-L poate învinge pe Hristos 12:8, atacă femeia/Biserica prin care împărăţia şi domnia lui Hristos este întinsă în lume.
Sămânţa femeii este Isus (Gen 3:15, Apocalipsa 12:5). Războiul acesta este vechi, dar este spre sfârşitul lui – nu e veşnic. Sămânţa femeii, aici în vs 17 reprezintă credincioşii lui Hristos, care trăiesc în timpul din urmă. Identificarea lor este precisă: păzesc poruncile lui Dumnezeu şi deţin mărturia lui Isus. Aceasta face poporul lui Dumnezeu să fie rămăşiţa şi să-i deosebească de necredincioşi – care se vor închina fiarei Apocalipsa 13:4.8.
Hans LaRondelle a avea mărturia lui Isus nu este restrânsă doar biserica timpului din urmă, ci este caracteristica esenţială a credincioşilor lui Hristos de-a lungul erei creştine. Dovadă însuşi Ioan, care vorbeşte profetic. Hristos este cu poporul Său până la sfrâşit, le vorbeşe prin profeţi, prin darul profetic 12:17, iar ei răspund cu loialitatea, credincioşia lor 12:17, 14:12.
Au mărturia lui Isus. Sublinierea grecească este că rămăşiţa posedă, deţin mărturia lui Isus. Mărturia poate fi înţeleasă ca vorbind despre Isus. Sau poate fi înţeleasă ca fiind mărturia lui Isus, transmisă de El prin profeţi – contextul Apocalipsei favorizează această exprimare – Hristos Şi-a trimis solia oamenilor, prin profetul Ioan.
Spiritul profeţiei. Apocalipsa 19:10 defineşte mărturia lui Isus ca fiind duhul prorociei. Rolul profetului este să transmită solia lui Dumnezeu. Mărturia lui Isus nu se referă aici doar la Apocalipsa; când se referă la ea, Apocalipsa spune cuvintele acestei profeţii – nu mărturia 1:3, 22:7.10.18-19. Nu se referă nici la mărturia bisericii despre Hristos – despre aceasta se vorbeşte ca mărturie 6:9, mărturisirea lor 11:7, 12:11. Mărturia lui Hristos înseamnă fie: mărturia Sa personală, prin lucrarea Sa, fie revelarea Sa prin Duhul Sfânt profeţilor din Noul Testament. Profeţii Noului Testament sunt cei ce poartă mărturia despre Hristos; datorită credincioşiei lor suferă 1:9, compară cu 1:2; astfel 12:17 ne arată că revelarea profetică nu s-a oprit la Ioan, căci poporul lui Dumnezeu din timpul sfârşitului va deţine, va fi în posesia acestui dar Apocalipsa 19:10.
Rămăşiţa e rezistentă: ascultă până la sfârşit. Ea este ultimul martor al adevărului divin, care cuprinde tot adevărul, toate faţetele lui. Este adevărul care apreciază Tora alături de învăţătura lui Isus, harul şi legea, dragostea şi dreptatea, creaţia şi judecata, Noul şi Vechiul Testament, poruncile lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus Hristos.
„Legea si marturia" reprezinta un standard sigur, în opozitie cu oracolele spiritiste (Is. 8:16-20) . Aceasta profetie se aplica la Biserica Adventista dupa 1844, deoarece ambele semne distinctive - recunoasterea tuturor celor zece porunci si prezenta Spiritului (darului, charismei) profetiei, care este o marturie din partea lui Iisus (Apoc 19:10, 22:9) - se manifesta într-un mod unic în teologia si viata adventistilor: prin respectarea poruncii a patra, printr-o viata crestina distinsa si prin manifestarile darului supranatural al profetizarii Vezi şi succesiunea: trec cei 1260 de ani, ajungem la în jurul anilor 1800, când diavolul începe să se lupte împotriva celor ce păzesc poruncile şi deţin mărturia lui Isus.
S-a dus să facă război. Poate sugera o uşoară retrage a sa, pregătindu-se pentru un nou atac. Conştient de eşecul constant, îşi găseşte doi aliaţi, în fiarele din mare şi de pe pământ, din capitolul 13. Formează acum un triumvirat în bătălia împotriva rămăşiţei 16:13-16
Aceasta profetie despre ramasita Bisericii (sau Biserica-Ramasita) nu s-a împlinit, totusi, în profunda si directa ei semnificatie. Aici este vazuta ultima generatie a biruitorilor, despre care se va vorbi în cap. 14:1-5.12. AZS au crezut întotdeauna ca ei sunt ultima generatie, si aceasta conceptie este corecta, dar nu trebuie sa uitam ca „sfârsitul timpului sfârsitului" este conditionat (vezi explicatia de la v. 12).

Retrospectivă Apocalipsa 12
Capitolul 12 ne arată că suferinţa şi tot ceea ce se întâmplă pe pământ face parte din războiul cosmic dintre bine şi rău. Aşa trebuie văzute şi evenimentele ce urmează, care marchează finalul acestui război cosmic îndelungat. După cum biserica, rămăşiţa este ceva real, tot aşa diavolul este real. El se luptă ca planul lui Dumnezeu cu pământul acesta să nu fie realizat – deşi e acum înfrânt, vrea să nimicească cu el şi pământul.
Acum, în vs 10 Hristos este rege şi domneşte; coceptul de acum dar nu încă e prezent şi aici: poporul lui Dumnezeu e biruitor, prin Hristos, dar nu încă total.
Apocalipsa 12 ne vorbeşte de conflictul cosmic, care face atât rău. Dumnezeu ne asigură că acest conflic se va sfârşi – diavolul mai are puţină vreme. Merill C. Tenney spune: conflictul dintre Miel şi balaur ne arată că toate procesele istorice pot fi interpretate în termenii unui război care nu se sfârşeşte în dualism, lipsit de speranţă ci prin victoria lui Dumnezeu şi a Hristosului Său.