Despre optimismul negru şi pesimismul roz

Despre optimism negru şi pesimism roz

Daţi-mi voie să vă pun o întrebare, una nu stânjenitoare dar cel putin personală şi care provoacă la autoanaliză. Cum v-aţi caracteriza: pesimist sau optimist? Este posibil ca persoana cea mai aproape de dvs. (soţ, soţie, părinte, copil) şi vă cunoaşte mai bine decat vă cunoaşteţi singuri, poate să şi raspundă cel mai bine.
- Pesimist sau optimist?
- Vedeţi lumea înconjuratoare în roz sau în negru?
- Zâmbiţi sau vă încruntaţi ca stare generală de spirit?
Scorul este 49,9% contra 51,1%, echilibru aproape perfect? Una dintre părţi prevalează totuşi.
Nimănui nu-i place să fie etichetat drept pesimist, nu-i aşa? Preferăm feţele luminoase, optimiste şi de foarte multe ori facem eforturi măcar să mimam un optimism de faţadă care să ne facă minimal acceptabili în faţa celorlalţi. Funcţionarii de la Pompe Funebre zâmbesc în timpul serviciilor de înmormântare şi sunt consideraţi un model de optimism. Sunt persoane extrem de echilibrate, cu scoruri mari pe scala optimismului la toate testele anuale la care sunt supuşi prin lege. Probabil că îi energizează şi gândul încasărilor pe număr de sicrie (S) plus zâmbete (z) la puterea a doua, formula relativităţii cu care banii le surâd: $E = Sz²,
Eşti optimist sau pesimist? De fapt ambele categorii sunt în mod obligatoriu prezenţe necesare în societatea în care trăim pentru a face din această lume un loc mai bun. Şi chiar în biserică, atunci când întâlnim dualitatea pesimist/optimist, trebuie să ne gândim că ambele categorii de persoane sunt indispensabile pentru a menţine echilibrul.
-Optimistul a inventat avionul.
- Pesimistul a inventat paraşuta. Iar de la fraţii Wright şi Traian Vuia încoace, optimştii zboară. Cu paraşuta la îndemână. Complementaritate.
-Optimistul îl citează Psalmul 23: “Paharul meu e plin de da peste el” şi conchide bucuros: ce binecuvântare!
-Pesimistul îl citează şi el pe psalmist : “Paharul meu este plin de dă peste el” şi adaugă încruntat: câtă risipă!….
Da, biserica are nevoie de ambele categorii de lucrători: şi de optimişti vizionari dar şi de pesimişti realişti, pentru a păstra echilibrul şi pentru a permite ca din aparenta ciocnire, din presupusul conflict, să se genereze progresul. Ideea aceasta am preluat-o de la marxişti care le mai nimereu câteodată atunci când filozofau. Nenorocirea a fost când au trecut la practică!
Putem observa mecanismul acesta la lucru chiar atunci când analizăm componenţa grupului de ucenici ales de Isus. Sangvinul Petru era dublat de melancolicul Natanael iar exuberanţa exagerată a Fiilor Tunetului a fost temperată de un pragmatic precum Matei sau de sângele rece al lui Toma. Trebuie să acceptăm faptul că dintr-un punct personal de vedere, atât optimistul cât şi pesimistul au dreptate. Este totuşi o diferenţă. Pesimistului i se pare că viaţa este dificilă, grea, complicată, in timp ce optimistul spune: chiar in viaţa aceasta sunt bucurii, satisfacţii şi mai multe zile frumoase pe care merită sa le traieşti, decât zile întunecate… Acesta este şi mesajul de bază al cărţii Eclesiastul.

Leit-motivul deşertăciunii.
Eclesiastul este o carte a Vechiului Testament, aşezată exact la jumătatea Bibliei, plină de tot felul de ciudăţenii si declaraţii care par contradictorii. Este o carte greu digerabilă, ar spune oricine care nu a trecut printr-o clasă de filozofie. Grea. Adâncă. Interogatoriu încrucişat. La limita truismului şi la capătul de dincoace al sofismului. Şi dacă o mai şi citeşti în seara zilei când ţi-au venit facturile de plată la curentul electric şi la gaze, ţi se pare că este chiar cea mai pesimistă carte din lume. Acesta este şi motivul pentru care mulţi creştini trec repede peste ea, poate doar citând doua-trei versete apologetice, întru susţinerea unor adevăruri biblice ca cele despre temerea de Dumnezeu şi păzirea poruncilor şi cele referitoare la starea omului în moarte, cu care să facă praf argumentaţia celor ce cred în nemurirea sufletului… Cam atât. Poate că sunt şi profesori de teologie gata să scoată un studiu în trei volume despre Eclesistul sau măcar o dizertaţie doctorală din câte un verset mai cu schepsis, dar vorbesc acum din punctul de vedere al unui cititor obişnuit.
Eclesiastul este o carte destul de încâlcită pentru creierele moderne XXI (nu este o mărime de creier, ci secolul 21) obişnuite cu editoriale pesimiste în ziare optimiste, ziare cu poze reflectând tragedii pe prima pagină şi pe ultima cu reclame la roboţi de bucătărie ţinuţi delicat de fete la plajă care n-au gătit în viaţa lor nici măcar cartofi prăjiţi. Jurnalism de consum ca să-i fie cât mai uşor Superficialităţii sale Vodă-Cititorul, să ştie când să plângă şi când să se amuze. Dar la polul opus, Eclesiastul este o carte din Carte care nu se încadrează în nici un tipar anume…
Ecles. 1, 2: O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune. Deşertăciune de trei ori. Acest verset biblic sună mai degrabă a Freud decât a Evanghelie. Totul = deşertăciune, “meaningless ”, zadarnic, fără înţeles, fără logică, golit de sens, cum suna varianta egleză NIV.
O frază atât de pesimistă chiar de început, nu poate da impresia că avem de-a face cu o carte care să îmbie la citit şi cu un mesaj optimist care să înalţe, nu-i aşa? Adică vreau să spun că foarte greu am putea gasi în literatura profană sau în alte parţi ale Bibliei ceva mai întunecat. Nici măcar “Pădurea spânzuraţilor” a lui Liviu Rebreanu, nu reuşeşte această performanţă; descrierea execuţiei cu care începe romancierul nu este un pesimism de fond ci unul de circumstanţă. Viaţa este tragică pentru că războiul este tragic. Eclesiastul merge la esenţă: totul este deşertăciune, indiferent de circumstanţe.
Deşertăciune… totul este deşertăciune. Iar înţelesul de bază al acestui cuvânt folosit aici ar putea fi extrapolat astfel: viaţă nu este decat o iluzie. Totul nu este decât un vis şi încă unul urât, nimic nu este real, totul este fără sens şi orice lucru care pare că ar avea valoare în viaţă nu se dovedeşte a fi decât un miraj. Deşertăciune. Şi cine oare de pe faţa pământului se poate bucura de viaţă când ajunge la concluzia că totul este lipsit de sens? Evident nimeni şi chiar cel mai optimist dintre optimişti se va arunca mai devreme sau mai târziu, de la balcon, să pună capăt iluziei. Suntem ca într-un vis fără somn, dinaintea lungului somn fără vise! Matrix şi Hibernatus, deşertăciune deci şi cum să te mai bucuri de viaţă şi să fi optimist? Viaţa nu este decât o fluturare de plete intre doua chelii, cum spunea un gânditor român. Iar a trăi pe acest pământ este egal cu a fi un Sisif ce ridică bolovanul în deal doar ca acesta să aibă de unde se rostogoli înapoi în vale, şi aşa la nesfârşit…
Pe deasupra, ideea că totul este deşertăciune nu apare numai la începutul cărţii Eclesiatul ci de mai multe ori, până la capitolul 12, 8 aproape de sfârşit. Iar ideea este reluata aproape mecanic, cuvânt cu cuvânt: totul în viaţă este deşertăciune.
Acesta să fie mesajul pe care Dumnezeu vrea să ni-l transmită prin Eclesiastul? În mijlocul Bibliei, cartea care ne vorbeşte despre Dumnezeul dragostei şi despre speranţa salvării prin Isus, Eclesiastul să fie oare pomul oprit, să fie un miez amar, pagini negre, pesimiste, aducatoare de deznădejde?
Dar nu a fost oare Solomon, autorul, cel mai înţelept dintre oameni? Si atunci? Să-i urmărim demonstraţia, pentru că autorul nu se margineşte doar să agite o lozincă ci caută să şi demonstreze efectiv ceea ce susţine. Viaţa nu este altceva decât deşeretăciune, spune el, şi am să explic în detaliu ce inteleg prin aceasta. Iar Solomon punctează:

- Înţelepciunea este deşertăciune:
Mi-am pus inima să cunosc înţelepciunea… dar am înţeles că şi aceasta este goană după vânt: Ecl 1,17. Splendidă această metaforă, goană după vânt. Câţi dintre noi credem că este aşa? Dar o spune cel mai inţelept om care a existat vreodată, Solomon. Şi a rămas consemnat în Biblie, scrie clar aici că înţelepciunea este deşertăciune. Şi Solomon nu se opreşte aici ci merge mai departe cu argumentaţia:

- Plăcerea este deşertăciune .
Am zis inimii mele: Haide! Vreau să te încerc cu veselie şi gustă fericirea. Dar iată că şi aceastaeste o deşertăciune. Am hotărât în inima mea să-mi veselesc trupul cu vin în timp ce inima mă va cârmui cu înţelepciune (alt paradox solomonian, păi cum să pui semnul egal între alcool şi înţelepciune?)… Mi-am strîns argint şi aur… mi-am adus cântăreţi şi cântăreţe, şi desfătarea fiilor oamenilor: o mulţime de femei. Tot ce mi-au poftit ochii, le-am dat; nu mi-am oprit inima de la nici-o veselie ci am lăsat-o să se bucure… Apoi când m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrăprile pe care le făcusem cu mâinile mele şila truda cu care le făcusem, am văzut că în toate este numai deşertăciune şi goană după vânt. Cap. 2, 1.3.4.8.10.11
Proiecte personale, plăceri, Mercedesuri, case pe malul lacului/oceanului, concedii in Hawai, şi… blasfemie, femei o mulţime. Multipoligamie cu logaritm de pleonasm în baza 1000. Solomon facea această declaraţie fără nici o ruşine, fără urmă de remuşcare. Nu se confesează ci scoate jurnalul personal şi enumeră categoriile de păcate în care devenise expert. Doctor în plăcereologie. Am cunoscut un specimen asemănător care, de câte ori vorbea despre viaţa de dinainte de a se face creştin, se înflăcăra descriind cu lux de amănunte cum bea până la ultimul leuţ şi ce isprăvi făcea prin dormitoarele internatelor studentelor: “ehei, dacă ai ştii tu, Ovidiu, ce stricat am fost…”, apoi ofta dus pe gânduri. Vorba lui Eminescu: “Când amintirile-n trecut/ Încearcă să mă cheme/ Pe drumul lung şi cunoscut/ Mai trec din vreme-n vreme”… Doamne fereşte de asemenea pocăinţă pe motive de dischinezie biliară postacoolică şi impotenţă sexuală postorgiastică!
“Tot ce mi-au poftit ochii le-am dat” spune şi Solomon cu o umbră de maliţiozitate. Tot. Tot ceea ce îşi doreşte un om, unul păcătos – iată biografia lui consemnată cuvânt cu cuvânt pe paginile Bibliei. Dar imediat, ca să ne demonstreze că nu simţămîntul de superiorite îl îndeamnă, în lipsă de altceva, la confesiuni pe drum de seară până spre dimineaţă, concluzionează: în toate este numai deşertăciune şi goană după vânt. Experimentatorul tuturor plăcerilor imaginabile, ajunge la această concluzie. “Tot ce-am poftit am avut, dar totul este deşertăciune”…
Deci: înţelepciunea = deşertăciune, plăcerea = deşertăciune. Ce mai rămâne din viaţă? Serviciul, munca, o carieră care să te ducă în vârful piramidei.

- Cariera este şi ea tot una dintre deşertăciunile acestei vieţi.
Atunci am urât viaţa căci nu mi-a plăcut ce se face sub soare: totul este deşertăciune şi goană după vânt. Mi-am urât până şi toată munca pe care am făcut-o sub soare, muncă pe care o las omului care vine după mine, ca să se bucure de ea. Şi cine ştie dacă va fi înţelept sau nebun?... Eclesiastul 2,17.18. Cu cât muncesti mai puţin, spune cu alte cuvite, cu atât nu are de ce să-ţi pară rău mai târziu, când alţii se înfruptă din munca ta şi se caţără pe schela pe care ai făcut-o tu, conform slognului comunist: cine-i harnic şi munceste are tot ce vrea, cine-i leneş şi chiuleşte are tot aşa”… Anii lungi pe bancile şcolilor si colegiilor în care te-ai ţinut cu eugenii şi pantofi de meşină scâlciaţi, apoi primul loc de muncă plătit mizerabil, orele suplimentare şi atribuţiunile neremunerate, zecii de ani vechime în acelaşi loc, sperând că şefii vor aprecia sacrificiile făcute şi vor înţelege că tu eşti cel mai în măsură să ocupi locul acela rămas vacant... Şi când colo este avansat un “neica nimeni” gata să facă sluj înaintea stăpânilor iar tu eşti ultimul care afli. Carieră în umbra altor cariere. Îmi aduc aminte de celebrul monolog al lui Toma Caragiu despre un oarecare carierist-securist Gârneaţă, obsesia tuturor oamenilor care doresc să mai şi muncească pentru instituţia sau firma unde sunt angajaţi.
Şi apoi altă tragedie: când să te bucuri de o pensie meritată şi răs-meritată dincolo de meschinul unei cariere în umbra diletanţilor, constaţi că, gata, s-a rupt filmul, The End, Fin, Konieţ…viaţa a ajuns la ultima secvenţă. Şi cine ştie pe mâna căruia încape agoniseala ta… Prietenul meu Vali îşi îngrijea atat de mult maşina cea nouă că îţi era mila să te urci in ea. Nu era dumincă în care să nu-l vezi în faţa blocului, ştergând, spălând, schimbând, gresând. Huse pluşate, busolă electronică instalată de un pilot de avion, instalaţie audio quadrafonică, o bijuterie de maşină… Omul a plecat in SUA şi altcineva din familie i-a condus maşina. Când s-a întors după şase luni, a făcut preinfarct la vederea rablei pe care a gasit-o în garaj şi pentru care muncise pe brânci ani de zile…
Recapitulând: înţelepciunea = deşertăciune, plăceri = deşertăciune, cariera = deşertăciune. Iar acum, incredibil, chiar bogaţiile sunt trecute de “săracu’ bogat” Solomon pe această listă.

-Averea = deşertăciune.
Cine iubeşte argintul, nu se satură niciodată de argint, şi cine iubeşte bogăţia multă, nu trage folos din ea. Eclesiastul 5, 10. O spune nu un sărăntoc din acela care lucreaza cu ziua pe unde apucă ci unul mai bogat decât Bill Gates sau sultanul Bruneiului. Aşa că nu îl putem suspecta de lozinci electorale proletcultiste. Verestele din cartea 1 Împăraţi cap.10 descriu fastul de la curtea lui Solomon: tron regal din aur şi fildeş, moşii, palate, grădini, aur, aur, aur…Cuvântul aur este pomenit în acest paragraf de treisprezece ori. Iar acest om al aurului de 24 carate, declară mult înainte de întemeierea Romei de la care avem dictonul “auri sacra fames” că averea este deşerăciune. Iar eu îl cred.
Ce rămâne? Dacă nu este satisfacţie în înţelepciune, plăceri, carieră, avere, ce mai rămâne din viaţă? “Ei da - ar putea spune cineva - există totuşi ceva care nu poate fi pus lângă toate aceste categorii profane. Există un lucru legitim, curat, cosher, de care, credincioşii care se închină adevaratului Dumnezeu, se pot bucura fără ca să fie bănuiţi de epicureism şi secularism. Iar acel unic lucru care este OK, aprobat de Dumnezeu şi de care credincioşii ca dvs şi ca mine, se pot bucura fără eticheta “deşertaciune”, este religia”.
Îmi pare rau dar presupunerea este greşită. Solomon aruncă prosopul în ringul religiei într-un verset memorabil care anticipează expunerea lui Pavel din Epistola către Romani. Religia formală este aşezată pe aceeaşi treaptă cu cu cele profane. Sau nu ne vine să credem? Nici eu nu aş fi crezut asta dacă nu aş fi avut sub ochi textul din capitolul 7, versetul 20: Fiindcă pe pământ nu este nici un om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască. Apoi lovitura de graţie în capitolul 9, versetul 2: Tuturor li se întâmplă toate deopotrivă; aceeaşi soartă are cel neprihănit şi cel rău, cel bun şi curat ca şi cel necurat, cel ce aduce jertfă ca şi cel ce n-aduce jertfa; cel bun ca şi cel păcătos…

-Religia = deşertăciunea deşertăciunilor.
La sfârşitul unei vieţi lungi, Solomon se uită în jur, la preoţi, la leviţi, observă bătrânii lui Israel, pe Marele Preot, analizează crema religioasă a naţiunii alese, scrutează consilierii săi în ale religiei şi ajunge la această concluzie de un pesimism devastator: nimeni pe acest pământ nu este neprihanit, nimeni nu este fără păcat. Toţi oamenii sunt păcătoşi, fără nici o excepţie. Şi atunci cum să te mai bucuri de religie când totul pare zadarnic? Te straduieşti, încerci să păzeşti legi şi porunci, posturi şi penitenţe, doar pentru a constata că păcatul este încă acolo, înăuntru, adânc… Răi şi buni, vameşi şi păcătoşi, uşi de biserici şi stâlpi de cârciumă, toţi sunt aduşi la acelaşi numitor comun: păcătoşi. Şi Solomon spune: “Ştiţi ceva? religia este inutilă dacă nu găseşte soluţia acestei probleme. Este atât de mult rău în natura umană şi cum aş putea să lupt împotriva lui dacă religia nu este de nici un folos? Aşa că şi religia nu este altceva decât tot deşertăciune.”
Şi observaţia mea personală este următoarea: cei mai religioşi sunt şi cei mai nefericiţi oameni din lume. Crede cineva că fanaticii musulmani care se sinucid în numele Jihadului, sunt fericiţi? Sau că templele budiste sunt pline de oameni fericiţi? Ba sunt mai degrabă cu inima purice pentru că oricând ar putea să greşească şi faptele lor bune să fie anulate dintr-un condei de cine ştie ce gând ticălos care le-ar putea fura mântuirea sau să calce din neatenţie o gânganie, crimă de neiertat. Aşa că se străduiesc din răsputeri să impresioneze Divinitatea cu faptele lor bune în virtutea cărora să merite. Să merite ce anume? Să merite salvarea, favoarea, mântuirea… Raiul cu fecioare pentru musulmani, o nouă întrupare sau chiar Nirvana pentru budişti, păşunile verzi ale lui Manitu pentru pieile roşii din tribul irochiezilor…
Sunt şi destul de mulţi creştini în ale căror minţi nu încap împreună aceste două concepte: creştinismul şi fericirea. Au impresia ca trebuie să renunţe la una ca să se bucure de cealaltă. După părerea lor, a fi creştin înseamnă a pune cruce fericirii şi bucuriei, care sunt deşertăciuni (sic), o chinuire actuală a trupului pentru salvarea şi fericirea viitoare a sufletului. Consecinţa acestui calcul reducţionist? Amânarea consacrării totale pentru mai la bătrâneţe deoarece trebuie să guste măcar pe furiş din fructul oprit, care are savoare, miez, parfum ah, ce bun este… dar Dumnezeu ne vede de acolo, de sus şi ne taie porţia de la pomul vieţii. Aşa că, înapoi la haine negre şi feţe posomorâte de sfinţi cu aureola dată pe ceafă şi încruntături peste tot. Bucură-te tinere (aluzie la Eclesiastul 11,9), dar să ştii… ia bine seama, o să îţi vină şi ţie rândul şi iţi arată El ţie, Dumnezeu, draguţul de El…

Închinare Mări€i $ale, Dolarul…
Oare aceasta să fie mesajul lui Solomon în Eclesiastul? Pesimism pe toate planurile? Viaţa nu ca o pradă (Marin Preda) ci viaţa ca un prădător în faţa căruia nu ai nici o şansă? Aşa pare dar vestea bună este că Solomon NU spune deloc aşa ceva. Avem într-adevăr cu toţii tendinţa să obţinem fericirea sau măcar fragmente de fericire, momente de bucurie, alergând după înţelepciune, bogăţie, clădindu-ne o carieră, toate acestea colecţionându-le ca pe nişte jucării înghesuite în debaraua vieţii noastre. Şi case şi terenuri de construcţie, şi livezi la ţară, şi relaţii suspuse fie la “Vodă”, fie la “Vlădică. Este tendinţa noastră firească. Iar Solomon atenţionează astfel de colecţionari care nu mai văd dincolo de “jucăriile” din debara, că mai este şi o altă faţă a vieţii care se afla în premejdia de a rămâne nedescoperită…
Lumea este extaziată în faţa oamenilor inteligenţi, înţelepţi, cu înaltă educaţie, face statui starurilor de cinema, se închină Mări€i $ale dolarul, lumea este fascinată în acelaşi timp şi de fenomenul religios… Da, şi dovada este că majoritatea locuitorilor pământului nu o formeaza ateii care reprezintă o infimă minoritate ci oamenii religioşi. Iar oamenii care nu cred in Isus, care nu cred in Dumnezeul Bibliei, sunt cum am spus, chiar mai religioşi decât creştinii. Musulmanii si Budiştii, Shintoiştii si Taoiştii, Confucianiştii şi Animiştii…
Dar asa fim cinstiţi cu noi înşine: nu cumva şi in biserică domină aceleaşi mentalitaţi? Sau credeţi că un pastor trebuie să gâdile urechile enoriaşilor în mod cât mai plăcut ca mesajul să fie acceptat? Iar un scriitor creştin trebuie să scrie doar cu cerneală roz şi doar rapoarte triumfaliste despre ce bine ne merge nouă, laodiceenilor, ce progrese facem noi şi ce credincioşi devenim pe zi ce trece? Nu cumva mesajul trebuie să fie o atenţionare şi o redirecţionare?
Nu-i aşa că şi în Biserică întâlnim aceleaşi mentalităţi reducţioniste? Ne uităm la un creştin care pare sfîntul Francisc variantă modernă: modestia absolută. Dar credeţi că în sinea lui nu are un sentiment deosebit când conduce un Mercedes SLR, alb, nou-nouţ? Adică, ah, mă simt şi eu altfel privit… Natura umană, firea pământească. Dar fără să sar în apărarea firii acesteia, soră bună cu pofta şi păcatul, să ne gândim la partea pozitivă a lucrurilor, direct şi fără ocolişuri:
-Arataţi-mi un creştin care să nu se bucure atunci când şeful îl laudă in faţa colegilor sau când este avansat în respectiva companie, plus cei 15% la salariu.
-Arataţi-mi un creştin care să nu-şi invite plin de bucurie prietenii, să fie de faţă la ceremonia de absolvire a facultăţii (fie în cazul lui direct, fie în cazul copiilor lui).
-Sau arataţi-mi un creştin care să nu se simtă bine ştiind că “da, religia mea este adevărata religie”…
Nu cred că este anormal să te bucuri pentru asemenea realizari. Înţelepciune, plăcere, carieră, avere, religie… Acesta este cercul în care ne învârtim. Aţi putea întreba: “Bine, dar cum demonstrezi că toţi suntem aşa?” Păi despre ce vorbim unii cu alţii? Conversaţiile noastre se învârt în acest cerc şi când cineva îndrăzneşte să intre pe tarâmul spiritualului în afară de orele oficiale de închinare şi studiu, se face linişte şi toţi se întreabă: “dar ce l-a apucat şi pe ăsta? că doar nu suntem la biserică”. Necazul nu este că vorbim despre realizările noastre sau ale altora, ci că acestea ne obsedează, ne acoperă tot orizontul.

Religia ca abţibild
Fiind la lucru pe şantierele patriei mele nr.2, am parcat lângă o maşină care mi-a atras imediat atenţia. Pe capotă scria mare: PROMIS KEEPERS, iar partea din spate era acoperită de două abţibilduri (stickere – engl) mari. Pe ele scria cu litere de-o şchioapă: I love my wife şi I love Jesus: “Îmi iubesc soţia, Îl iubesc pe Isus”. Am găsit imediat proprietarul şi dornic să cunosc mai multe despre organizaţia aceasta a “Păstrătorilor promisiunilor” i-am întins mâna: Ah, în sfârşit un creştin autentic, unul căruia nu-i este ruşine să-şi etaleze sentimentele… hai să discutăm! Păi nu prea mai era de discutat în contextul dorit de mine. Generalităţi gen “ce-mai-faci-mulţumesc-bine-dar-tu?”
Am aflat totuşi ceva şi anume că abţibildurile fuseseră lipite acolo cu doi ani în urmă şi între timp lucrurile s-au mai schimbat. Omul divorţase şi el “ca tot omul” aşa că abţibildurile dobândiseră vrând-nevrând, un nou înţeles. Îmi ♥ soţia se transformase vrând nevrând în ceva ridicol şi absurd în acelaşi timp: “Mi-am iubit soţia” sau, de ce nu? “Îmi iubesc noua soţie/noile soţii”. Iar celălalt abţibild, conţinând declaraţia de dragoste cu inimoară roşie faţă de Isus, este condiţionat de primul. Aşa că şi înţelesul acestuia putea fi tradus cam aşa: “L-am iubit pe Isus” sau “Iubesc alt isus”… Religia ca un abţibild lipit de capota vieţii noastre. În caz de, lipim şi dezlipim cum vrem. Autocolant cu lipiciul garantat doar până la al treilea cântat al cocoşului. Bârrrrr…mă ia cu frig! Vorba lui Flaubert, asta înseamnă să te autosinucizi singur cu propria ta mână. Şi până la urmă nu doar la modul spiritual.
Trebuie să clarific un lucru şi dacă până acum cineva s-ar putea să fi inţeles greşit logica argumentaţiei de mai sus din cartea lui Solomon, este momentul unei “lămuriri lămuritoare”. De-a lungul intregii sale carţi Solomon nu susţine că este satanic, că este rău, să căutăm înţelepciune. Sau că este păcat să avem ca ţintă o carieră în această viaţă. Sau că este malefic să ne bucuram de placerile vieţii, de avere sau de religie. El nu spune ca este rău sa urmărim aceste ţinte în viaţă; nu acesta este punctul pe care vrea să îl demonstreze. Solomon nu spune precum un unchi al meu, pe vremea când învăţam pentru concursul de admitere la facultatea de medicină: “Dacă reuşeşti şi intri la facultate, o să îţi pierzi credinţa şi oricum poţi să îl slujeşti pe Dumnezeu şi ca simplu muncitor aşa ca mine!”.
Solomon nu vorbeşte ca unul care şi-a văzut sacii în căruţă iar acum ne dă nouă lecţii de cum să ne folosim spinările fără să facem hernie de disc. Dimpotrivă, el spune cam aşa: Depunem prea multe eforturi în alergarea după înţelepciune, plăceri, carieră, avere şi religie. Ne străduim prea mult, ne zbatem prea tare, ne cheltuim pe noi înşine şi după o viaţă de alergatură şi stress, constatăm că nu am ajuns încă la acea satisfacţie adevarată, la acea împlinire care satură. Şi eşecul se datorează faptului că am neglijat tocmai ceea ce era mai important.
Iar la capătul drumului, în preajma mormântului, când becul aprins din bord avertizează că nu mai este prea mult combustibil în rezervor, omul realizează cutremurându-se de groază că a ajuns la capat şi… stop!
- Gata, asta este tot…
- Cum gata? Doar atât?
- Da, atât. Alţii nici atât ci…
- Stai aşa, păi când să apuc şi eu să mă bucur de ce-am acumulat, de înţelepciunea anilor mei, de rodul muncii mele, de ceea ce am strâns până acum, de timpul mai liber pe care pot să îl dedic religiei...
- Nici un “păi”. Gata. Ceea ce ai acumulat pentru aici, rămâne aici. Ceea ce ai investit dincolo, poate fi luat dincolo.
- Ah, dacă aş fi ştiut că totul se termină aşa de repede, aş fi făcut, aş fi dres, aş fi studiat, proclamat, cheltuit în lucare…
- Nu ai ştiut?
- … Bănuiam eu, dar credeam că în cazul meu o să fie mai altfel…
Suflete goale care şi-au pus absolut toate economiile in acţiunile (interesant termenul care nu este doar unul tehnic legat de lumea afacerilor...) lumii acesteia. Iar acum falimentul.
Când concernul energetic american Enron s-a declarat falimentar, angajaţii care cumparaseră acţiuni la propria firmă au sărit în sus: “am bagat milioane în companie, unde sunt dividendele, sau măcar capitalul nostru? Unde sunt fondurile noastre de pensii?” Dar aceeaşi angajaţi nu s-au întrebat niciodată cum de au ajuns acţiunile lor atât de umflate într-o perioadă atât de scurtă de timp fără absolut nici o investiţie majoră… Dar nici nu aveau timp să îşi pună astfel de întrebări pentru că de doi ani si jumătate acţiunile creşteau permanent până atinseseră cote ameţitoare. Erau prea prinşi, prea fascinaţi de joc, prea ca să se mai gândească şi la altceva…
Ecles 11, 9 text citat mai înainte are totuşi o altă cononaţie decât ameninţarea. Bucură-te, fii cu inima veselă şi nu-L uita pe Dumnezeu. Ecles. 12, 1 Adu-ţi aminte de Făcătorul tău, nu la capătul drumului când constaţi cu groază că eşti singur, ci la început de drum, “în zilele tinereţii tale”.
Motivul pentru care atât de mulţi oameni se regăsesc goi pe dinăuntru la capăt de drum, după o viaţă, fie ea şi una împlinită conform standardelor lumii acesteia, este acela că nu îşi aduc aminte de Făcător. Alergarea după înţelepciune, plăceri, carieră, avere şi religie (reţineţi, religie, nu spiritualitate!) cu care să impresioneze pe alţii, eclispsează pe Soarele neprihănirii noastre, pe Dumnezeu. Şi când Dumnezeu este eclipsat, tot sistemul nostru solar cu universul învârtindu-se în jurul propriei noastre persoane, devine întunecat. O, nu Îl aruncăm pe Dumnezeu afară din vieţile noastre, cu siguranţă nu, ci lăsăm alte lucruri să Îl eclipseze. Dumnezeu devine cumva un accesoriu inutil dar drăguţ lipit pe maşina vieţii noastre: I ♥ Jesus. Ceva decorativ. Îl lipim undeva într-un colţişor al vieţii, la vedere ca să fim în rând cu toţi ceilalţi creştini “cumsecade şi suficient de buni”, dar nici aşa pe centru ca să nu ne încurce vizibilitatea când conducem maşina vieţii către înţelepciune, plăceri, carieră, bogăţiei, religie…Cum? Să Îl lasam pe El la volan? O, nicidecum, eu ştiu mai bine pe unde este drumul şi unde trebuie să ajung. El să stea acolo cuminte, în colţişorul Lui… Că acum Îl dezlipesc şi pun în loc un poster cu Brad Pitt!

Optimismul Eclesiastului
Dar destul cu atâta pesimism… Să trecem la partea optimistă. Pentru că există, imaginaţi-vă, există şi o parte optimistă în “cartea deşertăciunilor”, cum o numea cineva comparând-o cu romanul “Bâlciul deşertăciunilor”, în Eclesiastul. Există veşti bune pentru cei care au răbdat partea pesimistă: Eclesiastul este mesajul optimist perfect pentru noi şi contemporanii noştri neliniştiţi care împrumutăm de la “mâine” ca să cheltuim pe “astăzi”, este mesajul adecvat pentru oamenii-roboţi care aleargă de dimineaţa până seara în căutare de înţelepciune, plăceri, carieră, avere şi religie. Cuvântul potrivit atât pentru cei ce cărora li se pare că deja au gasit ce căutau, cât şi pentru cei care constată că mai au mult până… departe.
Eclesiastul are răspunsul atât pentru cei care aleargă trăind din avans în chenzină, de la o leafă la alta, sau de la un împrumut la altul, cât si pentru patronii care îşi fac planuri cum să mărească eficenţa alergării. Eclesiastul răspunde la întrebarea care a frămânatat pe orice om care a trăit vreodată pe pământ: există vreo soluţie care să îmi permită să fiu în competiţia vieţii dar să am şi aprobarea lui Dumnezeu în acelaşi timp? Exista vreo cale prin care să pot gasi înţelepciune-plăceri-carieră-avere-religie şi în acelaşi timp să am o viaţă de credinţă centrată pe Dumnezeu şi pe Cuvântul Lui? Sunt acestea compatibile? Sau este doar zadarnica încercare de a sluji la doi stăpâni?
Cartea Eclesiastul răspunde. Este scrisă prin inspiraţia Duhului Sfant de catre Solomon, cel care ar fi trebuit să apară în Guiness Book of Records la acea data: cel mai la toate capitolele. Cel mai înţelept, cel mai bogat, cel cu o carieră stralucită, care a gustat din toate placerile vieţii, cel mai religios om al epocii sale construind un magnific Templu. Iar Dumnezeu a rânduit ca experienţa lui să fie pildă tuturor pământenilor şi în special nouă, vânătorilor de înţelepciune-plăceri-carieră-bogăţie-religie din generaţia informaţiei digitale şi a manipulărilor genetice.
Cititorii superficiali cred că Eclesiastul este o carte pesimistă, o înşiruire de existenţialism şi îndoială metafizică, aşa cum mi s-a părut şi mie când am descoperit-o cu mirare, între sfătoşenia Proverbelor şi erotismul Cântării Cântărilor. Nimic mai fals. Vă îndemn ca să vă luaţi o jumătate de oră, chiar acum, pentru a o citi. Sunt aici comori de gândire şi trăire, iar mesajul citit dincolo cuvinte, versete şi capitole, este unul de bucurie, de îndemn optimist la trăirea din plin a acestei vieţi, un mesaj care umple inimile de speranţă. Da, viaţa este frumoasă, chiar aşa, cu problemele şi provocarile păcatului! Viaţa are sens, are direcţie, are miez, are parfum… cu o condiţie.
-Nu este altă fericire pentru om decât să mănânce şi să bea şi să-şi înveselească sufletul cu ce este bun din agoniseala lui. Dar am văzut că şi aceasta vine din mâna lui Dumnezeu. Căci în adevăr, cine poate să mănânce şi să se bucure fără El? Vers 2,24.25.
- Dar şi faptul că un om mănâncă şi bea şi duce un trai bun în mijlocul întregii lui munci, este un dar de la Dumnezeu. Vers.3, 13
- Dar dacă a dat Dumnezeu cuiva avere şi bogăţii, şi i-a îngăduit să mănânce din ele, să-şi ia partea lui din ele, şi să se bucure în mijlocul muncii lui, aceasta este un dar de la Dumnezeu. Vers. 5,19.

De trei ori afirmă Solomon că tot ceea ce suntem şi toate câte avem, sunt DARURI de la Dumnezeu. Este un adevăr cu valoare de axiomă. Ca să te bucuri de ceea ce îţi oferă această viaţă, trebuie să ai o relaţie personală cu Dumnezeu pentru că El este Dădătorul, Sursa, Izvorul, Bunul prin definiţie. Miliarde de bărbaţi şi femei s-au perindat pe această planetă de la Creaţiune şi până astăzi, căutând fericirea dar din păcate extrem de puţini au şi gustat fărâmituri din ea. Pentru că fericirea nu poate fi gasită decât în relaţie cu Dumnezeu. El dă şi înţelepciune şi plăcere şi bogaţie şi carieră şi pe El este focalizată religia/spiritualitatea. Isus a condensat acest adevăr în memorabilul verset de argint al Bibliei, Matei 6,33: Cautaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi TOATE aceste lucruri – înţelepciune superioară, plăceri nevinovate, bogăţie binecuvîntată, carieră împlinită, religie autentică – vi se vor da pe deasupra.
Fără o relaţie cu Dumnezeu oamenii aleargă înjugaţi precum boii lui Păcală, să prindă fânul din vârful prăjinei, o înşelăciune. Împlinirea în viaţă o aduce doar o relatie personală cu Dumnezeu! Aş repeta această frază preţ de şapte pagini, numărul perfect.

Împlinirea în viaţă o aduce doar o relaţie personală cu Dumnezeu!

Împlinirea în viaţă o aduce doar o relaţie personală cu Dumnezeu!

Împlinirea în viaţă o aduce doar o relaţie personală cu Dumnezeu!

Împlinirea în viaţă o aduce doar o relaţie personală cu Dumnezeu!

Împlinirea în viaţă o aduce doar o relaţie personală cu Dumnezeu!

Împlinirea în viaţă o aduce doar o relaţie personală cu Dumnezeu!

Împlinirea în viaţă o aduce doar o relaţie personală cu Dumnezeu!

Eclesiastul îşi prezintă mesajul acesta, diferenţiat, pentru ambele categorii existente în afara şi înăuntrul bisericii:
-şi pentru optimişti şi pentru pesimişti,
-şi pentru liberali şi pentru conservatori,
-şi pentru saducheii adepţi ai harului ieftin şi pentru fariseii legalişti.
Liberalului îi spune: “Bucura-te de viaţă în cadrul stabilit de Dumnezeu, nu mai căuta himere ci fă din familie satisfacţia şi împlinirea fizică, emoţională, sentimentală, ca dar de la Mine”: Eclesiastul 5,18.19.
Conservatorului le spune: “Nu te arăta prea neprihănit, nu poza ce nu eşti ci teme-te de Dumnezeu şi când eşti în public, dar şi când eşti în odăiţa ta în care trebuie să te rogi şi să conversezi cu Mine. Căci nu forma este scopul în sine, ci relaţia”: Eclesiastul 7,14.16 şi 12,13 pp…
O perspectivă pesimistă, viaţa ca un maraton - care să fie cel mai deştept, cel mai bogat, cel mai în centrul atenţiei - nu va face decât să altereze orice tendinţă către spiritualitate. Însă perspectiva optimistă a Eclesiastului şi a lui Isus care a aplicat-o la viaţa Sa pămânească este cheia:
Bucură-te de ce ai, nu fi nemulţumit de ce nu ai tu şi ţi se pare că are vecinul. În toate avându-L pe Dumnezeu ca punct de referinţă absolut. Aşa că fi fericit, viaţa merită să fie trăită şi chiar dacă te apropii de mormânt, nu dispera: te aşteaptă veşnicia alături de Dumnezeu, pentru a continua să faci ceea ce ce aici doar ai început.

Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toate puterile - cap.9,10 - implicare totală dar numai alături de Dumnezeu. Nu ca o lozincă goală, nu doar vorbe, ci o viaţă spirituală sănătoasă. Cand râzi la o gluma reuşită, să râzi din toată inima, când plângi că ai pierdut pe cineva drag, mort fizic sau mort spiritual, să plângi din toată inima. Când munceşti, investeşte-te total, o să iasă ceva bun. Timpul trece mai uşor si răsplata creşte. Iar când studiezi, când te rogi, cand vorbeşti aproapelui despre iubirea lui Dumnezeu, de asemenea, implică-te total, dăruieşte-te, fă-o cu toată puterea ta, cum spune Solomon…
Cuvintele bucurie şi fericire se găsesc de 17 ori in cartea Eclesiastul. Este pe drept cea mai optimistă carte a Bibliei, contrar primei impresii. Văzută prin această prismă, înţelegem şi apreciem logica lui Solomon care dezvoltă ideile în aşa fel învât să pună şi mai mult în evidenţă viaţa împlinită a creştinului optimist, alături de Dumnezeu, în contrast cu viaţa goală în alergare după bogaţii efemere, întelepciune iluzorie, carieră care te depărtează de Mântuitorul, placerile “de o clipă ale păcatului” şi aplauzele celor ce apreciază formele religioase lipsite de conţinut.
Cartea Eclesiastul este manualul nostru fericireologie. Ne invaţă cum să fim fericiţi. Nouă pagini din Biblie: instrucţiuni de cum să fim fericiţi în această viaţă şi să astepăm plini de încredere viaţa veşnică. Alături de Isus. Aici-acum cu un “va urma” atunci-acolo. Isus ne spune:
Cine Mă găseşte pe Mine, găseşte totul:

-Adevărata Înţelepciune Eu Sunt – Matei 13,53
-Adevărata cariera Eu Sunt – Geneza 15,1
-Adevărata plăcere Eu o ofer – Eclesiastul 9,9; 11,10
-Comoara de mare preţ, Eu Sunt – Matei 13,44
-Centrul religiei, Eu sunt – Evrei 9,28

Cand îl faci pe Dumnezeu fericit cu prietenia ta, tu însuţi vei fi fericit. Nu vrei să Îi întinzi mâna şi să-I spui: “Hai să fim prieteni, hai să stăm de vorbă pentru că şi aşa mergem împreună în aceeaşi direcţie”!