Staţi cu camera pe mine!...

Staţi cu camera pe mine!...


Astăzi slăbiciunea aceasta pentru propriul nume popularizat este valorificată de institute specializate în psihologia imaginii publice... Trăim într-o lume a imaginii, a spectacolului, spun psihologii şi politologii, şi este mult mai important să pari decât să fii. De la funcţionarul de la primărie şi până la senator, de la muncitorul care vine din Germania cu o maşină nouă-nouţă pentru care şi-a ruinat sănătatea dar "îi termină" pe vecini şi prieteni... şi până la ministrul care nu-şi poate permite să umble cu vechea Dacie pentru a nu-şi şifona imaginea.... toţi oamenii doresc să aibe un nume răsunător, o imagine cu care să-şi hrănească eul-paraleul...
Pentru foarte mulţi actori sociali contează mult, exagerat de mult, ce spun alţii despre ei decât să fie aşa în realitate. Dacă în alte vremuri, oamenii îşi făureau mai mult intuitiv o imagine, un nume, apelând la mijloace grosiere ce trădau amatorism, astăzi se apelează la firme specializate a căror activitate este construirea de imagine. Sunt utilizate strategii de mare complexitate şi cele mai noi descoperiri în materie de psihosociologie şi posologia maselor.
Credeţi că un candidat la alegerile parlamentare sau consiliul local, va fi ales pentru că este moral, pentru că are un program echilibrat, pentru că inspiră încredere fiindcă este cinstit şi realist şi ştie să-şi plece urechea la doleanţe? Echipa de experţi în psihologie, care cere bani grei pentru asta, i-a creat o astfel de imagine! Psihologul îi spune ce să spună când apare la TV, cum să zâmbească, cum să fie îmbrăcat El îi compune afişele electorale şi îi face programul: unde să se ducă şi ce să spună. Iată-l vizitând un azil de bătrâni şi rostind apăsat în faţa camerelor video că el în calitate de "ales" va mări pensiile şi alocaţiile pentru cei în vârstă. Iată-l în faţa unui bloc neterminat şi declarând că el cunoaşte ce greu este să n-ai casă dar că va face o mie de apartamente pentru tinerii nefamilişti pe an... Probabil că nu pe an ci pe Lună ar fi zis dacă nu l-ar fi oprit expertul psiholog... Se plimbă prin curtea unei biserici cu preotul alături... ei da, iată un om credincios, pe ăsta să-l alegem! zice poporul (cum s-a nimerit un camaraman tocmai atunci?)...

Vitrină de sfânt cu aoreolă!
O imagine publică se construieşte prin selectarea însuşirilor preţuite de popor, sublinierea lor şi adăugarea altora noi care lipsea candidatului. Coerenţa este sarcina psihologilor... Şi astfel adevărul parţial se împleteşte cu neadevărul total, confecţionându-se o imagine gata de servit, un nume deci care să spună ceva. Un reflex psihic care se va declanşa în primul rând la cel în cauză, din ce în ce mai convins că chiar este aşa cum i-a fost retuşată imaginea... Este drumul pe care-l parcurge orice despot pe măsură ce înaintează în vârstă şi în numărul de guri care-l ovaţionează... În cazul lui Ştefan cel Mare, ca personalitate naţională model, coerenţa însuşirilor este excelentă. Tradiţia istorică, literatura, mai nou acţiunea bisericii care l-a beatificat, au creat din Ştefan un erou cu nume de invidiat... Sunt însă şi mărturii care strică imaginea: devenise cu vremea violent, "mâniosu şi degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat", o vizita cam des pe Răreşoaia cu care avea copii nelegitimi, plus alte metehne şi răreşoaice. Însă aceste "amănunte" sunt lăsate intenţionat deoparte... Când spun Ştefan, mă gândesc la patriarhala figură a lui George Calboreanu din “Apus de Soare”, şi magnificul monolog despre Moldova pe fundal de tunete… Nimic despre crime.
Nu contează cum eşti din moment ce imaginea poate să-ţi fie modelată la comandă: susţin psihologii care se ocupă de fenomen. Dumnezeu însă spune altfel.
Citind 1 Samuel cap.15 şi 16 găsim o întâmplare ce ne dă dimensiunea raportului dintre imagine şi realitate, atât în ochii oamenilor cât, mai ales, în ochii lui Dumnezeu. Saul cel Mare, primul rege al lui Israel, avea şi el o imagine publică excelentă: fizic impunător, neînfricat, gata să să conducă lupta împotriva filistenilor şi amoriţilor, ce mai, devenise un erou naţional. Dar în scurtă vreme succesul i s-a urcat la cap şi a început să sfideze planurile lui Dumnezeu...
Deşi i s-a spus clar să nimicească absolut tot ce era amalecit, ca instrument ales de Dumnezeu ca să pedepsească răutatea fără leac, Saul opreşte pentru procesiunea triumfală, ce era mai arătos şi de asemenea, pe însuşi regele Agag (vezi conexiunea cu Haman Agaghitul din cartea Esterei!). Samuel s-a înfuriat văzând încăpăţânarea lui Saul de a-şi urma propriul drum, de a-şi croi un cult al personalităţii, sub pretextul ascultării de Dumnezeu. Vazându-se demascat, Saul insistă pe lângă Samuel: (1 Sam. 15, 30.31) …cinsteşte-mă în faţa bătrânilor poporului meu (era poprului lui de acum, nu mai era ”al nostru” şi cu atât mai puţin “al Domnului”). Întoarce-te cu mine ca să mă închin înaintea Domnului, Dumnezeului tău (da, este Dumnezeul tău, nu şi al meu; al meu este poporul şi ajută-mă să-l manipulăm după placul meu)… Nu-l interesează altceva decât să fie văzut de popor cum se închină împreuncă cu profetul. Samuel s-a întors şi a mers după Saul, şi Saul s-a închinat înaintea Domnului. Teatru, teatru religios. Împreună trebuie să ofere soldaţilor o imagine puternic pozitivă, statul şi religia îşi dau mâna ca să salveze naţiunea... Cu partidul nostru-n frunte/ Spargem munte după munte – slogan electoral şi nimic altceva.
Închinarea lui Saul înaintea Domnului, cu Samuel în spatele lui ca fundal este o imagine cutremurătoare. Mă duc cu gândul la politicieni care se închină telegenic pe la toate icoanele şi moaştele naţionale şi euro-atlantice, cu sobor de preoţi drept fundal făcător de minuni electorale. Mă duc cu gândul şi la noi, credincioşii de rând care suntem în permanent pericol de a exagera formele religiei în detrimentul esenţei, de a sublinia litera legii şi nu spiritul lui Christos. Pentru că alţii ne privesc şi ne judecă… Să le oferim ceea ce doresc, spectacol religios, închinare până la pământ. Dar închinarea până la ceruri este cea descrisă de Isus în Matei 5,6: Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie uşa şi roagă-te Tatălui tău care este în ascuns şi Tatăl tău care vede în ascuns, îţi va răsplăti.
Mai târziu Samuel însuşi cade în această greşeală cu ocazia alegerii succesorului regelui Saul. Văzându-l pe fratele mai mare al lui David, îşi zice: Negreşit el este... Schwartzenegger, Terminatorul filistenilor, al doilea Samson. L-am lepădat, zice Domnul, pentru că Eu mă uit la inimă. Băieţandrul acesta, ciobanul acesta, David, să fie viitorul rege? Da.
Un alt exemplu este imaginea aurită a lui Solomon. Suntem porniţi să preluăm idei de-a gata fără a pătrunde mai bine textul Bibliei şi a cumula toate elementele. În realitate regimul dictatorial al lui Solomon a epuizat ţara împovărând excesiv clasele mici şi mijlocii datorită fiscalităţii excesive. Întreţinerea haremurilor (plural la plural!) lui Solomon costau cât PIB-ul Siriei,vecina Israelului, iar bodygurazii lui Solomon aveau scuturi de aur în timp ce ţăranii şi meşteşugarii erau obligaţi la impozite ce se ridicau pană la trei cincimi din ce câştigau. Bătaie cu biciuri şi scorpioane – tratamentul locuitorilor feudei Israel sub vătaful Solomon.

Nu sunt ce par a fi, ba mai mult decât atât
Artificiile legate de o imagine poleită, aurită, înfrumuseţată, îi pot fi înşela pe cei superficiali. Dar pentru Dumnezeu şi pentru oamenii care ştiu să meargă la esenţă = zero. Atât. Marfa şi ambalajul sunt lucruri care nu se pot confunda. “Afară-i vopsit gradul; înăuntru-i leopardul”, ca să folosesc rima Ninei Cassian. Sau, ca în povestea “Piele de Măgar”, ziua prinţ şi noaptea… împieliţat, departe de ochi străini, purtându-se cum îi este de fapt firea, ca un măgar… La biserică, sfânt; acasă, dezbrăcat de caracter şi luând pielea de măgar - firea păcătoasă, călduroasă şi scorţoasă, care ţine la tăvăleală.
Trăim într-o lume în care anonimatul pare a fi un păcat de neiertat. Făurirea unei imagini devine pentru omul muritor şi mărginit, mijlocul de a se afirma. Un nume la care urechea să tresare, o faţă la care ochii să se holbeze fascinaţi. Pe când mă aflam în vizită la Paris, am dat într-o seară peste actorul Bruce Willis care se amuza plimbîndu-se alene pe Boulevard Charles de Gaulle zâmbind trecătorilor; am fost şocat fără să realizez atunci de ce, aproape că l-am atins iar imaginea lui mi-a rămas multă vreme pe retină, “mi-a luat piuitul”. Am aflat a doua zi din ziare că îşi făcea reclamă restaurantului nou deschis. Evident că seara următoare era coadă acolo. De unde ştiu? Păi unde credeţi că am pierdut două ore, dacă nu dând târcoale locului respectiv. Să-l mai văd odată pe actor... Poate chiar o poză împreună cu care să mă grozăvesc la rândul meu în faţa prietenilor: “Păi ştiţi voi cine este prieten cu mine”? Şi să cresc astfel în ochii lor. Faimă prin derivaţie, faimă second-hand.
Criminali. hoţi, femei uşoare, miniştri corupţi, spioni - această faună contemporană care umple ziarele şi micul ecran, nu face decât să urmeze spiritul vremii: celebritate cu orice preţ, indiferent de conotaţia respectivă. "Dacă nu am alte argumente prin care să mă evidenţiez, măcar să şochez!..."
Îmi vine să strig de bucurie că am un Dumnezeu căruia nu i-a fost ruişine să se nască într-un grajd, într-o familie săracă, să fie tâmplar şi să aibe în preajmă drept prieteni şi discipoli, pescari, femei umile şi ciobani... Fără gardă cu scuturi de aur, fără să fie nevoit să-Şi retuşeze imaginea publică... A fost exact ceea ce a arătat - un Dumnezeu al celor anonimi, gata să treacă prin şcoala aceasta a umilinţei înainte de a ne promova pe noi în Academia gloriilor cereşti... Te laud că sunt o făptură aşa de minunată (Ps.139).
Dincolo de costumul Armani, dincolo de mătăsuri, dincolo de operaţii estetice fie ale obrazului, fie ale biografiei oficiale, ţi se vede firea, năravul. Ruşine! Te văd! Acoperă-te mai repede cu haina cea albă (Apoc.3, 18).