Am omis cu siguranta sa-ti zic ca urasc despartirile. Le urasc in special pe cele care par fara intoarcere, fara speranta de revedere. Momentele cand spui adio, imbratisarile si lacrimile care stau sa-ti cada pe obraji sunt dureroase. Incerci cu disperare sa te agati de fiecare clipa, realizand intr-un final ca uitarea este nemiloasa. Cate despartiri iti amintesti si cat de detaliat?
Nu stiu daca ti-am spus vreodata ca urasc fotografiile? Sentimentul este ridicol si infantil. Cumva, ceva ma indeamna sa le privesc. Odata si, inca odata, de nenumarate ori, pana imi dau seama ca sunt doar imagini moarte aruncate de timp. Zambete, priviri, gesturi adunate parca, sa-mi rada in fata pentru ca ele stapanesc eternitatea.
Despartirile si fotografiile. Incercam sa le pastram pe unele cu ajutorul celorlalte. Iluzii. Ce pot spune acele masti trunchiate despre cine este in spatele lor? Cat din acele imagini reprezinta adevarul si cat minciuna?
Pastram cu sfintenie imagini apuse. Amintiri, oameni, momente. Le clasificam, le impachetam cat mai frumos posibil si le aruncam intr-un sertar pe care-l deschidem rar, in timp, din ce in ce mai rar. La ocazii speciale prezentam trofeul trecutului. Praful cade greu in spatele mintilor noastre ingreunate de atatea amintiri.
Ce facem cand despartirile pline de sperante se transforma in adio? Raman doar fotografiile. Durerea imaginii lor este sfasietoare. Ceea ce pana atunci parea cliseu devine realitate. Sa pretuiesti si sa fii recunoscator pentru persoanele din viata ta sta scris cu litere de lumina pe pagina neagra a despartirilor fara ramas bun. O lectie pe care o rumegi greu si incerci cu disperare sa o inghiti. Pentru unii dintre noi este prea tarziu. Pentru altii poate insemna un nou inceput. Pentru cei plecati raman doar fotografiile.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu