Ioan Botezatorul.

PROOROCUL FOCULUI

În vreme ce Isus mânuia tesla şi colţarul în dugheana Lui din Nazaret, un Glas răsunase din Pustiu, despre părţile Iordanului şi ale Mării Moarte.
Cel din urmă dintre Prooroci, Ioan Botezătorul, îi chema pe Iudei la pocăinţă, vestea apropierea Împărăţiei Cerurilor, propovăduia neîntârziata venire a lui Mesia, îi dojenea pe păcătoşii ce alergau la el şi-i cufundă în apa râului, pentru ca acea spălare a trupului să însemne începutul curăţirii sufleteşti.
Pe acele vremuri tulburi ale lui Irod, străvechea Iudee, pângărită de încălcătorii Idumei, mârşăvită de înrâuririle greceşti, hărţuită de grosolănia oştirilor romane; fără rege, dezbinată, văduvită de glorie, mai bine de jumătate risipită prin lume, vândută de chiar preoţii săi, cu inima mereu la stingerea împărăţiei sale pământene, apusă cu o mie de ani în urmă; nădăjduind de-una cu încăpăţânare să o poată răzbuna cumplit; nădăjduind că va mai avea odată parte de izbândă, de izbânda Dumnezeului său; nădăjduind în venirea unui Liberator ce-avea să domnească într-un nou Ierusalim mai tare şi mai frumos ca cel al lui Solomon, iar din Ierusalim să împărăţească asupra tuturor noroadelor, să se războiască cu toţi împăraţii, revărsând valuri de fericire asupra neamului său şi a tuturor muritorilor – străvechea Iudee, nemulţumită cu stăpânii ei, stoarsă de oamenii fiscului, scârbită de Scribii puşi pe câştiguri, ca şi de Fariseii cei prea habotnici, străvechea Iudee, împărţită, umilită, prădată şi totuşi, în ciuda tuturor ocărilor, statornic încrezătoare în ziua de mâine, asculta bucuroasă Glasul din Pustiu, dădea fuga pe malurile Iordanului.
Chipul lui Ioan era făcut să cucerească închipuirile. Copil al bătrâneţii şi al minunii, fu hărăzit de la naştere să fie Nazir, adică fără pată; nu-şi tăiase niciodată părul, nu băuse în viaţa lui nici vin, nici siceră, nu se apropiase de nici o femeie, nu cunoscuse decât dragostea de Dumnezeu.
De timpuriu părăsise casa bătrânilor şi se ascunsese în Pustiu. Acolo trăia de mulţi ani, stingher, fără casă, fără cort, fără slugi, fără nimic al său, decât ce era pe el. Înfăşurat într-o piele de cămilă; încins la mijloc cu un chimir, înalt, pârlit de soare, osos, cu păr pe piept, cu plete lungi pe spate, cu barba încâlcită de mai-mai să-i ascundă faţa, rotea pe sub sprâncenele-i împădurite doi ochi scăpărători şi sfredelitori, când de pe buzele-i ascunse ţâşneau măreţele-i cuvinte de afurisenie.
Acest sălbatic, fugind de lume, ca un yogi, dispreţuind plăcerile ca un stoic, se vedea în ochii celor botezaţi drept cea de pe urmă nădejde a unui neam în deznădejde.
Ioan, cu trupul ars de soarele Deşertului, cu sufletul ars de dorinţa Împărăţiei este proorocul Focului. Vede în Mesia care nu va zăbovi prea mult, pe stăpânul Flăcării. Noul rege va fi un ţăran nemilos: pomul care nu dă roadă bună fi-va tăiat şi pus pe Foc; vântura-va grâul pe arie şi va arde paiele şi pleava în Focul cel nestins. Va fi un botezător care va boteza cu Foc.
Gâlcevos, gata la ocară şi nerăbdător, Ioan nu-i mângâie pe cei ce se-apropie de el, chiar de s-ar putea făli că-i adusese până acolo. Iar când vin la botez Farisei şi Saduchei, oameni cu greutate, învăţaţi în ale Scripturii, cu mare trecere în faţa prostimii, ascultaţi în templu, îi batjocoreşte mai vârtos decât pe ceilalţi.
– „Vipere spurcate, cine v-a învăţat să fugiţi de urgia ce vă stă deasupra capului? Purtaţi-vă astfel, ca să fiţi în stare de-a vă pocăi; nici spuneţi în sinea voastră: Avram ne e tată; ci eu vă spun că Dumnezeu îi poate naşte copii lui Avram chiar şi din aceste pietre”.
Voi, cei ce vă înghesuiţi prin casele de piatră, cum se ascund viperele pe sub bolovani: voi, Farisei şi Saduchei, mai tari sunteţi ca piatra; împietrită vă e mintea în iota legii şi în orânduirea slujbei; împietrită vă e inima nedarnică; flămândului care vă ceru pâine pusu-i-aţi în mână o piatră; aţi dat cu piatra în cel ce nu păcătuieşte ca voi; voi Farisei şi Saduchei, sunteţi statui făloase de piatră, pe care doar focul le va nărui, că apa se prelinge pe voi şi repede se usucă. Dar acel Dumnezeu care din ţărână, cu mâna Lui, îl zămisli pe Adam, va putea face din prundişul apelor, din bolovănişul drumului, din stâncile prăpăstiei, alţi oameni, alte vieţuitoare, alţi fii ai Săi – va preface stânca în carne şi suflet, pe câtă vreme voi v-aţi schimbat trupul şi carnea în piatră. N-ajunge deci să vă scăldaţi în Iordan. Curăţirea e întremătoare, dar nu-i decât un început: purtaţi-vă altfel, cu totul altfel de cum v-aţi purtat până acuma; de nu, în scrum vă va schimba Cel ce va boteza cu Foc.
Oamenii prindeau atunci a-l întreba:
– Au cum va să ne purtăm şi ce avem a face?
Iar el le răspundea:
– Care dintre voi are două haine, să dea una celui ce n-are nici una; care dintre voi are merinde, facă tot aşa.
Se duseră să-i boteze şi câţiva oameni ai fiscului şi-i spuseră:
– Ce se cade să facem?
Iar lor se spuse:
– Nu cereţi mai mult decât aveţi să daţi seama.
Tot astfel îl întrebară soldaţii:
– Da noi ce-avem de făcut?
Şi le spuse:
– Nu luaţi bani cu silnicie, nu bârfiţi, ci mulţumiţi-vă cu simbria ce vă dau.
Ioan, aproape supraomensc atunci când vestea înfricoşata alegere între Buni şi Răi, numai cât se-ncearcă să-şi lămurească gândul, se dovedeşte om ca toţi oamenii şi cade, s-ar zice, în plină tradiţie farisee. Nu ştie să propovăduiască decât pomană; dăruirea prisosului de care te poţi lipsi. Oamenilor fiscului nu le cere decât să-şi facă datoria fără strâmbătate: să ia numai cât a fost cerut. Soldaţilor, oameni crunţi şi puşi pe hoţii, le cere să se poarte bine, mulţumiţi-vă cu leafa şi nu furaţi. Suntem în plin mozaism: Amos şi Isaia, cu mult înaintea lui, merseseră mai departe.
A venit vremea ca Învinuitorul de pe Marea Moartă să facă loc Mântuitorului de pe Marea Tiberiadei.
Jalnică soartă cea a Premergătorilor; care ştiu, dar nu vor vedea; care vor ajunge pe malurile Iordanului, dar nu se vor bucura de Pământul Făgăduinţei; care vor netezi calea celui ce vine în urma lor, dar le-o va lua înainte; care vor pregăti tronul şi nu vor sta pe el; robi ai unui stăpân pe care de cele mai multe ori nu-l văd la faţă. Poate că cruzimea lui Ioan este mai îndreptăţită prin această ştiinţă a sa de-a fi un biet vestitor şi nimic mai mult; ştiinţă care n-ajungea până la pizmă, dar abătea o umbră de-ntristare asupra umilinţei sale.
Veniră trimişi din Ierusalim să-l cerceteze cine era:
– Au eşti Ilie?
– Nu.
– Au eşti Proorocul?
– Nu.
– Cristos eşti?
– Nu. Sunt glas strigător în pustiu. După mine va să se arate un altul, cărui nu-s în stare să-i dezleg nojiţele încălţărilor, nici să-i ţin opincile.
În Nazaret, într-acestea, un Meşteşugar necunoscut îşi lega singur opincile spre a merge în pustiu, unde răsuna glasul ce în teri rânduri spusese „nu”.
Isus împlinise treizeci de ani. Vârsta cea bună şi hărăzită. Mai nevârstnic, omul nu-i decât o nădejde; îl stăpânesc simţămintele şi iubirile tuturor; nu-i cunoaşte bine pe oameni, nu poate deci să-i iubească cu acea iubire înduioşată şi miloasă, cu care trebuie iubiţi oamenii; iar dacă nu-i cunoaşte şi nu-i în stare să-i iubească, n-are căderea să vorbească cu greutate, nici putinţa de-a se face ascultat, nici harul să-i poată mântui.