Apocalipsa capitolul 6.

Apocalipsa 6

Scenele peceţilor urmăresc o progresie, aşa cum urmărea şi dinamica promisiunilor bisericilor:
Prima pecete: Vino (6:1)
A doua pecete: Vino (6:3)
A treia pecete: Vino (6:5)
A patra pecete: Vino (6:7)
A cincia pecete: Până când? (6:10)
A şasea pecete: a venit (6:17)
A şaptea pecete: linişte (8:1)
Invitaţia imperativă "vino" derivă din cuvintele folosite pentru descriere venirii lui Hristos, în toată Apocalipsa, în special la sfârşitul ei, unde invitaţia este: vino (22:17.20). deci, invitaţia este adresată nu lui Ioan, poate călăreţilor, dar mai ales lui Isus. Cu fiecare pecete, venirea lui Hristos e mai aproape. De la pecetea 5 Până când, intrăm în aşteptarea iminentă, urgenţa chemării, cererea celor ce aşteaptă chemarea. Apoi în pecetea 6, Ioan prezintă evenimentul venirii ca unul prezent a venit. În final, pecetea 7, prezintă doar liniştea – Hristos a venit. Nu mai e nimic de spus.
Ca şi bisericile, peceţile descriu istoria creştinismului şi trebuie interpretate profetic. Viziunea celor 7 peceţi este derultă paralel cu cea a celor 7 biserici. Ele relatează aceeaşi istorie, dar cu diferite accente. În timp ce cele 7 scrisori denunţă ereziile din biserici, cele 7 peceţi condamnă persecuţia, violenţa şi opresarea ei.
Cele 7 trâmbiţe sunt evenimente militare. Dar sigiliile şi bisericile se referă la aspecte spirituale. Soliile celor 7 biserici sunt mesaje pentru biserica adevărate (nu Isabelei; Sardes a primit solia, biserica protestantă, a devenit Babilon după 1844). Cele 7 sigilii ne arată contextul în care cei 7 îngeri vor opera.
Lăiu: Scenele capitolului 6 au fost considerate ca reprezentând evenimentele pe care le traversează Biserica până la revenirea lui Hristos. Începând cu Victorinus de Poetavium (sec III), Andreas de Cezarea Capadociei (sec. VII), învăţaţii creştini au prezentat evenimentele de aici paralele cu cele din Apocalipsa 1-3 (dar nu o corespondeţă exactă).
Calul Alb – Hristos, care călăreşte şi duce Evanghelia prin Biserică
Calul Roşu – perioada persecuţiilor. 100 -313
Calul negru – perioada biserici imperiale, cu amestecarea doctrinelor 313 – 538.
Calul livid – perioada Evului mediu, teroare, moarte, morbiditate, putrefacţie; Hab 2:4-12 lăcomia împăratului Babilonului este comparată cu moartea şi locuinţa morţilor
Există legătură între îngerii care prezintă scenele, simbolul lor şi scenele prezentate? Primul – heruvimul leu: autorităţii şi puterii (Hristos conduce); Al doilea – heruvimul viţel, simbol al jertfirii (martirajul); al treilea- heruvimul vultur, simbol al înălţimii, perspicacităţii, rapidităţii; al patrulea - heruvimul om, simbol al raţiunii şi al libertăţii morale.

Peceţile sunt acţiunile lui Hristos, în planul mântuirii, pentru salvarea omului.
Stefanovic:
Evenimentele din Apocalipsa 6 se bazează şi continuă evenimentele din Apocalipsa 4-5. Deci încep cu întronare lui Hristos la Cincizecime şi culminează cu revenirea lui Hristos – la sigilul 6, 6:15-17.
După ce regele din Vechiul Testament era încoronat, soarta poporului era în mâna sa. Iar printre primele lucruri pe care le făcea era judecata asupra vrăjmaşilor săi (Ps. 2, 110). Hristos face la fel acum: soarta lumii este în mâinile Sale şi El judecă acum pământul/ vrăjmaşii.
Paulien observă că Apocalipsa 6:1-8 este paralel cu blestemele neascultării legământului din Deut. 28:15-68. Se pare că baza acestor pasaje, ca şi cel din Ezechiel care vorbeşte de cele 4 feluri de pedepse din partea lui Dumnezeu (Ezec. 14:21, Ier. 15:3) este Leveticul 26:21-26. Paralela cu Apocalipsa 6(8) este evidentă: plăgi de 7 ori, sabie, foamete, ciumă şi fiare sălbatice. Aşa vorbeşte Biblia despre judecata lui Dumnezeu asupra poporului neascultător.
Judecăţile lui Dumnezeu în Vechiul Testament sunt de două feluri: când sunt îndreptate împotriva poporului Israel, sunt intenţionate ca pedepse ce îl va aduce la pocăinţă (Ier. 14:12-13, 15:2-3, 21:6-9). Deseori aceste judecăţi erau aduse la îndeplinire prin popoarele înconjurătoare, culminând cu robia babiloniană. Dar când aceste popoare ce pedepseau pe Israel s-au dovedit a fi teribil de violente, Dumnezeu se întoarce împotriva lor aducând judecăţile nimicitoare, pentru a răzbuna umilirea poporului (Zaharia 1:12-15, Ier. 50:17-20, Ioel 3:19-21).
Zaharia 1:8-17. şi 6 sunt descrişi 4 cai, care sunt numiţi 4 vânturi (6:5) – ceea ce ne poate spune că cei 4 cai din Apocalipsa sunt legaţi de cele 4 vânturi din Apocalipsa 7:1-3.
Mergând pe aceste modele se vede că mai întâi judecata lui Dumnezeu vine spre poporul Său pentru a-i aduce pocăinţa (1 Petru 4:17), apoi se răsfrânge asupra celor ce se opun chemării pocăinţei, spre distrugerea lor. În Apocalipsa 6 avem 4 cai, care aduc judecăţile. Apoi în dezigilarea celui de al cincilea sigiliu, strigă martirii până când Stăpâne Doamne (Apocalipsa 6:10 // Zaharia 1:12-15.)– ceea ce poate indica faptul ca acum judecata trece la duşmanii lui Dumnezeu şi ai poporului Său, adică nimicirea. După dezigilarea celei de a şasea pecete, mânia lui Dumnezeu se abate asupra persecutorilor poporului lui Dumnezeu, sub forma celor 7 plăgi a celor 7 trâmbiţe. Poporul lui Dumnezeu este salvat şi este la tronul sfânt (Apocalipsa 7:9-17, cp.21-22).
Apocalipsa 6 şi Noul Testament: sunt evidente paralele între Apocalipsa 6 şi predica de pe Muntele Măslinilor din Matei 24, Marcu 13, Luca 21: răspândirea evangheliei (6:1-2), război (3-4), foamete (5-6), ciumă (7-8), persecuţie (9-11), semne cereşti (12-13), nemurile plâng (15-17), a doua venire (17).
Prima parte a lui Matei 24, versetele 1-14 sunt paralele cu primele 4 sigilii şi descriu situaţia lumii, teatru al câmpului de luptă până la venirea lui Hristos.
A doua parte a discursului, este diferită – descrie dărâmarea Ierusalimului, creşterea persecuţiei, perioadă numită vremurile neamurilor (Luca 21:24). Sigiliul 5 se leagă de această parte. Deşi persecuţia a însoţit creştinismul de la început, totuşi strigătul sfinţilor de sub altar nu vine decât acum, în pecetea 5, ce aminteşte de cuvintele lui Isus din Matei 24:21 – necazul cel mare cum n-a mai fost şi nici nu va mai fi (persecuţia evului mediu).
Matei 24:23-31, după marea persecuţie, vorbeşte despre amăgirile sfârşitului şi chiar de a doua venire. Pecetea 6 pare să se potrivească aici: între marea persecuţie şi revenirea lui Hristos. Perioada începe cu marele cutremur de la Lisabona 1775, semnele cereşti ale zilei întunecate 1780 şi noaptea următoare când luna a fost roşie şi spectaculoasa ploaie de stele din 1833. În Matei 24 aceasta este succesiunea: starea de lucruri de pe pământul păcătos, marea persecuţie, timpul sfârşitului, semnele din ceruri (Mt 24:29), revenirea (24:30).
Sigiliul 6 are legătură cu revenirea. Tăcerea din al 7 sigiliu (Apocalipsa 8:1), are loc evident după revenire!!!
Paulien spune că în Apocalipsa 6, lipsesc înşelătoriile din timpul sfârşitului; dar sunt prezente şi descrise pe larg în capitolele 13-17. Astfel, trâmbiţa 6 şi capitolele 13-17 descriu aceeaşi perioadă.
Natura deschiderii celor 7 sigilii
Capitolele de aici sunt construite pe baza lui 3:21 – În cp 4 şi 5 Hristos este biruitorul. Apoi în 7, sfinţii sunt biruitorii. Deci în 6 sunt descrişi sfinţii în perioada în care obţin biruinţa şi apoi vor sta pe tron cu Hristos.
Sfinţii persecutaţi întreabă în pecetea 5 până când? Iar Apocalipsa 7 răspunde: nu prea mult timp; conform 3:21 cei ce vor birui vor sta pe tron cu Hristos, iar aceasta nu se va întâmpla peste mult timp... ci în curând. Evenimentele finale (semnele) sunt date pentru a-i îndemna pe oameni la pocăinţă, ca astfel să biruiască.
Călăreţii:
În mod evident ei sunt legaţi de creştinism şi de modul în care aceştia răspund Evangheliei lui Isus Hristos. Evanghelia e predicată; când e respinsă, apar consecinţe: foamete, ciumă, război. Ele se îndreaptă spre poporul lui Dumnezeu, care respinge adevărul, pentru a-l trezi şi a-l îndemna la pocăinţă.

Sigil 1 – calul alb.

6:1 – Prima făptură este probabil cea care arată ca un leu voce de tunet. Leul introduce Calul alb victorios – ne trimite la victoria Leului din cp 5:5. Imaginea biruitorului este susţinută şi de stefanos. În Apocalipsa 19 imaginea se repetă, cu Hristos călare pe cal alb, purtând de data aceasta coroana diadema 19:11-16. În Apocalipsa 6 Hristos este prezentat ca începând, pornind (6:2) victoria. În Apocalipsa 19 o încheie, când primeşte diadema.
6:2 – Cal alb şi călăreţul lui: a. Parţii – nu prea merge; contextul este simbolic, nu se poate interpreta literal (cal alb..)
b. Anihrist şi forţele demonice – ceilalţi călăreţi aduc necaz ... deci şi acesta. Antihrist e artist în înşelăciune, aşa cum e descris în Apocalipsa 11 şi 13, folosindu-se expresii din Apocalipsa 6:1-2 [dar stepfanos apare doar în legătură cu biruitorii lui Dumnezeu – deci dacă apare aici, atunci e ceva pozitiv]
c. Hristos: Alb se referă în Biblie la Hristos şi niciodată la antihrist. Hristos este cu păr alb 1:14, sfinţii primesc o piatră albă 2:17, haine albe 3:4.517, cei 24 sunt în alb 4:4, martirii la fel 6:11, marea mulţime 7:9.13, norul revenirii e alb 14:14, Hristos călăreşte pe cal alb şi oastea cerească 19:11.14, Dumnezeu stă pe un tron alb 20:11. Cununa ce o poartă călăreţul stefanos – cununa victoriei este purtată doar de Hristos, sau de cei ai Lui 5:5-6, 12:11. Coloseni 1:23 Pavel spune că Evanghelia a ajuns, în timpul vieţii sale, în toată lumea – victoria Evangheliei.
Calul alb simbolul victoriei. Când un împărat roman defila după o victorie, călărea un cal alb. Hristos a pornit să biruiască, să cucerească lumea prin Evanghelie.
În Apocalipsa 19:12 Hristos nu mai poartă o cunună, ci diadema împărătească. Acum Hristos este în luptă: încă sunt oameni robiţi păcatului, pe care trebuie să-i elibereze. Când lucrarea va fi terminată, atunci va primi diadema regală, adică conducerea supremă şi universală.
Războiul acesta al evangheliei a început cu predicarea apostolilor, în timpul lui Ioan, dar va continua până la revenirea lui Hristos, cu aceeaşi forţă, cu aceeaşi putere şi răspândire Matei 24:14.
După modelul generalilor învingători romani, ce călăreau pe cai albi, la paradă – Călereţul pe calul alb biruitor ca să biruiască.
Vino – prima fiinţă ce are acces la ceea ce se întâmplă în carte, este una din cele 4 fături vii – adică oameni înviaţi, răscumpăraţi. Perioada este a bisericii Efes. Organizaţia oficială şi cea reală se suprapun – calul alb. Arcul - Habacuc săgeţile Cuvântului Tău. Vedem aici biserica apostolică, condusă direct de Domnul ei. Domnul va face la fel cu Laodicea – de aceea nu trebuie părăsită.
Aici, paralelismul trebuie să fie cronolgic cu bisericile, pentru că se prezintă cele două faţete spirituale.
Reprezintă primele 3 secole. Biserica încă este curată de erezie, compormis politic, violenţă. Victoria nu este obţinută prin vărsare de sânge – călăreţul primeşte coroana – deci este darul cerului. Are arc, dar nu săgeţi – câştigă prin duhul blândeţii, prin pace.

Sigiliul 2 – vs. 3-4 Calul roşu
6:4 Roşu aprins: roşu este culoarea sângelui şi a opresiunii: Isaia 1:15-23 e simbolul păcatului (mâini mânjite cu sânge); Apocalipsa 17 prostituata este în roşu, îmbătată de sângele sfinţilor. Deci aici avem persecuţie şi vărsare de sânge. Mereu şi mereu văzută în istoria creştinismului; creştinii suferă pentru adevăr. Evanghelia comodităţii (veniţi la Isus şi totul va fi roz), nu e Evanghelia biblică. Chiar ideea că creştinii vor fi răpiţi, ca să nu fie răniţi, să nu sufere, nu e biblică.
Este posibil ca fiinţa care cheamă calul roşu să fie cea cu chip de viţel – care aminteşte de jertfă, deci se potriveşte cu imaginea aceasta a înjunghierii.
Dacă primul cal, cel alb înseamnă victoria Evangheliei şi pacea pe care ea o aduce, acum avem război. Isaia 57:20-21 ne spune că pacea îl părăseşte pe cel rău, pe cel ce a respins Evanghelia. La fel în Matei 24:9-10: cei ce cad, adică resping Evanghelia, ajung să îi urască pe cei ce o au, să se vândă între ei – adică aminteşte de uciderea între ei din versetul 4. În repetate rânduri Noul Testament spune că predicarea Adevărului va aduce separare între oameni (Matei 10:34-36.21, Luca 12:51-53).
Concluzia este că al doilea călăreţ întruchipează urmările ce le aduce vestirea evangheliei: persecuţia. În pecetea 5, martirii măcelăriţi strigă după intervenţia lui Dumnezeu (6:9-11); cuvântul de aici pentru măcelăriţi/înjunghiaţi este acelaşi cu cel din versetul 4 sfa,zw..
Dar oare expresia să se înjunghie unii pe alţii nu face referire la luptă înverşunată între oameni? Adică se ucid între ei, şi credincioşii ucid, şi cei necredincioşi – aşa se înţelege din expresiile Vechiului Testament – madianiţii s-au ucis între ei. Sau este vorba doar de oamenii ucid oameni – ca la Sinai, când o categorie o ucide pe cealaltă şi totuşi tabloul este descris ca ucidere între ei.??? Dacă acest călăreţ aduce sabia mare, ca să ia pacea de pe pământ, când oamenii se ucid între ei – semnifică faptul că după primele 3 secole, creştinismul a început să se schimbe: de la pace la război. Contextul nu e al persecuţiei îndurate, ci al măcelăririi reciproce (sângele şi uciderea reciprocă ne aminteşte de 2 Regi 3:22, iar a doua făptură vie, adică cea care seamănă cu viţelul ne indică înjungheirea Luca 15:27). Cuvântul machaira- sabie, este acelaşi cuvânt folosit în 1 Eoch, unde Israel primeşte o sabie ca să se războiască cu necredincioşii. Este timpul când biserica se luptă pentru supremaţia ei – cu arianii etc.- ajutată acum de împăraţii, ca Constantin, Clovis etc. (secolul IV – V).
Martirilor de aici li se spune în pecetea 5 să se mai odihnească puţin. Apoi Hristos Însuşi, cu o sabie în mână, va veni să facă dreptate martirilor, omorâţi pe nedrept (dacă al doilea călăreţ are o sabie mare – conflict mare -, când va veni Hristos va avea o sabie ascuţită: pedepasă definitivă, finală, veşnică).
Este Smirna –două grupe de credincioşi, sinagoga stanei. Unii râdeau de cei ce păzeu sabatul erau învechiţi, ei se emancipaseră. Persecuţia făcea lumina. Sabia este cea care separă biserica lui Hristos de cea falsă. În biserica această confuză nu mai e Hristos conducător oficial, ci altcineva, ce aduge războiul.
Concluzia mea: după biruinţa Evangheliei, se naşte opoziţia, persecuţia. Din nefericire, biserica persecutată, la scurt timp devine biserică belicoasă, ce e în stare să se înjunghi cu oponenţii... în cele din urmă, chiar de la sfârşitul sec. IV, devine biserică persecutoare (vezi istoria cu sec IV, parcă 381).

Sigiliul 3: versetele 5-6 Calul negru.
Versetul 5: negru desemnează în Biblie absenţa Evangheliei – întuneric spiritual (Mat. 4:16, Lc 1:79).
Cumpănă – foamete (Lev 26:26, Ezec 4:16). Foametea urmează după război (cal negru, după cel roşu)- întunericul spiritual vine după ce biserica şi-a uitat rolul, şi-a uitat armele şi a apelat la sabie, pentru victoriile sale. Comparaţia cu drama lui Belşaţar – cântărirea este judecata lui Dumnezeu şi găsirea prea uşoară, adică vinovat înainte lui Dumnezeu.
Versetul 6: o măsură de grâu înseamnă nevoia zilnică de hrană a unui om. În timpuri normale, cu un dinar puteai cumpăra 15-20 de măsuri. Un dinar însemna şi plata unei zile de muncă (cheltui tot ce câştigi pentru puţină mâncare = foamete mare)
A treia fiinţă, a treia făptură vie se pare că este cea cu faţă de om (Apocalipsa 4:7). Glasul este al lui Isus, sau al Tatălui. Amestecă judecata cu îndurarea (... nu vătăma...).
Dacă este foamete/secetă şi dacă vinul şi uleiul nu este vătămat, atunci înseamnă că foametea este limitată. Foametea este spirituală, după Cuvântul lui Dumnezeu Amos 8:11-13. Este şi în opoziţie cu calul alb – victoria Cuvântului.
Uleiul este Duhul Sfânt – deci nu e absent. Ioel 2 vorbeşte de Duhul Sfânt, după ce spune de beşugul ţării 2:24 //28
Vin – mântuirea plină de har a lui Dumnezeu prin Hristos, sângele lui Isus.
Grâul/ grânele – Cuvântul lui Dumnezeu (Deut. 8:3, Mat. 4:4)
A treia făptură, ce introduce tabloul de aici, este cea care poartă faţă de om – dimensiune spirituală este avută în vedere (animalele celelalte nu au această dimensiune...). Celelalte elemente, au simbol în Biblie.
Viţa şi măslinul rezistă mai bine la secetă decât grânele, pentru că au rădăcini foarte adânci.
Foametea afectează Cuvântul lui Dumnezeu, nu şi Duhul Sfânt şi sângele lui Hristos. Legământul are două părţi: partea omului – Cuvântul lui Dumnezeu – şi partea lui Dumnezeu – Duhul Sfânt şi sângele lui Hristos. Partea omului este pierdută, dar credincioşia lui Dumnezeu nu! La nivelul uman, biserica şi-a pierdut chemarea, neglijează Cuvântul lui Dumnezeu, nu îşi hrăneşte poporul, care suferă de foame. Poporul nu mai e spiritual, ; biserica nu împlineşte nevoile teologice şi spirituale ale poporului, neglijează Cuvântul, are înţelegere limitată.
Dumnezeu este credincios legământului Său – Duhul Sfânt şi harul prin sângele lui Isus, mângâie şi vindecă rănile poporului – în vechime, rănile erau tratate cu untdelemn şi vin. Deci lucrarea lui Hristos şi acum, în aceste vremuri de întuneric spiritual reprezintă tratamentul, balsamul pentru rănile poporului.
Timpul descris este timpul în care biserica este interesată de organizarea ei ca instituţie şi uită nevoile spiriutale ale poporului pe care-l conduce. După eliberarea Italiei de arieni 538, biserica se consituie într-o monarhie puternică, piramidală, istoria reţinând figura papei Grigore cel Mare (590 – 604), ca fiind primul papă ce a acumulat puterea maximă politică şi religioasă. Aşa se întâmplă mereu când biserica e preocupată prea mult de sine, de sporirea puterii instituţiilor sale, pierde din punct de vedere spiritual. Acum Dogma a înlocuit Cuvântul lui Dumnezeu – motiv de persecutare a celor ce nu urmează dogma oficială.
E pergamul 313 – 538, epoca convertirii cezarilor, creştinii adoptă sărbători păgâne, calendarul solar al romanilor, crăciun, paşte etc...
Cumpăna – instrument de măsurat. Ce măsoară? Glasul vine de la 4 făpturi vii. Cine ţine cumpăna? Partea oficială a Bisericii (îngerul adevărat e un predicator izolat, marginalizat din Roma, în conflict cu Eusebiu din Cezareea şi Constantin) – Eusebiu la Conciliul din Nicea, la 323, ce frumos a fost – martirizaţii participau acum dar a venit o altă probă, pe care episcopii nu au mai trecut-o. Erau în stare să moară, fără să ardă tămâie cezarului; dar acum, când cezarul i-a chemat împreună, ei au primit onorul armatei, Constantin a venit între ei, s-a umilit au crezut că Împărăţia lui Dumnezeu a venit pe pământ. Cumpăna o are acum Constantin: Atanasie şi Arie în conflict. Atanasie – dacă Hristos era o creatură, prima din univers, noi suntem idoaltri, dacă ne închinăm Lui (deci nu se închina Mariei, sfinţilor). Arie credea altfel (şi se închină şi Mariei). Arie era omul lui Constantin. O femeie va veni şi va spune că Atanasie a făcut hărţuire sexuală – dar Atanasie schimbă hainele cu slujitorul său şi a scăpat. Chiar cu toată conspiraţia lui Constantin, adevărul a triumfat –ştiu că nu ai lepădat Cuvântul Meu.
Constantin era politician – se votau acum dogmele, pentru unificarea doctrinelor. Primele 6 concilii au votat, punând bazele învăţăturii bisericii (votul era luat sub presiunea mulţimilor, cu bătăi, cu pietre, cu scandal). Aşa se impuneau voturile.
Făptura strigă: grâu pentru un dinar. Orz pentru un dinar. Munceşti toată ziua doar să mănânci (tu şi copii tăi). Asta e sclavie, foamete, raţionalizare – lipseşte libertatea. Vrem ca lumea să fie unită în credinţă (Iustinian -..., Teodosius). Raţionlizăm Biblia – preoţii să nu mai citească Biblia, ci să cânte ceva... În această epocă, poporul e înfometat, e sclavie. Luther, Robia poporului spune că Biserica fără Biblie e rob: nu citeşte, ci vine să priemască mântuire de la preot.
Dar Biserica are undelemn şi vin: adică Duhul Sâfnt şi sângele lui Isus, în orice biserică, oricât de apostaziată ar fi, au fost mîntuiţi oameni. Conciliile bisericeştei au introdus erezii ,dar nu au putut desfiinţa marile adevăruri – ale lucrării Duhului Sfânt, lucrarea de ispăşire a lui Isus.

Sigiliul 4, versetele 7-8 Calul gălbui.
Versetul 8: Cal verzui-galben: culoarea cadavrului în descompunere/ culoarea celui bolnav. Reprezintă moartea şi teroarea. Războaiele bisericii însoţite de molimele: ciuma bubonică, ce decima ţări întregi.
A patra parte a pământului – în Apocalipsa se referă la stăpânirea lui Dumnezeu // a treia partea a pământului se referă la stăpânirea lui Satana.
A patra fiinţă vie este probabil cea cu aripi de vultur (Apocalipsa 4:7); ce este pasăre de pradă – ce simbolizează persecuţia şi moartea (Mt 24:28, Hab 1:8).
După foametea sigiliului 3, este normal să apară moartea sigiliului 4. Plaga le încorporează pe celelalte două: sabia şi foametea aduc moartea. Dar moartea nu este ultima realitate. Hristos este mai mare decât moartea (Apocalipsa 1:18); iar moartea va avea sfârşit 20:14.
Locuinţa morţilor – Moarta e însoţită de puterea ei – locuinţa morţilor – pereche des utilizată în Apocalipsa.
A patra parte – moartea primeşte stăpânire, nu o are şi i-o dă cineva mai mare decât ea. Putem concluziona că celelalte sigilii se referă la celelalte părţi ale pământului, // cu Apocalipsa 7:1, cu cele 7 vânturi din cele 4 colţuri ale pământului.
Lev 26:21-16, Ezechiel 14:21 citim că molima, fiarele sălbatice, sabia, moartea sunt trimise de Dumnezeu ca pedeapsă spre pocăinţă pentru poporul lui. Respingerea Evangheliei duce la aceste pedepse. Dar la sfârşit, moartea, consecinţa păcatului va dispărea.
Cei patru cai pot ilustra istoria spirituală a fiecărui om, naţiune etc. Respingerea Evangheliei, duce la pedeapsă şi moarte; sau reprezintă perioada Eveului Mediu din creştinism – întunericul şi moartea spirituală de atunci. Sau poate chiar toată istoria creştină.
Descrierile de aici sunt parţiale şi preliminare: vestirea Evangheliei nu a fost întâlnită doar în sec. 1. Apocalipsa 14:6.12, 18:1-4 vorbesc de răspândirea Evangheliei cu putere. După ce toate mijloacele harului îşi vor fi făcut lucrarea, nu mai urmează decât judecata, care va aduce răsplătirea în funcţie de ceea ce a ales fiecare om.
Descrie Biserica monstruoasă, ce aduce moartea pretutindeni: cu Inchiziţia, cruciadele, persecuţiile pe motiv de erezie, războaiele religioase. Biserica accentuează teologia dispreţului faţă de cei ce nu sunt ca ea, se războieşte cu ei, un adevărat jihad creştin. În sec XX, prin masacrarea evreilor de Hittler, se culeg roadele intoleranţei bisericii de-a lungul a 18 secole.
Suntem la Tiatira – în timpul celor 1260 de zile. Calul putred. Descrierea perfectă a Evului Mediu. Biserica a vut puterea absolută – foametea, ciuma au fost rezultatul unirii cu statul.
Victoria lui Mesia a început fără masacre, fără arme. Biserica, odată cu calul al doilea, a înţeles ca Mesia a luptat destul pentru ea – cu stilul Lui – acum a venit timpul ca şi Biserica să lupte pentru Mesia, cu armele ei - sabia; aşa apar războaiele violente religioase. Biserica spune că vorbeşte şi acţionează în Numele lui Dumnezeu – când cineva are o mentalitate atât de uzurpatoare, întotdeauna apare intoleranţa şi persecuţia. Când omenescul înlocuieşte dumnezeiescul, apar toate acestea (când biserica e mai mult interesată de numărul botezurilor, decât de calitatea celor botezaţi, de doctrina ei, decât de Cuvântul lui Dumnezeu, de mentalitatea imperialistă, care înlocuieşte ofensiva evangheliei etc).
Motivul e simpul: ceea ce e vizibil e mai ispititor decât ceea ce se vede doar prin credinţă. Succesul relizărilor lumeşti duce doar la mândrie şi intoleranţă (nu mai e nimeni ca mine... toţi sunt nişte fraieri, adică dispreţ etc.).
Deschiderea ultimelor 3 sigilii
Stefanovic: Primele 4 sigilii vorbesc despre ce se întâmplă cu oamenii care resping Evanghelia lui Hristos. Apoi sigiliul 5 vorbeşte de martirii lui Dumnezeu şi cererea lor pentru dreptate, iar al şaselea relatează modul în care Dumnezeu aduce judecăţiile Sale asupra celor răi; aceasta este descrisă de cele 7 trâmbiţe. Apoi urmează sigiliul 7, linişte în ceruri.

Sigiliul 5: 6:9-11. Victimele
Stefanovic:
Atenţia merge acum spre victime. Tropăitul cailor opresorilor e înlocuit de strigătul martirilor Până când?
9: Altar – altarul de jertfă, unde se înjunghiau animalele era în curtea de afară a templului, nu în Templu; sângele animalelor jertfite era scurs la piciorul altarului acesta (Lev. 4:7, 18,25,30-34, 8:15, 9:9). Deci este evident faptul că Apocalipsa se referă aici la acest altar. Curtea reprezintă astfel pământul, unde au fost aduse aceste jertfe. Vezi şi Apocalipsa 16:6-7, unde este prezentă aceeaşi imagine. Tradiţia evreiască mai târzie spunea că sufletele ce lor drepţi, după moarte se odihnesc sub tronul lui Dumnezeu.
Cel mai sfânt lucru din jertfă era sângele, căci reprezenta viaţa, care îi aparţine lui Dumnezeu (Lev 17:11-14). Ca şi în Apocalipsa 16:6-7, sângele martirilor este vărsat ca jertfă dedicată lui Dumnezeu.
Ideea jertfirii pentru Dumnezeu este găsită în Noul Testament. Isus spune că cei ce-i vor omorî pe ucenici vor crede că fac ceva bun Ioan 16:2, Pavel aşa vorbeşte de moartea lui Fil. 2:17, 2 Tim 4:6. Când un martir moare, este tragedie. Dar sigiliul 5 ne arată că moartea unui martir este biruinţă, căci a fost adus ca o jertfă lui Dumnezeu.
Lăiu: altarul de jertfă fiind pe pământ, sub altar înseamnă sub pământ. Toate elementele de aici sunt simbolice, nu reale: altarul etc. Atunci expresia este personificarea unei idei, nu locul de odihnă al sufetelor.
Sufletele de aici – au fost oameni ca noi, martirizaţi pentru Hristos (pentru Hristos trebuie să iei atitudine în viaţă, nu anonimat – cine se ruşinează de Mine...).
Istoricii spun că 90 milioane de martiri creştini, mai mulţi ca de oricare altă religie.
Mărturia pe care au ţinut-o: mărturia pe care au predicat-o. Evanghelia lui Isus, cu care începe capitolul 6. Ca şi în 12:11, 11:7, din cauza credinţei lor faţă de Evanghelie, martirii au experimentat persecuţia şi moartea. De aceea ei sunt şi mai îndreptăţiţi să strige după intervenţia lui Dumnezeu. Doukhan spune că strigătul e al evreilor oprimaţi în Babilon, ucişi pentru că nu se închină la idoli; al creştinilor daţi la lei, pentru că-L predică pe Hristos, Domnul dragostei; al celor din închisoare, al tuturor creştinilor persecutaţi pentru Cuvântul lui Dumnezeu... şi al evreilor, persecutaţi de-a lungul anilor, doar pentru că sunt evrei, pentru că cred în Dumnezeu – nu cred. Textul nu vorbeşte de orice nedreptate făcută în general (deci evreilor pentru că sunt evrei – nu pentru că sunt credincioşi; au fost persecutaţi toţi evreii, nu doar cei credincioşi, doar pentru că erau evrei); ci de cei ce au suferit pentru că au fost junghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu.
10: Răzbuni: cuvântul descrie un act de justiţie, o acţiune legală (nu una capricioasă), la fel ca în Luca 18:3.5 (judecătorul nedrept). Apocalipsa 19:2 ne spune că Dumnezeu va face acest act de justiţie – Romani 12:19 îndemnul de a ne încrede în dreptatea lucrată de Dumnezeu.
Expresia ne aminteşte de Geneza 4:10 – sângele lui Abel. Cererea aceasta este un act de dreptate (dar şi de Iacov 5:4, Evrei 12:24, Hab 2:11-12) – răzbunarea celor ce sunt opresaţi şi ucişi este deasemenea o cerere pentru apărarea, îndreptăţirea lui Dumnezeu în ochii celor ce şi-au pus încrederea în Dumnezeu.
Intervenţia lui Dumnezeu înseamnă judecata. Judecata înseamnă relizarea dreptăţii. Iar dreptatea înseamnă răplătirea celor drepţi, reabilitarea lor – hainele albe; dar şi pedepsirea opresorilor – răzbunarea. Cei care au suferit atât de mult pentru Hristos, doar ei înţeleg întrebarea martirilor de aici – că, pentru onoarea lui Dumnezeu, pentru adevărul suferinţei lor, nu sunt necesare doar cuvinte dulci, pline de duioşie şi apreciere la adresa lor, ci e nevoie de intervenţia lui Dumnezeu Până când – sa facă dreptate.
Până când - cât timp va mai dura până se va realiza dreptatea? este strigătul credincioşilor lui Dumnezeu din toate timpurile: Ps. 79:1-10, Hab. 1:1-4. Deşi strigătul poate exprima uimirea neintervenţiei lui Dumnezeu, totuşi aceştia sunt credincioşi în intervenţia finală a lui Dumnezeu (sunt siguri că aşa va fi, dar întreabă când?).
Până când... vei judeca? Judecata este la viitor, dar întrebarea vine din rândul celor ce suferă. La fel în Daniel 8: vs .12 suferinţa poporului lui Dumnezeu, iar 13-14 momentul judecăţii. Aici, la întrebarea Până când?, se răspunde cu cele 2300 de seri şi dimineţi, curăţirea sanctuarului de Kippur, ce reprezenta Ziua judecăţii cosmice. Atunci, judecata a început (Daniel 7:10).
Lăiu: aşa strigă întreaga natură Rom. 8:12-23
Stăpâne – despotes. Deci suveran absolut.
Locuitorii pământului: Apocalipsa se referă astfel la cei răi: 3:10, 8:13, 11:10. Cei credincioşii aparţin de drept cerului: 1:6, 5:9-10, 13:6, Efeseni 2:19.
Cel Sfânt, Cel adevărat din 6:10 aminteşte de solia către Filadelfia. În contextul anunţării judecăţii, cerută de martiri în pecetea a cincea, poate să desemneze judecata de cercetare, care începe la 1844; judecata face dreptate – sfinţilor li se dau haine albe, adică li se recunoaşte intrarea în împărăţia lui Dumnezeu (6:11), li se mai spune să mai aştepte puţină vreme (6:11) – deci încă nu vine sfârşitul. Apoi, pecetea 6 şi 7 aduc eveniemtnele escatologice, ce culminează cu revenirea lui Hristos (6:12-17, 8:1)
11: Haine albe – ca la laodiceea (şi Sardes). Sfinţii strigă către Dumnezeu şi Dumnezeu Însuşi le răspunde, dându-le haine albe acum, simbolul victoriei (3:4-5). Apoi ei sunt văzuţi în 7:9 purtând aceste haine în faţa tronului, deci în ceruri. Dumnezeu le spune să mai aştepte puţin – El răspunde.
Lăiu: judecata care îndereptăţeşte pe sfinţi, condamnă pe păcătoşi; iar răzbunarea sângelui lor, răzbunarea sanctuarului ceresc, este aplicarea aceleaşi dreptăţi asupra celor care au refuzat împăcarea cu Dumnezeu călcând în picoare sângele Mielului (Evrei 10:29-31). Vedem că îndreptăţirea, hainele albe sunt date înainte de răsplătire, de revenire. Din Daniel 8:13-14 (Matei 16:27) înţelgem că este vorba despre judecata de cercetare, care a început cu 1844, şi care se desfăşoară şi acum.
Să se mai odihnească – sfinţii rămân morţi, de moartea odihnei (Ioan 11); ei se odihnesc, căci faptele lor îi urmează (14:13). Cei răi nu au odihnă (14:11). În Apocalipsa 19:2 cei martirizaţi pentru Dumnezeu sunt înviaţi şi îşi primesc răsplata.
Tovarăşi de slujbă şi fraţii lor: tovarăşii de slujbă, fraţii lor – exprimare sinonimică.
Lăiu: puţină vreme va trece între îndreptăţirea sfinţilor (1844) şi răzbunarea lor, revenirea lui Hristos (6:17). Vor mai fi martiri ca şi ei. (13:15, 16:4-6, 17:6, 18:1-5, 19:2)
Scena sigiliului 5 începe ca o judecată. Totuşi judecata aceasta nu aduce sfârşitul suferinţei; căci colegii lor, trebuie să fie adăugaţi. În Biblie, salvarea este totală: Dumnezeu nu salvează pe unul, fără celălalt. La Dumnezeu, salvarea individului este legată absolut de salvarea universului. Fie salvează aşa, fie nu salvează deloc.. împărăţia dreptăţii necesită o reconsacrare, o recreaţie – lecţia fundamentală a Zilei Ispăşirii, Kippur.
Să fie împlinit – poate fi tradus aşa, sau cei ce vor fi ucişi să fie desăvârşiţi, compleţi în neprihănirea lui Hristos (7:13-14, 19:7-8). Aici cuvântul număr este adăugat de traducători. Stefanovic înclină spre această traducere. Varianta împlinirii matematice a unui număr de martiri ţine de tradiţia evreiască, iar Apocalipsa este mult mai complexă de cât aceasta. Ladd spune la fel: este absurd să credem că atunci când numărul de martiri va atinge cifra aşteptată va veni sfârşitul. Ci, când martirii vor fi desăvârşiţi, compleţi, împliniţi în neprihănirea lui Hristos, atunci va veni şi răzbunarea, dreptatea.
Sunt în alb, simbol al victoriei asupra păcatului şi credinţa lor în Dumnezeu. În 7:13-14, 19:7-8 li se împlineşte rugăciunea de dreptate, când ei vor fi răsplătiţi, iar opresorii poporului lui Dumnezeu pedepsiţi.
Filadelfia: limbajul este ca în Filadelfia 3:7. Dumnezeu este numit Suveran, Stăpân, Sfânt şi adevărat – Filadelfia: Cel Sfânt, Cel adevărat. Apoi fraţii lor din 6:11, este // cu fraţii, din cuvântul Filadelfia. Aşa că timpul este acelaşi: suntem în sec XIX (judecata preadventă, începută după cele 2300 de seri şi dimineţi, adică în 1844).
Astfel creştinismul Bibliei este viu şi răspunde concret întrebărilor oamenilor: ei întreabă până când? Şi Dumnezeu le răspunde exact... 2300 de seri şi dimineţi. Dragostea Lui nu e indiferenţă, ci intervine în favoarea celor opresaţi, dacă nu se pocăiesc. Dar de ce e nevoie de un timp atât de lung pentru judecată? Cum să înceapă judecata în sec XIX şi încă Domnul să nu fi venit? Vezi judecata de 1000 de ani, din timpul mileniului – de ce atât de lungă?
Este Sardesul, care se termină la 1798. Suflete sub altar, o referinţă la primul martir, Abel. Timpul sfârşitului, este ceasul revenirii lui Hristos. Acum sunt acumulate toate rugăciunile sfinţilor martiri.
Odihna – s-a terminat 1260 de ani, dar martiri vor mai fi. Cine poate să dea o haină albă, fiecărui om mort? Haina o dă Isus, dar spune nu e definitivă, s-ar putea să o pierzi. Dar după judecata de cercetare, e permanetizată.
Pentru sardes, voi veni ca un hoţ, ţi se şterge numele. Dar în biserică, sunt oameni care primesc asigurarea – haina albă primită. Domnul judecă, dar încă nu vine (judecata de cercetare).

Sigiliul 6, 6:12-17
Lăiu:
Împlinire preliminară a semnelor revenirii lui Isus din Matei 24:29:
- cutremurul de la Lisabona 1755, 1 noiembrie – cel mai mare impact asupra credincioşilor.
- Ziua întunecată şi luna roşie: 19 mai 1870. De la 10 ziua până noaptea întuneric. Noaptea ,luna a fost roşie. Nu a fost eclipsă şi fenomenul este inexplicabil.
- 1833, 12-13 noiembrie, ploaie de meteoriţi impresionantă – la 33 de ani curentul meteoric al Leonidelor. Evenimente ce se apropiau de 1844 – aici e valoarea lor, în a impresiona minţile credincioşilor.
Semnele preliminare, trebuie să se repete la o scară universală: v. 14-16; cutremur mare în 16:18-20, întuneric universal 16:10, ploaie de grindină/ poate şi de meteoriţi 16:21. Oamenii sunt cuprinşi acum ca într-un război. Toate categoriile sociale sunt implicate şi se tem... nu de Leu, ci de Mânia Mielului (6:16). Harul lui incomparabil, preaiubirea Lui răbdătoare şi activă, au fost călcate în picioare. Unde să mai găseşti scăpare când ai dipreţuit împăcarea oferită de Dumnezeu în Hristos? Cine [din această ultimă generaţie] poate sta în picioare? (Isaia 33:14-16, Mal 3:2, Luca 21:26-36, Efeseni 6:10-18 – cine răspunde la această întrebare acum, va sta în picioare atunci!).
Se continuă imagine judecăţii, din sigiliul 5: sfinţii strigă Până când, cei răi răspund cu strigăt de groază, în faţa lui Hristos (6:16). Martirii primesc, prin judecată eliberarea, punerea în drepturi – haina albă; opresorii, prin judecată, îşi primesc dreapta pedeapsă.

Stefanovic:
Evenimentele de la 12 la 14 sunt cosmice: un cutremur, soare negru... culminând cu un alt cutremur, şi mai mare. Expresiile erau înţelese de contemporanii lui Ioan din Vechiul Testament, ca reprezentând „vizite” ale lui Dumnezeu pe pământ, ziua judecăţii finale.
6:12 – cutermurul mare însoteşte vizita Domnului pe pământ (Hagai 2:6, Ioel 2:10, Ezechiel 38:19-20). Dacă în 16:18 se spune de ceva ce nu a mai fost pe pământ, comentatori au identificata acest cutremur anterior, deci cel din 6:12, cu cutremurul preliminar din Lisabona 1755, 1 nov. Plus toate celelalte „minuni” (soarele întunecat, ploaia de meteoriţi) în contextul timpului anunţat de Daniel- timpul sfârşitului, început la 1798, când biserica îşi pierde puterea persecutoare, sfârşitul celor 3 ani şi jumătate din Daniel 7:25. Acum feneomenele cosmice spun că profeţia despre timpul sfârşitului începe – este confirmat. De la începutul timpului sfârşitului, trecem la sfârşitul timpului.
De la creaţie, omenirea e legată de mediul în care trăieşte: păcatul omului, duce la blestemarea pământului; păcatul omului înainte de potop, duce la distrugerea pământului prin potop; păcatul omului la Sodoma şi Gomora, duce la distrugerea cetăţilor, prin foc şi pucioasă. La fel şi aici – mai întâi lovit pământul 6:12.13

6:13 – Soarele întunecat, luna roşie - elemente preluate din Ioel 2:31, 3:15 Isaia 50:3, 13:10.13. împliniri preliminare în 1780, 19 mai.
Ploaia de stele - inspirată din Isaia 34:4, Matei 24:29 – 1833, 13 nov.
Seamănă cu Matei 24:29. Când acestea se împlinesc, imediat apare semnul Fiului Omului, adică revenirea.
6:14 – Cer sul – Isaia 34:4 – mânia Domnului.
Munţi mutaţi, se pare că este alt eveniment decât cel din versetul 12, alt cutremur, cel din 16:18.
Simbolic sau literal? Imaginile din sigiliu 6 nu sunt simbolice. Avem motive să credem aşa. Elemntele cosmice (cerul, stelele, soarele, luna) sunt ca.... În greacă, această construcţie introduce o analogie figurată a unui eveniment actual – comparat cu ceva figurativ.
6:15- 17 – imagine ce arată spre Adam şi Eva, care s-au ascuns de prezenţa lui Dumnezeu, după ce au păcătuit (Geneza 3:8). Imaginea ca în Isaia 2:19-21. 10).
Nimeni nu e scutit de mânia Mielului, de judecata lui Dumnezeu (domnitori, mici, mari sunt 7 categorii enunţate, deci cifra desăvrâşirii etc)
Cine poate sta? Când totul se clatină şi este doborât? Isaia 54:10 ne răspunde; la fel şi Naum 1:6-7. Aceasta este speranţa poporului lui Dumnezeu, cu privire la viitor. Despre asta vorbeşte Apocalipsa 7.
Sigiliu 5 se suprapune cu sigiliu 6 – adică aceeaşi perioadă de timp, văzută din unghiuri diferite:
Sigiliul 5 vorbeşte de suferinţa poporului lui Dumnezeu, întrebarea lor, ce primeşte răspuns în Daniel 8 – deci ajungem în sec XIX.. aici vedem harul judecăţii, care dă haine albe celor opresaţi.... La fel, sigiliul 6, înainte de vreme sfîrşitului, anticipează, prin catastrofele lui, exterminarea finală a opresorului. De la evenimente pe pământ, trecem la cer ... vs 6:14. Acum eveniementele cuprind tot pământul, deci sunt generale: toţi munţii şi insulele (6:14), împăraţii pământului, generali, toţi sclavii şi toţi oamenii liberi (6:15). Judecata lui Dumnezeu, mânia Lui cuprinde totul şi pe toţi. El stă pe tron (6:16), şi în faţa acestui tablou, se pune întrebarea Cine poate ste în picioare? (6:17). E bună ideea – dar, de ce să fie aceste sigilii suprapuse, când celelalte 4 anterioare un au fost? Poate fi folosită comparaţia în felul următor: după cum sigiliul 5 ne vorbeşte de un eveniment în două părţi – de judecata lui Dumnezeu: făcută în favoarea sfinţilor, care primesc haina albă, dar mai trebuie să aştepte până la înfăptuirea dreptăţii, până când şi alţi credincioşi vor fi martirizaţi --- tot aşa şi sigiliu 6, poate conţine două părţi: o răzbunare preliminară a lui Dumnezeu, care anunţă răzbunarea finală, completă, la venirea Sa. Şi aici putem prezenta imaginile de la 6:12-13 ca fiind prima fază (limitată, cu Lisabona etc) şi 6:14-16, a doua făză, de la venirea lui Hristos, unde necredincioşii se ascund sub stânci şi în peşteri, dorind să scape de Mânia Mielului.
Tabolul se încheie cu întrebarea Cine poate sta în picioare? Naum 1:6-7, Maleahi 3:2
Paradoxul speranţei Biblie: întrebarea cine poate sta în picioare înaintea Domnului, la care s-ar răspunde logic cu nimeni, - cei ce fug la munţi să se ascundă, fac ceea ce se poate – primeşte răspunsul în cp 7: tocmai martirii, ce par vulnerabili, uşor de învins, de stârpit de pe faţa pământului, tocmai ei stau în faţa lui Dumnezeu şi vor sta pentru veşnicie. Ce mare e speranţa Bibliei – dă sens vieţii omului, chiar dacă e ruinat – nu se sinucide, aşa cum au făcut miliardarii lumii, în mijlocul crizei mondiale din 2008/2009 [Miliardarul german Adolf Merckle s-a sinucis din cauza crizei; Miliardarul a fost lovit de un tren în oraşul său natal luni seară. Merckle, de 74 de ani, avea o avere estimată la 9,2 miliarde de dolari şi se afla pe poziţia a 94-a în topul Forbes al celor mai bogaţi oameni ai lumii. Compania sa, VEM Vermoegensverwaltung GmbH, a pariat greşit pe scăderea titlurilor Volkswagen şi a pierdut aproximativ 5 miliarde de euro;;; Un director francez, Thierry Magon de la Villehuchet, în vârstă de 65 ani, care a investit alături de controversatul Bernard Madoff, a fost găsit mort marţi, în ceea ce pare o sinucidere, după ce a pierdut până la 1,4 miliarde dolari din banii pe care îi administra, anunţă Reuters, preluată de NewsIn.]

Timpul nostru în lumina profeţiilor, W.A. Spicer
Cutremurul de la Lisabona 1755
- Cutremurul a atins Africa, Suedia, Finlanda, Indiile olandeze (Sumatra şi Iava)
- 1 nov este ziua tuturor sfinţilor. Bisericile erau pline şi de aceea, când s-au prăbuşit au fost multe victime.
- Recunoscut ca semn: de atunci cutremurele mari trebuia să se înmulţească... până la cutremurul final. Autori ai vremii au legat cutremurul de Apocalipsa 6: Jacobi Leipz 1756 îl citează pe Rudolph Freiderich de Wichmannshausen din Freiburg, p.43-45.
Kant Istoria nu ne mai poate oferi un alt exemplu ca acesta de zguduire a tuturor apelor şi a unei mari părţi din uscat, sguduire simţită aşa de repede pe o mare parte a pământului Geschichte und Naturbeschreibung des Erdebens 1755, Partea 6, p. 238.
Între cutremurele de pământ, cari au bântuit Portugalia, acela de la 1 nov. 1755 este cel ma important şi chiar dintre toate cutremurele în general... În şase minute au pierit 60.000 de oameni. Profesor de geologie Hobbs, în Earthquakes, pag. 142, 143.
Goethe (era copil)şi Voltair îşi amintesc de impresia lăsata asupra oamenilor cutremurul... nimic n-a lipsit, decât numai trâmbiţa Arhanghelului.

Ziua întunecată 19 mai 1780 USA. În europa 24 mai 1783 (dar mai mică însemnătate).
- Întunecimea a atins toată Noua Anglie. A durat 14 ore (probabil nu la fel în toate părţile). Oamenii au aprins lumânări, păsările au cântat de seară, găinile s-au urcat în ramuri, cocoşii cântau ca în zorii zilei – Samuel Eilliams Universitatea Cambridge, profesor de matematici şi filozofie.
- Cauza întunericului nu se cunoaşte... Webster.
- Gazette and Country Journal, 29 mai 1780 – aproximativ pe la ora 11, s-a făcut întuneric, care ne-a atras atenţia şi ne-a determinat să facem observaţii. După o oră, fiind într-o cameră cu trei ferestre, fiecare de 24 de ochiuri, privind toate spre sud-est şi est şi fiind toate deschise, nu puteam citi nici literele cele mai mari de tipar. Pe la 12 o lumânare şezată pe fereastra încă deschisă producea o umbră tot aşa de puternică pe perete, încât se putea copia un profil tot aşa de bine ca şi noaptea. Pe la ora 13, pieri şi ultima pată de lumină, ce se mai văzuse până aci spre răsărit şi întunerecul ajunsese gradul cle mai mare... Pe la ora 14 am luat masa; aveam fersetrele deschise şi pe masă două lumînări aprinse. În cursul întunericului celui mai intens găinile s-au căţărat pe coteţele lor, cocoşii cântau, cum obişnuiesc ei să facă în timpul nopţii. Sitarii cari sunt păsări de noapte, piuiau ca în timpul nopţii. Broaştele orăcăiau. În scurt, la miezul zilei aveai un tablou exact la fel cu al miezului nopţii. Cam pe la ora 15 lumina începu să crească spre asfinţit, norii se mişcau mai repede şi s-au colorat mai lucitori şi mai roşu ca altă dată. Cam pe la patru ore şi umătate cercul nostru, care trăise pe neaşteptate o noapte la un loc se desfăcu.
Sunt semnele unice, cosmice pe care Matei şi Apocalipsa le prezintă ca semne ale intrării în timpul sfârşitului, ale începerii judecăţii de cercetare. Apropierea revenirii lui Hristos. Când are loc mânia Mielului? Stâncile etc... Este epoca Laodiceei. Hainele sunt date în epoca Fildelfiei, dar asta se întâmplă în Laodicea. Aşa e istoria oficială a bisericii, adică partea oficială a făcut prea puţin ca să-i pregătească pe oameni. De aceea avem cp 7, singura solie ce are pecetea lui Dumnezeu este întreita solie îngerească. Este aceasta pecetea! Sabatul – cine nu primeşte sigiliul fiarei, primeşte sigiliul lui Dumnezeu. Când Domnul e gata să vină şi lumea nu e pregătită. Solia dată acum este ca oamenii să se adune din totate naţiunile şi religiile, sub semnul lui Dumnezeu, sabatul. Controversa în jurul sabatului va convinge lumea de semnul lui Dumnezeu.