Apocalipsa capitolul 15

Apocalipsa 15


Capitolele 15-18 constituie răspunsul lui Dumnezeu dat celor ce sunt hotărâţi să distrugă poporul lui Dumnezeu – capitolul 12-14. A venit mânia lui Dumnezeu, să nimicească pe cei ce nimicesc pământul Apocalipsa 11:18.

Mânia din urmă al lui Dumnezeu (15:1) este îndreptată împotriva închinătorilor triumviratului demonic şi împotriva Babilonului. Cele 7 plăgi se deosebesc de cele şapte plăgi ale trâmbiţelor: aceastea erau amestecate cu milă şi chemau la pocăinţă, anunţând că harul lui Dumnezeu este spre sfârşit; cele 7 plăgi finale, nu sunt amestecate cu milă, ci prezintă mânia finală a lui Dumnezeu: plăgile vin după invitaţia finală a Evangheliei veşnice (14:6-12), după ce harul s-a închis 15:8.

Vechiul Testament stă ca model pentru cele 7 plăgi: Egiptul şi căderea Babilonului. După cum din Egipt, prin plăgi poporul lui Dumnezeu a fost eliberat (cântau cântarea lui Moise 15:3) – vezi primele 4 plăgi-, după cum prin secarea Eufratului poporul lui Dumnezeu e eliberat din robie, la fel, poporul final al lui Dumnezeu este eliberat de opresiunea Babilonului final, prin plăgi, prin secarea Eufratului.
Pasajul este introdus prin tema Exodului: poporul lui Dumnezeu este pe/la mare (marea de cristal) şi cântă cântarea biruinţei, cântarea lui Moise (15:2-4); plăgile, ca şi la egipteni, îi fac pe opresori să se împietrească mai tare şi să nu se pocăiască (16:9.11.21).

Apoi vine pedeapsa Babilonului: 18:6 // Marcu 4:24.

Acţiunea principală din capitolul 15-16 este eliberarea lui Dumnezeu; secundar, pedepsirea Babilonului. Dacă Moise a fost solul lui Dumnezeu în cazul Egiptului, acum, Hristos, al doilea Moise este cel ce conduce eliberarea.

Primele 4 plăgi literale, ultimele 3 spirituale???

Timpul celor 7 plăgi

15:7-8 arată clar că eveneimentele din capitolul 16 au loc după închiderea harului, după ce mijlocirrea, iertarea încetează; destinul veşnic al oamenilor este stabilit.

De ce vin plăgile? Este răspunsul lui Dumnezeu din Apocalipsa, dat martirilor din 6:10

Cele 7 trâmbiţe Cele 7 plăgi

Scena introductivă – scena templului 8:2-6 Scena introductivă – scena templului 15:5-16:1

1. Pământ 8:7 Pământ 16:2
2. Mare în sânge 8:8-9 Mare în sânge 16:3
3. Râuri şi fântâni 8:10-11 Râuri şi fântâni 16:4
4. Soare, lună şi stele 8:12 Soare, lună şi stele Soare 16:8-9
5. Întuneric din adânc, lăcuste 9:1-11 Întuneric peste tronul fiarei 16:10-11
6. Râul Eufrat 9:14-21 Râul Eufrat 16:12-16
7. Glasuri puternice: împărăţia a venit şi Hristos domneşte Mânia divină 11:15-16 Glas puternic: S-a ispărvit Mânia divină, reposesia împărăţiei 16:17-21

Ordinea este, ca şi la trâmbiţe, în armonie cu creaţiunea: pământ, mare, râruri, soare. Judecata deci este cosmică.

Deşi seamănă, diferenţele fac clar faptul că nu este vorba despre acelaşi lucru: scena introductivă a trâmbieţlor arată că mijlocirea încă era posibilă – la plăgi e încheiată; acţiunea pedepsei trâmbiţelor e limitată, parţială – plăgile cad peste tot: orice, toate au murit 16:3 (7:16 ne spune că sfinţii în cer nu vor mai suferi de căldura nimicitoare a plăgii a patra); trâmbiţele au caracter coercitiv, există posibilitatea pocăinţei – plăgile doar pedepsesc şi nimieni nu se pocăieşte 16:9-11; trâmbiţele implică perioade lungi de timp 9:5.15, 11:2.11 – plăgile finale nu au asemenea periade de timp, cad într-un timp scurt; trâmbiţele au loc între 1 venire a lui Isus şi a doua – plăgile au loc chiar înainte de a doua venire.

Jon Paulin vede paralela între cucerirea Ierihonului şi Apocalipsa: Iosua a încercuit 6 zile, de 6 ori cetatea, iar ziua a şaptea de şapte ori – doar acum cetatea a căzut. Tot aşa, la final, plăgile sunt parte din trâmbiţe, fiind ărspunsul lui Dumnezeu la mânia declanşată a neamurilor împotriva celor credincioşi şi împotriva Sa (11:18).

Cu cp 15 începe a triea parte a Apocalipsei – aici Dumnezeu propulsează istoria direct şi neaşteptat, pentru prima oară. Experienţa este neaşteptată pentru Noul Babilon şi Noul Ierusalim, de asemenea. Intervenţia lui Dumnezeu este decisivă şi violentă – cutremur nemaivăzut în storia pământului (ne îngrozeşte gândul acesta Apocalipsa 16:18) – dar şi refacere pe care o aduce este fără egal, fără precedent –Apocalipsa 21:5 (asta ne dă speranţă). Aceste veşti vin de la răsărit (16:2), ca vântul dsitrugător – zvonul de la răsărit e veste bună pentru copii lui Dumnezeu; dar rea pentru credincioşii Babilonului.

Ultimele 7 plăgi

Capitolul 12-13 mânia naţiunilor; capitolul 14 ultima avertizare a lui Dumnezeu; capitolul 15-16 execuţia mâniei divine – cele 7 plăgi.

Imaginea poporului victorios al lui Dumnezeu, din 15:2-4 constituie atât concluzia capitolul 14, cât şi introducerea evenimentelor din capitolul 16.

Viziunea de fond este concentrata asupra rolului Sanctuarului ceresc în trimiterea acestor judecati finale, teribile, ale mâniei lui Dumnezeu. Aici este acea Dies irae (ziua mâniei) Deut 32: 22, Ier 17:4, Obadia 15, Ioel 3:14). Numai doua lucruri înseamna în limbajul profetic „Ziua Domnului": sabatul si ziua executarii judecatii. În ambele cazuri omul nu-si mai poate face lucrarea lui, ci este martor la lucrarea Domnului. Numarul plagilor, ca si celelalte serii de sapte ale Apocalipsei, indica saptamâna Creatiei, deoarece pedepsele lui Dumnezeu vin peste cei care au respins sigiliul sabatic al legii morale si au primit semnul fiarei.

15:1 Semne în cer - ca în 12:1, ceva ce atrage atenţia.

Şapte îngeri cu şapte plăgi. Posibil aceiaşi îngeri din cazul trâmbiţelor: atunci au anunţat judecata; acum primesc potirele, pentru executarea judecăţii finale. După imaginea strugurilor zdrobiţi în presă, nenorocirile finale se abat asupra lumii din cupa lui Dumnezeu. Imginea apare şi în Ier 25:15.16

Cele din urmă, căci cu ele s-a ispărvit mânia lui Dumnezeu. Finalul istoriei.
Mânia lui Dumnezeu. Indignare puternică, mânia aprinsă. Este revărsată peste oameni, fără milă. Este ceea ce se vedea în ultima parte a sigiliului 6, când cei răi strigă la munţi şi la stânci să-i ascundă de mânia Mielului (Apocalipsa 6:16-17).

15:2 Sfinţii, evident sunt scutiţi de nenorocirile plăgilor; sunt sub paza lui Dumnezeu. Ca la Exod – sunt pe malul sigur al mării, Îl laudă pe Dumnezeu, după ce duşmanii au fost înfrânţi (Exod 15).Înainte de a i se arata pedepsele grozave ale lui Dumnezeu asupra închinatorilor fiarei, Ioan este lasat sa-si odihneasca privirile asupra scenei de triumf a biruitorilor fiarei.

Întotdeauna scenele glorioase ale Apocalipsei, care privesc pe poporul lui Dumnezeu, intervin în mod neasteptat, întrerupând scenele teribile ale rautatii omenesti si ale judecatilor lui Dumnezeu. De fiecare data, aceste interludii vin ca o asigurare ca poporul lui Dumnezeu, care nu este în lume, nu este numarat împreuna cu lumea. Aici avem o viziune luminoasa, ca si cum ne-am afla în Gosen pe timpul plagilor asupra Egiptului. În spatele acestei scene sta acea „cântare a marii" din Ex.15 care sarbatoreste interventia minunata si salvatoare a lui Dumnezeu si manifestarea dreptatii Lui.

Marea de sticlă: în 4:6 marea este înaintea tronului lui Dumnezeu; în 7:9-15, mântuiţii sunt înaintea tronului lui Dumnezeu . Aici, marea e amestecată cu foc – în capitolul 4 e clară ca cristalul (4:6) – focul vine din descrierea slavei lui Dumnezeu şi de la cele 7 lămpi aprinse (4:5). – amplifică scena slavei din sala tronului. Cp ne introduce iarăşi în serviciul liturgic: marea de sticlă de la tronul lui Dumnezeu, apărută în 4:6, simbolizând forţa creatoare a lui Dumnezeu, ce a învins apele.

În profetii clasici (Isaia etc.) eliberarea din Babilon este comparata cu eliberarea din Egipt. Atunci s-a cântat la Marea Rosie, aici se cânta la marea de cristal.
15:3-4 Cântarea lui Moise. Cântarea Mielului este, fara îndoiala, o cântare de Paste (Mc 14:16-17.23-26), psalmi care se cântau la Paste se numesc „psalmi Hallel" (de lauda) fiindca încep cu cuvintele Hallelu-Yah (Laudatipe Yahwe). Cântarea este compusă din citate din Vechiul Testament. Este cântarea eliberării, a salvării. Cântarea vorbeşte doar de Dumnezeu: este meritul Său, că ei au rezista în încercare; este harul Său care a lucrat mânutirea lor – toată este lucrarea lui Dumnezeu. Faptul ca sunt numiti „biruitorii fiarei ....", acesti mântuiti sunt aratati ca fiind aceeasi ultima generatie de credinciosi care trec prin necazul cel mare.
Asezarea lui Moise alaturi de Christos aici, are o profunda semnificatie teologica. Cei ce ; obisnuiesc sa aseze în conflict pe Christos cu Moise, nu stiu ce spun. Ei sunt cei doi mari profeti si eliberatori, fiecare este numit „robul Domnului" într-un sens special. Totusi, v. , Moise este doar tipul lui Christos. Primul este rob, al doilea este Fiul care S-a coborât ca rob. Primul este creatura, al doilea însusi Creatorul. (Fapte 3:22, Ev 3:1-6, Ioan 5:46-47).

Aici se poate vedea o corespondenta între rolul semnului de sânge de pe usiorii usilor si rolul sigiliului în timpul celor sapte plagi.

Cine nu se va teme. Aluzie clară la 14:7 – deci mântuiţii sunt cei ce se tem de Dumnezeu, şi care primesc întreita solie îngerească. Ei nu primesc plăgile (18:4)
Harpele sunt instrumentele de laudă (5:8, 14:2). Spre deosebire de Exod, cântare este cântată acum înainte de plăgi, nu după; victoria lui Hristos, eliberarea este obţinută la cruce. Tot ceea ce urmează în favoarea mântuiţilor, se dtorează crucii şi este consecinţă a crucii lui Hristos.


15:5-8 Templul. Naos – adică Sfânta Sfintelor, locul tronului lui Dumnezeu. Templul se manifestă ca loc al milei lui Dumnezeu, dar şi al pedepsei Sale, după oferta de milă este respinsă. Prin plăgi se dă replica nemurilor, care căutau să distrugă poporul lui Dumnezeu (13:11-17).

15:6 Îngeri îmbrăcaţi în in curat strălucitor şi brâie de aur – seamănă cu Hristos golrificat (1:13): deci ei sunt împuterniciţi de Hristos pentru misiunea aceasta, Îl reprezintă pe El. Poartă hainele marelui preot din Ziua Ispăşirii – Lev 16:4. Ritualul de aici ne aminteşte de Leveticul, de interdicţia de a intra în sanctuar – cu excepţia marelul preot (Lev 16:17).


15:7 Una din cele 4 făpturi vii. Cele patru făpturi sunt probabil un ordin înalt al îngerilor – au rol în executarea mâniei lui Dumnezeu.


Potire de aur. În Apocalipsa 5:8 sunt pline cu tămâie şi reprezintă rugăciunile sfinţilor, aduse de cei 24 de bătrâmi înaintea lui Dumnezeu (8:3-5). Acum sunt pline de mânia namestecată cu milă a lui Dumnezeu – ca răspuns la rugăciunile poporului credincios.[În Vechiul Testament potirele de aur erau folosite pentru a oferi tămâie, jertfe lui Dumnezeu 1 Regi 7:50, 2 Împ 25:15// Apocalipsa 5:8. ]
15:8 Templu s-a umplut de fum din slava lui Dumnezeu şi a puterii Lui. Şi nimeni nu putea să intre în Templu, până se vor sfârşi cele 7 urgii ale celor şapte îngeri. Acest lucru se întâmplă când cei 7 îngeri primesc cupele cu plăgile. Când Templul se umnple astfel, serviciile în el nu se mai pot desfăşura (ca la cortul întâlnirii şi Templu Exod 40:34-35, ! Regi 8:10.11). Deci perioada de probă s-a închis, mijlocire nu mai există, ci doar mânia lui Dumnezeu namestecată pentru cei ce au mers pe această cale.


Sfârşitul. Fumul din templu, plus expresia folosită aici, dar mai ales în Exod 40:33.35 – finalizarea sanctuarului, este aceeaşi cu cea întâlnită în Gen 2:2 – Dumnezeu Şi-a terminat lucrarea pe care o făcuse. Prezenţa lui Dumnezeu onorează cele două lucrări: construcţia Sanctuarului şi creaţiunea. În Apocalipsa, prin puterea creaţiunii şi puritatea ei, Dumnezeu ilustrează curăţirea sanctuarului, la Kippur. Acum judecata s-a terminat; senţinţele sunt definitive. În ebraică, salutul de la sfârşitul Kippurului, după cele 10 zile ale sărbătorii sunt Să fii bine sigilat! Apocalipsa evocă aici acest moment: Dumnezeu nu mai iartă; prezenţa lui Mesia sau evocarea jertfei Lui nu mai este de nici un folos celor ce L-au respins constant. Aici Apocalipsa contrazice concepţiile sentimentaliste despre Dumnezeu – dragostea Lui, care iese din cadrul realităţii. Judecata e relă, mântuirea e reală, este un eveniment şi deci are limita lui în timp. Deci judecata şi mântuirea sunt acte reale istorice şi ca orice act istoric real sunt limitate în timp şi spaţiu. Faptul că harul se încheie, că posibilitatea mântuirii se închide, arată că ele sunt evenimente reale!!!!


Sigilarea arată că acţiunea lui Dumnezeu nu este arbitrară - prin sigilare se confirmă ce a ales omul prin repetatele lui alegeri – şi-a „bătătorit” o cale, de pe cale nu se mai paote întoarce. În continuare, face aceleaşi alegeri; s-a fixat într-o direcţie, din care nimeni şi nimic nu-l mai poate schimba. Direcţia este fie spre rău – pecetea fiarei, fie spre bine – pecetea lui Dumnezeu. Dovada este că cei atinşi de plăgi nu se pocăiesc (16:9), iar când învie la învierea a doua au tot gânduri de răzvrătire (20:8.9) Şi caracteristica fiarei este să-L substituie pe Hristos, să se „descurce” fără Hristos... cum te poate prinde această mentalitate şi practică, fără să fii prea atent. Gândul este reluat sub formă proverbială în Apocalipsa 22:11. Timpul acesta nu a venit – dacă mai avem gândul pocăinţei, atunci mai e şi posibilitatea ei. Timpul fără speranţă este acela când nu mai poţi spera (Duhul Sfânt este cel care ne îndeamnă la pocăinţă, atât timp cât ea mai este posibilă).


Închiderea templului coincide cu devastările cupelor. Nenorocirea plăgilor – care cad în timpul sigiliului şase şi trâmbiţei 7 (6:12, 11:15– a fost prevestită de solia îngerului 3, din Apocalipsa 14:9-10. Deci timpul acesta urmează după avertizarea celor 3 în