Cele 7 trâmbiţe.

Cele 7 trâmbiţe.


Ca şi scenele bisericilor şi sigiliilor, cele 7 trâmbiţe încep cu sanctuarul ceresc: Apocalipsa 8:2-6. 7 trâmbiţe – din serviciul cultic al Vechiul Testament, unde aveam 7 preoţi ce sunau din trâmbiţă – 1 Cronici 15:24, Iosua 6:4.6.13 etc. Sunatul din trâmbiţă se făcea împotriva duşmanilor poporului Israel, pentru interventia lui Dumnezeu Numeri 10:8-10. Aşadar, aici avem răspunsul intervenţiei lui Dumnezeu la cererea sfinţilor Săi, oprimaţi de duşmani (vezi şi Apocalipsa 6:10 – acum vine răspunsul lui Dumnezeu)
Din versetele 8.3-5 vedem că activitatea de la sanctuar este legată de pedepsele ce vor urma. Ce este această legătură? Pasajul vorbeşte de mijlocire şi judecată. Prin Hristos, rugăciunile sfinţilor ajung la Dumnezeu. Când focul de pe altar cade pe pământ, acţiuni violent au loc şi judecata divină loveşte pe cei ce au respins Evanghelia.
În sanctuarul din Vechiul Testament, în serviciul zilnic, trâmbiţele anunţau că jertfa a fost oferită. Astfel dar, trâmbiţele din Apocalipsa au loc după jertfa lui Hristos, căci doar prin ea mijlocirea e posibilă, dar şi pedepsirea celor ce au respins jertfa lui Hristos. Trâmbiţele trebuie înţelese în lumina crucii lui Hristos: bebficiile ei pentru cei ce cred, dar şi pedeapsa ei, pentru cei ce refuză şi experimentează mânia lui Dumnezeu.
Trâmbiţe şi sigilii: împărţite după modelul 4/3 (sau 4-2-1).
Trâmbiţele acumulează durerea: calamităţile lovesc lumea naturală, apoi chinuie pe oameni (a 5-a), îi omoară pe oameni (a 6-a), ca, la final Dumnezeu să facă dreptate (11:19).
Trâmbiţele au cam aceeaşi structură: un înger sună din trâmbiţă; apoi ceva apare (foc, grindină); descrierea efectelor; fiecare plagă este limitată (a treia parte....).
Scopul lor îl aflăm din 9:20-21. Deşi ele sunt îndreptate împotriva celor necredincioşi, duşmanii lui Dumnezeu (9:4), scopul lor este de a-i chema la pocăinţă – de aceea sunt limitate (la a treia parte... şi este lovit totul – ca la cele 7 plăgi). Concluzionăm că trâmbiţele sunt judecăţi preliminare împotriva duşmanilor lui Dumnezeu, cu scopul de a-i chema la pocăinţă, şi prefaţeazăm pregătesc judecăţile finale conţinute în a doua parte a Apocalipsei. Lamentarea din 9:20.21 arată durerea cerului că scopul acesta nu s-a împlinit cu cei ce primesc pedeapsa trâmbiţelor.
Între sigilii şi trâmbiţe sunt multe asemănări dar şi deosebiri esenţiale. Sigiliile înfăţişează poporul lui Dumnezeu într-o lume ce nu e favorabilă Evangheliei; trâmbiţele descriu duşmanii lui Dumnezeu, ce se opun mesajului Său şi poporului Său.
Întrebarea sfinţilor, poporul lui Dumnezeu: până când, nu judeci locuitorii pământului (6:9-11), nu primeşte răspuns în sigiliul 5; dar aici, la trâmbiţe primeşte răspuns, unde întâlnim: rugăciunea sfinţilor (8:3-5), locuitorii pământului (8:13; 11:10; 13:8,14) Răspunsul acoperă întreaga istorie a omenirii. Întrebarea sfinţilor până când are legătură cred cu vremea sfârşitului. Dar Dumnezeu le răspunde sfinţilor, prin trâmbiţe şi le arată că mereu Dumnezeu a observat soarta sfinţilor, opoziţia pe care o întâmpină şi a intervenit mereu în viaţa duşmanilor lor; e adevărat, că aceste intervenţii au scopul să-i ducă la pocăinţă, până la închiderea harului – plăgile. Dumnezeu e sensibil la nevoile sfinţilor, le aude mereu, le vede mereu şi e activ – intervine, a intervenit de-a lungul istoriei, iar cândva va pune capăt definitiv nedreptăţilor. Focul tămâiei de pe altar, care purifică sfinţii, căzut pe pământ, devine plagă pentru opnenţii lui Hristos.
Relaţia cu restul cărţii
Apocalipsa 11:18 descrie ce va urma la cp 12-22, în 5 imagini:
- Neamurile se mâniaseră. Este elaborat în 12:17 – balaurul face război femeii, cu ajutorul fiarelor din cp 13.
- Dar a venit mânia Ta. Referire la ultimele 7 plăgi descrise în cp 15-18 – 15:1 plăgile finale, mânia lui Dumnezeu finalizată [faptul că al treilea vai – trâmbiţa 7, exprimă bucuria, înţelegem că a 7-a plagă finală coincide cu acest vai].
- A venit vremea să judeci pe cei morţi. Referire la judecata de la marele tron alb, postmilenială Apocalipsa 20:11-15,
- Să răsplăteşti .... şi să prăpădeşti. Răsplătirea este pomenită din nou în 22:12, adusă la revenirea lui Hristos. Pedepsirea celor răi este menţionată în 19:2, care sumarizează rezultatele plăgilor şi ale căderii Babilonului.
Contextul structural
Apocalipsa 4-11 este paralelă cu 12-18. Sigiliile şi crizele din 12-14 se referă la experienţa bisericii în proclamarea Evangheliei, în ciuda persecuţiei severe. Trâmbiţele, pe de altă parte, sunt paralele cu plăgile, focalizându-se pe duşmanii poporului lui Dumnezeu, care sunt judecaţi pentru respingerea Evangheliei şi persecutarea celor ce o proclamă.
În contrast, sigiliile şi trâmbiţele sunt preliminare, limitate ce duc la pedepsele finale, de la plăgi. Deci sigiliile si trâmbitele se intampla din timpul vietii lui Ioan, in timp ce cp 12-14 se concentrează în special pe ultimii ani ai istoriei păcatului.

Trâmbiţele trebuia foliste cam de prot, cu scopul de a chema intervenţia lui Dumnezeu – Numeri 10:8-10 – fie ca Dumnezeu să învingă duşmanii, sau să ierte poporul păcătos. Israel nu putea face diferenţa între sunetul de trâmbiţă pentru război şi serviciu religios – suna la fel. Aşa că sunetul de trîmbiţă este asociat cu rugăciunea.
În tot Vechiul Testament trâmbiţele mai sunt folosite în contextul Creaţiei, Căderii Ierihonului Exodului/ eliberarea . TREI aspecte majore, ce definesc istoria mântuirii.
Ioan combină interesant imaginea căderii Ierihonului cu plăgile Exodului: plăgile şi căderea zidurilor cetăţii celei mari (Apocalipsa 11 şi 18), precedă intrarea poporului în ţara promisă (Apocalipsa 21.22). În Apocalipsa sunt combinate motivele exodului cu ale întoarcerii din exilul Babilonian.
Contextul intertestamental
Trâmbiţa este asociată în special cu judecata, cu escatonul
Contextul Noului Testament
Teofania. În Evrei 12:19, Apocalipsa 1:10, 4:1 – arătarea lui Dumnezeu este pregătită prin sunetul de trâmbiţă – dar teofania este transformată în Cristofanie – adică autorii Noului Testament echivalează pe Iahweh cu Isus.
Parousia. Matt 24:31; 1 Cor 15:51,52; 1 Thess 4:16,17 şi învierea morţilor Ioan5:28.29. Iarăşi Cristofanie. Deci în Noul Testament totul este legat acum de Hristos.
Exodul din egipt în Noul Testament este legat de crucea lui Hristos şi în sens secundar, de experienţa credinciosului (Rom. 6:3-6, 1 Cor 10:1-13). Plăgile din Apocalipsa anunţă şi ele exodul, dar nu din Egipt, ci a bisericii din Babilonul spiriutal, precedat de trâmbiţe. Relităţile din Noul Testament sunt spiriutale şi se aplică poporului credincios al lui Dumnezeu, care are duşmani spirituali – oponenţii activi, ce refuză să-L accepte pe Hristos şi caută să-i persecute pe sfinţi. Deci când Ioan se referă la experienţa lui Israel din Vechiul Testament, în cele 7 plăgi, are în minte biserica; când se referă la Iahweh, are în minte pe Isus Hristos; când se referă la Babilon, Asiria, Egipt, Edom, are în minte oponenţii lui Evangheliei lui Isus Hristos. Cele 7 trâmbiţe au conţinut creştin, înţeles de creştinii din timpul lui Ioan, pentru vremurile lor.
Exegeza celor 7 trâmbiţe
Prima trâmbiţă
Ioan construieşte pe judecata Egiptului (Exod 9:23-26), Asiriei (Isa 10:16-20), Gog (Ezek 38:22) şi Ierusalim (Ezek 5:1-4). Aceste pedepse se îndreaptă spre duşmanii lui Dumnezeu, dar când Israel părăseşte legământul şi devine vrăşmaş al lui Dumnezeu, suferă aceeaşi pedeapsă – a vrăşmaşilor.
Grindină şi foc – pedeapsa lui Dumnezeu faţă de duşmani.
Sânge – distrugerea violentă a vieţii (Gen 9:5,6; 1 Kgs 2:5; Ps 79:3; Mic 3:10).
Pământul – pământul locuit
Iarba proaspătă – iarbă uscată/arsă : iarba proaspătă reprezinăt poporul lui Dumnezeu, cea uscată pe cei răi (Ps 37:1-2)
Copacii plini de fructe - poporul credincios lui Iahweh (Ps 1:3, 52:8); copacul ars, uscat, sălbăticit simbolizează Israelul răzvrătit, necredincios (Ezechiel 15:6-7).
3 părţi – împărăţia Satanei, care e compusă din 3 părţi . Apocalipsa 16:14.19.
Prima trâmbiţă vorbeşte de pedeapsa pe care Dumnezeu o trimite în urma judecăţii Sale, ca rezultat al rugăciunilor sfinţilor; pedepsele cad în împărăţia satanei, a asociaţiilor lui, chiar a celor ce iniţial au fost cu Dumnezeu, dar mai apoi au apostaziat. Isus aplică acelaşi simbolsim în Matei 3:12: Ioan anunţă că cine nu primeşte solia sa, este ars ca un copac ce nu face fructe. Isus aplică acelaşi simbol la poporul Iudeu – distrugerea Ierusalimului Luca 23:28-31. Posibil ca ascultătorii lui Ioan să fi înţeles că trâmbiţa 1 este soarta poporului evreu prin respingerea lui Isus.
Trâmbiţa 2
Munte de foc căzut în apă... peştii mor. Chiar dacă Vezuviul a explodat în 97, imaginea este preluată tot din elementele Vechiului Testament.
Peştii din mare – imagine luată din Gen 1:20-21.
Apa în sânge şi peştii morţi – reminiscenţă din plăgile Egiptului Exod 7:19-21. Sunt autori care sugerează că Ioan are în minte imaginea Muntelui Sinai fumegând – Exodul 19:16-20.
Dacă prima trâmbiţă, pe fundalul Vechiului Testament transmite ideea pedepsirii poporului ce odată a fost loial lui Dumnezeu, a doua, pe acelaşi fundal, transmite ideea pedepsirii poporului ce a fost ostil lui Dumnezeu.
Muntele poate simboliza:
- o naţiune (Isa 13:4; Jer 51; Isa 10)
- tronul lui Dumnezeu (Isa 2:2,3; 14:12-14; Ezek 28:14)
- Obstacol pentru credinţă (Zech 4:7-10)
În contextul trâmbiţei, sensul de naţiune este cel mai potrivit: focul este aluzie la distrugerea divină – muntele în foc exprimă judecata naţiunii de Dumnezeu ca în Ier 51. Mare poate reprezenta de asemenea duşmanii lui Dumnezeu (Isa 57:20; 17:12,13). Atunci făpturile mării pot reprezenta oamenii (Hab 1:14), iar moartea lor distrugerea de către judecăţile lui Dumnezeu. Corăbiile înseamnă sursa de câştig. Distrugerea lor arată că ceea ce aproviziona duşmanii lui Dumnezeu nu mai exsită – haos economic, umilirea naţiunii.
Muntele în Apocalipsa ilustrează Babilonul Antic, distrugerea lui (17:1-3,9; 18:21). Pentru că în 17:9 sunt 7 munţi, iar în 8:8 doar unul, înseamnă că aici nu este văzută în vedere distrugerea Babilonului ultim, ci doar a unei manifestări a lui. Sângele martirilor vărsat de Babilon se întoarce acum împotriva lui. Marea – poate fi râul Eufrat (vezi plaga 6 - 16:12, 17:1.15). Trâmbiţa 2 vorbeşte de judecata lui Dumnezeu împotriva duşmanului poporului Său – muntele în foc, care e aruncat în marea popoarelor, rezultând haosul economic şi comercial al lumii antice (căderea Romei).
În contextul predicilor creştine din sec. I, Babilonul era Roma (1 Petru 5:13), credinţa creştină putea muta munţii – adică obstacolele din calea părtăşiei cu Hristos (Mat 21:21), peştii mării reprezintă oamenii care aud Evanghelia (Mat 13:47-50). Interesant aspectul căderii muntelui în marea naţiunilor – dizolvarea Romei în popoarele Europei.

Trâmbiţa 3
Al treilea înger a sunat din trâmbiţă. Şi a căzut din cer o stea mare, care ardea ca o făclie; a căzut peste a treia parte din râuri şi peste izvoarele apelor. Steaua se chema "Pelin"; şi a treia parte din ape s-au prefăcut în pelin. Şi mulţi oameni au murit din pricina apelor, pentru că fuseseră făcute amare.
Căderea stelei ne aminteşte de căderea lui Lucifer (Isaia 14, Luca 10:18) şi de cornul cel mic (Daniel 8). Râurile şi fântânile curate, sunt sursă de viaţă, simbolul hrănirii spirituale (Ps 36:8,9; Jer 17:8,13; Prov 14:27; Ezek 47:1-12 – ISUS e apa vieţii John 4:10-14; 7:37-39). Dacă sunt otrăvite, sunt sursă de moarte(Prov 25:26) .
Simbolul apelor amare: pelinul reprezintă apostazia şi idolatria poporului Deut 29:17-18; În Ieremia e simbolul pedepsei lui Dumnezeu (Ier 9:15); incidentul Mara – poporul însetat crede că-şi astâmpără setea la Mara, dar apa de acolo e otrăvită, nu susţine viaţa (Exod 15:23). Aşa se întâmplă aici – ceea ce trebuia să dea viaţa, este înşelător şi otrăveşte.
Simbolul este pentru apostazie: steaua (ce e buna) cade şi otrăveşte Cuvântul lui Dumnezeu, Îl corupe, pentru ca să cadă şi alţii. Ioan avertizează Biserica, că după căderea duşmanilor – iudaismul şi Roma- libertatea va aduce apostazia, profetizată de Noul Testament (Acts 20:28-31; 2 Thess 2; 1 Tim 4:1ff), vizibilă încă din timpul apostolilor.

Trâmbiţa 4
Al patrulea înger a sunat din trâmbiţă. Şi a fost lovită a treia parte din soare, şi a treia parte din lună, şi a treia parte din stele, pentru ca a treia parte din ele să fie întunecată, ziua să-şi piardă a treia parte din lumina ei, şi noaptea de asemenea.
Pasaj bazat pe plaga 9 a a Egiptului (Exod 10:21-23); întunericul e parte din blestemul lui Dumnezeu Deut 28:29. Soarele e simbol al Cuvântului lui Dumnezeu (Ps 19, 119:105), luna simbol al frumuseţii şi fertilităţii (SS 6:10; Deut 33:14), stelele îngeri sau oamenii lui Dumnezeu. Acum atacul vine diferit de trâmbiţa 3 – uitarea Cuvântului lui Dumnezeu. Nu mai e vizibil. În trâmbia 3, oamenii încă mai beau din fântână. Acum nu mai văd Cuvântul divin. Atacul pare să vină din afară acum – poate puteri atee, ca faraon al Egiptului.
Judecăţile trâmbiţelor par să pedepsească pe duşmanii lui Dumnezeu – dar în ultimele 2 vedem că atacul este spre Biblie. Dumnezeu pedepseşte în mai multe feluri: direct – ca uciderea celor 185.000 de asirieni (2 Regi 19); trimite un popor să aducă pedeapsa (Cir şi Babilon); sau cum spune Pavel în Romani 1, îi lasă în voia minţii lor blestemate şi pedeapsa o aduc singuri asupra lor, pe legea consecinţei. Acum biserica apostaziată devine duşmanul poporului lui Dumnezeu (ca şi iudaismul).

Vulturul care face tranziţia – în Vechiul Testament vulturul face parte din judecăţile legământului (Osea 8:1). Acum că întunericul e pornit, forţele întuericului chinuie apostaziaţii, până la sfârşit. La Ioan, istoria înseamnă degradare, până la revenirea lui Isus.
Trâmbiţa 5
Îngerul al cincilea a sunat din trâmbiţă. Şi am văzut o stea care căzuse din cer pe pământ. I s-a dat cheia fântânii Adâncului, şi a deschis fântâna Adâncului. Din fântână s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare. Şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii. Din fum au ieşit nişte lăcuste pe pământ. Şi li s-a dat o putere, ca puterea pe care o au scorpiile pământului. Li s-a zis să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii, care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu. Li s-a dat putere nu să-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni; şi chinul lor era cum e chinul scorpiei, când înţeapă pe un om. În acele zile, oamenii vor căuta moartea, şi n-o vor găsi; vor dori să moară, şi moartea va fugi de ei. Lăcustele acelea semănau cu nişte cai pregătiţi de luptă. Pe capete aveau un fel de cununi, care păreau de aur. Feţele lor semănau cu nişte feţe de oameni. Aveau părul ca părul de femeie, şi dinţii lor erau ca dinţii de lei. Aveau nişte platoşe ca nişte platoşe de fier; şi vuietul, pe care-l făceau aripile lor, era ca vuietul unor care trase de mulţi cai, care se aruncă la luptă. Aveau nişte cozi ca de scorpii, cu bolduri. Şi în cozile lor stătea puterea, pe care o aveau ca să vatăme pe oameni cinci luni. Peste ele aveau ca împărat pe îngerul Adâncului, care pe evreieşte se cheamă Abadon iar pe greceşte Apolion.
Steaua căzută din trâmbiţa 3 are legătură cu dezlegarea forţelor întunericului din abis – adică apostazia aduce trâmbiţa 5. Dumnezeu este implicat în acţiunile de aici: pasivul divin (9:1.35); steaua cade din cer; Exod 19:18 – focul ca din cuptor anunţă prezenţa lui Dumnezeu la Sinai; lăcustele sunt simbol al judecăţii lui Dumnezeu.
Abisul. Simbol pentru trecut, prezent, viitor. Din Gen 1:2, simbol pentru cei ce se opun să fie recreaţi de Hristos; este simbolul locului unde locuiesc demonii în prezent (Luca8:28-31); e asociat cu fiara şi soarta ei finală – ceea ce iese din adând, merge la pierzare (11:7, 17:8).
Fumul acoperă soarele – nu diminuează puterea lui, ci doa se interpune între oameni şi acesta. Este făcută legătura cu trâmbiţa 4, unde o putere încearcă să şteargă cunoştinţa despre Dumnezeu.
Apar lăcustele, ce atacă ca scorpionii. Lăcustele sunt simbolul mulţimii, scorpionii al răului pe care-l fac oamenilor. În lumea orientală sunt simboluri ale conducerii lumii subterane (vs 11). În Vechiul Testament, lăcustele sunt simbol al judecăţilor divine (Deut 28:42.45, 1 Regi 8:37), ce vin peste cei apostaziaţi, ce au părăsit calea Domnului (Joel 1:4-18) – doar aşa pot fi întorşi înapoi la Dumnezeu (1 Kgs 8:35-40; 2 Chr 7:13,14; Joel 2:12-17).
Lăcustele din adânc, vor să transforme pământul într-un adânc. Dar Dumnezeu nu permite aceasta. Oamenii Lui sunt feriţi de atacul demonic – Luca 10:17-20, le oferă un semn de protecţie (vs 4). Cei nu L-au acceptat pe Hristos, sunt chinuiţi spiriutal de domnul lor – domnul abisului. Ps 71:20-21 adâncul/abisul este paralel cu durerea, cu chinul. Cei ce L-au respins pe Hristos, culeg lipsa speranţei, a sensului în viaţă, ceea ce le chinuie sufeltul de moarte, de groaza morţii (Rom 1:21-26).
Sau pot reprezenta: oamenii inspiraţi de satana; puternici precum caii, tari precum regii, înşelători, seducători ca femeile frumoase, dar produc durere ca scorpionii. Apolion/Abadon este personificarea morţii, a lui Satana, soarta celor răi. Toate acestea se potrivesc cu caracterul diavolului (Ioan 8:44). Diavolul înşeală cu învăţătura lui (Isaia 9:15). Adâncul e închis – Apocalipsa 20 restricţionează activitatea sa – deschiderea adâncului descrie împrăştierea înşelăciunilor sale pe pământ. Cei ce-L resping pe Hristos, primesc întunericul diavolului, ce vine peste ei, cu permisiunea lui Dumnezeu (2 Tes 2:9-12).
Ioan ilustrează un moment, când întunericul trâmbiţei 4 va deveni generalizat, pentru 5 luni – deci un timp limitat. Întunericul chinuie oamnii ce se autodistrug prin învăţătura ce o acceptă. Singurii care sunt în siguranţă sunt cei sigilaţi, cei aleşi. Astfel încurajarea este evidentă: rămâneţi lângă Cuvântul lui Dumnezeu şi va fi bine, indiferent de ceea ce va veni.
Trâmbiţa 6
Îngerul al şaselea a sunat din trâmbiţă. Şi am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur, care este înaintea lui Dumnezeu, şi zicând îngerului al şaselea, care avea trâmbiţa: "Dezleagă pe cei patru îngeri, care sunt legaţi la râul cel mare Eufrat!" Şi cei patru îngeri, care stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna şi anul acela, au fost dezlegaţi, ca să omoare a treia parte din oameni. Oştirea lor era în număr de douăzeci de mii de ori zece mii de călăreţi; le-am auzit numărul. Şi iată cum mi s-au arătat în vedenie caii şi călăreţii: aveau platoşe ca focul, iacintul şi pucioasa. Capetele cailor erau ca nişte capete de lei, şi din gurile lor ieşea foc, fum şi pucioasă. A treia parte din oameni au fost ucişi de aceste trei urgii: de focul, de fumul şi de pucioasa, care ieşeau din gurile lor. Căci puterea cailor stătea în gurile şi în cozile lor. Cozile lor erau ca nişte şerpi cu capete, şi cu ele vătămau. Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine dracilor şi idolilor de aur, de argint, de aramă, de piatră şi de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble. Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor.
Versetul 13 ne spune că evenimentele târmbiţei 6 au legătură cu slujirea de la altar a lui Hristos.
Versetul 14 este în contrast cu 7:1-3: acolo 4 îngeri, la colţurile pământului, ce ţin vânturile, să nu vină nenorocirea. Aici 4 îngeri la Eufrat; când sunt dezlegaţi, vin nenorocirile. Sunt alţi îngeri; dar pentru că rezultatul eliberării este nenorocirea – este posibil ca îngerii de aici să descrie evenimentele ce au loc în urma/cadrul tabloului descris de cp 7.
Imaginea pare construită pe Isaia 8:7-8, unde Babilonul este comparat cu Eufratul care se revarsă/acoperă Israelul. Imaginea este a invaziei duşmanilor poporului lui Dumnezeu, pregătirea pentru o bătălie mare – vezi 16:13.
Este discutabil 9:15 – când ceasul, ziua, luna, anul reprezintă o succesiune, sau momentul precis al dezlegării îngerilor (gramatica textului favorizează ultima opinie). Acest moment, trebuie să aibă legătură cu sfârşitul timpului din 10:6.
Armata din trâmbiţa 6 este opusul sigilaţilor din 7. Ioan aude numărul lor. Descrierea lor, completează şi amplifică trâmbiţa 5: puterea cailor este în coadă (6:19 – 6:10), dar şi în gurile lor, ceea ce ne leagă de cele 3 duhuri de roaşte, care ies din gura trinităţii demonice (16:13). Astfel evenimentele trâmbiţei 6 sunt legate de eveimentele finale, descrise în Apocalipsa 13-16.
Versetele 20-21 ne amintesc de Daniel 5:4.23 – căderea Babilonului, idloatria şi ultima petrecere.
Trâmbiţa 6 merge în două direcţii: spre Babilonul antic (referirea la Eufrat), dar şi spre Babilonul întreit al timpului sfârşitului. Adunarea trupelor demonice seamănă cu 16:12-13, pregătirea pentru Armaghedon. Evenimentele acestei trâmbiţe sunt legate de Aramgehdon.

Interludiu
Contextul armatelor demonice, 9:13-21, este contracarat de soarta şi misiunea poporului lui Dumnezeu – cp 10-11, văzut în termenii profetici ai lui Daniel (Apocalipsa 10:6 cf. Dan 12:7), popor ce trece prin experienţe triste, dar predică Evanghelia, ce pregăteşte venirea lui Hristos (Matt 24:14; Mark 13:10).

Trâmbiţa 7
Îngerul, al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: "Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor." Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, care stăteau înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor de domnie, s-au aruncat cu feţele la pământ, şi s-au închinat lui Dumnezeu, şi au zis: "Îţi mulţumim Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare, şi ai început să împărăţeşti. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi prooroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!" Apocalipsa 11:15-18.
Apocalipsa 10:7 ne spune că taina lui Dumnezeu se va termina în trimpul trâmbiţei a şaptea. Taina lui Dumnezeu este un acronim pentru Evanghelie, în NT (Rom 16:25,26, cf. Col 1:25-28; Eph 6:19). Astfel că sfârşitul tainei lui Dumnezeu poate să însemne finalul proclamării Evangheliei naţiunilor, oricărei limbi, popor (14:6.7). astfel ajungem la evenimentul final, închiderea harului, Armaghedonul. Trâmbiţa 7 aduce proclamarea împărăţiei lui Dumnezeu, spre bucuria cerurilor (11:15-17); diavolul face ultima încercare să împiedice acest lucru, dar furia neamurilor este confruntată pentru ulitma oară de mânia lui Dumnezeu, care biruie şi înlătură răul.
Trâmbiţa 7 conine sumarul prevestirii victoriei finale a lui Dumnezeu si a punctului culimnant al rului. Trâmbia 7 fixează cadrul pentru detaliile finale ale ultimelor evenimente, ce încep în capitolul 12.

Teologia celor 7 trâmbiţe
Teologia lui Ioan pentru cele 7 trâmbiţe poate fi rezumată în 3 direcţii: problema răului, vizitările mâniei lui Dumnezeu, şi venirea împărăţiei lui Dumnezeu (Ladd).
Problema răului
Trâmbiţele sunt răspunsul întrebării martirilor din 6:10. Este strigătul oamenilor din toate timpurile Dacă Dumnezeu este bun, de ce e atât suferinţă? Până când? Dumnezeu nu e bun, sau e neputincios? În Nt, întrebarea este mai acută – toată puterea este a lui Hristos (Mat 28:18), diavolul este aruncat afară de cruce (Ioan12:31-32), dar răul încă există. De ce? Tensiunea este bine subliniată de 12:10-12: diavolul este învins, alungat, dar are puterea să lovească cu moartea (11), ca în cazul Smirnei. Până când? Ce ne spune Apocalipsa?
Trâmbiţele sunt răspunsul lui Dumnezeu: vede, aude chinul sfinţilor şi tratează răul cu judecăţi preliminare, pentru salvarea oamenilor, dar la final, soarta oamenilor va fi veşnică, după cum şi-au ales-o.
Mânia lui Dumnezeu
Mânia lui Dumnezeu în VT estelegată de legământul Său. În NT, este legată de crucea lui Hristos şi de revenire. Apocalipsa urmereşte aceeaşi linie: diferenţa între răi şi credincioşi o face respingerea sau acceptarea crucii, cei ce primesc sigiliul sunt salvaţi (Eph 1:13 and 4:30), nu sunt loviţi de judecăţiile Sale (9:4-6)
Trâmbiţele sunt şi legământ: Dumnezeu îşi eliberează credincioşii, căci aşa le-a promis.
Paralela cu cele 7 plăgi, ne psune că trâmbiţele sunt aniticiparea judecăţii finale, a punctului culminant. Fiecare trâmbiţă aniticipează plăgile finale, care înseamnă desăvârşirea mâniei lui Dumnezeu. Astfel trâmbiţele sunt prezicătoarele şi avertizează grozăvia judecăţilor finale.
Trâmbiţele sunt trimise de Dumnezeu (pasivul divin) şi sub controlul Lui. Deşi sfinţii suferă, dragostea lui Dumnezeu permite acest lucru şi limitează suferinţa lor.
Venirea Împărăţiei
Apocalipsa 11:15, Împărăţia este în mâna lui Dumnezeu, în vecii vecilor – sună ca Exod 15:18 – Domnul este Domn pentru veşnicie, doar după ce a rupt robia egipteană. Modelul este preluat de Psalmii întronării ,care cuprind tensiunea acum- dar nu încă. Dumnezeu este Domn, dar nu recunoscut aşa de toţi pământenii... nu încă. În NT tensiunea se păstrează: Isus e Domnul ce-l alungă pe satana (Ioan 12:31.32); dar, la nivel individual, nu toţi oamenii Îl recunosc ca Domn. Va veni momentul când aceasta lucru se va întâmpla Fil 2:9-11.
Apocalipsa păstrează tensiunea şi modelul: Hristos e Domn, dar va domni peste toţi oamenii la sfârşit doar (3:21, 5:9-14). Hristos domneşte în inimile supuşilor Lui, dar nu public. Trâmbiţele ne îndreaptă spre momentul public, când sfinţii vor birui pentru totdeauna (11:15), iar răul va fi şters pentru totdeauna. Hristos a început să domnească la Marea Roşie, dar punctul culminant, final şi definitiv, este la altă Mare Roşie 15:2-4.
Interpretări adventiste
Adventiştii s-au apropiat de târmbiţe, prin sistemul istoricist de interpretare, văzând în eveniemntele trimbiţei 6, descrierea contextului istoric al apariţiei Bisericii Adventiste. Tot interesul lor a fost astfel îndreptat.
Ca toată istoria VT şi NT, judecăţile lui Dumnezeu sunt acte istorice în succesiune (creaţiunea, exodul – după 10 plăgi, cucerirea Ierihonului – 7 trâmbiţe, distrugerea Ierusalimului – judecarea evreilor pentru respingerea lui Isus etc.) – aşa şi cele 7 trâmbiţe sunt intenţionate ca evenimente istorice, prezentate în succesiune, ce aduc judecăţile lui Dumnezeu ce ne apropie de Parousia.
Isotira profetică poate fi înţeleasă clar numai în lumina Parousiei – dacă Domnul ar veni peste 2000 de ani, aeveniementele trâmbieţlor s-ar întinde tot pe perioada cruce – revenire, dar interpretara noastră ar trebuie să fie reformulată... Revenirea va fi surprinzătoare (Apocalipsa 16:15).
Interpretarea istoricist nu trebuie să fie una condusă de articolele din ziar. Modelul biblic este altul: evenimentele istorice VT se aplică în NT, dar în noi contexte: Dumnezeu nu mai are un popor etnic, ci un popor spiritual, compus din toate namurile pământului care cred în Hristos. Astfel evenimentele istorice nu au legătură cu o naţiune, un punct geografic, ci cu idei, filozofii şi mari mişcări trnasnaţionale, de-a lunugul erie NT.
Evenimentele trâmbiţelor ne asigură că mâna lui Dumnezeu, deşi invizibilă pentru isotricii laici, este la lucru în favoarea poporului Său şi împlineşte ceea ce a promis. Istoria de aici nu este ciclică, ci teleologică. Evenimentele pot fi văzute, de necredincioşi, ca simple evenimente isotirce (fuga sclavilor evrei, favorizată de nişte cataclisme naturale), dar credinciosul vede în ele mâna lui Dumnezeu (deseori Dumnezeu lucrează prin lucruri care nu sunt evident supranaturale, ci în evenimentele istorice, credinciosul vede mâna lui Dumnezeu, care conduce lucrurile spre împlinirea unui scop; necredinciosul care nu vede scopul, nu vede nici înlănţuirea evenimentelor, nici mâna lui Dumnezeu, ci doar simpe evenimente istorice).
Sunt cele 7 trâmbiţe şi cele 7 plăgi acelaşi lucru? Profeţii cu dublă semnificaţie? Nu, pentru că cele 7 plăgi sunt al treilea vai, al celor 7 trâmbiţe, prezentat de Apocalipsa.
Uriah Smith
Opinia lui este inspirată de interpreţii anteriori lui. Aceştia au fost inpiraţi de opera istoricului Edward Gibbon. Acesta a ales un stil: folosea limbajul scrierilor antice în descreirea evenimentelor istorice. Pentru căderea Imperiului Roman, el a folosit limbajul biblic al trâmbiţelor. Comentatorii gen Smith au citit acest lucru şi au aplicat la Apocalipsa – argument circular: Gibbon face aluzie la Apocalipsa, ei, din Apocalipsa, fac aluzie la scrierile lui Gibbon.
Edwin R. Thiele
El vede prima trâmbiţă ca fiind anul 70 şi distrugerea templului. Trâmbiţa 2 invaziile barbare şi căderea Imperiului Roman. Trâmbiţa 3 coruperea creştinismului de păgânismul, ce a dus la coruperea adevărului biblic în Evul Mediul. Evul Întunecat este umbra trâbiţei 4.
Trâmbiţa 5-6 se ocupă de sarazini şi turci. Iar trâmbiţa 7, ca la Smith, de la 1844 la revneirea lui Isus.
C. Mervyn Maxwell
Merge mai mult pe idealism, în cazul trâmbiţelor.
Roy Naden
Primul care renunţă la interpretarea islamică pentru trâmbiţele 5-6. El spune că trâmbiţa 5 este atacul stanei asupăra Reformaţiunii, prin cotrareformaţiune: 1535-1685.
Timpul din 9:15 îl vede între 1844 şi închiderea harului. Aceasta este trâmbiţa 6. Iar trâmbiţa 7, o vede ca sfârşitul istoriei.
Consideraţii
Trâmbiţa 4 – poate desemna ridicarea secularismului şi ateismului (forţă opusă lui Dumnezeu), ca faraon, cu rădăcini în elenismul antic, dar manifestat în Evul Mediu, mai ales în perioada iluministă, renascentistă, ce a culminat cu Revoluţia Franceză. Întunericul pornit acum, se răspândeşte şi cuprinde toată lumea – trâmbiţa 5. Ellen White vorbeşte împoitrva ateismului manifestat în revoluţia franceză şi spune că fiara din abis din cp 11 este ateismul revoluţiei franceze.
Trâmbiţa 5 este secularismul zilelor noastre – variantă sugerată şi de comentatori neadventişti. Chinul de aici este spiritual, generat de învăţăturiel false ale scorpionilor – lipsa de sens în viaţă, ce dă chin. Astfel că oamenii caută moartea. Dar în acest secol secular, libertăţile religioase permit predicarea lui Hristos fără precedent (argumentată ştinţiific, acces la educaţie etc).