Apocalipsa capitolul 16.

Apocalipsa 16


Ceea ce Apocalipsa a ilustrat prin cupa mâniei lui Dumnezeu (14:10, prin recoltarea strugurilor (14:17-20), acum ilustrează prin cele 7 plăgi finale, atât de grozave, încât apare întrebarea – cine poate rezista (6:17)?


Judecăţiile plăgilor din cupe, completează judecăţile trâmbiţelor: dacă trâmbiţele loveau doar a treia parte din... plăgile lovesc şi dsitrug totul: pământul, marea, soarele. Este judecata finală a lui Dumnezeu.


Judecata lui Dumnezeu este împărţită în două etape: 1. 16:1-11, primele 5 plăgi, date într-o perioadă scurtă de timp, căci oamenii din plaga 5 încă mai suferă de pe urma rănilor din plaga 1; 2. Plaga şase şi 7, 16:12-21, cu perioada Armaghedonului, când Dumnezeu intervine direct trebuie a înfrunta adunarea neamurilor. Durata timpului acestor urgii este relativ scurta, deoarece ele sunt teribile si totusi ramân supravietuitori pâna la ultima plaga.


Se pare ca, dupa cum în Egipt plagile au avut o semnificatie care sa atinga pe zeii lor, tot astfel se întâmpla si în Apoc 16. Furtuna unei ultime conflagratii universale a fost tinuta în frâu de îngerii din Apoc.7:1-3, dar dupa încheierea timpului de har, Dumnezeu îsi retrage, complet, orice putere restrictiva asupra fortelor, raului. Numai cei 144.000 (cei sigilati) sunt aparati. În acest timp, „puterile pamântului îsi vor pune în mars fortele lor pentru ultimul razboi..." ( Exp&Viz40.85. TV564)

16:1 Templul. Naos – Sfânta Sfintelor.

Glas tare. Venit din Templu, s-ar putea să fie glasul lui Dumnezeu care îşi trimite îngerii ca soli ai mâniei Sale; ei vor vărsa plăgile peste cei nelegiuţi, căci şi ei au vărsat sângele martirilor 16:6.

Prima plagă

16:2 Rană rea şi dureroasă. Acelaşi cuvânt ca pentru rana egiptenilor, din a 6-a plagă (Exod 9:10.11), cu a lui Iov 2:7 – o asemenea plagă deseori e folosită ca pedeapsă pentru păcat: Deut 28:35. Rana loveşte pe cei ce poartă semnul fiarei şi care se închinp icoanei ei – ca la Exod. Această exprimare face clar faptul că cei ce primesc pedeapsa nu au primit întreita solie îngerească; solia îngerului 3 spune explicit cine va primi pedeapsa lui Dumnezeu 14:9-11. Rana ulceroasă iese din nelegiuirea celor ce au ales un Dumnezeu străin; rana de piele ne aminteşte de simbolul leprei din vt (Deut 28:27, Lev. 13). Lecţia e că pedeapsa este purtată chiar în păcatul care o provoacă. Ne aminteşte de plaga 6 din Egipt, când egipteni şi preoţii lor au fost loviţi de rană (Exod 9:11) – această lovire vorbeşte despre inexistenţa şi deci neputinţa dumnezeului fals de a-şi ajuta supuşi – reprezentaţii lui sunt loviţi – fiara este lovită (acelaşi mesaj este şi în plaga 5, când tronul fiarei e lovit).

Ca la trâmbiţe, prima plagă loveşte pământul – pământenii. Trâmbiţa 1 a distrus pământul – plaga 1 merge mai profund, loveşte trupul pământenilor. Distrugerea trâmbiţei este desăvârşită de 1 plagă. Răul a fost prezentat de Apocalipsa ca începând cu lupta primilor creştini supremaţie (folosind pârghii politice, militare, înfruntarea cu triburile barbare); acum, răul este global, şi prezentat tot ca un război final pentru supremaţie – Armaghedon. Istoria locală a începuturilor creştinismului, este repetată la scară globală acum. În timpul primelor plăgi, Biserica opresează tot pământul –Daniel a prevestit aşa (Daniel 11:43-42). Biserica nu şi-a pierdut ambiţia de domiare politică şi socială. Vedem asta.

16:3-5 Îngerul doi şi trei atacă apele: marea/ izvoarele, fântânile. Ca în prima plagă egipteană (Exod 7:17-21). // şi cu trâmbiţa 2 şi 3, care au afectat/ucis doar o treime din fiinţele ce trăiau în ele. La plăgi nu mai este limită: trâmbiţele au fost avertizarea, plăgile sunt împlinirea pedepsei. În Egiptul antic, plaga avea semnificaţia: faraon, ce era prezentat ca zeu, trebuia şi putea să se îngrijească de apa Nilului, că Nilul asigură fertilitatea Egiptului. Fără Nil, ţara era un pustiu. Lovirea Nilului provoca pretenţia sa de divinitate.

La fel şi cu plăgile: arată acum cât de falsă a fost credinţa pe care au avut-o şi încrederea pe care şi-au pus-o în sisteme opuse lui Dumnezeu – au descoperit că dumnezeul lor este unul al morţii, ce duce la moarte.

Legea reciprocităţii lucrează şi aici: au ucis, vor fi ucişi. Pedeapsa este în însăşi păcatul lor (16:6).

16:5 Îngerul apelor. Un înger protector al apelor? Greu de crezut. Probabil se referă la îngerul care a turnat plaga din bolul de aur asupra apelor. Îngerul reia refrenul din 15:3, subliniind adevărul că judecăţile lui Dumnezeu sunt drepte.

16:6 Sunt vredinci/merită. Ei au vărsat sângele prorocilor, primesc acum să bea sânge. Pedeapsa lor este proporţională cu nelegiuirea lor – vezi şi dret eşti Doamne din vs 5.
16:7 Altarul. Cel mai probabil altarul jertfelor, de sub care strigă şi martirii în 6:9.10 – aici martirilor li se spune să mai aştepte puţină vreme; acum a venit vremea dreptăţii: dreptatea e făcută. Altarul tămâierii, e numit altarul de aur 8:3, 9:13.

În trâmbiţa 2 şi 3, lovirea apelor simboliza viaţa spirituală precară, căci biserica era interesată de cele materiale mai mult. La plăgi, marea dar şi izvoarele se transfomră în sânge de om mort. Imaginea descrie disperarea ce cuprinde Babilonul – nu mai e apă, peste tot e numai moarte; deci nu mai există speranţă, deloc. (efect al încetării activităţii Duhului Sfânt??)

16:8-9 Soare dogoritor. Înrăutăţeşte situaţia dată de plaga 4. Căldură fără apă – seceta spirituală, absenţa speranţie devine insuprotabilă. La trâmbiţe, soarele pierdea din putere (8:12); aici primeşte putere. Deşi oameni recunosc puterea lui Dumnezeu în coordonarea plăgilor, hulesc Numele Lui şi nu se pocăiesc; Îl consideră pe Dumnezeu responsabil de consecinţele faptelor lor - sunt mânaţi de fiara, care huleşte pe Dumnezeu 13:6. Ei sunt ca cei răi, descrişi de Pavel la Romani 1:21. Pedeapsa era conţinută în păcatul lor – cine s-a închinat soarelui, zeu fals, este chinuit de zeul lui fals; cine s-a încrezut în ceva fals, sistemul lui de valori, credinţa lui nu îi oferă nici un confort, nici o pseranţă, ci dipsreare şi chin.

16:10-11 Tronul fiarei. Dacă primele patru plăgi lovesc oamenii, în general, aceasta loveşte autoritatea fiarei: tronul ei. Satana dă autoritatea, tronul şi puterea sa fiarei din mare (13:2). Fiara de pe pământ contribuie la autoritatea fiarei din mare (13:12). Scaunul fiarei, centurl auorităţii ei nu poate rezista plăgilor divine (ca şi vrăjitorii lui faraon, ce nu s-au putut înfăţişa datorită bubelor, din plaga a 6-a Exod 9:11). Astfel se produce haos în împărăţia fiarei (ca în plaga a-9a egipteană) – închinătorii ei realizează neputinţa fiarei de a se lupta cu plăgile, de a-i proteja. În trâmbiţa 5, întunericul reprezenta absenţa lui Dumnezeu, respins de revoluţia franceză şi de raţionalism, umanism etc (Apocalipsa 9:1.2). acum întunwricul acoperă toată împărăţia fiarei – acum se demonstrează că baza religie Babilonului a fost negarea lui Dumnezeu. Oamenii sunt victimele propriilor alegeri: au ales să slujească un tron întunecat, sfârşesc prin a fi cuprinşi de întuneric. Aminteşte de plaga 9 a Egiptului, ce cuprindea toate celelalte plăgi în ea şi anunţa grozăvia a ceea ce uma, moartea celor întâi născuţi- aşa şi aici: plaga 5 conţine toate plăgile – rana mai e simţită, apele sunt sânge, întunericul accentuează durerea. Idolatria (16:2) îi conduce pe oamenii în suferinţă să blesteme pe Dumnezeu care are control asupra plăgilor (16:9) şi să blseteme pe Dumnezeul cerurilor. Acum realizează că liderii religioşi pe care i-au avut i-au minţit. Dar când văd aşa ceva, Îl urăsc pe Dumnezeu, nu pe cei ce i-au minţit. Asta ne spune că Dumnezeu arată omului, în diferite forme, minciuna, înşelăciunea şi că oamenii ce vor alege să-L respingă, să-L urască o fac conştient, voluntar!!!

Comportamentul este identic cu cel al faronului Egiptului din Exod: confruntat cu dovezile existenţei lui Dumnezeu, el a fost prea mândru ca să admită înfrângerea şi a continuat orbeşte să-L nege pe Dumnezeu. De aceea, conflictul era de nerezolvat.


NU s-au pocăit de faptele lor. Durerea crescândă a plăgilor îi fac pe oameni să se împietrească şi mai tare în păcatele lor. Au refuzat ultima solie trimisă către ei (14:6-12); acum mijlocirea s-a terminat 15:8. Cei răi se opun continuu lui Dumnezeu, până când este prea târziu ca să e mai pocăiască (se împietresc atât de mult, încât un se mai pot pocăi). Astfel ei devin un sol fertil pentru maea înşelăciune finală, descrisă în plaga 6, ca lupta între Dumnezeu şi satana.


16:12. Este introdusă a şasea plagă, care înseamnă conusmarea finalului istoriei pământului. Ea ilustrează pregătirile pentru bătălia finală între Hristos şi poporul Său credincios şi satana şi închinătorii fiarei.


Râul cel mare, Eufrat. În Vechiul Testament desparte Israel de marii duşmani, Asiria şi Babilon. Datorită importanţei imaginii Babilonului în Apocalipsa şi Eufratul este important – el era parte din Babilon, asigurând apă cetăţii. Fără apă, nu se poate trăi. Eufratul este numit ape mari de Ieremia 51:13. Apoi Apocalipsa 17:1 (deci Eufrat e simbolic), ne spune că curva cea mare şade pe ape mari – deci Eufratul; iar apele mari reprezintă puterile naţiunilor pământului 17:15, peste care stăpâneşte femeia 17:18. Acestea sunt în serviciul Babilonului de la sfârşitul timpului, în opoziţie cu Dumnezeu. Astfel Eufratul simbolizează locuitorii pământului şi autorităţile civile care susţin autoritatea religioasă a Babilonului, în ultimele zile. Secarea simbolică a Eufratului, semnifică faptul că puterile seculare şi naţiunile lumii care sunt în serviciul Babilonului final îşi vor retrage sprijinul pentru sistemul religios. Ioan nu ne spune ce cauzează întoarcerea acestora împotriva Babilonului 17:15-17. Cert este că plăgile, primele 5 lovesc puternic pe oameni şi scaunul satanei. Susţinătorii fiarei văd incapacitatea acesteia de a se apăra de plăgi şi de a-şi apăra supuşii de plăgi.

Atunci se întorc împotriva Babilonului cu o furie nimicitoare 17:16-17. Secarea lui ne aminteşte de cucerirea Babilonului de către Cir (Isa 44:27.28).

Apa lui a secat. Secarea râului duce la căderea Babilonului final. În Vechiul Testament puterea lui Dumnezeu în favoarea poporului Său (Exod 14:21-22, Iosua 3:14-17, revenirea din robie Isaia 11:15-16, 51:10-11. Secarea Eufratului este inspirată din Vechiul Testament, care pregătea eliberarea lui Israel - eliberarea poporului lui Dumnezeu e legată de Cirus şi secarea Eufratului: Isaia 44:27-28, Ier 51:36-37. Secarea Efuratului nu a însemnat şi nimicirea Babilonului, în Vechiul Testament; ci eliberarea poporului lui Dumnezeu. Nimicirea a venit ceva mai târziu. Secarea Eufratului final, prevesteşte apropiata cădere a Babilonului final (care e foarte sigură 14:8). Secarea pregăteşte calea pentru împăraţii răsăritului. Eliberarea poporului din Babilon a fost făcută de Cirus, cel uns/mesia (Isaia 45:1), păstorul Isaia 44:28 – este tip pentru Mesia Hristos.


Împăraţii de la răsărit. Aluzie la Cir şi aliaţii săi (Isaia 41:2.25, 45:13, 46:11), care vine din răsărit, împotriva Babilonului. Cir era în fruntea unei coaliţii de prinţi medo-persani, de aceea avem pluralul împăraţii. Este imaginea simbol a nimicirii Babilonului de regii din răsărit, care au capturat Babilonul, au preluat conducerea pământului şi au eliberat poporul lui Dumnezeu, să se întoarcă în ţara sa. Ioan ia capturarea Babilonului de Cir şi eliberarea Israelului ca o garanţie pentru ceea ce Hristos va face cu armatele Sale, eliberându-Şi poporul şi nimicind Babilonul. Căderea Babilonului este de importanţă supremă în istoria lui Israel şi devine simbol pentru eliberarea lucrată de Dumnezeu. Istoria eliberării evreilor din Babilon încheie canonul ebraic (2 Cron 36:22-23). Reconstruirea Ierusalimului şi eliberarea evreilor este văzută ca un act recreator, înfăptuit de Dumnezeul creaţiei Isa. 44:24-28. Acesta este contextul în care este introdusă plaga 6 – lupta finală împotriva lui Dumnezeu: sunt 2 tabere formate – împăraţii de la est, tabăra lui Dumnezeu, şi advesarii, toţi ceilalţi, aramta demonică însulfeţiţi de spiritele demonice de broaşte (versetul 14). Faptul că aramtele sunt demonice, indică aspectul spiritual al luptei. Finalizarea istoriei pământului printr-un război spiritual geenral este văzută şi de Daniel, când vorbeşte de atacul împăratului de sud şi nord împotriva muntlui miniunat al Sionului (Daniel 11:45) – zvonurile de la răsărit reprezintă sfârşitul conflictului (versetul 44).


În Noul Testament, răsăritul soarelui, estul e în relaţi deseori cu Hristos: Luca 1:78, Isus Soarele ce răsare; Apocalipsa 22:16 Luceafărul strălucitor de diminieaţă; revenirea Sa de la răsărit la apus Matei 24:27-31; Apocalipsa 7:2 îngerul cu sigiliul lui Dumnezeu vine din răsărit. Cine sunt regii de la răsărit? Sunt instrumentele lui Dumnezeu! Hans LaRondelle: sunt îngerii necăzuţi, ce se războiesc cu împăraţii pământului Apocalipsa 19:14. Astfel, sfinţii sunt pasivi în ultima bătălie – ei câştigă pentru că Hristos căştigă.


Mervyn Maxwell vede pe Tatăl şi pe Fiul introduşi în scenă, ca Împăraţii pământului!!!


Indiciul pentru identitatea acestor împăraţi: Apocalipsa 19:11-19. Hristos este Domnul domnilor şi Regele regilor şi e însoţit de cei chemaţi, aleşi şi credincioşi 17:14. Acestea sunt titluri pentru poporul lui Dumnezeu, credincios în Noul Testament (Rom 1:6-7, 8:29, 1 Cor 1:2, 1 Pet. 2:9). Epitetele domni şi regi sunt luate din Apocalipsa, unde credincioşii sunt numiţi regi şi preoţi 1:6, 5:10, 20:4.6. În Apocalipsa 7:2-8 sunt descrişi ca o armată, gata de bătaie; în 19:14 sunt oştile cereşti (????), pentru că cei 144.000 sunt văzuţi ca deja fiind în împărăţai lui Dumnezeu (14:1, 15:2, 19:1-5). În Apocalipsa, locuitorii pământului, cu împăraţii pământului sunt cei necredincioşi, cei răi, aliaţii puterii trinitare satanice (16:14, 19:19) – în opoziţie cu Dumnezeu. Dacă împăraţii pământului sunt puterile seculare şi politice ale lumii în serviciul trinităţii satanice în bătălia finală, atunci împăraţii de la răsăritul soarelui sunt evident Hristos – Regele regilor şi Domnul domnilor – şi armata sfinţilor Lui, luptând împotriva confederaţiei satanice, asigurând eliberarea finală Apocalipsa 19:14-16. Sfinţii sunt armata lui Hristos dar şi cei ce vor fi eliberaţi – după modelul din 19:7-9, unde mântuiţii sunt şi mireasa Mielului dar şi oaspeţii.


Daniel 12:1 – acum Mihail, Hristos vine în ajutorul poporului Său, ca să-i elibereze de opresiunea Babilonului.


16:13 Gura. Instumentul cu care diavolul înşală. În Biblie, gura este arma spirituală: sabia din gura lui Hristos Apocalipsa 1:16, 2:16, 19:15.21, cei doi martori se apără cu focul ieşit din gurile lor Apocalipsa 11:5. Sau arma diavolului Apocalipsa 12:15, fiara din mare rosteşte blasfemii din gură 13:5.6; vezi şi Apocalipsa 16:13-14 – demoni draci, ies din gură. Imaginea sugerează fie minunile supranaturale pe care le fac, fie trucurile politic retorice prin care lumea este amăgită şi pregătită pentru război împotriva lui Dumnezeu (versetul 14); este caracterisica istorică a babilonului, uzurparea lui Dumnezeu (Gen 11:4).


Proorocul mincinos. Şi în 19:20, 20:10, mereu în tandem cu balaurul şi fiara din mare. În 19:20 face semne înaintea fiarei din mare, prin care amăgeşte pe închinătorii ei. Sunt descrise activităţile şi caracteristicile religioase ale fiarei nr 2, din capitolul 13. Fiara de pe pământ face semne mari, înşeală oamenii (13:13-14). Fiara de pe pământ din capitolul 13 nu mai este amintită; dar proorocul mincinos, este noul nume sub care se prezintă, ca membru al trinităţii satanice, în confederaţie cu icoana fiarei, înşelând oamenii să stea de partea trinităţii satanice, să se închine fiarei (13:15-17).


Face aceeaşi lucrare, ca profeţii falşi, din Biblie Mat 7:15, 24:24 – profet fals, „cel care interpretează în mod fals opinia lui Dumnezeu. Adevărata religie nu are duşman mai mare, iar satana aliat mai bun”ca falsul profet, ce lucrează în numele lui Hristos. H.B. Swete.


Seamănă cu nişte broaşte. Animale necurate – semn al necurăţiei, simbol bun pentru necurăţia trinităţii false, Babilonul; e plin de necurăţii 17:4
Broaşte. Duhurile de broaşte, fac semne (16:14). Ele sunt duhuri de draci – adică esenţa puterii demonice. Semnele sunt ca să înşele, ca în 13:13-14. Seamănă cu broaştele din plaga 2 a Egiptului + zeul broască era zeul fertilităţii (Hiquit), care era „responsabil” de naşterea copiilor; broaştele au invadat totul, inclusiv dormitoarele şi paturile egiptenilor, deci împiedicând naşterea copiilor, fertilitatea. Dumnezeu loveşte zeii Egiptului în pretenţiile lor, întorcând împotriva lor credinţa greşită. Evreii primului secol foloseau broaştele ca simbol pentru şarlatani şi duhurile demonice de apă. Ele vin din gura triniţăţii false: balaurul (diavolul, fiara din mare (Babilonul spiritula) şi profetul mincinos (fiara din pământ), care primeşte un nume nou, unul religios – deci prin ceea ce face demonstrează că părăseşte domeniul politic şi intră în scenă ca o putere religioasă. Ieremia descrie lucrarea profeţilor falşi ca lucrând pentru insituţii şi puteri omeneşti (Ier 5:30.31, 23:14); ei înşeală oamenii şi învaţă îi învaţă nu din partea Duhului lui Dumnezeu. Profetul fals este USA, care sprijnă Babilonul, pentru închinarea fiarei, prin resursele economice, politice şi religioase. Metoda folosită este supranaturală: semne şi minuni făcute de forţele demonice (16:14). Forţele demonice fac minuni supranaturale, paranormale, ce contrazic bunul simţ şi logica – dar apar pe coperţile tuturor revistelor respectabile şi se vorbeşte despre ele cu mare interes (apariţiile fecioarei Maria, a altor morţi, indicii care ne vorbesc de puterea înşelăciunii).

16:14 Duhuri. La prima venire a lui Hristos, spiritele necurate şi-au înteţit acţiunea. E de aşteptat ca şi în apropierea celei de a doua veniri, să li se observe activitatea înşelătoare.
Războiul lui Dumnezeu- Războiul final este unul nu între diferite forţe armate, ci a omenirii împotriva lui Dumnezeu (ca în Daniel, împăraţii de sud şi nord împotriva muntelui sfânt). Asemănarea cu Daniel merge mai departe – războiul este împotriva Muntelui cel Slăvit şi Sfânt.
Împăraţii pământului întreg... să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Cel Atotputernic. Prin înşelăciune lucrează diavolul; ne aminteşte de înşelarea lui Ahab 1 Regi 22:21-23. trinitatea demonică are trei îngeri necuraţi, duhuri de broaşte, prin care înşeală împăraţii pământului.

Se pare că spiritualismul/spiritismul va fi una din armele des folosite, în procesul înşelării, aşa cu Ellen G. White a prezis: minuni, Hristoşi mincinoşi, care vor spune că au revelaţii din cer, noi, dar care contrazic Scripturile.


16:15 Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele. A treia fericire din Apocalipsa (1:3, 14:13, 19:9, 22:7, 22:14). Căpitanul garnizoanei templului, noaptea făcea turul templului, pentru a verifica paza. Dacă găsea un paznic dormind, îl dezbrăca, îi ardea hainele, iar acesta, în dizgraţie, era trimis acasă.

Iată, Eu vin ca un hoţ. În mijlocul pregătirilor forţelor demonice, pentru ultima bătălie. Cuvintele lui Isus se referă la ultima confruntare şi are în vedere pe credincioşii Lui: ferice de cine veghează şi îşi păzeşte hainele.... Hristos îşi încurajează supuşii, deci ei nu sunt încă în ceruri – deci imaginile în care mântuiţii sunt prezentaţi deja în prezenţa Tatălui, pe marea de sticlă etc. Înainte de cele 7 plăgi nu exprimă realitatea prezentă a ajungerii lor acolo, înainte de plăgi, înainte de ultima confruntare, ci este promisiunea atât de sigură a lui Hristos, ca şi când ei sunt deja acolo de drept; Biblia îi consideră ca făcând parte din cetăţenii cerului, care locuiesc în prezenţa lui Dumnezeu. De fapt, ei vor ajunge acolo, după ultima bătălie, la revenirea lui Hristos. Hristos îşi îndeamnă poporul să trăiască prezentul, cu privirea aţintită asupra viitorului venirii Sale. După cum Cir a surprins pe babilonieni cu atacul său, tot aşa Hristos va surprinde lumea, ce se aşteaptă la vremuri mai bune, cu venirea Sa.


Hristos pune accent pe trezirea/vegherea spirituală, mereu şi mereu. În zilele din urmă, acesta este apelul Lui: fiţi trezi, sensibili faţă de lucrurile spirituale: Mat. 24:42-44, Luca 21:34-36, Marcu 13:35-37. Spiritual, credincioşii sunt la post, de veghe – nu ca soldatul prins dormind, ce e dezbrăcat.... etc.


Acelaşi apel către Laodicea: haine curate, albe, ca să nu se vadă ruşinea (3:18). Hainele sunt simbol al caracterului, al neprihănirii, necesare întâlnirii cu Hristos: Apocalipsa. 19:7-9, Mat 22:11-14.

Desemnează loialitatea faţă de Hristos.
Prin contrast, cine rămâne cu Babilonul, va fi dezbrăcat: 17:16, ca prizonierii umuliţi de război.


Ioan schimbă adresarea - o face universală, pentru toţi cititorii, pentru noi toţi. Asta pentru că şi noi suntem în pericolul de a lupta pentru împărăţia pământească, excluzându-L pe Dumnezeu din viaţa şi planurile noastre, dorind să controlăm alături de lumea aceasta raiul de pe pământul nostru. Este un mesaj pentru toţi cei care îşi pun încrederea în dumnezeul vizibil al Babilonului – economic, social, politic, religios, deci în ceea ce se vede, e palpabil (urmând standarde şi etică utilitaristă, de moment, de conjunctură, nu principii absolute, divine, eterne)- uitând de Dumnezeu Biblie, cu care relaţionezo prin credinţă. Oamenii credincioşi sunt în pericol să fie atinşi de sindromul Babilon – doar ce se vede are importanţă: ipocrizie, structura Bisericii superioară mesajului, numărul botezurilor şi nu calitatea convertirilor etc. De aceea mesajul ne aminteşte de Laodicea şi de apelul către ultima generaţie de credincioşi de pe pământ (3:18). Apelul este foarte serios – chiar credincioşii pot să mărşăluiască în armata împăraţilor, strânsă împotriva lui Dumnezeu, făcând paradă cu goliciunea lor, crezând că sunt cele mai fine haine, că au ajuns la cel mai înalt statut intelectual, al cunoştinţei, al pietăţii, că nu le mai lipseşte nimic (3:17). Solia urgentă vrea să-i trezească din toropeală lor. Nu poate fi nimic mai amar, dacât ca închinătorii din Ierusalim, ce se cred ai lui Dumnezeu, să se închine în faţa opiniei lor că au adevărul, că au tot ce le trebuie, că au experienţa curată, că au propria-neprihănire – şi făcând asta, de fapt să se închine cu idolatrii.

Gol şi să i se vadă ruşinea. Goliciunea – suprema umilire. Captivii de război erau dezbrăcaţi şi duşi robi (Isaia 20:4). În Vechiul Testament, este semn al judecăţii lui Dumnezeu Ezechiel 16:37-39.

16:16 Locul numit în evreieşte Armaghedon. Termenul apare doar aici în Apocalipsa. Tradus ar însemna Har/munte Megiddo – Muntele Meghido. Fortăreaţă la Muntele Carmel, la coama dintre Marea Galileii şi Marea Mediterană. Poziţie strategică bună, folosită de-a lungul istoriei biblice: Debora şi Barac l-au nvins pe Sisera Judecători 5:19-21; Ahazia omorât de Iehu 2 Regi 9:27; Iosia ucis de Faraonul Neco 2 Regi 23:29-30. Dar Meghido este o câmpie.


Muntele se pare că este Muntele Carmel, acolo unde Ilie a obţinut marea bătălie împotriva preoţilor lui Baal (1 Regi 18). Este posibil ca imaginea să fie aceasta: fiara de pe pământ contraface „minunea” lui Ilie, coborând foc din cer, astfel atrăgând închinarea pentru icoana fiarei (13:13-14).


William H. Shea Apocalipsa 16 şi 1 Regi 18: Ilie şi Ahab au somat ţara să vină la Carmel pentru provocare – trinitatea satanică îşi cheamă închinătorii la Armaghedon; sistemul apostat religios de la Armaghedon e reprezentat de curva cea mare din Apocalipsa 17-18 – la fel Izabela, actor principal în drama de la Carmel; profetul fals (prima dată folosit cuvântul în Apocalipsa) are rolul de a strânge oamenii la Armaghedon – la Ilie, 850 de profeţi falşi se opuneau lui Ilie; sabia din gura lui Hristos îi nimiceşte pe închinătorii fiarei 19:21– Ilie a nimicit cu sabia, proeţii lui Baal.


Armaghedonul trebuie înţeles spiritual, inspirat din evenimentele din Vechiul Testament. NU se referă la nici un teritoriu geografic, ci mai degrabă la conflictul spiritual final în care trinitatea satanică şi forţele ei vor suferi înfrângerea totală şi finală, provocată de Hristos şi armatele Sale, (urmaşii Săi – atunci generaţia finală, poporu sfânt a lui Dumnezeu, să fie demonstraţia aceasta? Armaghedonul spiritual? Nu că ar avea merit mai mare sau mântuire astfel adusă... diferit de ce a celorlalţi oameni, dar Armaghedonul, lupta spirituală finală, în care diavolul să fie umilit în pretenţiile sale, prin poporul final al lui Hristos, un popor de oameni născuţi din nou, o demonstraţie în faţa universului a harului lui Dumnezeu? Dar demonstraţia aceasta nu a fost făcută în toate epocile istorice de cei credincioşi, ca Avraam, Iov, Moise, Ilie, etc? Va fi o generaţie întreagă, o biserică întreagă vreodată curată 100%, pentru a demonstra puterea de schimbare a lui Dumnezeu? Sau mereu vor fi credincioşi autentici între cei cu numele? Parabolele Domnului Hristos mă fac să cred a doua variantă – grâu şi neghină va fi în ceea ce pretinde că este poporul lui Dumnezeu, până la revenirea lui Hristos! demonstraţia harului lui Dumnezeu este făcută în cei credincioşi – iar neghina este arătată la venirea lui Hristos – doar atunci, Până la acel moment, s-ar putea să fim foarte înşelaţi de aparenţele cuvioase ale unor oameni, care deşi se arată credincioşi, de fapt sunt neghină).


Singurul loc în Biblie unde mai apar toate 3 elementele: Meghido (exact aşa exprimat), munte şi Ierusalim (în Apocalipsa Babilon, în conrast cu Ierusalim...) este Zaharia 12.11. Ioan asociază soarta Muntelui ce Sfânt cu cea a Văii Meghido, creând simbolicul Har Maghedon – o descriere calitativă (figura de stil este un genitiv calitativ, în greacă).

Armaghedonul este deci locul luptei – dar nu cele date în Câmpia Izreel (contra lui Sisera sau Iehu contra Ahazia) – nu poate fi nici Muntele Carmel, cu lupa lui Ilie împotriva lui Baal, căci Carmelul e la 15 km distanţă de Valeea Izreel, Meghido. Lupta tuturor popoarelor împotriva lui Dumnezeu este dată la Muntele lui Dumnezeu – la Ierusalim. Scopul popoarelor adunate este să controleze oraşul lui Dumnezeu – Ierusalimul. Ierusalimul este simbolic în Apocalipsa – Împărăţia lui Dumnezeu, Daniel o vede ca un munte care cuprinde tot pământul.

În Daniel 11:45, muntele sfânt este clar Ierusalimul. Muntele Sionului a devenit expresia consacrată pentru Împărăţia lui Dumnezeu în toată Biblia – de cele mai multe ori ca exprimare a speranţei mântuirii. Muntele Sionului este Ierusalimul, oraşul lui Dumnezeu. Omenirea doreşte alungarea lui Dumnezeu, a împărăţiei Sale dintre ei... ca în vechiul Babel vor să facă împărăţia cerurilor aici jos, fără Dumnezeu, având ochi doar pentru relizările umanităţii. Atitudinea aceasta, ca şi la faraonul Egiptului se dezvoltă în timp – inima lui s-a tot împietrit. Pe toţi ne paşte acelaşi pericol – controlează-ţi viaţa acum şi aici, vezi ce loc are împărăţia lui Dumnezeu în planurile tale, ce faci pentru întinderea ei, sau cât de mult te legi de împărăţia pământeasă. Tocmai de aceea Ioan schimbă adresare prin apelul Vegheaţi – vin ca un hoţ! – o adresare universală, valabilă pentru noi toţi. Vezi şi la haină...


Armaghedon, aşa cum e descris la Zaharia 12, ne vorbeşte nu doar de luptă, ci şi de rezultatul ei: Zaharia 12:11-12. Jalea lui Hadad Rimon – zeul tunetului, al furtunii ce şi-a plâns unicul fiu Aleyin, ucis de zeiţa Mout. Jalea lui era celebrată în fiecare an de canaaniţi – printr-o sărbătoare, în care plângeau alături de Hadad – sau Baal (Ba`al înseamnă domn şi era aplicat diferiţilor zei – şi lui Hadad), zeul fertilităţii. Profetul descrie că va veni o zi de jale pentru evreii necredincioşi – ca jalea acestor păgâni. Este o aluzie puternică la plaga 10 din Egipt – moartea întâilor născuţi, ce a adus o zi de jale ca nici o alta – Exod 11:6, 12:30 - ceea ce a îngenunchiat definitiv mândria lui faraon şi a dus la eliberarea din robia egipteană. Moartea întâiul născut nu aduce doar durerea pierderii unei rude. Ci semnificaţia biblică este mult mai bogată; prin plaga 10, Dumnezeu a jduecat toţi zeii Egiptului (Exod 12:12) – deci moartea primului născut era moartea religiei. Primul născut este aplicat pentru preot, pentru Israel, pentru Mesia, pentru Isus. Moartea primul născut deci este cea mai mare nenorocire – moare speranţa, moare viitorul, istoria se termină acolo şi rămâne doar deznădejdea. Vestea bună este doar pentru poporul lui Dumnezeu, ce acum este eliberat.


În Meghido s-a plâns în istoria Israelului – când faraonul Neco l-a ucis pe Iosia 605 îHr (2 Cronici 35:20-27) – doar în cele două pasaje se vorbeşte în Biblie de Valea Meghido. Durerea pricinuită de moartea lui Iosia, regel ce a domnit cel mai mult în Israel, care a unit spiritual nordul cu sudul, care a fost un mare reformator şi ultimul rege credincios al lui Iuda, a devenit tradiţie, obicei între evrei 2 Cronici 35:25.


Imginea este a unei zi de jale, fără egal. Tabloul va fi reluat în Apocalipsa 18:7.8.11.15.19, unde Babilonul este plâns, plus ritualurile de jale orientale 18:9.10.15.19 – plâns, cenuşă, bocit.


Armaghedonul semnifică ultima zi pentru opozanţii lui Dumnezeu – sfârşitul istoriei pentru ei. Armaghedonul este împlinit în ultima plagă, a şaptea, când Dumnezeu Însuşi spune S-a sfârşit! Versetul 17 (plaga a 6 vorbeşte doar de pregătirea Aramghedonului).



Adunaţi la Armaghedon. Diavolul înşeală pe oamenii, care resping Evanghelia (prin semne, minuni 2 Tes 2:9-12). Ei se adună la Armaghedon pentru asaltul final. Aici, diavolul va fi nimicit, nu de arme, ci de Cuvântul Întrupat al lui Dumnezeu, Isus Hristos 19:13. Forţele politice şi religioase sunt unite, sub conducerea trinităţii satanice. Miza bătăliei de la Armaghedon, este ca cea de pe Carmel, a lui Ilie: cine este adevăratul Dumnezeu, care primeşte închinarea 1 Regi 18:21? Lupta culminează cu întrebarea: cine este conducătorul legitim al Universului? Cu această întrebare a început marea luptă dintre bine şi rău, dintre Dumnezeu şi satana. Deci, Armaghedonul este spiritual, lupta pentru mintea omului. Concluzia: Domnul este Dumnezeu 1 Regi 18:39.


Apocalipsa 16:12-16 nu descrie bătălia de la Armaghedon; ci doar pregătirile pentru această luptă. Lupta este descrisă în continuare, până în capitolul 19, având ca final victoria lui Dumnezeu (19:19-21), adusă de Adevăratul Rege al regilor şi Domn al domnilor 19:16.


16:17 cu a şaptea plgă, începe Armaghedonul. (dacă e luptă spirituală, înseamnă că începe ultima fază a lui, sau punctul culminant).


Templul. Naos, Sfânta Sfintelor.


Tron. Glasul care iese din tron este glasul lui Dumnezeu, care stă pe tron. Tronul e inseparabil de templu; e în opoziţie cu tronul satanei 2:13, 13:2 şi cu cel al fiarei 16:10.


S-a sfârşit. Repetarea cuvintelor de pe Golgota Ioan 19:30, care anunţă începutul sfârşitului, victoria lui Dumnezeu este realizată. Se mai aude în 21:6, anunţând eradicarea păcatului şi începerea veşniciei fericite. Interesant că expresia mai apare în 21:6, în centextul noului pământ, vorbind despre Dumnezeul alfa şi omega. Hula oamenilor răi prinde contur tot mai clar, adresarea fiind tot mai directă împotriva lui Dumnezeu: în plaga 4 au hulit numele lui Dumnezeu (16:9), plaga 5 Dumnezeul cerurilor (16:11), iar în plaga 7 direct pe Dumnezeu (16:21)


16:18 Fulgere, glasuri... fenomen asociat cu tronul lui Dumnezeu: 4:5, 8:5, 11:19.
Mare cutremur de pământ. Nu cel de la începutul plăgii 6. În Vechiul Testament, cutremurul mare de pământ descria aducerea judecăţii finale, pe pământ, de către Dumnezeu, în Ziua Domnului.


16:19 Cetatea cea mare împărţită în trei părţi. Cetatea = Babilon 17:18. Trei/a treia parte, se pare că are legătură cu împărăţia satanei: el a atras a treia parte dintre îngeri, tot a treia parte din pământ, mare etc. este lovită de trâmbiţele lui Dumnezeu – adică împărăţia satanei lovită de judecăţiile lui Dumnezeu, descrisă prin această a treia parte, sau trei părţi. Împărăţia satanei are 3 părţi, trei puteri: trinitatea satanică. Dumnezeu pedepseşte Babilonul aşa cum a făcut-o şi în Babelul antic – a rupt unitatea, care le dădea putere şi i-a împrăştiat pe tot pământul. Acum uniteate, puterea Babilonului este lovită (e corecta interpretare – ce e divizarea Babilonului în 3 părţi, în comparaţie cu focul distrugător din cp 21?). unitatea dintre balaur (puterile oculte), fiară (creştinismul oficial) şi profetul fals (SUA), acum este dizolvată. (lupta demonică, cele trei duhuri s-au străduit timp de secole să unească puterile lumii în acelaşi scop, pentru o cauză comună; acum totul s-a năruit. Deci lupta Armaghedonului, privind tabăra celor răi este să se unească între ei. Fiecare dintre entităţile necredincioase, sunt foarte orgolioase, egoiste şi vor să facă totul numai pentru ele. Nu se pot uni aşa uşor- mereu se suspectează, mereu se întreabă dacă nu cumva celaltă parte are mai mult de câştigat etc – ca în politică, când nici în faţa celor mai importante aspetce naţionale, partidel nu se pot înţelege, nu se pot uni în idei, nu pot fi una în nici un proiect, chiar dacă declară că sunt împreună, că ăşi propun aceleaşi ţinte etc – PSD-ul este acum şi la putere, şi în opoziţie. Când în cele din urmă, cu cele mai mari manifestări oculte unitatea se va realiza, şi satana va considera că poate să dea atacul final de alunfare a lui Dumnezeu, sau a reprezentanţilor Lui de aici, atunic intervenţia lui Dumnezeu strică alianţa lor, atât de greu înfăptuită). Scena finală – niumicirea naţiunilor, aminteşte de trâmbiţa 6 (9:13.14)


Cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. După nimicirea Babilonului; naţiunile în Apocalipsa sunt puterile politice şi seculare, care susţin Babilonul şi stânjenesc lucrarea lui Dumnezeu pe pământ. Căderea Babilonului, duce la căderea lor inevitabilă.


Babilonul cel mare.. potrirul de vin al furiei mâniei Lui. Dumnezeu şi-a amintit de păcatele Babilonului. Trimitere la 18:5-6, dar şi la 14:10. Babilonul a dat din cupa lui şi a îmbătat naţiunile; acum bea şi el din mânia neamestecată a lui Dumnezeu. Cei ce rămân alături de Babilon, îndură soarta lui, descrisă în 14:19.


16:20 Ostroave/insule şi munţi scufundaţi. Aminteşte de trâmbiţa 6 şi Evrei 12:26-28. Pedeapsa lui Dumnezeu, plaga 7 este universală, cosmică – cuprinde cer şi pământ.


16:21 Grindină mare... de un talant. Instrument de pedeapsă în Vechiul Testament – ca în a şaptea plagă a Egiptului Exod 9:24-25, vezi şi Iosua 10:11, Ezechiel 38:22. Talantul: cântărea între 50 şi 100 pounds, adică aveau efect devastator. Aluzie iarăşi puternică la plăgile Exodului, prin grindina ucigătoare ce nimiceşte totul (Exod 9:22.25).


Mânia lui Dumnezeu a fot doar vestită până acum – acum, este manifestată – Dumnezeu şi-a adus aminte de Babilon, adică a intervenit activ, direct împotriva Babilonului (să înseamne acest verset faptul că primele 5 plăgi sunt oarecum efecte ale neintervenţiei divine – Dumnezeu îşi retrage doar mâna protectoare şi răul se produce, iar în plaga 7 Dumnezeu este activ, iniţiază şi orchestrează pedeapsa?)

Oamenii au hulit. Chinul nu îi atrage spre pocăinţă, ci din contră, îi face să se rezvrătească şi mai mult faţă de Dumnezeu (hulă deschisă, directă către Dumnezeu). La fel ca în versetele 9.11. Cei răi nu se mai pot pocăi, căci timpul de probă s-a închis. Nimic nu îi mai poate face să se pocăiască, nici chiar o asemenea pedeapsă, ca grindina cea mare. Linia de demarcaţie între slujitorii lui Dumnezeu şi ei este trasată foarte clar. Completăm cu 17:16 unde ni se arată perversitatea omului rău şi împietrirea lui definitivă în rău: e conştient că fiara l-a dus în rătăcire, că este în situaţia actuală datorită ei; se răzbună pe ea – o arde în foc. Dar de hulit, huleşte numele lui Dumnezeu. Deşi recunoaşte că fiara la- dus la pierzare, supărarea este pe Dumnezeu. Omul rău este ireconciliabil cu Dumnezeu. Îl urăşte fără să mai aivă motiv – Îl urăşte pr că vrea să-L urască! Cu această atitudine, niciodată nu va fi fericit în împărăţia lui Dumnezeu, având viaţă veşnică un astfel de om. De acee, chiar nimicirea finală este un gest de har, de milă, ultimul pe care Dumnezeu îl mai poate face pentru această creaţie a Sa rătăcită şi rebelă.


Urgie foarte mare. Dacă o urgie foarte mare nu îi va face să se pocăiască, nici chinul iadului veşnic nu ar naşte pocăinţa. Iar dacă pedeapsa nu îşi împlineşte scopul – coerciţia, îndepărtarea greşelii – atunci ea e inutilă, nenecesară. Iadul veşnic ar fi dar un act de cruzime inutil al lui Dumnezeu. Pedeapsa finală împotriva celor nepocăiţi, care nu se vor pocăi, indiferent de chinul aplicat, este nimicirea veşnică.


Retrospectivă. 15-16


Aceste capitole arată ce se va întâmpla cu cei nu sunt loiali lui Dumnezeu, legii Sale. Dreptatea lui Dumnezeu va fi stabilită şi răul înlăturat. Punctul central este Armaghedonul – care este „răspunsul cerului la strigătele Israelului lui Dumnezeu care cer eliberare de sub presiunea Babilonului” Hans LaRondelle. Bătălia de la Armaghedon garantează că puterile acestei lumi care se opun lui Dumnezeu îşi vor găsi finalul, ca răspuns la rugăciunile poporului suferind al lui Dumnezeu (6:9-10). Oare Armaghedonul să fie lupta cea mare, încununată cu revenirea lui Hristos, eliberarea poporului din ameninţările şi opresiunea Babilonului? Oare Armaghedonul să descire tensiunea construită în jurul revenirii? Să fie revenirea?


Interludiul din 16:15 este important. Mesajul lui Hristos către credincioşii lui, în mijlocul pregătirilor teribile pentru Armaghedonul înfricoşător, este vegehaţi. Isus este aproape, Isus revine. Acesta trebuie să fie gândul care să dea curaj, indiferent de situaţia prin care se trece. De asemenea, acest apel/îndemn arată că centrul luptei nu este o chestiune politică-militară, ci una spirituală, teologică.


Iniţiatorul Armaghedonului este cel care a început lupta şi în ceruri 12:9, care frustrat de pierderile continue se năpusteşte asupra urmaşilor lui Hristos, ca să le facă rău 12:17. Pavel arată clar în 2 Tes 2:9-10, că de partea diavolului sunt cei ce nu au înţeles dragostea şi adevărul, ca să fie mântuiţi.

Paulin – Trilogia Armaghedonului


Potirele în Apocalipsa, sunt inspirate din instrumentarul sanctuarului din Vechiul Testament. Dar aici aduc calamităţi: cutremur, soare ce arde, apă în sânge etc. Însă plaga 6, parcă nu aduce nimic important- secare unui râu din miile de râuri ale lumii, care, în antichitate era sezonier, cu sezon de inundaţii şi secetă. Dar Eufratul ne aminteşte de Babilon, ce e introdus aici şi regăsit în Rev 16:19; 17:5; 18:2, 10, 21.


În Apocalipsa 17:1, unul din îngeri îi explică ceva lui Ioan, deci îi explică una dintre plăgile din cp 16 – dar care? Îngerul vorbeşte de prostituata ce stă pe ape. 3 plăgi sunt legate de ape: a doua – cade peste mări, a treia – cade peste râuri şi izvoare, a şasea – cade peste Eufrat. Ce plagă explică cp 17? Expresia ape multe vine din Ieremia 51:12-13. Deci e vorba de Babilon – confirmat în vs 4-5. Dacă prostituata este Babilon, atunci apele multe reprezintă Eufratul. Deci îngerul care vine la Ioan în Apocalipsa 17 este îngerul cu plaga 6, care vine la Ioan să îi explice mai bine plaga a şasea.



Ce e Eufratul? Interpretări: Eufratul fizic; ţara prin care curge Eufratul (dar istoric, Turcia, acum Irac au „stăpânit” Eufratul); Sadam Husein; petrolul din Orientul mijlociu – secarea ar fi epuizarea acestor rezerve;


Dar îngerul îi spune lui Ioan 17:15 că îi explică apele din versetul 1: popoare, naţiuni de orice limbă! Deci Eufratul nu e ceva teritorial, sau un lider puternic, sau vreo substanţă. Ci reprezintă puterile civile şi seculare - toate naţiunile, rasele, grupele etnice sunt reprezentate – liderii puterilor politice şi militare acordă suport Babilonului.


Babilonul, prin contrast, reprezintă altceva decât puterile politice. Prostituata este îmbrăcată ca marele preot din Vechiul Testament Rev 17:4-5; cf. Exod 28 and 39, are soarta fiicei de preot imorală, acuzată de prostituţie - Rev 17:16; cf. Lev 21:9. Babilonul este în opoziţie cu credincioşii lui Dumnezeu, pe care-i persecută Apocalipsa 17:14.


Secarea Eufratului reprezintă retragerea sprijinului alianţei poaporelor, faţă de puterea imperiala (în sensul de putere mondială) a Babilonului sfârşitului.


Istoria căderii Babilonului în Vechiul Testament, este descirsă şa Jeremiah 50-51; Isaiah 44-47; and Daniel 5. Citim Jer 50:33-34 – de unde înţelegem că Babilonul a căzut pentru că a abuzat, în rolul său de corector trimis de Dumnezeu – caderea nu a fost nicidecum un accident. De observat şi versetul 35-36: înţelepţii, căpeteniile, profeţi falşi, luptători (categoriile ce o făceau puternică). Apoi versetul 37 prezintă în continuare resurele Babilonului – bani mulţi, cu care poate să cumpere mercenari, armate străine, care să-i împlinească scopurile.


Apoi 50:38... Babilonul devine simbol pentru toate resursele Babilonului – a seca Eufratul, înseamnă a pierde aceste resurse.


Isaia 44:24-28 prezintă căderea Babilonului, lovită de Cir, dar şi restaurarea Ierusalimului, odată cu căderea Babilonului. Isaia 45:1 îl prezintă pe Cir, promisiunea porţilor deschise pentru cucerirea Babilonului; Cir este numit Mesia, ce trebuia să fie eliberatorul – imagine folosită pe Hristos (Daniel 9:25). Vedem cum s-a întâmplat istoric. Cir – tip pentru Mesia- a secat Eufratul pe a cuceri Babilonul şi a elibera poporul Israel. În Apocalipsa, Cir al sfârşitului – împăratul de la răsărit, seacă Eufratul sfârşitului, cucereşte Babilonul sfârşitului, pentru a inaugura Ierusalimul sfârşitului. Cucerirea lui Cir este un subtext pentru tot ceea ce se va întâmpla în cp 16-22.

Împăraţii de la Răsărit:


Luca 1:76-78 – răsărit în legătură cu Hristos. la fel Mat 24:27 – direcţia de unde vine Isus (ca Cir). Niciodată răsăritul nu e în sens negativ – dacă in Apocalipsa 16:2 indică doar direcţia, trupele din răsărit oricum trebuie să fie legate de Hristos.
De ce apare pluralul – regii de la răsărit? Apocalipsa 17:14 răspunde: Mielul nu e singur în bătălia finală; aleşii Săi sunt regii, împreună cu El (Apocalipsa 1:5; 5:9-10). Deci Hristos şi credincioşii Lui sunt regii de la răsărit, secarea Eufratului pregăteşte calea pentru biruinţa lor. Regii aceştia sunt confederaţia sfinţilor (14:12); ei sunt rămăşiţa (Rev 12:17), cei 144,000 (Rev 7:4-9 and 14:1-5), marea mulţime (Rev 7:9-12; 19:1-6), ei priveghează la hainele lor (Revelation 16:15), ei sunt cei chemaţi, aleşi şi credincioşi urmaşi ai lui Isus (Rev 17:14). Cheia victoriei lor este secarea Eufratului. Ei sunt descrişi de caracteristicile lor, nu de organizaţia din care fac parte (adică după un nume).

Bătălia minţii


Armaghedonul este lupta conluzivă pentru mintea omului, dată între cele două trinităţi, de-a lungul istoriei creştine. 2 Cor 10:3-4 ilustrează această realitate: războiul credincioşilor nu e cu arme ce fac rău fizic (tancuri, puşti etc.) Creştinii luptă în versetul 4-5. În această luptă de stăpânire de sine... Dumnezeu are aliaţi oameni din orice limbă, popor, seminţie.


Armaghedonul este momentul în care fiecare om de pe pământ va fi adus în faţa unei decizii conştiente, în favoarea unei trinităţi – cea adevărată, sau cea falsă. Pentru decizia finală, ne pregătim de pe acum, prin mici victorii: controlarea minţii, gândurilor, atitudinilor zi de zi; problemele sunt intelectuale, emoţionale, spirituale

Axa finală a răului..


În timpul sfârşitului, se va constitui o axă a răului, ca în Al Doilea RM – dacă te luptai cu o putere a axei, de fapt, te luptai şi declarai război tuturor statelor din Axa. Puterile religioase ale sfârşitului vor găsi elementul comun pentru care să lupte, să coalizeze puterile economice, politice, militare pentru a le susţine cauza. Consecinţele pentru poporul lui Dumnezeu sunt serioase. Axa finală a răului este reprezentată de Babilon (puterile religioase) şi Eufrat (puterile sociale, economice, politice, militare).



Dar războiul principal este cel al minţii, este cel spiritual: 2 Cor 10:4-5. De ce putem folosi textul lui Pavel aici? Pentru că contextul ne permite – Apocalipsa 16:14 – duhurile de demoni fac minuni pentru a înşela... ele strâng împăraţii pământului în ceea ce pe evreieşte se cheamă Armaghedon (versetul 16) – contextul este unul spiritual. Mai adăugăm şi versetul 15, ce vorbeşte de veghere în mişlocul Armaghedonului – verset ce face legătura cu pasajele despre venirea surprinzătoarea a lui Isus, ca un hoţ din Noul Testament: 1 Tes 5:1-6, Luca12:37-39, Matei 24:42-44. Războiul Apocalipsei este unul spiritual, al minţii. Oamenii lui Dumnezeu trebuie să se lupte să fie trezi spirituali, să fie mereu pregătiţi pentru venirea lui Hristos, căci acesta va veni pe neaşteptate. Apocalipsa vorbeşte de proclamarea finală a Evangheliei în contextul înşelăciunii finale a divaolului.


Paralela cu Laodiceea – 16:15 şi 3:18 sunt singurele texte din toată Biblia unde se vorbeşte de 4 lucruri împreună: haine, ruşine, goliciune, vedere. Astfel legătura dintre Armaghedon şi solia Laodiceei este evidentă şi sigură – războiul este spiritual. 16:15 reprezintă chemarea lui Dumnezeu către confederaţia sfinţilor din zilele din urmă.


În bătălia finală a istoriei pământului, datoria noastră spirituală este să ne cercetăm atitudinile, gândurile, comportamentul şi să rămânem credincioşi, indiferent de înşelăciunea sau coerciţia pe care o înfruntăm. Este nevoie atât de rezistenţă credincioasă cât şi discernământ, fortificare din cuvintele lui Isus, Pavel şi cele către Laodicea. Când alegem (în minea noastră) să fim credincioşi astăzi în mijlocul diferitelor ispite, ne pregătim de fapt pentru bătăliile mai mari, de la sfârşitul timpului. Cartea Apocalipsa nu ne este dată să ne satisfacă curiozitatea, ci, ne este dată să ne înveţe cum să trăim astăzi în lumina lucrurilor care vor veni peste lume.



Confederaţia sfinţilor (Apocalipsa 14:12) e prezentată cu multe nume în Apocalipsa – răspândită în toată lumea (paote chiar fără denumire instituţională – clar că ceea ce e organizat ca instituţie, va fi prima ţintă a axei răului). Când instituţile dispar, ei nu sunt în criză – se recunosc unul pe altul, când vorbesc despre Dumnezeu, căci sunt în aceeaşi tabără (veniţi din toate popoarele, limbile, tradiţile religioase).


Texte grele din cp 17.


Forţa răului.


Forţele răului sunt introduse în cp 16, sub imaginea plăgilor şi detaliate în cp 17: prostituata şi regii pământului (17:1-2), femeia Babilon şi fiara roşie (17:3-6); explicaţia îngerului (17:7-18), care ne lasă şi mai încurcaţi, faţă de început.


Avem aici două uniuni mondiale: una seculară, civilă, economică, militară – Eufratul, şi alta porstituata – aceste uniuni sunt prezentate sub diferite nume, dar reprezintă aceleaşi entităţi. Aşa reiese din versetul 1 – care ne spune ce conţine cp 17, adică descrierea, sub diferite nume, ale celor două uniuni (e greşti ca pentru fiecare entitate de aici să te referi la vreo naţiune, biserică etc).


Apocalipsa 17:1-3: „Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire, a venit de a vorbit cu mine, şi mi-a zis: "Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care stă pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţ

ii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!" Şi m-a dus, în Duhul, într-o pustie. Şi am văzut o femeie, şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă, şi avea şapte capete şi zece coarne.”


Este vorba de aceeaşi femeie? Versetul 5 ne vorbeşte de femeia din versetul 3 ca fiind mama curvelor – deci legătura cu versetul 1 – deci e vorba de aceeaşi entitate.
Babilonul sfârşitului: autorităţile religioase mondiale, în opoziţie cu poporul lui Dumnezeu:
- femeie în deşert: prima data Apocalipsa 12:14-16 – femeia ce zboară în deşert, să scape de şarpe. Fiind opusă şarpelui, e Biserica curată, persecutată între 538 – 1798. Aici prostituata e în pustiu şi e personaj negativ.


- Sunt 4 femei în Apocalipsa: Izabela (2:18-19), femeia în deşert (12), prostituata Babilon (17), Mireasa Mielului (19:7-8; 21:9-10) – 2 negative, 2 pozitive. Izabele este înaintemergătorul femeii Babilon: provoacă credincioşii, reprezintă forţele din biserică compromiţătoare. Femeia din cp 12 este înaintemergătorul Miresei, din cp 19 – îi reprezintă pe cei credincioşi, puţini, împrăştiaţi în istoria bisericii medievale.

- De ce este în pustie Femeia – prostituată? Oare reste aceeaşi femeie ca cea din cp 12, care a apostaziat? De aceea Ioan se miră atât de mult (17:6). Poate – în cp 12, poporul lui Dumnezeu din timpul sfârşitului este numit Rămăşiţa Femeii - şi nu femeia! Dar ce e clar, opoziţia religioasă din timpurile din urmă faţă de Dumnezeu are o faţă creştină la nivel instituţional! Numele denominaţiunii nu garantează credincioşia faţă de Dumnezeu.

- Alte sugestii ale aparenţei creştine: Îmbrăcămintea din 17:4 este preoţească din Vechiul Testament: marele preot avea efodul cu culorile: purpuriu, stacojiu (cărămiziu) şi aurul (Exod 28:5-6), pietre preţioase (Exod 28:9-13.17-21), cupa putea fi folosită la serviciul sanctuarului, iar inscripţia de pe frunte, aminteşte de SFINŢIT DOMNULUI (Exod 28:36-38).


- Soarta prostituatei: arsă în foc (Apocalipsa 17:16) – condamnarea unei prostituate fiică de preot (Lev 21:9).


17:6 Îmbătată de sângele sfinților. Se face referire la persecuția din 13:14-17. Ea e responsabilă de toate martirajele, căci e mamă!!! Ea care dă altora să bea pentru a-i îmbăta, ea este beată de sângele sfinților.


Concluzia: Oameni şi instituţii religioase, care odată au fost credincioase lui Dumnezeu, acum se alătură în opoziţie faţă de El şi poporului Lui. Confederaţia aceasta religioasă include religiile lumii, şi cele necreştine, dar este clar că faţa acestei confederaţii este reprezentată şi condusă de un chip creştin – apostaziat. Simbolul puterilor apostaziate, ce se opun lui Dumnezeu vine de la turnul Babel, acolo unde s-a născut opoziţia popoarelor faţă de Dumnezeu (Gen 11:1-9). Babilonul este mama – punctul de plecare – popoarelor apostaziate.


Tragic cum satana înşeală ceea ce odată era Biserica lui Dumnezeu – cum oameni loiali lui Dumnezeu, ce-L iubesc, dar care s-au îmbrăcat şi s-au lăudat cu fidelitatea faţă de instituţia lor bisericească, au ajuns opuşi Dumnezeului cărui I se închină. Babilonul sfâşitului este mascarada Bisericii ce se dă drept autentică. Cine nu i se închină, înfruntă boicotul economic şi decretul morţii (Apocalipsa 13:15-17).

Naţiunile unite malefice


Apocalipsa 17:1-3 Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire, a venit de a vorbit cu mine, şi mi-a zis: "Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care stă pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!" Şi m-a dus, în Duhul, într-o pustie. Şi am văzut o femeie, şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă, şi avea şapte capete şi zece coarne.


- Este aceaşi putere? Apele multe (16:12) simbolizează puterile civile, seculare, militare (17:15). Împăraţii, locuitorii pământului par să aparţină de acest fel de putere.


- Fiara roşie? Seamănă cu fiara din mare (Apocalipsa 13) – caricatura lui Hristos. Fara poartă nume de blasfemie, reprezintă un alt fel de a descrie confederaţia politică mondială. Ea are 7 capete – 7 regi (17:9-10), 10 coarne – 10 împăraţi (17:12). Deci fiara aceasta reprezintă suma totală a puterilor militare, politice, economice din lume (17:12-13) – numele de hulă vin din asocierea ei cu Babilonul.
-
Relaţia prostituată – fiară: 17:2. Adulterul – relaţia ilicită între Biserica Babilon şi lumea politică Eufrat. Chiar sub cerinţa păcii, această alianţă poate fi nelegiuită (ca pactul de pace Hitler – Stallin din 1939, care avea ca scop pregătirea războiului).
- în Vechiul Testament, adulterul era folosit pentru a descrie alianţele politice ale lui Israel cu naţiunile din jur, în loc să se încreadă în Dumnezeu: Ezechiel 16:33-34. De câştigat are atât Babilonul, cât şi puterile politice – mai ales economic, ceea ce regii pământului pierd când cade Babilonul (Apocalipsa 18:9-10.19).


Împăraţii pământului şi locuitorii pământului – liderii fac conştient alianţa, iar oamenii comuni îi urmează zeloşi, chiar dacă nu ştiu care este lucrul în discuţie. Cât de uşor este să urmezi masele – depăşeşti limita de viteză când toţi merg cu viteză!!


Vin – beţie. Regăsim expresia în 14:8 – imaginea lipsei de gândire. Când omul bea, nu mai gândesşte bine, nu poate stabili relaţii trainice, ci doar urmare a poftei sau a euforiei alcoolului. De obicei, când omul se trezeşte din beţie, regretă ce a făcut. Alcoolul este răspunzător de un comportament imoral, dar cel ce s-a pregătit să bea e răspunzător pe alegerea să bea, ce include şi consecinţele.


Sfinţii – doar ca imagine de fond aici în cp 17 – aluzii în versetul 6 şi 14.


De ce se lasă puterile lumii dominate de Babilon? Pentru că cred că le e mai bine aşa. Unirea aceasta ciudată, durează puţin timp.

Avem două entităţi, două uniuni, exprimate prin mai multe imagini, dar mereu având aceleaşi relaţii, în cp 17.

Confedereaţia Mondială.


Vor fi 3 confederaţii mondiale la sfârşitul timpului: 1. Confedderaţia sfinţilor; 2. Confederaţia instituţiilor religioase, opuse lui Dumnezeu şi sfinţilor; 3. Confederaţia puterilor seculare, civile, economice, militare.

1. Confederaţia sfinţilor – posibil să nu fie sub formă instituţională, căci a fost dizolvată în aceste timpuri (orice fel de instituţie religioasă, posibil să slujească, în aceste vremuri ţelurile Babilonului). Caracteristicile ei o deosebesc de orice altă organizaţie a timpului, căci ea a părăsit Babilonul (Apocalipsa 18:4). Ea ştie şi se comportă ca şi când împărăţia ei nu e din lumea aceasta (Ioan 18:36-37); ea nu va lupta ca instituţiile din timpul acela (2 Cor 10:3-5). Este cunoscută după multe nume în Apocalipsa – rămăşiţa, , cei 144.000, sfinţii (Apocalipsa 14:12).

2. Confederaţia religioasă. Condusă de papa, dar este mult mai mult decât creştinism. Uniunea religioasă este stabilită din necesitatea coordonării spirituale în condiţii speciale, impuse de mediu (Apocalipsa 16:1-11) şi de escaldarea viloenţei, nerespectarea ordinii şi legilor (terorism şi crimă, Apocalipsa 6:3-4) şi de opoziţia spirituală faţă de poporul adevărat al lui Dumnezeu. Diferenţeie istorice dintre diferite grupuri religioase vor fi rezolvate – dar Apocalipsa nu dezvoltă cum.

3. Confederaţia seculară – ca şi în lumea religioasă, diferenţele politice vor fi rezolvate (cum? Nu ştim – azi, politicienii sacrifică vieţii omeneşti, copii, femei etc. Pentru ambiţile politice – vor trece peste ele).

Apocalipsa 17:17 ne spune că puterile politice vor colabora, nu se vor mai lupta împreună, căci Dumnezeu va conduce totul. Opoziţia faţă de sfinţii lui Dumnezeu, ca pune confederaţia seculară sub autoritatea Babilonului. Această confederaţie, e cunoscută sub diferite nume în Apocalipsa: Eufrat, împăraţii pământului, fiara purpurie/cărămizie.

Confederaţiile acestea sunt semnul trăirii timpului sfârşitului – atunci când catolcii, protestanţii, musulmanii, evreii etc. vor ignora lăsa deoparte diferenţele istorice, chiar la nivel individual, pentru colaborare, când statele lumii vor colabora, inciuda dezordinii mindiale existente astăzi.


Războiul împotriva terorii/terorismului ne oferă o oază pentru întrevederea acestor uniuni: toate statele lumii sutun conştiente că pot fi victime ale terorismului (statele islamice suferă cel mai mult din cauza sinucigaşilor, după cum spunea preşedintele Iranului Mahmud Ahmadinejad, într+un interviu în USA, la o Universitate); şi diferitele religii înţeleg că au mai multe elemente în comun între ele, decât cu radicalii din fracţiunile lor.


În faţa Al Qaeda, o grupare mică, internaţională, mânată de idealuri spirituale, întreagă lume este unită împotriva ei, politică şi religioasă – o repetiţie, un aperitiv pentru războiul rămăşiţei din Apocalipsa. 11 septembrie ne-a arătat cât de repede harta intereselor şi alianţelor politice se poate schimba – atenţia de la Al Qaeda va fi îndreptată brusc spre rămăşiţă.

Rezultatul Armaghedonului


Ioan nu vede până acum Femeia – Babilon; doar aude despre ea 17:1.2. Dar în 17:3, când vede Babiolnul, vede o Femeie stând pe o fiară (aici fiara este alianţa politică, femeia cea religioasă). Modelul este folosit de Ioan des în Apocalipsa: aude ceva, vede ceva opus, dar ceea ce vede şi ceea ce aude este acelaşi lucru, văzut din perspective diferite (în cp 1: aude o voce, Îl vede pe Isus, în cp 5 aude despre un leu, vede un miel; în cp 7 aude despre cei 144.000 de iudei, dar vede o mulţime mare, din orice neam, seminţie etc.) Ioan vede între versetul 3-6 ceva ca o poză, pe care mai apoi îngerul o explică.


Din versetul 7, îngerul – care este îngerul plăgii 6 – începe să explice viziunea – care e deci, parte a viziunii despre Armaghedon, din plaga 6. Fiara poartă femeia, deci e acţiune, spre împlinirea unui scop. Babilonul antic era susţinut de resursele sale – la fel cel modern.


În Babilonul antic, problemele religioase erau tranşate prin decrete de moarte: Daniel 3, închinare la chipul de aur; Daniel 6 – închinare la rege – sau moarte. Biserica Evului Mediu a făcut acelaşi lucru – se sprijinea pe autoritatea civilă pentru a pedepsi nesupuşi spirituali. Babilonul sfârşitului va face acelaşi lucru: se sprijină pe autoritatea seculară pentru a impune agenda religioasă peste toate statele lumii. Asta include boicot economic şi decret de moarte (Apocalipsa 13:15-17 – construit după Daniel 3: cine nu se închină chipului, va muri).


Apocalipsa 17:18 – femeia conduce împăraţii pământului (asta înseamnă a sta pe ape, a călări fiara)


Vedem că femeia prostituată devine cetate (Babilon). Pedepsirea ei este la fel ca a unei prostituate, dar şi ca a unei cetăţi (Apocalipsa 17:16 – 18). E importantă această trecere: Ioan vede lucruri în profeţie, dar îngerul când îi explică, îi explică în termeni pe care el îi poate înţelege – altfel explicaţia e inutilă.
Fiara cu 7 capete şi 10 coarne.



Apocalipsa 17:8 „Fiara, pe care ai văzut-o, era, şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc, şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, şi va veni”. Fiara aici este confederaţia puerilor seculare. Descrierea ei „era, nu mai este... va veni” este asemănătoare cu descrierea lui Dumnezeu cin Apocalipsa 1:4. 4:8. Fiara aceasta politică serveşte pe deplin scopurile religioase, când începe să poarte prostituata. În timpul lui Ioan nu se mai manifesta aşa, căci nu mai este.



Au fost patru imperii mondiale, confederaţii politice absolute, ce au condus lumea pentru aproape 1000 de ani, descrise de Daniel: Babilon, Medo-Persia, Grecia, Roma, puternică în timpul lui Ioan. Confederaţiile politice vor lupta din nou împotriva lui Dumnezeu, la sfârşitul timpului, Apocalipsa 19-20.


Ioan este uimit când vede prostituata (17:6-7). Locuitorii pământului sunt uimiţi când văd fiara (17:8). Unitatea politică va uimi lumea, ce azi vede cât de greu este ca pratidele diferite, statele diferite să fie în armonie în vreun punct.



Apocalipsa 17:9-10. „Aici este mintea plină de înţelepciune. - Cele şapte capete sunt şapte munţi, pe care stă femeia. Sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă, şi când va veni, el va rămâne puţină vreme.”


Cei şapte munţi, nu cred că se referă la oraşul Roma, căci, în explicaţie suntă văzuţi consecutivi, nu concomitenţi. Muntele reprezintă deseori putere politică, imperiu mondial: Daniel 2:35.44 – Muntele ce înlocuieşte celelalte împărăţii, este Împărăţia lui Dumnezeu. Ier 51:24-25 – Babilonul este munte distrugător. Aşadar, cei 7 împăraţi de aici, cei 7 munţi, reprezintă puterile seculare ce sprijină Babilonul sfârşitului. După cum fiara din capitolul 13 este alcătuită din puterile predecesoare, ce ne amintesc de Daniel, tot aşa, fiara sfârşitului este alcătuită după modelul puterilor predecesaore (prezentate ca ape, munţi, Eufrat, împăraţii pământului).


Sunt motive să credem că Ioan trăieşte în timpul fiarei a şasea, aşteptând fiara a şaptea, a opta să apară Apocalipsa 17:10-11.

Apocalipsa 17 şi Armaghedonul


În cp 16, cele 3 confederaţii prezente în cp 17 se găsesc şi acolo. În Apocalipsa 16:12-14 îi întâlnim pe împăraţii de la răsărit – confederaţia sfinţilor (prezenţi şi sub imaginea celor 144.000, rămăşiţa etc); Râul Eufrat... împăraţii pământului reprezintă confederaţia seculară; Balaurul, fiara şi profetul mincinos – reprezintă confederaţia religioasă, care devine Babilon, confederaţia religioasă finală. Sunt încă 3 puteri, căci puterea seculară încă nu este sub controlul religiosului – dar în cp 17, vedem prostituata călărind fiara/politicul.


Duhurile de draci ies din gurile celor 3 entităţi. Mesajul lor are rolul de a deturna poporul lui Dumnezeu de la ascultarea de El. În Apocalipsa 13, fiara din mare rostea blasfemiile balaurului (Apocalipsa 13:5-7), apoi, la începutul timpului sfârşitului fiara de pe pământ acţionează în favoarea fiarei din mare (13:12), dar în final toate 3 entităţiile lucrează să-şi supună lumea (16:13-14). Versetul 14 vorebeşte de demoni – îngerii sunt fiinţele ce ascultă de Dumnezeu, demonii cei ce ascultă de satana – în Noul Testament demon, spirit necurat, duhuri rele sunt termeni interşanjabili.


Cele 3 duhuri fac minuni şi insistă să convingă oamenii să asculte de cele 3 entităţi malefice – este contraacţiunea la cele 3 solii îngereşti, Evanghelia lui Dumnezeu, din cp 14. Miza e mare: cele 3 solii îngereşti în toată lumea, fac viaţa grea entităţilor malefice. Dar dacă entităţile malefice reuşesc să-şi supună lumea prin solia celor 3 broaşte, scena pentru eveniemntele finale este pregătită, iar viaţa sfinţilor e ameninţată.



Babilonul este o entitate compusă din diferite entităţi, ce lucrează împreună; ele au existat în istorie şi fiecare are trecutul şi rădăcinile ei. Acum lucrează împreună, cu puterile seculare pentru a-şi impune supremaţia (deci lupta nu e atât împotriva sfinţilor lui Dumnezeu, care sunt acum puţini şi neorganizaţi instituţional şi care nu replică prin război, fapte de agresiune faţă de atacurile Babilonului; lupta este să realizeze acea mare unitate, care să-i asigure controlul absolut, să-i ofere resursele supremaţiei). Chiar chemarea către sfinţii lui Dumnezeu din versetul 15, este una spirituală (aluzii la pregătirea poporului pentru aşteptarea Mielului, la Laodicea). Astfel datoria spirituală este clară: sfinţii trebuie să vegheze asupra atitudinilor, gândurilor şicomportamentului lor şi să rămână credincioşi, indiferent de înşelăciune sau coerciţia ce se îndreaptă împotriva lor. Armaghedonul este bărălia pentru minte.


Plaga a şasea este chiar secarea Eufratului (16:12) – Babilonul îşi pierde suportul, la sfârşitul armaghedonului. Puterile seculare se răzgândesc. Atunci versetele 13-14 trebuie să aibă loc înainte de versetul 12. Deci avem pregătirile, cele două evanghelii merg în lume, pregătirile sunt gata, axa răului e pregătită şi... Eufratul seacă. Plăgile sunt după închiderea harului, dar evenimentele din 13-16 au loc înainte de plaga 6, chiar înainte de închiderea harului.
Apocalipsa 16:19: Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi, şi cetăţile Neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui. – Este din plaga a şaptea. Plaga a şasea înseamnă secarea Eufratului, iar a şaptea distrugerea Babilonului. Deci mai întâi resursele, sprijinul tăiat, apoi Babilonul este distrus. Confederaţia religioasă este dezinegrată: trei părţi – balaurul, fiara şi profetul mincinos. Deci Babilonul nu este o singură putere – ca fiara din Evul Mediu.

Ci este o confederaţia, cu faţă creştină, fără îndoială condusă de papalitate. Confederaţia pare a fi preitena lui Isus, de este în stare să înşele atât de multă lumea.



În acest verset vedem şi cetăţile neamurilor – după ce Babilonul cade, toate forţele ce l-au susţinut sunt distruse separat. Distrugerea e descrisă în 17:12-17.


„Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilon” şi-l pedepseşte. Descrierea este în 18:5-6. Dumnezeu pedepseşte Babilonul şi tot ce este lipit de el drastic, îi dă dublu faţă de ce a făcut!!!


Deci în Apocalipsa 16 vedem 3 confederaţii; în 17 doar două: Femeia de pe fiară contra sfinţilor. Cum s-a întâmplat asta? În Apocalipsa 16, lucrarea celor 3 broaste, contralucrarea celor 3 îngeri, realizează acest lucru. Cei ce acceptă evanghelia, se alătură grupării spirituale a sfinţilor; ceilalţi, se alătură Babilonului, fie din convingere (înşelaţi de contraevanghelie), fie din oportunism sau frică (13:15-17).

La sfârşit, pentru scurt timp avem două tabere bine conturate: sfinţii şi balaurul (12:17), sigilaţi cu sigiliul lui Dumnezeu pe frunte, respectiv semnul fiarei pe frunte (Babilon) sau pe mână (puteri seculare).



Apocalipsa 17:12 – Cei 10 împăraţi ce-şi primesc împărăţia pentru scurt timp. Fiara din cp 17 are 7 capete, 10 coarne, dar nu coroane – asta pentru că împăraţii aceştia nu domnesc în numea propriu. Regii de aici, cei 10 reprezintă o nouă entitate, fără trecut în Apocalipsa. Va apărea în timpul sfârşitului, în timpul celui de al 8-lea cap. VERSETUL 13 ne spune că au acelaşi gând şi dau fiare stăpânirea lor. Dacă fiara este alianţ economică-politică, înasemnă că cei 10 sunt un subgrup puternic, ce îşi oferă sprijinul/resursele fiarei. Numai viitorul ne va dezvălui identitatea celor 10.
În situaţia actuală, douî entităţi par să joace acest tol: NATO – alianţa militară, G8 – grup economic. Cei 10 (identitate descoperită în viitor) dau puterea lor fiarei, iar fiara Babilonului. Mielul învinge Babilonul şi împreună cu EL cei chemaţi şi cei aleşi şi cei credincioşi. Aici avem iarăşi asigurarea că Mielul şi cei ce sunt ai lui câştigă!!!
Încă din cp 12:17 Apocalipsa prezintă taberele; dar apoi tot conturează imaginea, repetând, accentuânddiferite părţi ale tabloului, până ce imaginea este clară. Aşa face Ioan, de fapt şi cu serile de 7: biserici, sigilii, trâmbiţe. Apocalipsa oferă un tablou. Apoi autorul merge înapoi, înainte de tablou pentru a explica dezvoltarea lui. Apocalipsa nu este o carte lineară: harul se închide în cp 15:5-8, dar în 16:14-15 mai pot alege; plaga 6 separă Babilonul de suportul politic, dar versetul 13-14 prezintă constituirea acelui suport. Apocalipsa merge înainte şi înapoi şi trebuie să fii atent la aceste mişcări.
Apocalipsa 17:14 – finalul e decis. Dar în 16 cei 10 şi fiara o urăsc pe prostituată şi o distrug. Pasajul este ecou din Ezechiel 16:35-41. Iuda s-a încerzut în ajutorul naţiunilor înconjurătoare şi a încercat să le câştige favorul – dar s-au întors împotriva lui şi l-au nimicit.
Pare în armonie cu psihologia poftei – după ce pofta e satisfăcută, apare schimbarea de atitudine. Ca la Amnon cu Tamar - 2 Sam 13:15. Aşa se întâmplă şi în Apocalipsa 17:16 – după ce au susţinut Babilonul cu entuziasm, se întorc împotriva lui şi-l distrug, pregătind victoria Mielului. Este concluzia lui 16:12
Apocalipsa 17:17 – Dumnezeu este peste toate puterile, chiar şi peste cele demonice înşelătoare. Apocalipsa ne demonstrază că unitatea diferitelor entităţi de pe pământ îndeplinesc de fapt scopurile lui Dumnezeu, deşi satana se foloseşte de aceleaşi evenimente şi puteri pentru a-şi îndeplini propile-i scopuri. Este logic şi natural. Principiul egoismului ce animă toate aceste puteri fiecare pentru el este fundamentul împărăţiei satanice (nimeni condus de asemenea principii, chiar dacă faptele sunt onorabile – dar care urmăresc principiul acesta – nu va putea intra în împărăţia veşnică a împăraţilor preoi). Un asemenea principiu nu duce la unitate, ci la haos şi anarhie. Unul dintre cele mai grele lucruri pe care satana le va încerca vreodată este să asigure o unitate mondaială a tuturor urmaşilor lui, fie puteri seculare sau religioase, fie angajate total pentru diavol, fie doar având relaţii slave cu el. Înţelegerea acestor forţe nu prea este ceea ce a promovat satana de-a lungul anilor este o lucrare ciudată (Isaia 28:21). La sfârşit, o asemenea unitate nu va fi stabilită fără intervenţia, într-o anumită măsură, din partea lui Dumnezeu. Chiar şi atunci, unitatea durează doar până când scopurile lui Dumnezeu sunt împlinite. Înşelăciunea de la sfârşit este folosită de Dumnezeu pentru a precipita decizile faţă de proclamarea finală a Evangheliei (2 Thess 2:11).
Fundamentul Armaghedonului este că Dumnezeu şi poporul Lui câştigă. Indiferent de provocările vieţii de acum (cancer, criză economică, şomaj etc.) Dumnezeu nu pierde niciodată controlul istoriei. Viitorul nostru este sigur în mâna Sa.