Apocalipsa capitolul 19.

Apocalipsa 19.


Cele două ospeţe: unul al Mielului iar celălalt al păsărilor.


La începutul capitolul 19, bucuria cerului este spontană şi face trecerea dintre lovirea Babilonului şi apariţia lui Hristos, în calitatea Sa de Rege al regilor, ce va desăvârşi lupat dintre bine şi rău. Este ultima scenă liturgică a Apocalipsei, cu Dumnezeu ce stă pe tron (19:4), cu 24 de bătrâni, cele 4 făpturi vii şi Mielul. Este un pasaj asemănător cu paranteza triumfalistă din cadrul peceţilor – cp 7.


Pentru prima dată nu mai este amintit templu şi obiectele sale. Toate ceremoniile simbolizate de mobilier au fost împlinite, şi templul îşi încetează raţiunea de a exista. Ce mai rămâne de înfăptuit din ritualul Kipurului, se va face în afara zidurilor – ţapul pentru Azazel alungat în pustie – Dumnezeu nu doar iartă poporul Său de păcate, ci îl eliberează din ele. De acum urmează bucuria – zilele după Kipur, Corturile Sukkot, erau numite timpul bucuriei.


19:1 Haleluia. În ebraică: lăudat fie Dumnezeu.

De 5 ori izbucneşte strigăzul bucuriei (1.3.4.5.6). răul e dus: prostituata arsă, Babilonul distrus, Noul Ierusalim vine, mireas este pregătită.


Coristii acestei serbari trebuie sa fi avut mult de suferit de pe urma Babilonului, daca izbucnesc în asemenea laude la gândul ca religia falsa a fost zdrobita pentru totdeauna. Aleluia – este expresia spontană a buzelor, refelctâtnd ceea ce mintea crede. Conţine ideea de : cântare, declaraţie, a aduce mulţumire, reverenţă, bucurie, elogiere – din Psalmi. În Psalmi, expresia nu apare decât în Ps 104:35 şi e însoţită de descrierea nimicirii celor răi!!! Psalmii halel – de laudă, 113-118, sunt principalii Psalmi citiţi la Sukkot.



Aleluia e ca un referen, cântat de mulţimea cerească.... Vs 1.6 Mulţimea o găsim şi sub imaginea celor 144.000 (7:4.9). apoi cântă toată creaţia: cei 24 de bătrâni şi cele 4 fături vii (vs 4); şi vocea anonimă din tron (vs 5).


Căderea Babilonului atrage lamentarea supuşilor lui, dar provoacă bucuria poporului lui Dumnezeu – mulţimea aduce aminte de gloata cea mare din Apocalipsa 7, de cea din 14:1-3 şi 15:2-4. Bucuria este pentru că Domnul şi-a arătat mântuirea, salvarea şi puterea, şi că a început să domnească.


19:2 A răzbunat sângele robilor Săi. Se referă la acţiunea legală a lui Dumnezeu, de a judeca şi a pedepsi pe vinovat – vinovăţia e mare 18:24. Este răspunsul final, dreptatea săvârşită, conform rugăciunii din 6:9-11. E normal ca strigătul de bucurie al mulţimii să fie, în acest sens, al celor ce au cerut dreptate şi s-a făcut dreptate.


De aceea se bucură poporul lui Dumnezeu- nu din răzbunare; ci pentru că Dumnezeu este plin de har şi Şi-a salvat poporul. Eliberarea poporului lui Dumnezeu vine după ce Babilonul a căzut; iar cei eliberaţi au ascultat porunca de a ieşi din el.
19:3 Haleluia – la ridicarea fumului. Este bucurie pentru împlinirea lui 14:11 – un alt fel de a spune că Babilonul, păcatul şi răul nu va mai exista niciodată (ca distrugerea lui Edom Isaia 34:8-10). Primii 2 haleluia – au în vederea trectutul –aici distrugerea prostituatei – fum ce se ridică.


Fum ce se ridică – vezi 14:11


19:4 Cei 24 de bătrâni şi cele 4 fături vii se alătură câtării de laudă. Aici vedem contrastul capitolelor anterioare, unde omenirea se opunea lui Dumnezeu; aici reprezentaţi ai omenirii şi ai cerului, cântă împreună slavă lui Dumnezeu, apreciind lucrarea Sa mântuitoare.

ALELUIA – următorii 2 aleluia sunt îndreptaţi direct către Dumnezeu, de creaturi.
19:5-6 Din tron iese îndemn de laudă.Este împlinirea a ceea ce era anunţat în trâmbiţa a şaptea – 11:18.

Mari şi mici. Reprezintă toate clasele sociale, economice.

A început să domnească. Expresia grecească indică faptul că atunci, în acel moment Hristos a început să domnească. Este împlinită trâmbiţa a-7-ea 11:17. Acum Haleluia nu mai este amintit pentru distrugerea Babilonului, ci pentru domnia Domnului. Căderea Babilonului duce la instaurarea domniei depline a lui Hristos, care până acum, a fost uzurpată şi afectată de diavol.

Aleluia – Ultimul aleluia – către viitor, cel mai puternic şi mai audibil. Izbucnirea din v. 6, care este raspunsul antifonal la glasul anterior (v.5), reprezinta textul magnificului cor Aleluia din Oratoriul „Messîa" de Georg Friedrich Haendel. Tema cântarii este aceeasi ca în Apoc 11:15-17.


19:7. Nunta Mielului. Figură folosită pentru a descrie relaţia dintre Dumnezeu şi Biserica Sa de Hristos (Marcu 2:19, Matei 22:1-14, 25:1-10), de Pavel 2 Cor. 11:2 + obiceiul mai larg al Scripturii de a simboliza Biserica, poporul lui Dumnezeu printr-o femeie curată... ca o mireasă.

Inceputul împaratiei (primirea împaratiei slavei) se mai numeste în v.7 „nunta Mielului". Sa nu confundam nunta (ceremonia casatoriei) care echivaleaza cu momentul primirii împaratiei (simbolizata prin Noul Ierusalim—„Mireasa", cap.21:2.9) cu ospatul nuntii (Exp&Viz 24. 252, TV 390). Nunta marcheaza sfârsitul judecatii de cercetare, începutul împaratiei slavei, începutul timpului plagilor, iar ospatul este sarbatoarea generala a aresteiîmparatii dupa înaltarea la cer a celor mântuiti. La ceremonia nuntii nu sunt prezenti pamântenii, dar la ospat sunt prezenti toti mântuitii. Primirea împaratiei are loc înainte de revenirea Domnului (Lc 19:12, 12:35-38, Mat 22:1-14, 25:1-10, Dan 7:13-14). Când vine spre pamânt EI a fost deja încoronat ca împarat al împaratilor (v. 12.16).


Imaginea nunţii este încontrast cu imaginea relaţiilor ilegitime între femeia Babilon şi amanţii ei- ea spunând că nu e văduvă şi că nu ştie ce e tânguirea 18:7.
Mireasa Mielului – reprezintă pe toţi aceia care au ieşit din Babilon şi nu au participat la păcatul cetăţii; au suferit pentru această separaţie; de aceea ei sunt părtaşi cu Mielul la ospăţul de nuntă. În diferite locuri în Biblie Biserica este comparata cu femeie: mama ( Apoc 12:5), logodnica ( Os.2:19.20),mireasa ( Cant 6:10), sotie ( Os.2:16), comparatia fiind potrivita cu rolul pe care-l joaca. In cazul in care biserica este reprezentata prin "nuntasi" (v.9 si Mat. 22:1-14), prin cele 10 fecioare ( Mat.25), prin robii credinciosi ( Lc.12:35-38), ea nu poate fi, in acelasi timp, mireasa.


NU acum are loc ospăţul. Acum e făcut doar anunţul; ospăţul –părtăşia lui Hristos cu supuşii Lui, este punctul culminant, punctul central spre care se îndreaptă toată Apocalipsa. Părtăşia lui Dumnezeu cu poporul lui e descrisă în 21:3. Aici, mireasa este numită Ierusalimul. Imaginea Ierusalimului ca simbol al Bisericii, al poporului lui Dumnezeu este evidentă în Scriptură, astfel încât capitala noului pământ în care va locui Dumnezeu, este Ierusalimul – care reprezintă şi biserica lui Hristos în acelaşi timp.


Soţia Lui s-a pregătit. Nunta trebuie înţeleasă după obiceiul evreiesc. Mirele mergea la casa miresei, unde avea loc ospăţul de logondă. Aici mirele plătea zestrea. Din acest moment, cei doi erau consideraţi soţi şi soţie. El se întorcea singur acasă, pentru a pregăti ospăţul de nuntă şi casa unde vor locui cei doi. Miresa rămânea la casa tatălui ei, pentru a se pregăti de nuntă – deci are un rol activ în pregtirea pentru nuntă (Pavel descrie pregătirea în Ef 5:27; Ioan în 1 Ioan 3:3 – totuşi mântuirea e prin credinţă versetul 8 i s-a dat să se îmbrace; astfel faptele neprihănite sunt darul lui Hristos pentru pororul Lui). Când locul de nuntă şi mireasa terminau pregătiriele, mirele venea la casa miresei, pentru a o lua să o ducă la locul de ospăţ [este imaginea lucrării lui Hristos: a venit să-şi logodească Biserica cu Sine; la cruce a plătit zestrea; apoi a mers să-i pregătească un loc miresii, care trebuie să se pregătească şi ea întretimp pentru nuntă; a doua venire înseamnă nunta]. Mântuirea nu priveşte pe om doar istoric – ci e o experienţă prezentă. (v7-8). Cetatea sfânta este turnata din aurul cel mai curat si zidita din pietre pretioase masive. Dar nu cu aceste podoabe se lauda Cerul. Adevarata podoaba a Ierusalimului ceresc sunt cei rascumparati (cetatenii ei - Is 49:18), faptele credintei lor înscrise în cartile ceresti. Prin judecata de cercetarea (Curatirea Sanctuarului ceresc) sunt îndreptatiti la judecata (îmbracati în haine albe) toti mântuitii (Apoc 3:5, 6:11. îs 52:1-12)... Noi putem contribui la împodobirea ei cu numele noastre si cu o pocainta desavârsita. Metafora nuntii este o istorie a preaiubirii lui Dumnezeu. Dupa obiceiurile orientale (asa cum sunt descrise de Roy A.Anderson), cu ocazia logodnei, tânarul plateste un pret (ebr. mohar) tatalui fetei (Gen 29:18), apoi urmeaza pregatirile de nunta, de care raspunde tatal mirelui. Se fac invitatii din timp. În ajunul nuntii se repeta invitatiile. Ospatul nuntii are loc la casa parinteasca a mirelui. Ceremonia casatoriei este foarte simpla si se face pe drum, în timp ce mirii sunt urmati de nuntasi; mirele îsi arunca mantaua pe umerii miresei. Urmeaza banchetul care dureaza mai multe zile, pâna la doua saptamâni. Daca era o nunta regala, tatal dadea cadou mirilor o cetate, o provincie sau mai multe.



19:8 In subţire, strălucitor şi curat. Expresie ce ne trimtie cu gândul la bucuria reflectării lui Hristos.



Faptele neprihănite ale sfinţilor. Ele sunt în armonie cu contextul general al Apocalipsei – 12:17, 14:12 şi în contrast cu faptele nelegiuite, păcătoase ale Babilonului 18:5. Faptele acestea sunt consecinţa normală şi directă a unui caracter neprihănit, generat de loialitatea faţă de valorile lui Hristos Galateni 2:20. Mireasa e în contrast cu Prostituata – şi ea îmbrăcată în in, dar purpuriu, refelctând caracterul diavolului 18:5. Apocalipsa este cartea celor două cetăţi cu subtitlul Mireasa şi Prostituata.



Hainele acestea sunt oferite de Hristos laodiceenilor 3:18, cu costul angajamentului lor total. Le primesc şi martirii din 6:11; sunt albite în sângele Mielului 7:9-14. De aceea ei cântă despre mântuirea care e a Domnului 7:10. Vezi Isaia 61:10, ideea bucuriei mântuirii extraordinar exemplificată.


Haine în contrast cu prostituata – haine de in, roşii (18:16).


19:9 Scrie! Ferice de cei chemaţi la ospăţul Mielului. A patra din cele 7 fericiri ale Apocalipsei. Vezi Luca 14:15. Isus a vorbit despre faptul că mulţi vor sta la masa cu Avraam, Isaac şi Iacov; Aici Biblia ne reaminteşte că deşi trecem prin suferinţe, mare este privilegiul celor invitaţi la nuntă şi mare este bucuria celor ce vor participa acolo. Este promisiunea lui Hristos că aşa va fi; la ultima Cină cu ucenicii, a vorbit în acest sens Matei 26:29.


Masa nuntii este gustarea bucuriei ca Mântuitorul a primit pentru totdeauna Împaratia. Numai mântuitii, cei care o anticipa astazi prin bucuria întronarii lui lisus în inima lor, vor putea gusta acea fericire în gloria nepieritoare a cerului. Pentru toti ceilalti, domnia lui Christos este o pedeapsa.



Ioan crează un contrast clar între mireasă şi prostiutată – dar şi prostituata este prezentată într-o imagine conjugală – se pregăteşte pentru iubiţii ei, iar aclamaţiile de nuntă pentru mireasa lui Hristos sunt rostite ca bocete pentru prostituata distrusă.



Acestea sunt cu adevărat cuvintele lui Dumnezeu. Îngerul face foarte sigure aceste adevăruri!!!! În punctele culminante, acolo unde Tatal vrea sa vedem cât de mult doreste El mântuirea si prezenta noastra în cer, se rosteste o fericire (vezi cele sapte fericiri, în Introducere) sau se spune profetului: Scrie! (21:5) sau: „Aceste cuvinte sunt adevarate". În Apoc 19:9 apar toate aceste trei accente.


Mireasa şi invitaţii la nuntă reprezintă aceeaşi clasă de oameni. Mireasa reprezintă Biserică unită, ca mireasă a lui Hristos; nuntaşii reprezintă invitarea personală şi răspunsul individual dat de fiecare om în parte (imaginea se aplică şi în Matei 25:1-10)



19:10 M-am aruncat la picioarele lui. Copleşit de ceea ce a văzut, în entuziasmul lui, Ioan se aruncă la picioarele îngerului. Bucuria, entuziasmul este contagios – Ioan este luat de valul entuziasmului şi se învhină îngerului. Bucuria sarbatoririi nuntii a umplut în asa masura inima batrânului apostol care privea extaziat scena—uitând si sa mai scrie!— încât s-a prosternat în recunostinta înaintea îngerului Gabriel. Este greu de crezut ca Ioan s-a închinat îngerului într-un sens special, cuvenit numai lui Dumnezeu. Faptul ca închinarea lui era spontana si fara motivatie idolatra, este dovedit si de repetarea incidentului într-un nou punct culminant, dupa ce Ioan vede ultimele scene ale Apocalipsei. (22:8). Dar apostolii stiau ca închinarea la îngeri este interzisa (Col2:18).... se poate crede ca îngerul a vrut sa dea o lectie prin aceasta, pentru ca mesajul central al Apocalipsei priveste marele test al închinarii si pentru ca îngerul razvratit, prefacându-se drept Christos, va fi adorat de catre multimi (13:8). Gabriel stia din ce motive cazuse Lucifer, fratele sau mai mare, si a reactionat prompt (Dumnezeu era sursa revelaţiei, a descoperirii profetice): Fereste-te sa faci una ca aceasta! Sunt un rob al lui Dumnezeu, ca si tine, ca si fratii tai care pastreaza „marturia lui Iisus" (Spiritul profetiei)!"



Lui Dumnezeu închină-te. Ecou din Matei 4:10. indiferent de cine este şi ce mesaj poartă cineva, doar Dumnezeu primeşte închinarea 14:7, căci El e Creatorul.
Mărturia lui Isus - şi la 12:17. Contextul Apocalipsa favorizează ideea de mărturie ca fiind cuvintele spuse de Isus, prin proorocie.



Duhul proorociei. Expresie folosită doar aici în întreg Noul Testament. Dar era un termen obişnuit între evreii şi creştinii primului secol, descriind lucrarea de transmitere a soliei divine, prin profeţi – lucrarea Duhului. Aici, mărutira lui Isus este duhul proorociei, înseamnă fie viaţa, faptele, cuvintele Lui sunt duhul proorociei, fie solia transmisă prin prooroci, este a Lui 1 Petru 1:11-12. William Barclay spune Putem defini profetul adevărat ca fiind cel ce primeşte solia ce o dă oamenilor de la Hristos, a cărui vorbe şi fapte sunt în acelaşi timp mărturie pentru Hristos. Unii văd această expresie ca referindu-se la toţi oamenii: toţi au acces la duhul proorociei, adică la cuvintele lui Isus. Totuşi, contextul imediat ne face să credem că vorbim despre o clasă specială, despre profeţii lui Dumnezeu, care au duhul proorociei – îngerul slujitor împreună cu Ioan şi cu fraţii lui, care au duhul proorociei. Prin darul proorociei, Dumnezeu vorbeşte, prin profet către biserică (despre Hristos, viaţa Lui, moarte şi învierea, lucrarea Sa în cer, revenirea); iar biserica către lume. Vezi şi Efeseni 3:2-6 Dumnezeu descoperă taina proorocilor; ei bisericii; biserica lumii.



Mai mult, mărturia lui Isus de aici, nu este mărturia generală a Sa; ci este cea referitoare la profeţie, la descoperirea evenimentelor viitoare, aşa cum spune Isus în Apocalipsa 1:1 – vezi şi 22:6, care clarifică problema în discuţie.
Ioan scrie despre fraţii săi. La acest moment, nu se numeşte ultimul dintre prooroci. Ci, în 12:17 spune că acelaşi dar va însoţi biserica lui Dumnezeu şi în timpul din urmă, în timpul rămăşiţei.



Imaginea se repetă şi în 22:8-9, aşa că paralela pasajelor ne ajută să înţelegem sensul:
Apocalipsa 19:10 Apocalipsa 22:8-9
M-am aruncat la picioarele lui M-am aruncat să mă închin la
să mă închin picioarele îngerului
Dar mi-a spus: să nu faci una Dar mi-a zis: să nu faci asta
ca asta
Sunt slujitor împreună cu tine Sunt împreună slujitor cu tine şi
şi cu proorocii cu fraţii tăi
Care ţin mărturia lui Isus Care ţin cuvintele acestei cărţi
Lui Dumnezeu închină-te Lui Dumnezeu închină-te




Astfel, mărturia lui Isus este inspiraţia divină. Aici este Apocalipsa – descoperirea lui Isus Hristos. Ioan trebuie să o primească şi să o predice, căci este vestea bună despre mântuirea lucrată de Dumnezeu pentru omenire. În 12:17 mărturia lui Isus este în armonie cu păzirea poruncilor – viaţa morală este un semn al inspiraţiei profetice, a inspiraţiei divine. Astfel Apocalipsa desfinţează mişcările fanatice, sau alte excese religioase, care sacrifică etica pentru pretenţiile profetice.



Nu e întâmplător că Apocalipsa leagă păzirea poruncilor, de mărturia lui Isus şi de urmaşii seminţei ei – 12:17: ultimii martori ai revenirii lui Dumnezeu, descoperă nu doar credincioşia şi neprihănirea, ci şi cunoaştere profeţiei din partea lor, care îi călăuzeşte prin ultimele încercări/spasme ale istoriei.
Babilonul s-a pretins cetatea lui Dumnezeu pe pamânt, poarta de intrare a Paradisului. Ea (fiindca numele unei cetati este totdeauna de genul feminin în ebraica si în greaca NT) s-a pretins a fi mireasa lui Christos, împaratia lui Dumnezeu pe pamânt. In realitate, ea s-a prostituat cu împaratii pamântului, asemenea Ierusalimului pamântesc n-a fost fidela sotului legitim, a fost rivala de moarte a Ierusalimului ceresc, persecutând pe cetatenii ceresti care au activat pe pamânt. Dupa cum în Babilon autoritatea suprema o are fiara Antichrist, în Ierusalimul ceresc este Mielul. Nunta Mielului cu Ierusalimul este ceremonia primirii Ierusalimului ceresc drept capitala a împaratiilor lumii, care, prin aceasta trec în mâinile lui Christos. Sectiunea urmatoare descrie domnia si judecata mileniala a lui Christos, descoperind ce se va întâmpla cu celelalte generatii care n-au primit nici pedeapsa plagilor, nici sigilarea Cum vor fi prinse puterile vrajmase pentru a fi judecate? Cât va dura judecata si cum se va face?


Ospăţul nr 2



Imaginea pedepsirii Babilonului este reluată, după ce a fost întreruptă de cântecul de slavă din cer. Acum Hristos victorios vine să pună capăt Armaghedonului, în punctul lui de intensitate maximă. Este descris aici evenimentul culminant al revenirii vizibile a lui Iisus (comp. v.ll cu cap.6:14-17). Scena aceasta este o alta viziune asupra evenimentului vazut în cap. 14:14-20 si are ca model profetiile din Is.63:2.3, Hab 3:8, Ps 45:2-6, Ex 15:3.



19:11 Cerul deschis . De data aceasta pentru ca Hristos să coboare (Apocalipsa 4:1). Până acum, cerul a fost deschis doar pentru voci şi îngeri; acum revelaţia e completă, viziunea descoperă infinitatea împărăţiei cereşti.



Cal alb Hristos e văzut ca un genaral roman victorios, deşi încă victoia nu a fost obţinută. Imaginea ne duce înapoi la primul sigiliu – calul alb ce anunţa propăvăduirea biruitoare a Evangheliei; acum istoria se termină cum a început – Isus pe un cal alb, finalizează triumfător lucrarea începută în primul sigiliu. Primul călăreţ era o umbră a celui de al doilea/Hristos: avea o coroniţă de lauri, nu era descris, nu avea arme; aici, are coroane multe, e războinic şi înarmat, nimiceşte vrăjmaşii, descris cu amănunte fizice şi îl putem identifica.



Cel credincios şi cel adevărat Numele in Orient descrie caracterul, astfel Hristos se demonstrează a fi demn de încredrere, căci ceea ce a promis împlineşte (Daniel 12:1). Hristos primeşte 4 nume aici – acesta arată apropierea de Dumnezeu – se împlineşte ce a promis. Numele împaratului care vine ca un razboinic arata în ce rol si în ce caracter vine Christos a doua oara. Acesta este numele sub care Se prezinta El bisericii din timpul Sfârsitului (3:14)... Credincios fagaduintei Lui si, în opozitie cu Vrajmasul care s-a prezentat lumii ca Christos, El este „Cel adevarat". Iisus judeca si se lupta dupa dreptate. Tocmai acest fair-play (fer-plei =joc cinstit) care pare sa dea mari avantaje inamicului (care îsi permite sa foloseasca o gama mult mai larga si mai variata de manevre) aduce victoria lui Iisus, care este o victorie a justitiei Cerului, nu a fortei.



El judecă şi se luptă cu dreptate Războiul nu este unul de opresiune sau vărsare de sânge inutilă, ci este un război al dreptăţii, eliberând poporul său
Călăreţul victorios seamănă cu cel din tabloul sigiliilor...



Sigiliile Victoriile
1. Cal alb, coroană, 1. Cal alb, coroane, victorie (19:11-13)
Victorie (6:2)
2. Cal de sânge, război, 2. Armate, baie de sânge, război, sabie
sabie (6:3-4) (19:14-16; 19-21a)
3. Foamete spirituală (6:5-6) 3. Mâncarea oamenilor (19:17.18; 21b)
4. Moartea, locuinţa 4. Abis (20:1-3).
Morţilor (6:7-8)




19:12 Capul încununat cu multe cununi împărăteşti. Un monarh purta mai multe coroane, ca să arate stăpânirea sa (coroana Asia şi Egiptului, la Ptolemeu, când a intrat în Antiohia – 1 Macabei 11:13). Imagine în contrast cu Fiara care are 7 coroane 12: 3, deşi Hristos a primit autoritate în Apocalipsa 5, El nu şi-a exercitat-o pe deplin în timpul domniei de scurta durată a fiarei 14:12. Hristos îşi va învinge duşmanii( 1 Corinteni 15:25) şi va fi Domn al Domnilor şi Rege al Regilor (Apocalipsa 19:16)


Ochii Lui erau ca para focului Imgine din 1:14 – nimic nu scapă privirii Sale pătrunzătoare.


Pe care nimeni nu-l ştie.

Exprimă distanţa lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa, diferenţa ontologică între Creator şi creatură; semnifică şi surpriza venirii Sale, neaşteptată.
19:13 Haină muiată în sânge. Imagine e preluată din Isaia 63:1-3. Dar e surprinzătoare: dacă sângele vine de la vrăjmaşii ucişi, aici lupta încă nu a început. Astfel să fie sângele martirilor Lui din 17:6? Ioan prezintă acum şi cum a obţinut Hristos biruinţa. Imaginea de duce la sigiliul doi: cal şi sânge. Sabia duce la sabie – sângele opresorilor este vărsat, căci şi ei au vărsat sângele martirilor (6:3.4) Hristos se războieşte cu cei ce s-au războit cu urmaşii Săi şi-i învinge (faptul că haina Lui este mânjită de sângele vrăjmaşilor Lui arată faptul că lupta s-a terminat de curând) Daca în Is 63:2-3 este sângele edomitilor „calcati în teasc" de catre Yahwe, aici haina este saturata de sânge, înainte de a-i calca în teasc (v. 13.15). Acela care vine ca împarat este Cel rastignit. Spre deosebire de îngeri, El vine în aceasta purpura imperiala.



Cuvântul Lui Dumnezeu – poate fi o aluzie la Ioan 1:1-5 unde Isus este creatorul- aceasta însemnând că acum se arată în slava Sa de Dumnezeu. sau Cuvântul lui Dumnezeu se referă în Apocalipsa la mesajul profetic; din cauza loialităţii credincioşilor fată de acest mesaj ei suferă persecuţie ( 1:9, 6:9) de aceea Hristos îi asigură de prezenţa Sa personală, El cuvântul întrupat ce-i va elibera de opresiune. Semnifică faptul că Dumnezeu S-a întrupat; este Dumnezeul care s-a descoperit omenirii prin cuvintele profeţilor Lui – El este Dumnezeul personal al isotirei şi existenţei. Atitudinea lumii fata de Cuvântul lui Dumnezeu, fata de Christos în felul si în masura în care le-a fost revelat de Providenta lui Dumnezeu, este ceea ce-i va judeca. Oamenii au iubit mai mult minciunile traditiei omenesti si soaptele spiritelor rele. Acum trebuie sa stea toti în fata Adevarului.




19:14 Oştile din cer. Posibil cei ce Îl urmerează pe Hristos din 17:14 – cei chemaţi, aleşi şi credincioşi ...călare pe cai albi, îmbrăcaţi în in subţire alb şi curat. Imaginea se referă la poporul lui Dumnezeu 19:8 (aluzie la împăraţii din Răsărit Apocalipsa 16:12) , deşi de fapt ei sunt pe pământ aşteptându-l pe Hristos să revină, (1 Tes 4: 16-17), de drept ei sunt consideraţi ca şezând împreună cu Hristos în locurile cereşti (Efeseni 2:6) sunt în constrast cu locuitorii pământului, adică cei nemântuiţi. Deşi Hristos vine însoţit de oşti, El singur face judecata (sfinţii ce-L aşteaptă, îmbrăcaţi în haine de nuntă, albe şi ucrate, seamănă cu imaginea aceastei oşti, ce Îl însoţeşte pr Hristos – sunt pe cai albi, îmbrăcaţi în in subţire, alb şi curat). Ostirile pamântului sunt surprinse pregatite pentru o batalie care nu este nicaieri descrisa în fapt. Nimeni nu mai schiteaza o încercare de rezistenta fata de invadatorii extraterestri. Pregatirea s-a facut, toata lumea s-a înarmat, dar când a venit inamicul nimeni n-a putut opune rezistenta.



19:15 Din gura lui iesea o sabie ascutita Gura este instrumentul prin care fiara îşi înşeala supuşii; sau prin care Hristos judeca lumea Ioan foloseşte descririle lui Hristos de la începutul capitolului pentru a sublinia ideea că Hristos împăratul este acelaşi Hristos ca cel de la începutul cărţii: sabie ascuţită, loveşte neamurile, toiag de fier.




Calcă în picioare teascul vinului Din Apocalipsa 14:17-20 adică intervenţia lui Hristos regele răboinic este decisivă şi finală în distrugerea forţelor răului
19:16 Împăratul Împăraţilor şi Domnul Domnilor citat din 17:14 ceea ce arată că aici se continuă scena din cap 17; acum nu mai există rebliune, Hristos este singurul domn pentru veşnicie. Suveranitatea lui Hristos – Mielul, Ieşua, Mesia (17:14). Numele exprimă imanenţa dar şi transcendenţa divină, ceea ce demonstrează încă odată divinitatea deplină a lui Hristos, cu toate atributele divinităţii. [ca în Tatăl Nostru: Tatăl nostru – imanenţa, care eşti în ceruri – transcendenţa]. La fel e şi împărăţia Lui: prezentă acum, dar şi în slava viitoare [Hristos vorbeşte de împărăţia din credincioşi Luca 17:21, iar în vs 24 vorbeşte de revenirea Sa în slava viitoare].



Această descoperire a lui Hristos, Ioan o primeşte când încă stă în închinare – atitudinea care l-a făcut să-L vadă pe Dumnezeu, singura care ne face şi pe noi capabili să vedem manifestarea lui Dumnezeu – închinarea, devoţiunea...
În mentalitatea ebraică – după ce este descrisă biruinţa [imaginea lui Hristos, Biruitorul], se vorbeşte şi cum a obţinut biruinţa.



19:17-19. Invitaţia îngerului, făcută păsărilor de a veni la ospăţul Domnului e în opoziţie cu invitaţia din versetul 9, la nunta Mielului; astfel este creată imaginea alegerii: alege să participi la nunta Mielului, sau vei deveni hrană la ospăţul păsărilor. Imaginea e preluată din Ezechiel 39:17-21, unde se vorbeşte de distrugerea lui Gog şi Magog.




19:18 Păsările mănâncă carnea împăraţilor... tot felul de oameni, care au primit semnul fiarei 13:16. Inspiratia nu urmareste sa ne dea informatii asupra rolului pasarilor în ultimul conflict, ci vrea sa ne spuna ca aceia care au refuzat invitatia la ospatul nuntii Mielului vor participa, ca victime, la ospatul cel mare oferit de Dumnezeu corbilor....



19:19 Războiul continuă. Versetul paralel cu 17:14. Trinitatea demonică face semne şi minuni, folosindu-se de duhuri de draci pentru a înşela împăraţii pământului. Ei îi strâng pentru a se război cu Mielul. Este un al doilea Armaghedon, cu împăraţii pământului strânşi împotriva lui Hristos. Apocalipsa nu ne dă detalii despre această luptă, ci doar anunţă victoria totală a lui Hristos. Apocalipsa 17-18 prezintă războiul Apocalipsei: taberele lumii, toate entităţiile şi grupările posibile – religioase (Babilon, profetul mincinos etc) politice, economice - unite împotriva lui Hristos; dar Hristos este biruitorul, cum vedem aici. Puterile religioase sunt arse în foc, iar puterile civile, politice pier de sabia lui Hristos (19:21). Dumnezeu atacă pe duşmanii Lui în aria lor de acţiune: Puterea cosmică a lui Dumnezeu anihilează puterile religioase, iar puterile militare ale Domnului oştirilor anihilează puterile politice.



19:20 Hristos Domnul. Războiul nu e aşa cum îl aştepta trinitatea falsă. Hristos Însuşi vine în fruntea poporului Său şi Îşi nimiceşte duşmanii cu suflarea gurii Lui 2 Tes 2:8.


Pasajul e răspuns la 13:4.13-17, unde cei amăgiţi de fiară se întrebau cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea? Răspunsul este: Hristos, Mielul lui Dumnezeu.


Proorocul mincinos care făcuse înaintea ei semnele. Este a treia entitate a trinităţii demonice, fira de pe pământ, Apocalipsa 13:11-17



Iazul de foc.


Fiara si falsul profet sunt prinsi, în ciuda puterilor miraculoase pe care le manifestasera si care le dadusera curaj sa continue acest razboi împotriva Creatorului. Institutiile politico-religioase care au manipulat masele sunt acum prinse. Prinse asupra faptului, demascate, luate ca prizonieri. Fiind vorba de niste institutii si nu indivizi, nu trebuie sa credem ca în v.20 ar fi vorba de pedeapsa vesnica a membrilor care compun sau a celor care conduc aceste institutii, ci de institutiile în sine, care sunt nimicite pentru totdeauna la revenirea lui Iisus. Iazul de foc este moartea a doua. Aceasta este pedeapsa fiarei hotarâta la judecata divina, în „sfatul veghetorilor" (Dan 7:11).




19:21 Păsările s-au săturat din carnea lor Imaginea de după luptele antice ce sugerează înfrângerea şi umilirea Deuteronom 28:26, 1 Samuel 17:44. Babilonul a sfârşit la fel (17:16). Această orgie a mâncării oamenilor, este în paralelă ciudată cu înfometarea spirituală din sigiliul 3 (Apocalipsa 6:5.6). banchezul acesta contrastează


Arma fatală este Cuvântul lui Dumnezeu – poate să creeze (Gen 1:3, Ioan 1:1-3), dar poate să distrugă (2 Petru 3:5-7). La evrei, expresia cuvânt poate desemna acţiunea, evenimentul sau persoana: Dumnezeu ne-a vorbit prin Fiul Său (Evrei 1:1-2). Venirea lui Hristos – arătarea Cuvâtnului lui Dumnezeu este decisiv pentru viaţă, sau moarte. Cine se expune acum Cuvântului divin, dătător de viaţă, cu putere de transformare, deci cine e acum transformat, atunci nu se va teme (1 Cor 15:51-52), ci va finaliza ceea ce s-a început în el.








Până acum, pedepsele peste oameni cădeau sub acţiunea consecinţei; dar aici, în acest verset ni se arată acţiunea directă a lui Hristos de pedepsire – nici nu a mai rămas alt actor în scenă. Evident, sabia este aici simbolul cuvântului divin ca instrument al executarii judecatii. Nu reprezinta modul precis în care va fi distrus fiecare personal. Cum îsi imagineaza, oare, unii crestini, ca va ramâne atâta lume pe pamânt încât va începe o domnie a lui Christos pe pamânt, o domnie a păcii si fericirii ? Cei rai vor fi distrusi. Cei sfinti vor fi luati la cer cu Iisus (1 Tes 4:17, Ioan 14:1-4). Cap. 20 vorbeste despre împaratia mileniala, ar nu spune ca ea sfintii vor domni pe pamânt, ci vor domni „cu Christos" (20:4) o mie de ani. Unde este Christos cu sfintii dupa venirea lui Iisus? Biblia indica spre cer.
Una din revistele noastre oficiate americane sugereaza, într-un articol, ideea ca acest ultim conflict ar putea sa cuprinda si aspecte mai „tari".. Si sa ne amintim de cuvintele Ellenei White care a prevazut ca „orice forma a raului va face salt la o activitate intensa," si ca „puterile raului nu vor ceda, în ultima mare batalie, fara o încaierare disperata." (vezi cele de la Apoc 16:12-16)... Dar Biblia arata ca totul va fi fara efect, ca si garda romana de la mormântul lui Iisus.
Biblia arata ca tocmai în acest mod, printr-un potop de foc va pedepsi Dumnezeu lumea la venirea lui Iisus (2 Petru 3:10-12). Focul de sus se va unii cu focul de jos, transformând lumea într-un iad, într-un pustiu.






Restrospectivă capitolul 19



Distrugerea puterilor ce se opun lui Dumnezeu este făcută în ordine inversă apariţiei lor: capitolul 12 balaurul, apoi fiarele, apoi Babilonul apostat, ca distrugerea să înceapă cu a Babilonului, a fiarelor şi supoerterii lor şi să culmineze cu distrugerea diavolului.



Imaginea centrală a Apocalipsa este nunta Mielului, descrisă în capitolul 21-22 (în capitolul 19 e doar invitaţia la nuntă) şi nu războiul Armaghedonului.
1 Ioan 3:2 şi aceste texte, plus capitolul 21-22, când Isus ne invită să venim la El pentru ca El să ne facă asemenea Lui – parcă este invitaţia entuziasmată a lui Ioan de acceptarea a ofertei lui Hristos, să fim ce El: biruitori peste iad şi păcat, asemenea Lui în caracter, în slavă etc. Asta de invitaţie, extraordinară ţintă şi magnifică chemare şi onoare.