pagina de jurnal

Ireal de frumoase sunt darurile vieţii şi atât de scumpe încât ne tremură sufletul la ideea că le-am pierde.Când îţi priveşti copilul jucându-se, eşti în eternitate, fiindcă treci graniţa fără să ştii, dar realizezi brusc că secvenţa respectivă va dăinui nealterată.E atât de mult paradox în scena asta: bucurie şi lacrimi cu aceeaşi intensitate pentru că asişti neputincios la frumuseţea care trece pe dinaintea ochilor tăi şi n-ai cum s-o opreşti, cu nici un chip nu poţi, căci ne e dat doar s-o vedem, nu s-o şi avem, poate de aceea semănăm aşa de mult cu iarba şi avem doar câteva anotimpuri la dispoziţie.În rest, eşuam cu succes...

...Cum ? E ca şi cum am coborât din tren şi fiindcă peronul e încă plin de aburii de la locomotivă, am încurcat staţiile şi “ trenul” a doua oară nu mai trece pe acolo.Vorbele, scuzele, explicaţiile sunt aşa de strâmte încât nu ne ţin de loc de cald în umezeala de pe peronul impersonal şi indiferent.Niciodată spusele noastre, fie rele sau nu, nu se mai întorc din auzul celorlalţi, ca păsările care se pierd în zare, ce să mai prindem, ce să mai îmblânzim ?

...Deşi nu recunoaştem, nu ne dorim totuşi să fim umiliţi, e ca un semn de circulaţie pe care îl învătăm ca să trecem examenul, dar sperăm să nu ne întâlnim cu el pe traseu….Şi într-o zi se întâmplă.Eşuăm.Aşa de rău încât nu ne mai ţin picioarele şi cădem fără să vrem în genunchi.Dar pentru scurt timp.Fiindcă alunecăm rapid cu faţa în noroiul dinaintea noastră.În clipele alea nu mai ştim nici lozinci, nici înjurături....

Şi mai trece ceva timp.Cînd se întâmplă să cazi a doua oară nu mai ai mirări sau nedumeriri. Recunoşti deja locul.Nu ştiu de câte ori e nevoie să se întâmple, dar se repetă ca un refren până ajungem să-l ştim pe dinafară...

Eşecul faţă de noi înşine, în ciuda momentelor de promisiuni, în ciuda paradelor idealist-încurajatoare, în ciuda predicilor şi lacrimilor, autentice de altfel, dar mai ales în ciuda infinitului din ochii copiillor noştri, a iubirii lor necondiţionate, a zâmbetului la câteva secunde după ce i-ai pedepsit, fenomen ce nu se încadrează în nici o prognoză specifică adulţilor, în ciuda şoaptelor, murmuratului, averitzărilor, strigătelor, insitenţelor, implorărilor pe care Cel Înalt ni le adresează…


Deşi rătăcit printre necunoscuţii din gară, îţi mai rămâne suficientă conştiinţă cât să înţelegi prea bine unde te afli şi de ce.Dar e aşa de grea valiza, aşa de ude hainele, aşa de strâmtă memoria şi ca într-o secvenţă filmată cu încetinitorul, te aşezi copleşit pe valiză, singurul semn vital e tremuratul uşor al mâinilor, expresie a faptului că ai înţeles în sfârşit cât de neputinicios eşti , în gara aia uitată de lume, cu bocancii aşa de grei de toate mizeriile de care ai fost în stare şi pentru care, cu cît sunt mai inutile, cu atât mai insuportabile, regretele.Abia atunci şi acolo, dincolo de toate teoriile frumoase pe care le-ai auzit, aprobat, predicat, avut iluzia că le trăieşti, abia atunci vezi, ştii, simţi că numai o minune de la Dumnezeu te mai poate ridica.Doamne, cum aş putea să nu mă mir şi să nu mă cutremur de ce eşti Tu în stare, când văd cu ochii mei că ai depaşit atât de mult cele 70 de ori câte 7 încât probabil şi Tu ai încetat să mai foloseşti tabla înmulţirii?!?

Mai 1992 Undeva in România ;

Salcâmii sunt în floare. Îmi par că sunt aşa stingheri, ca nişte ţărani veniţi în audienţă la boierii din capitală. De-atâta emoţie şi-au pierdut şi parfumul, iar florile lor fără miros nu mai sunt luate în seamă, nu-i mai jupoaie nimeni.

A trăi nu înseamnă a fi capabil de o anumită intensitate. Nici măcar intensitatea nu e dovada existenţei vieţii. Cel mai greu lucru din sfera semantică a verbului “ a trăi” este abilitatea, disponibilitatea, puterea de a tăcea. Chiar dacă pentru asta e nevoie să-ţi astupi gura cu mâinile. Şi mai sunt multe altele care trebuie reduse la tăcere ( gesturi, priviri) sau reântoarcerea nu mai e posibilă. Dacă o singura piatră din baraj a fost smulsă, totul s-a dus, şuvoiul începe sa vuiască. Şi vârfuri de munţi sunt tot mai puţine…

Oct. 1993, Undeva in România

N-ai să ştii niciodată că în clipa urmatoare ai să fii luat prin surprindere de un gest, de un cuvânt, de tine însuţi. N-ai să ştii că într-o zi ploaia nu se va mai numi ploaie, casa, casă, dorul, dor. Ai să le vezi pe toate schimbate şi-ai să te întrebi cînd s-a întâmplat.… frumzele teiului în vânt seamănă cu o zbatere de aripi care-şi cer libertatea. Şi libertatea şi-o capătă în cele din urmă. Când se desprind de copac, sunt libere. Şi moarte.

Oct. 2005, Undeva in România.

O zi dăruită ca o margaretă strecurată într-un vagon cu puşti.Rasa umană, o mantie greu de dus....

Ce bine!!! ca o fărâmitură de frumos reuşeste să facă să dispară tot grotescul încăput în timp sau spaţiu.Am stat azi pe malul apei şi sunetul familiar al valurilor ce se sparg de ţărm îmi umple urechile şi acum, mirosul de alge şi iarba înaltă stăruie în privire.Oare de ce recunoaştem aşa de greu minunile ?Şi de ce ne purtăm ca şi cum nu am fi vinovaţi faţă de Cer ?