Botezul cu Duhul Sfânt

Botezul cu Duhul Sfânt


Neamurile primesc Duhul Sfânt

Petru L-a predicat pe Isus acelei grupe de ascultători atenţi: viaţa Sa, lucrarea, minunile, trădarea, răstignirea, învierea şi înălţarea Lui, precum şi lucrarea Sa în cer, ca Reprezentant şi Avocat al omului, de a pleda în favoarea păcătosului. În timp ce apostolul vorbea, inima i s-a înflăcărat de Spiritul adevărului lui Dumnezeu pe care-l prezenta oamenilor. Ascultătorii lui erau încântaţi de doctrina pe care o auzeau, întrucât inimile le fuseseră pregătite ca să primească adevărul. Apostolul a fost întrerupt de coborârea Duhului Sfânt, în acelaşi fel în care Se manifestase în ziua Cincizecimii. "Toţi credincioşii tăiaţi împrejur, care veniseră cu Petru, au rămas uimiţi când au văzut că darul Duhului Sfânt s-a vărsat şi peste neamuri. Căci îi auzeau vorbind în limbi şi mărturisind pe Dumnezeu. Atunci Petru a zis: 'Se poate opri apa ca să nu fie botezaţi aceştia, care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?' Şi a poruncit să fie botezaţi în Numele Domnului Isus Hristos. Atunci l-au rugat să mai rămână câteva zile la ei."
Coborârea Duhului Sfânt peste neamuri nu era un echivalent pentru botez. Paşii necesari în convertire, în toate cazurile, sunt: credinţa, pocăinţa şi botezul. În felul acesta, adevărata biserică creştină este unită într-un singur Domn, o credinţă şi un botez. Diferitele temperamente sunt transformate de harul sfinţitor şi aceleaşi principii înnobilatoare conduc vieţile tuturor. Petru a cedat rugăminţilor celor credincioşi dintre neamuri şi a rămas cu ei un timp, predicându-L pe Isus tuturor neamurilor de prin împrejurimi.
Când fraţii din Iudea au auzit că Petru le-a predicat neamurilor, s-a întâlnit cu ei şi a mâncat cu ei în casele lor, au fost foarte surprinşi şi jigniţi de asemenea acţiuni ciudate din partea lui. Ei se temeau că, dacă Petru mergea pe calea aceasta, care lor le părea încumetare, ea avea să-i contrazică propriile învăţături. De îndată ce Petru s-a întors, l-au întâmpinat cu critică severă, zicând: "Ai intrat în casă la nişte oameni netăiaţi împrejur şi ai mâncat cu ei." Istoria Mântuirii, 290.

La sosirea sa la Efes, Pavel a găsit doisprezece fraţi care, asemenea lui Apolo, fuseseră ucenici ai lui Ioan Botezătorul şi, asemenea lui, dobândiseră unele cunoştinţe despre misiunea lui Hristos. Ei nu aveau destoinicia lui Apolo, însă cu aceeaşi sinceritate şi credinţă căutau să răspândească în tot locul cunoştinţa pe care o primiseră.
Fraţii aceştia nu ştiau nimic despre misiunea Duhului Sfânt. Când au fost întrebaţi de Pavel dacă au primit Duhul Sfânt, ei au răspuns: "Nici n-am auzit măcar că a fost dat un Duh Sfânt. 'Dar cu ce botez aţi fost botezaţi?' i-a întrebat Pavel, şi ei au răspuns: 'Cu botezul lui Ioan'".
Apoi, apostolul le-a prezentat marile adevăruri care stau la temelia nădejdii creştine. El le-a vorbit despre viaţa lui Hristos pe acest pământ şi despre cruda şi ruşinoasa Sa moarte. El le-a spus cum viaţa Domnului a rupt barierele mormântului şi a înviat triumfător deasupra morţii. El a repetat însărcinarea Mântuitorului dată ucenicilor Săi: "Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh" (Matei 28,18.19). Atunci el le vorbi şi despre făgăduinţa lui Hristos de a trimite pe Mângâietorul, prin a cărui putere aveau să fie săvârşite multe semne şi minuni şi le descrise cât de strălucit se împlinise această făgăduinţă în Ziua Cincizecimii.
Cu un profund interes şi cu o bucurie plină de recunoştinţă şi uimire, fraţii au ascultat cuvintele lui Pavel. Prin credinţă, ei au înţeles adevărul cel minunat al jertfei ispăşitoare a lui Hristos şi L-au primit ca Răscumpărător al lor. Apoi, au fost botezaţi în numele lui Isus; "când şi-a pus Pavel mâinile peste ei", au primit şi botezul Duhului Sfânt, prin care au fost făcuţi în stare să vorbească în limba altor neamuri şi să profetizeze. În acest fel, ei au fost făcuţi destoinici să lucreze ca misionari în Efes şi în vecinătăţile lui şi, de asemenea, să meargă şi să vestească Evanghelia în Asia Mică.
Datorită faptului că nutreau un spirit umil şi gata de a primi învăţătura, aceşti oameni au putut să ajungă să dobândească experienţa care i-a făcut în stare să păşească ca lucrători în câmpul secerişului. Exemplul lor prezintă creştinilor o învăţătură de mare valoare. Sunt mulţi care înaintează foarte puţin în viaţa spirituală, fiindcă sunt prea plini de ei înşişi spre a mai putea ocupa locul de învăţăcei. Ei sunt mulţumiţi cu o cunoştinţă superficială a Cuvântului lui Dumnezeu. Ei nu vor să-şi schimbe credinţa sau obiceiurile şi, prin urmare, nu depun nici o strădanie ca să dobândească o lumină mai mare.
Dacă urmaşii lui Hristos ar fi căutători sârguincioşi după înţelepciune, ei ar fi conduşi în bogatele câmpuri ale adevărului, care până aici le-au fost cu totul necunoscute. Cel care se va preda cu totul lui Dumnezeu va fi călăuzit de mâna divină. Acesta poate să fie un om simplu şi, în aparenţă, neînzestrat cu daruri; totuşi, dacă cu inimă iubitoare şi încrezătoare el ascultă de înştiinţarea voinţei lui Dumnezeu, atunci puterile lui vor fi curăţite, înnobilate, înviorate şi însuşirile lui se vor înmulţi. Tezaurizând învăţăturile înţelepciunii divine, el va primi o însărcinare sfântă; va fi făcut în stare ca viaţa lui să fie o cinste pentru Dumnezeu şi o binecuvântare pentru lume. "Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate" (Ps. 119,130).
Astăzi, sunt mulţi tot atât de neştiutori în ceea ce priveşte lucrarea Duhului Sfânt asupra inimii, cum fuseseră credincioşii aceia din Efes; totuşi, nici un alt adevăr nu este învăţat mai clar în Cuvântul lui Dumnezeu decât acesta. Profeţii şi apostolii au stăruit asupra acestei teme. Însuşi Hristos ne atrage atenţia asupra dezvoltării lumii vegetale ca o ilustrare a lucrării Duhului Sfânt în susţinerea vieţii spirituale. Seva viţei ridicându-se din rădăcină este împrăştiată în ramuri, ajutând la creştere şi producând flori şi rod. Tot la fel, puterea dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt, pornind de la Mântuitorul, pătrunde şi stăpâneşte sufletul, reînnoieşte motivele şi sentimentele şi aduce până şi gândurile în ascultare de voinţa lui Dumnezeu, făcând în stare pe primitor să aducă roadele preţioase ale faptelor sfinte.
Autorul vieţii spirituale este nevăzut şi modul exact cum această viaţă este împărtăşită şi susţinută este dincolo de puterea de explicare a omului şi de filozofia lui. Totuşi, lucrările Spiritului sunt totdeauna în armonie cu Cuvântul scris. După cum este în lumea naturală, la fel este şi în cea spirituală. Viaţa naturală este păstrată clipă de clipă prin puterea divină; totuşi, ea nu este susţinută printr-o minune directă, ci prin folosirea binecuvântărilor puse la dispoziţia noastră. Tot astfel, viaţa spirituală este susţinută prin folosirea acelor mijloace rânduite de Providenţă. Dacă urmaşul lui Hristos doreşte să crească "la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos" (Ef. 4,13), el trebuie să mănânce pâinea vieţii şi să bea apa mântuirii. El trebuie să vegheze, să se roage şi să lucreze, ascultând în totul de îndrumările lui Dumnezeu date prin Cuvântul Său.
În experienţa acestor iudei convertiţi mai este şi o altă învăţătură pentru noi. Când ei au primit botezul din mâna lui Ioan, ei nu au înţeles pe deplin misiunea lui Isus ca Purtător de Păcat. Ei susţineau rătăciri serioase. Dar, primind o lumină mai clară, ei au primit bucuros pe Hristos ca Răscumpărător al lor, şi odată cu acest pas de înaintare a venit şi o schimbare în îndatoririle lor. Primind o credinţă mai curată, în viaţa lor a avut loc o schimbare corespunzătoare. Ca semn al acestei schimbări şi ca o recunoaştere a credinţei lor în Hristos, ei au fost rebotezaţi în numele lui Isus. Faptele Apostolilor, 282-285.

Darul Duhului

Când Hristos le-a dat ucenicilor Săi făgăduinţa Duhului Sfânt, El Se apropia de încheierea lucrării Sale de pe pământ. El stătea în umbra crucii, dându-şi pe deplin seama de povara vinovăţiei ce avea să apese asupra Sa, ca Purtător al păcatului. Mai înainte de a Se oferi pe Sine ca jertfă, El le-a dat ucenicilor îndrumări cu privire la darul esenţial şi desăvârşit pe care avea să-l reverse asupra urmaşilor Săi - dar care avea să-i pună în legătură cu resursele nelimitate ale harului Său. "Eu voi ruga pe Tatăl", a zis El, "şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; şi anume Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi, şi va fi în voi" (Ioan 14,16.17). Mântuitorul arăta înainte spre timpul când Duhul Sfânt trebuia să vină pentru a săvârşi o puternică lucrare în calitate de Reprezentant al Său. Răul care se adunase timp de veacuri avea să fie înfrânt de puterea divină a Duhului Sfânt.
Care a fost rezultatul revărsării Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii? Vestea cea bună a unui Mântuitor înviat a fost dusă până la cele mai îndepărtate locuri ale lumii. În timp ce ucenicii vesteau solia harului mântuitor, inimi se predau puterii acestei solii. Biserica a văzut cum convertiţii veneau la ea în număr nespus de mare, din toate direcţiile. Cei care apostaziaseră erau reconvertiţi. Păcătoşii se uneau cu cei credincioşi în căutarea mărgăritarului de mare preţ. Unii dintre cei care fuseseră cei mai aprigi împotrivitori ai Evangheliei au devenit campionii ei. Profeţia se împlinise: "Cel mai slab dintre ei va fi" ca David; şi casa lui David va fi ca" îngerul Domnului" (Zah. 12,8). Fiecare creştin vedea în fratele său o descoperire a iubirii şi bunăvoinţei divine. Un singur interes îi stăpânea pe toţi; un singur subiect însufleţitor le absorbise pe toate celelalte. Năzuinţa credincioşilor era să dea pe faţă asemănarea cu caracterul lui Hristos şi să lucreze pentru întinderea Împărăţiei Sale.
"Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus. Şi un mare har era peste toţi" (Fapte 4,33). Prin munca lor au fost adăugaţi bisericii bărbaţi aleşi, care, primind cuvântul adevărului, şi-au consacrat viaţa lucrării de a duce şi altora nădejdea ce umplea inimile lor cu pace şi bucurie. Ei nu puteau fi împiedicaţi sau intimidaţi prin ameninţări. Domnul vorbea prin ei şi, mergând din loc în loc, săracilor li se vestea Evanghelia şi se săvârşeau minuni ale harului divin. Atât de puternic poate lucra Dumnezeu atunci când oamenii se predau pe ei înşişi controlului Duhului Său.
Făgăduinţa Duhului Sfânt nu este mărginită la vreun anume veac sau la vreo rasă de oameni. Hristos a declarat că influenţa divină a Duhului Său avea să fie cu urmaşii Săi până la sfârşit. Din Ziua Cincizecimii şi până acum, Mângâietorul a fost trimis la toţi aceia care s-au predat pe ei înşişi în totul lui Hristos şi slujirii Lui. La toţi aceia care L-au primit pe Hristos ca Mântuitor personal, Duhul Sfânt a venit ca un sfătuitor, ca unul care-i sfinţeşte, îi călăuzeşte şi mărturiseşte. Cu cât credincioşii au umblat mai strâns cu Dumnezeu, cu atât mai clar şi mai puternic au dat ei mărturie despre iubirea Mântuitorului lor şi despre harul Său mântuitor. Bărbaţii şi femeile care, în decursul lungilor secole de prigoană şi încercări, s-au bucurat de o mare măsură a prezenţei Duhului Sfânt în viaţa lor au fost ca nişte semne şi minuni în lume. Înaintea îngerilor şi a oamenilor, ei au prezentat puterea transformatoare a iubirii mântuitoare.
Aceia care, la Ziua Cincizecimii, au fost înzestraţi cu putere de sus, n-au fost scutiţi mai departe de ispită şi cercări. În timp ce dădeau mărturie despre adevăr şi neprihănire, în repetate rânduri ei au fost asaltaţi de vrăjmaşul a tot adevărul, care căuta să-i jefuiască de experienţa lor creştină. Ei erau nevoiţi să se lupte cu toate puterile date lor de Dumnezeu pentru a ajunge la măsura de bărbaţi şi femei în Hristos Isus. Ei se rugau zilnic pentru noi şi proaspete ajutoare ale harului pentru a putea ajunge mai sus şi tot mai sus spre desăvârşire. Sub lucrarea Duhului Sfânt, chiar şi cei mai slabi, experimentând credinţa în Dumnezeu, învăţau să-şi dezvolte puterile ce le-au fost încredinţate şi să devină sfinţiţi, curaţi şi înnobilaţi. În umilinţă, ei se supuneau influenţei modelatoare a Duhului Sfânt, primeau plinătatea dumnezeirii şi erau modelaţi, făcuţi asemenea dumnezeirii.
Trecerea vremii nu a adus nici o schimbare în ce priveşte făgăduinţa dată de Hristos la despărţire, de a trimite Duhul Sfânt ca reprezentant al Său. Nu din pricina vreunei restricţii din partea lui Dumnezeu bogăţiile harului Său nu se revarsă pe pământ asupra oamenilor. Dacă împlinirea făgăduinţei nu se vede aşa cum ar putea fi văzută, aceasta se datorează faptului că făgăduinţa nu este apreciată aşa cum ar trebui să fie. Dacă ar voi, ar fi cu toţii umpluţi cu Duhul Sfânt. Oriunde nevoia după Duhul Sfânt este o problemă de mai mică importanţă şi preocupare, acolo se vede secetă spirituală, întuneric spiritual, decădere şi moarte spirituală. Ori de câte ori probleme minore ocupă atenţia, puterea divină, care este necesară pentru creşterea şi prosperitatea bisericii şi care ar aduce cu ea toate celelalte binecuvântări, lipseşte, deşi ea este oferită în toată infinita ei plinătate.
Deoarece acesta este mijlocul prin care noi trebuie să primim putere, de ce nu flămânzim şi nu însetăm după darul Duhului? De ce nu vorbim despre el, de ce nu ne rugăm pentru el şi nu predicăm despre el? Domnul este mult mai binevoitor să dea Duhul Sfânt celor care Îl slujesc decât sunt părinţii să dea daruri bune copiilor lor. Pentru botezul zilnic cu Duhul Sfânt, fiecare lucrător ar trebui să înalţe rugăciunile lui către Dumnezeu. Grupuri de lucrători creştini ar trebui să se adune pentru a cere un ajutor deosebit, înţelepciune cerească, pentru ca să ştie cum să plănuiască şi cum să aducă la îndeplinire, cu înţelepciune, aceste planuri. În mod deosebit, ei ar trebui să se roage ca Dumnezeu să-i boteze pe aleşii Săi, trimişi în câmpurile misionare, cu o bogată măsură a Duhului Său. Prezenţa Duhului Sfânt în lucrătorii lui Dumnezeu va da vestirii adevărului o putere pe care nici toată puterea sau slava lumii n-o poate da.
În orice loc ar fi lucrătorul consacrat lui Dumnezeu, Duhul Sfânt va fi acolo cu el. Cuvintele spuse ucenicilor ne sunt adresate şi nouă. Mângâietorul este al nostru aşa cum a fost şi al lor. Duhul dă tăria care susţine sufletele ce trudesc şi se luptă în orice situaţie critică, în mijlocul urii acestei lumi, şi-i face să-şi vadă propriile lor lipsuri şi greşeli. În întristare şi durere, când totul apare întunecos şi viitorul tulbure, iar noi ne simţim fără ajutor şi singuri, acesta este timpul când, drept răspuns la rugăciunea credinţei, Duhul Sfânt aduce mângâiere inimii.
Faptul că cineva, în anumite împrejurări deosebite, dă pe faţă extaz spiritual nu este o dovadă convingătoare că el este creştin. Sfinţenia nu este extaz, răpire sufletească; ea este o deplină predare a voinţei lui Dumnezeu; ea înseamnă a trăi prin orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu; înseamnă a face voia Tatălui nostru ceresc; înseamnă încredere în Dumnezeu în vreme de cercare, în timp de întuneric, ca şi în vreme luminoasă; înseamnă a umbla prin credinţă şi prin vedere; înseamnă sprijinire pe Dumnezeu cu o încredere neclătinată şi rămânere în iubirea Sa.
Pentru noi, nu este absolut esenţial să fim în stare să definim exact ce este Duhul Sfânt. Hristos ne spune că Duhul Sfânt este Mângâietorul, "Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl". Cu privire la Duhul Sfânt, este arătat în mod lămurit că în lucrarea Sa de călăuzire a oamenilor în tot adevărul "El nu va vorbi de la El" (Ioan 15,26; 16,13).
Natura Duhului Sfânt este o taină. Oamenii nu pot s-o explice, fiindcă Domnul nu le-a descoperit-o. Oameni, având păreri fanteziste, pot grupa laolaltă anumite pasaje din Scriptură şi din ele să clădească o susţinere omenească; dar primirea acestor vederi nu va întări biserica. Cu privire la asemenea taine, care sunt prea adânci pentru priceperea omenească, tăcerea este de aur.
Lucrarea Duhului Sfânt este în mod clar arătată în cuvintele Domnului Hristos: "Când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata" (Ioan 16,8). Duhul Sfânt este Acela care convinge de păcat. Dacă păcătosul răspunde influenţei reînviorătoare a Duhului Sfânt, el va fi adus atunci la pocăinţă şi trezit, făcut să înţeleagă importanţa ascultării de cerinţele divine.
Păcătosului pocăit, flămânzind şi însetând după neprihănire, Duhul Sfânt îi descoperă pe Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. "Va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi", spunea Hristos. "Vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu" (Ioan 16,14; 14,26).
Duhul Sfânt este dat ca un mijloc de regenerare, spre a face ca mântuirea săvârşită prin moartea Răscumpărătorului nostru să fie reală şi eficientă. Duhul caută mereu să atragă atenţia oamenilor la marea jertfă ce a fost făcută pe crucea de pe Golgota, să descopere lumii iubirea lui Dumnezeu şi să înfăţişeze sufletului convins de vinovăţia lui lucrurile preţioase ale Scripturilor.
Aducând convingere de păcat şi prezentând înaintea minţii standardul neprihănirii, Duhul Sfânt face pe cel în cauză să renunţe la interesul şi plăcerea faţă de lucrurile acestei lumi şi umple sufletul cu o dorinţă după sfinţenie. "Are să vă călăuzească în tot adevărul" (Ioan 16,13), a spus Mântuitorul. Dacă oamenii sunt dispuşi să fie modelaţi, El va lucra o sfinţire a întregii fiinţe. Duhul va lua lucrurile lui Dumnezeu şi le va întipări în suflet. Prin puterea Sa, calea vieţii va fi făcută atât de clară, încât nimeni nu va avea cum să rătăcească mergând pe ea.
Prin Duhul Său Cel Sfânt, Dumnezeu a lucrat de la început prin unelte omeneşti, în vederea împlinirii planului Său în favoarea neamului omenesc căzut. Lucrul acesta s-a manifestat în viaţa patriarhilor. De asemenea, în biserica din pustie, în vremea lui Moise, Dumnezeu le-a dat Duhul Său cel bun ca să-i înveţe (Neemia 9, 20). Şi, în zilele apostolilor, El a lucrat cu putere pentru biserica Sa, prin mijlocirea Duhului Sfânt. Aceeaşi putere, care i-a susţinut pe patriarhi, care a dat lui Caleb şi lui Iosua credinţă şi curaj şi care a făcut rodnică lucrarea bisericii apostolice, i-a susţinut pe copiii credincioşi ai lui Dumnezeu din toate veacurile următoare. Prin puterea Duhului Sfânt, în Evul Mediu, creştinii valdenzi au fost ajutaţi să pregătească calea spre Reformaţiune. Aceeaşi putere, care a făcut să aibă succes eforturile bărbaţilor şi femeilor nobile care au făcut lucrare de pionierat pe calea înfiinţării de misiuni moderne, cum şi pentru traducerea Bibliei în limbile şi dialectele tuturor neamurilor şi popoarelor.
Şi astăzi Dumnezeu foloseşte încă biserica Sa spre a face cunoscută voinţa Sa pe pământ. Astăzi, vestitorii crucii merg din oraş în oraş şi din ţară în ţară, pregătind calea pentru a doua venire a Domnului Hristos. Stindardul Legii lui Dumnezeu este înălţat. Spiritul Celui Atotputernic mişcă inimile oamenilor şi aceia care răspund influenţei Sale devin martori pentru Dumnezeu şi adevărul Său. În multe locuri, pot fi văzuţi bărbaţi şi femei consacrate, vestind şi altora lumina care le-a făcut clară calea spre mântuire prin Hristos. Şi continuând să lase să strălucească lumina lor, aşa cum au făcut cei ce au fost botezaţi cu Duhul Sfânt în Ziua Cincizecimii, ei au primit mai mult şi tot mai mult din puterea Duhului Sfânt. În felul acesta, pământul trebuie să fie luminat de slava lui Dumnezeu.
Pe de altă parte, sunt unii dintre cei care, în loc să desăvârşească în mod înţelept ocaziile prezente, aşteaptă în lenevie vreun timp special de înviorare spirituală, în care capacitatea lor de a lumina pe alţii să crească mult mai mult. Ei neglijează astfel datoriile şi privilegiile prezente şi îngăduie ca lumina lor să ardă slab, în timp ce privesc înainte spre un timp când, fără nici un efort din partea lor, ei vor ajunge să primească o binecuvântare deosebită, prin care vor fi transformaţi şi făcuţi destoinici pentru lucrare.
Este adevărat că, în vremea sfârşitului, când lucrarea lui Dumnezeu de pe pământ va merge spre încheiere, eforturile sârguincioase depuse de credincioşi consacraţi, sub călăuzirea Duhului Sfânt, vor fi însoţite de deosebite semne ale aprobării divine. Sub simbolul ploii timpurii şi târzii, care cade în ţările Orientului, la vremea semănatului şi secerişului, proorocii evrei au profetizat despre revărsarea darului Duhului Sfânt asupra bisericii lui Dumnezeu într-o măsură extraordinară. Revărsarea Duhului Sfânt în zilele apostolilor a fost începutul ploii timpurii şi rezultatele ei au fost minunate. La sfârşitul timpului, Duhul Sfânt trebuie să fie prezent în adevărata biserică.
Dar în preajma încheierii secerişului pământului, este făgăduită o revărsare deosebită a Duhului Sfânt care va pregăti biserica pentru venirea Fiului omului. Această revărsare a Duhului este asemenea revărsării ploii târzii; şi, în vederea acestei înnoite puteri, creştinii trebuie să înalţe cererile lor la Domnul secerişului "în timpul ploii târzii". Drept răspuns, "Domnul urneşte norii plini de fulgere şi vă trimite o ploaie îmbelşugată". "El vă va da ploaie", vă va trimite ploaie timpurie şi târzie" (Zah. 10,1; Ioel 2,23).
Dar, atâta timp cât membrii bisericii lui Dumnezeu de astăzi nu au o vie legătură cu Izvorul oricărei creşteri spirituale, ei nu vor fi gata pentru vremea secerişului. Dacă ei nu menţin lămpile lor pregătite şi arzând, nu vor putea primi o înnoită măsură a harului în vreme de deosebită nevoie.
Numai aceia care primesc mereu noi şi proaspete măsuri de har vor avea putere potrivită cu nevoile lor zilnice şi capacitatea de a folosi această putere. În loc să privească spre un timp în viitor, când, printr-o înzestrare deosebită cu putere spirituală, să primească o destoinicie miraculoasă pentru câştigarea de suflete, ei se predau zilnic lui Dumnezeu ca să-i facă vase potrivite pentru a fi folosite de El. Ei trebuie să desăvârşească zilnic ocaziile de slujire ce stau la îndemâna lor. Zilnic, ei trebuie să dea mărturie pentru Domnul oriunde ar fi, fie în preocupările mărunte ale vieţii de cămin, fie într-un domeniu de folosinţă publică.
Lucrătorul consacrat are o minunată mângâiere, ştiind că până şi Domnul Hristos, în timpul vieţii Sale pe pământ, a căutat zilnic pe Tatăl Său pentru a primi noi şi proaspete măsuri de har, de care avea nevoie; şi, de la aceste comuniuni cu Dumnezeu, El mergea să întărească şi să binecuvânteze pe alţii. Iată pe Fiul lui Dumnezeu plecat în rugăciune înaintea Tatălui Său! Deşi El este Fiul lui Dumnezeu, El Îşi întăreşte credinţa prin rugăciune şi prin comuniune cu cerul. El Îşi adună putere spre a rezista celui rău şi a sluji nevoilor oamenilor. Ca Frate mai mare al neamului omenesc, El cunoaşte nevoile acelora care, deşi plini de defecte şi trăind într-o lume a păcatului, doresc totuşi să-I slujească. El ştie că solii pe care El îi vede destoinici să fie trimişi sunt oameni slabi, supuşi greşelii; dar tuturor acelora care se predau în totul slujirii Lui, El le făgăduieşte ajutor divin. Propriul Său exemplu este o asigurare că arzătoarele şi stăruitoarele cereri înălţate către Dumnezeu în credinţă - credinţă care duce la o deplină dependenţă de Dumnezeu şi o consacrare fără rezerve în lucrarea Sa - vor fi de folos să aducă oamenilor ajutorul Duhului Sfânt în lupta contra păcatului.
Orice lucrător care urmează exemplul Domnului Hristos va fi pregătit să primească şi să folosească puterea pe care Dumnezeu a făgăduit-o bisericii Sale pentru strângerea secerişului pământului. Dimineaţă după dimineaţă, când vestitorii Evangheliei îngenunchează înaintea Domnului şi-şi reînnoiesc legământul lor de consacrare, El le va da prezenţa Duhului Său, însoţită de puterea lui reînviorătoare şi sfinţitoare. Pornind la lucrările lor zilnice, ei au asigurarea că fiinţa cea nevăzută a Duhului Sfânt îi face în stare să fie "împreună lucrători cu Dumnezeu". Faptele Apostolilor 48-57.

Nicodim ascultase predica lui Ioan Botezătorul despre pocăinţă şi botez şi auzise cum îi îndruma pe oameni către Acela care trebuia să boteze cu Duhul Sfânt. El însuşi simţise că între iudei era o mare lipsă de viaţă spirituală, că erau stăpâniţi într-o mare măsură de bigotism şi de ambiţie lumească. Nădăjduise după o stare de lucruri mai bună la venirea lui Mesia. Dar solia cercetătoare de inimă a lui Ioan Botezătorul nu lucrase în el convingerea de păcat. Era un fariseu dintre cei mai plini de râvnă şi se lăuda cu faptele lui bune. Era mult mai stimat pentru binefacerile şi dărnicia cu care susţinea serviciul din templu şi se simţea sigur de favoarea lui Dumnezeu. Se înfiora la gândul unei împărăţii care era prea curată ca el să o poată vedea în starea lui actuală.
Vorbirea figurată despre naşterea din nou pe care o folosise Isus nu era cu totul străină pentru Nicodim. Cei convertiţi de la păgânism la credinţa lui Israel erau adesea asemănaţi cu nişte copii de curând născuţi. De aceea, el a înţeles că vorbele lui Isus nu trebuiau luate în sens literal. Dar, în virtutea naşterii sale ca israelit, el se socotea sigur de un loc în Împărăţia lui Dumnezeu. Socotea că nu are nevoie de schimbare. De aceea a fost surprins de cuvintele Mântuitorului. Mai mult, se simţea iritat de aplicarea lor la persoana sa. Îngâmfarea fariseului se lupta cu dorinţa sinceră a căutătorului după adevăr. S-a mirat că Hristos îi vorbeşte în felul acesta, fără a respecta poziţia lui de conducător în Israel.
Luat prin surprindere, i-a răspuns lui Hristos în cuvinte pline de ironie: "Cum se poate naşte un om bătrân?" Asemenea multora când li se prezintă adevăruri tăioase, a dat pe faţă faptul că omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului Sfânt. În el nu este nimic care să răspundă la lucrurile spirituale, pentru că lucrurile spirituale se judecă spiritual.
Dar Mântuitorul n-a răspuns argumentelor lui cu explicaţii. Ridicându-Şi mâna cu demnitate solemnă, El a rostit adevărul cu o siguranţă şi mai mare: "Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu". Nicodim ştia că Isus vorbea acum despre botezul cu apă şi despre înnoirea inimii prin Duhul lui Dumnezeu. El era convins că se află în faţa Aceluia despre care profetizase mai înainte Ioan Botezătorul.
Isus a continuat: "Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh". Din fire, inima este rea şi "cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă nici unul" (Iov 14,4). Nici o născocire omenească nu poate găsi un leac pentru sufletul păcătos. "Umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună". "Din inimă ies gândurile rele, uciderile, adulterele, desfrânările, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele" (Rom. 8,7; Mat. 15,19). Mai înainte ca pârâul să devină curat, trebuie curăţit izvorul inimii. Acela care încearcă să ajungă la cer prin faptele lui de păzire a legii încearcă o imposibilitate. Nu este nici o siguranţă pentru acela care are o religie legalistă, o formă de evlavie. Viaţa de creştin nu este o modificare sau o îmbunătăţire a celei vechi, ci o transformare a firii. Se produce moartea faţă de eu şi faţă de păcat şi o viaţă cu totul nouă. Schimbarea aceasta nu se poate produce decât prin lucrarea puternică a Duhului Sfânt.
Nicodim era încă nedumerit şi Isus a folosit vântul ca ilustraţie pentru cuvintele Sale: "Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul".
Vântul se aude prin ramurile pomilor, fremătând printre frunze şi flori, dar nu se vede şi nimeni nu ştie de unde vine sau unde se duce. Tot aşa este şi cu lucrarea Duhului Sfânt asupra inimii. Nu poate fi explicată mai mult decât mişcarea vântului. Cineva poate că nu ar fi în stare să spună timpul sau locul anumit sau să urmărească toate amănuntele lucrării de întoarcere la Dumnezeu, dar lucrul acesta nu dovedeşte că nu este convertit. Printr-un mijloc tot atât de nevăzut ca şi vântul, Hristos lucrează continuu asupra inimii. Puţin câte puţin, poate fără ca primitorul lor să-şi dea seama, se produc impresii care tind să atragă sufletul la Hristos. Acestea pot să vină prin meditaţie asupra Lui, prin citirea Scripturilor sau prin auzirea Cuvântului de la un predicator. Deodată, când Duhul vine cu un apel mai direct, sufletul se predă lui Isus, plin de bucurie. Mulţi numesc aceasta o convertire bruscă, dar ea este rezultatul lucrării îndelungate a Duhului lui Dumnezeu, o lucrare făcută cu multă răbdare.
Cu toate că nu se vede, vântul produce efecte văzute şi simţite. La fel şi lucrarea Duhului asupra sufletului se descoperă în fiecare faptă a aceluia care a simţit puterea Lui salvatoare. Când ia inima în stăpânire, Duhul lui Dumnezeu transformă viaţa. Gândurile păcătoase sunt înlăturate, faptele rele sunt părăsite, iubirea, umilinţa şi pacea iau locul mâniei, invidiei şi certurilor. Bucuria ia locul întristării, iar faţa oglindeşte lumina cerească. Nimeni nu vede mâna care ridică povara, nimeni nu vede lumina care se coboară de sus. Binecuvântarea vine atunci când sufletul se predă prin credinţă lui Dumnezeu. Apoi, acea putere pe care nici un ochi omenesc nu o poate vedea creează o făptură nouă, după chipul lui Dumnezeu.
Este cu neputinţă pentru o minte mărginită să înţeleagă lucrarea mântuirii. Taina ei întrece ştiinţa omenească; dar acela care trece de la moarte la viaţă îşi dă seama că aceasta este o realitate dumnezeiască. Putem cunoaşte începutul mântuirii printr-o experienţă personală. Urmările se văd în decursul veacurilor veşnice. Hristos Lumina lumii, 171-173.

Ioan le spunea învăţătorilor lui Israel că îngâmfarea, egoismul şi cruzimea lor dovedeau că sunt pui de năpârci, un blestem ucigător pentru oameni, şi nu copiii lui Avraam cel drept şi ascultător. Ţinând seama de lumina pe care o primiseră de la Dumnezeu, erau mai răi decât păgânii, faţă de care se simţeau superiori. Uitaseră stânca de unde fuseseră tăiaţi şi groapa de unde fuseseră scoşi. Dumnezeu nu depindea de ei ca să-Şi aducă la îndeplinire planul. După cum El l-a chemat pe Avraam să iasă dintr-un popor păgân, tot aşa îi poate chema şi pe alţii în slujba Sa. Inima acelora putea atunci să pară fără viaţă ca şi pietrele pustiului, dar Duhul Lui putea să-i trezească să facă voia Lui şi să primească împlinirea făgăduinţei.
"Iată", zicea proorocul, "securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor. Deci orice pom, care nu face roadă bună, va fi tăiat şi aruncat în foc." Valoarea unui pom este hotărâtă nu de nume, ci de roadele lui. Dacă roadele sunt fără valoare, numele nu poate scăpa un pom de la pieire. Ioan le-a spus iudeilor că situaţia lor faţă de Dumnezeu urma să fie hotărâtă de caracterul şi viaţa lor. Mărturisirile de credinţă erau lipsite de valoare. Dacă viaţa şi caracterul lor nu erau în armonie cu Legea lui Dumnezeu, ei nu erau poporul Lui.
Sub cuvintele lui cercetătoare de inimă, ascultătorii se convingeau. Ei au venit la el cu o întrebare: "Ce să facem?" El le-a răspuns: "Cine are două haine să împartă cu cine n-are nici una şi cine are de mâncare să facă la fel". Pe vameşi îi învăţa să se ferească de nedreptate, iar pe soldaţi, de brutalitate.
El spunea că toţi cei care deveneau supuşi ai Împărăţiei lui Hristos trebuiau să dea dovadă de credinţă şi pocăinţă. Trebuia ca bunătatea, cinstea şi credincioşia să se vadă în viaţa lor. Trebuiau să-i ajute pe cei lipsiţi şi să-şi aducă darurile înaintea lui Dumnezeu. Trebuiau să-i apere pe cei fără apărare şi să dea pildă de virtute şi împreună-simţire. În felul acesta, urmaşii lui Hristos vor da dovadă de puterea transformatoare a Duhului Sfânt. În viaţa lor de toate zilele, se vor vedea dreptatea, mila şi iubirea lui Dumnezeu. Dacă nu, ei aveau să fie ca pleava care se aruncă în foc.
"Cât despre mine", le-a spus Ioan, "eu vă botez cu apă, spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine şi eu nu sunt vrednic să-I duc încălţămintele. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc" (Mat. 3,11). Profetul Isaia spusese că Domnul va curăţi pe poporul Său de nelegiuirile lui "cu duhul judecăţii şi cu duhul nimicirii". Cu-vântul lui Dumnezeu către Israel era: "Îmi voi întinde mâna împotriva ta, îţi voi topi zgura... Toate părticelele de plumb le voi depărta din tine" (Is. 4,4; 1,25). Pentru păcat, oriunde s-ar găsi, "Dumnezeul nostru este un foc mistuitor" (Evrei 12,29). În toţi aceia care se supun puterii Sale, Duhul Sfânt va mistui păcatul. Dar, dacă oamenii se agaţă de păcat, ei se identifică astfel cu el. Atunci slava lui Dumnezeu, care nimiceşte păcatul, trebuie să-i nimicească şi pe ei. Hristos Lumina lumii, 107-108

Atunci, Corneliu a povestit experienţa lui şi cuvintele îngerului, spunând în încheiere: "Am trimis îndată la tine, şi bine ai făcut că ai venit. Acum dar, toţi suntem aici înaintea lui Dumnezeu, ca să ascultăm tot ce ţi-a poruncit Domnul să ne spui".
Petru a zis: "În adevăr, văd că Dumnezeu nu este părtinitor, ci că în orice neam, cine se teme de El şi lucrează în neprihănire este primit de El".
După aceea, mulţimii aceleia de ascultători atenţi, apostolul le-a predicat pe Hristos - viaţa Sa, minunile Sale, trădarea şi răstignirea Sa, învierea şi înălţarea Sa, cum şi lucrarea Sa din ceruri, ca Reprezentant şi Apărător al omului. Când Petru a arătat celor de faţă pe Isus ca fiind singura nădejde a păcătosului, el însuşi a înţeles mult mai pe deplin însemnătatea viziunii pe care o avusese şi inima lui ardea de spiritul adevărului pe care-l prezenta.
Deodată, vorbirea a fost întreruptă de coborârea Duhului Sfânt. "Pe când rostea Petru cuvintele acestea, S-a pogorât Duhul Sfânt peste toţi cei ce ascultau Cuvântul." Toţi credincioşii tăiaţi împrejur, care veniseră cu Petru, au rămas uimiţi când au văzut că darul Duhului Sfânt s-a revărsat şi peste Neamuri. Căci îi auzeau vorbind în limbi şi mărind pe Dumnezeu.
"Atunci Petru a zis: 'Se poate opri apa ca să nu fie botezaţi aceştia, care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?' Şi a poruncit să fie botezaţi în Numele Domnului Isus Hristos".
În felul acesta a fost dusă Evanghelia la aceia care fuseseră străini şi venetici, făcându-i împreună părtaşi cu sfinţii şi membri ai casei lui Dumnezeu. Convertirea lui Corneliu şi a casei lui alcătuia primele roade ale unui seceriş ce urma să fie adunat. Din această casă, mult cuprinzătoarea lucrare a harului s-a răspândit în această cetate păgână. Faptele Apostolilor, 138-139.

Oamenii veneau cu grămada după Hristos, aşteptând cu nerăbdare să fie vindecaţi şi dorind să asculte cuvintele Lui. Mulţi se simţeau atraşi către El, pentru că vedeau în El un izvor de binecuvântări. Mulţi dintre cei care se îmbulzeau în jurul Lui, pentru a primi darul cel preţios al sănătăţii, Îl primeau ca Mântuitor al lor. Mulţi alţii, temându-se atunci din cauza fariseilor să mărturisească despre El, au fost convertiţi la coborârea
{DA 360}
Duhului Sfânt şi L-au cunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu înaintea preoţilor şi mai marilor înfuriaţi.
Dar acum Hristos dorea un loc retras, ca să poată fi cu ucenicii Săi, deoarece avea să le spună multe. În lucrarea lor trecuseră prin lupte şi întâlniseră împotriviri în diferite feluri. Până aici, ei se sfătuiseră cu Isus în toate lucrurile; dar, pentru un timp, fuseseră singuri şi în anumite ocazii fuseseră în mare cumpănă, neştiind ce trebuie să facă. Ei găsiseră multă încurajare în lucrarea lor, deoarece Hristos nu-i trimisese fără Duhul Sfânt şi, prin credinţă în El, săvârşiseră multe minuni; dar acum aveau nevoie să fie hrăniţi din Pâinea Vieţii. Aveau nevoie să meargă într-un loc retras, unde să poată sta în comuniune cu Hristos şi să primească îndrumări pentru lucrarea lor viitoare.
"Isus le-a zis: 'Veniţi singuri la o parte, într-un loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin'." Hristos este plin de bunătate şi de milă pentru toţi cei ce sunt în serviciul Său. El voia să le arate ucenicilor Săi că Dumnezeu nu cere jertfă, ci milă. Ei îşi puseseră tot sufletul pentru a lucra spre binele oamenilor, şi aceasta le istovise puterea fizică şi intelectuală. Era datoria lor să se odihnească.
Când au văzut succesul lucrării lor, ucenicii s-au aflat în primejdia de a se încrede în ei înşişi, de a cultiva îngâmfarea spirituală şi astfel de a cădea pradă ispitelor lui Satana. În faţa lor se afla o mare lucrare şi, mai înainte de toate, trebuiau să înveţe că tăria lor nu se află în ei, ci în Dumnezeu. Asemenea lui Moise în pustia Sinai, asemenea lui David pe dealurile Iudeii sau asemenea lui Ilie la pârâul Cherit, ucenicii aveau nevoie să se retragă din lucrarea lor obositoare şi să fie în comuniune cu Hristos, cu natura şi cu propriile inimi. HLL 360-361

Duhul Sfânt a venit asupra lui Zaharia, care a profetizat lucrarea fiului său, spunând aceste cuvinte frumoase:
"Şi tu, pruncule, vei fi chemat prooroc al Celui Preaînalt,
Căci vei merge înaintea Domnului, ca să pregăteşti căile Lui
Şi să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii,
Care stă în iertarea păcatelor lui;
Datorită marii îndurări a Dumnezeului nostru,
În urma căreia ne-a cercetat Soarele care răsare din înălţime,
Ca să lumineze pe cei ce zac în întunericul şi în umbra morţii.
Şi să ne îndrepte picioarele pe calea păcii!"
"Iar pruncul creştea şi se întărea în duh. Şi a stat în locuri pustii până în ziua arătării lui înaintea lui Israel." Înainte de a se naşte Ioan, îngerul spusese: "Va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea vin, nici băutură ameţitoare şi se va umple de Duhul Sfânt". Dumnezeu îl chemase pe fiul lui Zaharia la o mare lucrare, cea mai mare lucrare încredinţată vreodată oamenilor. Pentru a face lucrarea aceasta, Dumnezeu trebuia să lucreze cu el. Duhul lui Dumnezeu avea să fie cu el numai dacă asculta de cele spuse de înger.
Ioan trebuia să fie un sol al lui Iehova, pentru a duce oamenilor lumina lui Dumnezeu. El trebuia să dea o nouă îndrumare gândurilor lor. Trebuia să-i impresioneze cu sfinţenia cerinţelor lui Dumnezeu şi cu nevoia lor după dreptatea Sa desăvârşită. Un asemenea sol trebuia să fie sfânt. Trebuia să fie un templu al Duhului Sfânt. Pentru a îndeplini lucrarea, trebuia să fie sănătos la corp şi plin de tărie intelectuală şi spirituală. De aceea era nevoie să-şi stăpânească apetitul şi pasiunile. El trebuia să fie capabil să-şi stăpânească toate puterile, ca să poată sta în mijlocul oamenilor neclintit în orice împrejurare, ca şi stâncile şi munţii pustiei. HLL, 100-101.

Am văzut că nu suntem mai feriţi de învăţători falşi decât era biserica în zilele apostolilor; şi că, dacă altceva tot nu putem face, ar trebui măcar să luăm nişte măsuri speciale, ca şi ei, pentru a asigura pacea, armonia şi unitatea turmei. Avem exemplul lor şi ar trebui să-l urmăm. Fraţi cu experienţă şi cu o judecată sănătoasă ar trebui să se strângă laolaltă şi, urmând Cuvântul lui Dumnezeu şi călăuzirea Duhului Sfânt, ar trebui, cu rugăciune fierbinte, să-şi pună mâinile peste cei care fac dovada perfectă că au primit însărcinarea de la Dumnezeu şi să-i pună deoparte pentru a se consacra cu totul şi cu totul lucrării Sale. Acest act ar arăta aprobarea bisericii pentru ieşirea lor ca mesageri, care să ducă cea mai solemnă solie încredinţată vreodată oamenilor. EW, 102.

Prezenţa vizibilă a lui Hristos era pe cale să fie retrasă din mijlocul ucenicilor, dar ei aveau să aibă parte de o nouă înzestrare cu putere. Duhul Sfânt avea să le fie dat în toată plinătatea lui, sigilându-i pentru lucrarea lor. "Iată", a zis Mântuitorul, "voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; dar rămâneţi în cetate până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus" (Luca 24,49). "Căci Ioan a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt." "Voi veţi primi o putere, când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria şi până la marginile pământului" (Fapte 1,5.8).
Mântuitorul ştia că nici un argument, oricât de logic, nu ar fi înmuiat inimile învârtoşate şi nu ar fi putut străpunge crusta egoismului şi a spiritului lumesc. El ştia că ucenicii Săi trebuia să fie înzestraţi cu putere cerească; că Evanghelia îşi va împlini lucrarea ei numai atunci când va fi vestită din inimi încălzite şi buze elocvente, printr-o cunoaştere vie a Aceluia care este Calea, Adevărul şi Viaţa. Lucrarea încredinţată ucenicilor cerea multă destoinicie, căci curentul adânc al răutăţii urma şă se prăvălească cu putere asupra lor. La comanda forţelor întunericului era un conducător foarte ager şi hotărât, iar urmaşii lui Hristos puteau lupta pentru dreptate numai prin ajutorul pe care Dumnezeu avea să li-l dea prin Duhul Sfânt. FA 31.

Când ucenicii s-au întors de pe Muntele Măslinilor la Ierusalim, oamenii au privit la ei, sperând să vadă pe feţele lor expresii de întristare, tulburare şi înfrângere; însă, în loc de acestea, au văzut fericire şi biruinţă. Ucenicii nu se tânguiau acum pentru dezamăgirea nădejdilor lor. Ei au văzut pe Mântuitorul lor înviat şi cuvintele făgăduinţei Sale date la despărţire răsunau continuu în urechile lor.
Ascultători de porunca lui Hristos, ei au zăbovit în Ierusalim în aşteptarea făgăduinţei Tatălui - revărsarea Duhului Sfânt. Dar nu au aşteptat în trândăveală. Raportul biblic ne spune că "tot timpul stăteau în templu şi lăudau şi binecuvântau pe Dumnezeu" (Luca 24,53). De asemenea, ei s-au adunat laolaltă pentru a prezenta cererile lor Tatălui, în numele lui Isus. Ei ştiau că au un reprezentant în ceruri, un Apărător la tronul lui Dumnezeu. Cu un respect solemn, ei se plecau în rugăciune, repetând asigurarea: "Orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, vă va da. Până acum n-aţi cerut nimic în Numele Meu: Cereţi şi veţi căpăta, pentru ca bucuria voastră să fie deplină" (Ioan 16,23.24). Mai sus şi tot mai sus întindeau ei mâna credinţei, cu argumentul cel mai puternic: "Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi" (Romani 8,34).
În timp ce aşteptau împlinirea făgăduinţei, ucenicii îşi umileau inimile în sinceră pocăinţă şi-şi mărturiseau necredinţa lor. În timp ce-şi aminteau cuvintele pe care Hristos li le-a adresat înainte de moartea Sa, ei au priceput mult mai bine înţelesul lor. Adevărurile care le dispăruseră din memorie le erau acum aduse din nou în minte, şi ei le repetau unul după altul. Ei îşi reproşau unii altora faptul că nu-L înţeleseseră pe Mântuitorul. Ca o procesiune, scenă după scenă din minunata Sa viaţă trecea pe dinaintea lor. Meditând la viaţa Lui curată şi sfântă, ei au simţit că nici o strădanie nu va fi prea grea, nici un sacrificiu prea mare, ca să poată da mărturie în viaţa lor despre caracterul plin de iubire al lui Hristos. O, gândeau ei, dacă le-ar fi fost cu putinţă să mai trăiască din nou cei trei ani petrecuţi cu Învăţătorul, cu cât zel s-ar fi străduit să-I dovedească cât de mult Îl iubeau şi cât de sinceri erau în mâhnirea lor că L-au întristat cândva, prin vreun cuvânt sau printr-o faptă de necredinţă! Dar se mângâiau la gândul că fuseseră iertaţi. Şi s-au hotărât ca, pe cât le era cu putinţă, să-şi ispăşească necredinţa printr-o curajoasă mărturie despre El înaintea lumii.
Ucenicii se rugau cu un zel nepotolit ca să fie făcuţi destoinici să-i întâmpine pe oameni şi ca, în convorbirile lor zilnice, să fie în stare să rostească cuvinte care să-i conducă pe păcătoşi la Hristos. Înlăturând orice neînţelegeri, orice dorinţă de întâietate, ei s-au adunat laolaltă, într-o strânsă comuniune creştină. Ei se apropiau mai mult şi tot mai mult de Dumnezeu şi, făcând acest lucru, au înţeles ce privilegiu avuseseră de a li se fi îngăduit să aibă o atât de strânsă legătură cu Isus. Dar, când se gândeau de câte ori L-au întristat prin lipsa lor de înţelegere cu privire la ceea ce El Se străduia să-i înveţe spre binele lor, inimile le erau pline de întristare.
Aceste zile de pregătire au fost zile de adâncă cercetare a inimii. Ucenicii şi-au dat seama de nevoia lor spirituală şi au strigat către Domnul după ungerea sfântă care avea să-i facă destoinici pentru lucrarea de câştigare de suflete. Ei nu au cerut o binecuvântare care să le servească numai lor. Asupra lor apăsa povara salvării sufletelor. Ei au înţeles că Evanghelia trebuia să fie dusă lumii şi, în vederea acestui lucru, cereau puterea pe care Domnul Hristos le-a făgăduit-o.
În timpul perioadei patriarhale, influenţa Duhului Sfânt fusese deseori descoperită în chip vădit, însă niciodată în plinătatea ei. Acum, ascultând de cuvântul Mântuitorului, ucenicii au înălţat rugăciuni fierbinţi pentru acest dar şi, în cer, Domnul Hristos a adăugat şi mijlocirea Sa. El a cerut darul Duhului, ca să-l poată revărsa asupra poporului Său.
"În Ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Deodată, a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic, şi a umplut toată casa unde şedeau ei." Duhul Sfânt a venit cu o aşa plinătate asupra ucenicilor care aşteptau şi se rugau, încât a cuprins fiecare inimă. Cel Infinit S-a manifestat cu putere în biserica Sa. Era ca şi cum de veacuri această putere fusese zăvorâtă şi acum cerul se bucura, putând să reverse asupra bisericii bogăţiile harului Duhului Sfânt. Şi, sub influenţa Duhului Sfânt, cuvintele de căinţă şi mărturisire se amestecau cu imnuri de laudă pentru păcatele iertate. Se auzeau cuvinte de mulţumire şi se profetiza. Cerul întreg s-a coborât să privească şi să adore înţelepciunea fără de egal şi de necuprins a iubirii. Cuprinşi de uimire, apostolii au exclamat: "Iată, aceasta este iubire". Ei au devenit conştienţi de darul ce le-a fost dat. Şi care a fost urmarea? Sabia Duhului, proaspăt ascuţită cu putere şi scăldată în fulgerele cerului, şi-a croit drum prin necredinţă. Mii au fost convertiţi într-o zi.
"Vă este de folos să Mă duc", spusese Hristos ucenicilor Săi; "căci dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar, dacă Mă duc, vi-L voi trimite". "Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare" (Ioan 16,7.13).
Înălţarea lui Isus la cer a fost semnalul că urmaşii Lui urmau să primească binecuvântata făgăduinţă. Pentru aceasta, ei trebuia să aştepte mai înainte de a începe lucrarea lor. Când Hristos a trecut prin porţile cerului, El a fost întronat în mijlocul adorării îngerilor. De îndată ce această ceremonie s-a încheiat, Duhul Sfânt a coborât asupra ucenicilor în torente bogate, şi Hristos a fost cu adevărat proslăvit, chiar cu slava pe care o avusese la Tatăl din veşnicie. Revărsarea Duhului Sfânt din Ziua Cincizecimii a fost comunicarea din partea cerului că întronarea Mântuitorului a avut loc. Potrivit făgăduinţei Sale, El a trimis din ceruri Duhul Sfânt asupra urmaşilor Săi, ca un semn că El a primit, ca preot şi împărat, toată puterea în cer şi pe pământ şi că El era Cel Uns peste poporul Său.
"Nişte limbi de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei, şi s-au aşezat câte una pe fiecare dintre ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt, şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească." Duhul Sfânt, luând forma limbilor de foc, a venit asupra celor adunaţi. Acesta era un simbol al darului revărsat atunci asupra ucenicilor, care i-a făcut în stare să vorbească cu uşurinţă în limbi care mai înainte le fuseseră necunoscute. Înfăţişarea de foc preînchipuia ardoarea zelului cu care aveau să lucreze apostolii, cum şi puterea ce avea să însoţească lucrarea lor. FA 35-39.

Chiar de la căderea lui Adam, Hristos a încredinţat slujitorilor Săi aleşi sămânţa Cuvântului Său spre a fi semănată în inimile oamenilor. În cursul vieţii Sale pe pământ, El a semănat sămânţa adevărului şi a udat-o cu sângele Său. Convertirile care au avut loc în Ziua Cincizecimii erau rezultatul acestei semănări, secerişul lucrării lui Hristos, dând pe faţă puterea învăţăturii lor.
Numai argumentele apostolilor, deşi clare şi convingătoare, nu ar fi înlăturat prejudecăţile care se împotriviseră unor dovezi aşa de mari. Însă Duhul Sfânt a lucrat astfel, încât argumentele să ajungă la inimă, însoţite de putere divină. Cuvintele apostolilor erau ca săgeţile ascuţite ale Celui Atotputernic, convingându-i pe oameni de teribila lor vină, aceea că L-au lepădat şi răstignit pe Domnul slavei.
Sub instruirea lui Hristos, ucenicii fuseseră aduşi să simtă nevoia lor după Duhul Sfânt. Instruiţi fiind de Duhul Sfânt, ei au primit deplina şi finala lor calificare şi au pornit la lucrarea vieţii lor. Ei nu mai erau neştiutori şi neînvăţaţi. Ei nu mai erau o grupă de elemente independente sau dezbinate, potrivnice. Nădejdea lor nu mai era investită în măreţia lumească. Ei erau toţi "o inimă şi un suflet" (Fapte 2,46; 4,32). Hristos le umplea cugetele; ţinta lor era înaintarea Împărăţiei Sale. În minte şi în caracter, ei au devenit asemenea Învăţătorului lor, şi oamenii "au priceput că fuseseră cu Isus" (Fapte 4,13).
Ziua Cincizecimii le-a adus iluminarea cerului. Adevărurile pe care nu le-au putut înţelege în timpul când Isus fusese cu ei le erau dezvăluite acum. Cu o credinţă şi o siguranţă cum nu cunoscuseră niciodată mai înainte, ei au primit învăţăturile Cuvântului Sfânt. Pentru ei nu mai era o problemă de credinţă faptul că Hristos era Fiul lui Dumnezeu. Ei ştiau că, deşi îmbrăcat în trup omenesc, El era în adevăr Mesia şi de aceea ei spuneau lumii experienţa lor, cu o încredere care aducea cu ea convingerea că Dumnezeu era cu ei.
Ei puteau vorbi cu certitudine despre Numele lui Isus. Nu era El Prietenul şi Fratele lor mai mare? Aduşi în strânsă comuniune cu Hristos, ei stăteau cu El în locurile cereşti. În ce cuvinte arzătoare îşi îmbrăcau ei ideile când dădeau mărturie despre El! Inimile lor erau copleşite de o bunăvoinţă atât de deplină, atât de profundă, atât de mult cuprinzătoare, încât îi determina să meargă până la marginile pământului ca să dea mărturie despre puterea lui Hristos. Ei erau plini de o dorinţă imensă să ducă mai departe lucrarea pe care El a început-o. Îşi dădeau seama de datoria lor cea mare pe care o aveau faţă de cer şi de răspunderea lucrării lor. Întăriţi prin înzestrarea cu Duhul Sfânt, ei au păşit înainte plini de zel, pentru a duce mai departe biruinţa crucii. Duhul Sfânt îi însufleţea şi vorbea prin ei. Pacea lui Hristos strălucea pe feţele lor. Ei şi-au consacrat viaţa în slujba Lui şi trăsăturile feţei lor mărturiseau despre consacrarea lor. FA 45-47.

Dumnezeu cere roade vrednice de pocăinţă. Fără astfel de roade, mărturisirea noastră de credinţă nu are nici o valoare. Domnul este în stare să ridice astfel de adevăraţi credincioşi printre aceia care n-au auzit niciodată de Numele Său. „Să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: 'Avem ca tată pe Avraam'! Căci vă spun că Dumnezeu, din pietrele acestea, poate să ridice fii lui Avraam”.
Dumnezeu nu este dependent de oameni care sunt neconvertiţi în inimă şi viaţă. El nu va favoriza niciodată vreun om care practică nelegiuirea. „Securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor; deci, orice pom care nu face roadă bună este tăiat şi aruncat în foc”.
Aceia care îl laudă şi îl măgulesc pe pastor, în timp ce neglijează faptele neprihănirii, dau o dovadă fără de greş că sunt convertiţi de pastor, şi nu de Dumnezeu. Întrebăm: „Cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare?” A fost oare vocea Duhului Sfânt sau numai vocea omului aceea pe care ai auzit-o în solia trimisă de Dumnezeu? Roadele aduse vor mărturisi despre caracterul pomului.
Nici o formă exterioară nu ne poate curăţi; nici o orânduire administrată de cel mai sfânt dintre oameni nu poate lua locul botezului cu Duhul Sfânt. Duhul lui Dumnezeu trebuie să-şi facă lucrarea asupra inimii. Toţi cei care n-au experimentat puterea lui regeneratoare sunt ca pleava între grâu. Domnul nostru are lopata în mâini şi El Îşi va curăţi aria. În ziua ce vine, El va face deosebirea „dintre cel ce slujeşte lui Dumnezeu şi cel ce nu-I slujeşte”.
Spiritul lui Hristos Se va descoperi în toţi aceia care sunt născuţi din Dumnezeu. Disputele şi vrajba nu pot avea loc printre aceia care sunt conduşi de Duhul Său. „Curăţiţi-vă, cei ce purtaţi vasele Domnului”. Foarte rar biserica va avea un standard mai înalt decât acela al slujitorilor ei. Avem nevoie de un corp de lucrători convertiţi şi de un popor convertit. Păstorii care veghează sufletele ca unii care au să dea socoteală de ele vor conduce turma pe cărările păcii şi ale sfinţirii. Succesul lor în această lucrare va fi proporţional cu creşterea lor în harul şi cunoaşterea adevărului. Când cei ce învaţă sunt sfinţiţi, suflet, corp şi spirit, atunci ei pot să imprime poporului conştienţa unei astfel de sfinţiri.
Nu are prea mare importanţă şi vorbeşte despre religie doar ocazional, să te rogi pentru binecuvântări spirituale fără o adevărată foame a sufletului şi o credinţă vie. T5 227.

Sufletul profetului, golit de eu, a fost plin de lumina Dumnezeirii. În mărturia depusă pentru slava Mântuitorului, cuvintele lui erau ca o continuare a celor pe care Hristos le rostise la întâlnirea cu Nicodim. Ioan a zis: "Cel ce vine din cer, este mai presus de toţi; cel ce este de pe pământ, este pământesc, şi vorbeşte ca de pe pământ. Cel ce vine din cer, este mai presus de toţi... Căci Acela, pe care L-a trimis Dumnezeu, vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură". Isus putea să zică: "Nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui care M-a trimis" (Ioan 5,30). Lui I s-a spus: "Tu ai iubit neprihănirea şi ai urât nelegiuirea, de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie, mai presus decât pe tovarăşii Tăi" (Evrei 1,9). Tatăl "nu-I dă Duhul cu măsură".
La fel se întâmplă şi cu urmaşii lui Hristos. Noi putem primi lumina cerească numai dacă suntem gata să fim goliţi de eul nostru. Nu putem înţelege caracterul lui Dumnezeu, nici nu putem primi pe Hristos în credinţă, decât atunci când suntem dispuşi să aducem orice gând ca rob al ascultării de Hristos. Tuturor acelora care procedează astfel li se dă Duhul Sfânt fără măsură. În Hristos "locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. Voi aveţi totul deplin în El" (Col. 2,9.10).
Ucenicii lui Ioan spuneau că toţi oamenii veneau la Hristos; dar, având o viziune mai clară, Ioan a zis: "Nimeni nu primeşte mărturia Lui". Aşa de puţini erau dispuşi să-L accepte ca Mântuitor din păcat. Dar "cine primeşte mărturia Lui adevereşte prin aceasta că Dumnezeu spune adevărul" (Ioan 3,33). "Cine crede în Fiul are viaţă veşnică." Nu este nevoie de dezbateri ca să ştim dacă botezul lui Hristos sau al lui Ioan curăţeşte de păcate. Numai harul lui Hristos dă viaţă sufletului. Lipsit de Hristos, botezul, ca oricare altă slujbă, este o formă fără valoare. "Cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa." HLL 180-181

Din cauza egoismului şi a firii lor pământeşti, nici ucenicii lui Isus nu puteau înţelege slava spirituală pe care căuta să le-o descopere. Numai după înălţarea lui Hristos la Tatăl Său şi revărsarea Duhului Sfânt asupra credincioşilor, ucenicii au înţeles pe deplin natura şi misiunea Mântuitorului. După ce au primit botezul Duhului, au început să-şi dea seama că fuseseră chiar în faţa Domnului măririi. Când le-au revenit în memorie cuvintele lui Hristos, mintea le-a fost deschisă ca să înţeleagă profeţiile şi să înţeleagă minunile pe care le făcuse El. Minunile vieţii Lui le-au trecut pe dinainte şi erau ca nişte oameni treziţi dintr-un vis. Şi-au dat seama că, într-adevăr, "Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi plin de har şi de adevăr; şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl" (Ioan 1,14). Hristos, într-adevăr, a venit de la Dumnezeu într-o lume plină de păcat, pentru a mântui pe fiii şi fiicele lui Adam. Ucenicii îşi dădeau acum mai puţină importanţă decât înainte de a-şi da seama de lucrul acesta. Niciodată nu oboseau repetând cuvintele şi faptele Lui. Învăţăturile Lui, pe care le înţeleseseră prea puţin, acum le-au revenit în minte într-o nouă lumină. Scripturile au devenit pentru ei o carte nouă. HLL 507

Să vină dar mamele cu greutăţile lor la Isus. Vor găsi har îndestulător ca să le ajute la creşterea copiilor. Porţile sunt deschise pentru oricare mamă care vrea să-şi depună poverile la picioarele Mântuitorului. Acela care a zis: "Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi" le invită fără încetare pe mame să-i aducă pe copilaşii lor să fie binecuvântaţi de El. Până şi copilul din braţele mamei poate să locuiască la umbra Celui Atotputernic, prin credinţa mamei care se roagă. Ioan Botezătorul a fost plin de Duhul Sfânt chiar de la naştere. Dacă trăim în comuniune cu Dumnezeu, şi noi putem aştepta ca Duhul Sfânt să-i modeleze pe micuţii noştri chiar din primele clipe. HLL 515

Noi ne apropiem de sfârşitul istoriei acestui pământ şi Dumnezeu îi invită pe toţi să înalţe stindardul care poartă inscripţia: "Aici sunt aceia care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus". El invită pe poporul Său să lucreze în perfectă armonie. El îi invită pe cei angajaţi în lucrarea noastră medicală să se unească cu slujitorii Evangheliei; El îi invită pe slujitorii Evangheliei să conlucreze cu lucrătorii misionari medicali, iar biserica să ia asupră-şi lucrarea ce i-a fost încredinţată, ţinând sus stindardul adevăratei reforme în câmpul lor, lăsând pe lucrătorii formaţi şi cu experienţă să înainteze în câmpuri noi. Nici un cuvânt care ar descuraja pe cineva nu trebuie să fie rostit, deoarece aceasta întristează inima lui Hristos şi face o foarte mare plăcere adversarului. Toţi au nevoie să fie botezaţi cu Duhul Sfânt; toţi trebuie să se reţină de la observaţii mustrătoare şi dezonorante, şi să se apropie de Hristos pentru a putea aprecia greaua răspundere pe care o poartă cei care sunt împreună lucrători cu El. "Strângeţi rândurile; strângeţi rândurile", sunt cuvintele dumnezeiescului nostru Învăţător. Unirea este putere; dezbinarea este slăbiciune şi înfrângere. T 6, 293.