..."Cele mai delicate si duioase sentimente de simpatie vor fii cultivate si dezvoltate abia in cer...scrie in cartea "Caminul Advent"...Acum ne este greu sau imposibil chiar sa ne imaginam cum va fii Acolo, pt ca traim in mediul Pacatului si deci al Egoismului...Acolo de fapt, cred din toata inima, se vor transforma relatiile cu adevarat, si ceea ce azi reprezinta afectiunea, tandretea si iubirea pt familie, acolo totul va fi inghitit de catre acea mare familie...totul va fi o mare, o imensa familie, asta cred.Intr-o mare familie nu exista doar sot si sotie...Va fii in orice caz o alta raportare...Inca nu stim sigur cum va fi acolo, dar putem totusi sa ne bazam pe ceea ce ne spune, printre randuri, Ellen G. White. Acolo relatiile noastre nu vor mai fii afectate de pacat, azi si aici relatiile noastre sunt "manjite"...de egoism, de pacat, de competitie, de rivalitate, de invidie ,de interese meschine, de iubire de sine, de nelepadare de sine, de rau...acolo va fi o diferentza totala...Familia a fost data pentru aceasta protectie, este si o mare binecuvantare dar cred ca este si protectie impotriva pacatului,dar e si mediul imaginat de Marele Arhitect pt dezvoltarea la infinit, nu la maxim...acolo nu cred ca exista maxim...exista doar dezvoltare pt infinit, o cuntinua dezvoltare…a celor mai nobile sentimente de bine, de altruism...si de empatie."Mai bine sa se insoare decat sa arda"...cumva familia, formarea unei familii, reiese de aici ca ma impiedica sa ard...cred ca acolo abia acolo va exista cu adevarat fericirea...mult visata, cea pierduta la inceput...in Eden.Scrie George Toparceanu in Minunile Sfantului Sisoe...ca aceasta a ajuns in Cer si ca acolo s-ar fi plictisit...pt ca-i lipseau muraturile...Si a zis :mi-e dor sa mananc o muratura...vreau sa cobor pe Pamant...si a mers sa faca minuni pe Pamant si sa "pape"muraturi...ei bine cred ca este vorba doar de imaginatia "deviata" a scriitorului, pt ca in ceruri va fii fericirea desavarsita ,absoluta. Abia acolo va fii realitatea ultima, cea pierduta initial. In cer nu va fii nimeni care sa regrete ceva de pe Pamant...si nici nu va exista vreodata plictiseala in Ceruri...Pt a merge in cer trebuie sa fii pregatit pt cer...CUMVA SA AI DEJA Cerul in inima ta…sa "te califici" pt a fii acolo.Nu vorbesc despre a merita cerul, cerul niciodata nu-l vom merita, dar noi trebuie sa ne pregatim activ...sa fim gata pt viata de acolo...Anumiti oameni daca acum ar fii acum dusi (mutati) in Cer ar fii torturati... s-ar simti ca si torturati…si atunci...trebuie o pregatire…cred ca pentru a te bucura de Cer trebuie sa te pregatesti de pe acum,prin micile Bucurii ale Cerului...de pe Pamant…primite acum...sa ne gasim deja aici si acum Bucuria in lucrurile care sunt Bucuria Cerului, si a Tatalui...si sa nu ne placa lucrurile care ne vor lipsi in cer....nu?Imagineaza-ti un roman care-si doreste toata viata sa mearga in Spania, viseaza sa ajunga acolo, sau in America, care insa, cand ajungein fine acolo, este dezamagit, si devine un neadaptat...Poate ca era un neadaptat si in Romania, la fel este si in America, si in Spania, Domnul nu cred ca va duce in Cer oameni care nu-si doresc mai mult decat orice vesnicia...testul este Biserica.Aici invatam sa ...traim asa cum trai acolo...Daca cumva am ajuns eu vreodata sa prefer sa stau acasa sa-mi petrec , sa sarbatoresc Sabatul singur....sa fie singuratatea de fapt o alegere a egoismului? o intrebare,atat...Sau faptul ca cica "eu ma simt mai binecuvantat sa petrec Sabatul sub un copac,in natura"...sau intr-o grupa mai sfanta, de elita, nu cu oricine alaturi de mine...atunci cred ca nu sunt pregatit...asta cred.Bucuria mea zice Domnul sunt sfintii din tara...Ideea e ca ... eu trebuie sa incep sa cultiv totul de pe acum,in ceea ce priveste relatiile inter-umane... pt ca asa imi spune cugetul .Pt ca de fapt cred din tot sufletul ca obiceiurile pe care le dezvolt aici pe Pamant, vor fii continuate in Vesnicie...Cred ca in ceruri vom avea o viata activa...si nicidecum pasiva...Imparatia Lui Dumnezeu...si ma gandeam deunazi cum parca am uitat sa ma bucur de micile bucurii...pe care zi de zi ni le ofera Dumnezeu…cu atata bucurie...EL se bucura de bucuriile pe care ni le ofera cu mana larga...clipa de clipa.Si brusc m-am intrebat: cum ma bucuram cand eram copil? si cum ma bucur azi, ca si adult?de ce sunt atat de usor azi de ...incruntat? de gata sa uit sa ma bucur? in Domnul?...si pt ce? as fi trist?...de ce sa cred ca El nu este la carma vietii mele?pt ce sa ma plang?si sa ma cred ca sunt singur? sau parasit?...departe de Dumnezeu sau asa ceva...acolo vom sadi vii si vom avea case...vom avea proprietati...le vom locui...cu bucurie.Vom munci, vom face poate...cred asta...vom face si un fel sau un alt fel de Evanghelizari...,nu stiu, ma intrebam doar...Poate ca va veni un inger...cu un copil in brate si va spune":Florin , ia in grija ta acest copilas, parintii lui nu sunt aici, educa-l, arata-i si explica-i tu de ce Domnul Isus are acele semne ale cuielor in palmele Sale"...Apoi, un alt inger va veni la tine...si-ti va spune: X, uite acest salbatic din jungla Amazoniei,nu a stiut el prea multe, dar a salvat viata unui misionar, a renuntzat sa mai fie canibal, atat cat Eu i-am descoperit, putina lumina pe care el avut-o, el a trait-o, si azi este aici, pentru vesnicie, atat cat a stiut, el a trait, ia-l in grija ta si invata-l despre semnele cuielor din palmele Domnului Isus...si el va fii o vesnicie fratele tau, si al nostru, si tu vei avea grija de el...nu?grija ...ca de tine!Acolo nu va fii mai fii nici bogat nici sarac, nimic de genul acesta...Egoismul acolo va fii fost deja istorie, disparut...liberi pt a trai adevaratul scop pt care am fost creati, inca de la inceput...Acolo, nu vom mai fugi dupa scopurile noastre, egoiste, fie adunarea de bani, fie simpla castigare a existentei…abia atunci.Vom trai cu adevarat pt scopul lui Dumnezeu pt care am fost creati....abia atunci vom incepe viata adevarata…in cetate nu vom avea soare, nici lumina pt ca Domnul va fii Soarele nostru...
Viata pe noul pamant va fii activa...creatoare…inventiva, ingenioasa...dezinvolta,spontana,si plina de nou...Ce sa fac pt ca sa-l, (sau sa) o fac fericit(a) pe "X"?cum sa-i fac fericiti pe ei? pe altii? asta cred ca este ideea, de baza...Veti sadi vii, va veti invita unul pe altul sub smochin.De ce spunea Domnul asa?pt ca atata puteau ei, cei de atunci sa inteleaga...e adevarat...eu si tu ...si toti copiii Domnului Isus din toate timpurile...nu?Ne vom folosi atunci fiecare putere a mintii a sufletului si a noului nostru trup, de slava, si vom fii intr-o continua dezvoltare…de neimaginat azi...intr-o continua dezvoltare...fara competitie, fara concurenta...FARA RIVALITATE,...SI fara pacat...Acum ne e greu sa ne putem imagina pt ca aproape tot ce cunoastem noi aici este competitie, egoism, lupte surde, acerbe...Ilie si Moise au inceput deja acest stil de viata...vesnica. Copiii jucandu-se cu animale...nu?Cam asta se picteaza de cele mai multe ori cand vine vorba de Noul Pamant...dar as vrea sa-ti spun ceva...In ultima instanta ceea ce ne va oferi Noul Pamant va fii o intoarcere totala, absoluta, la bucuriile reale si sfinte...simple.Date si lasate de Dumnezeu...noi azi ne buram pt lucruri, un televizor mare cu ecran plat, un laptop nou...un telefon scump, sau foarte scump, sau haine scumpe...cat mai de lux...o masina noua,o casa mai mare....traim intr-o lume foarte artificiala...azi, nu?Goana dupa vant...nu?Solomon a avut totul...si a spus, ca pana la urma este asa: "Singura bucurie reala este: du-te sa-ti traiesti viata cu sotia ta, bucura-te...de simplitate"......Abia acolo vom regasi asemeni unor copii absolut inocenti bucuria de trai deplin ...la maxim, ca si copiii....nu intamplator cred ca pictorii cand vine vorba despre Noul Pamant picteaza copiii...care se bucura...frenetic.la maxim.ma bucur ca pot impartasi cu voi ganduri...idei sentimente...emotii…ma bucur ca un copil...Domnul Dumnezeu sa fie cu voi si cu toti cei iubiti de voi,dragi cititori...pe curand!
joi, 30 aprilie 2009
joi, 23 aprilie 2009
miercuri, 22 aprilie 2009
marți, 21 aprilie 2009
Genuine faith always works by love
Genuine faith always works by love. When you look to Calvary it is not to quiet your soul in the non-performance of duty, not to compose yourself to sleep, but to create faith in Jesus, faith that will work, purifying the soul from the slime of selfishness. When we lay hold of Christ by faith, our work has just begun. Every man has corrupt and sinful habits that must be overcome by vigorous warfare. Every soul is required to fight the fight of faith. If one is a follower of Christ, he cannot be sharp in deal, he cannot be hardhearted, devoid of sympathy. He cannot be coarse in his speech. He cannot be full of pomposity and self-esteem. He cannot be overbearing, nor can he use harsh words, and censure and condemn. The labor of love springs from the work of faith. Bible religion means constant work. 'Let your light so shine before men, that they may see your good works, and glorify your Father which is in heaven.' 'Work out your own salvation with fear and trembling, for it is God that worketh in you, both to will and to do of his good pleasure.' We are to be zealous of good works; be careful to maintain good works. And the true Witness says, 'I know thy works.' While it is true that our busy activities will not in themselves ensure salvation, it is also true that faith which unites us to Christ will stir the soul to activity ...
luni, 20 aprilie 2009
ARE YOU DOING THE FATHER’S WILL?
ARE YOU DOING THE FATHER’S WILL?
Matthew 21:28-31 But what think you? A certain man had two sons; and he came to the first, and said, Son, go work to day in my vineyard. He answered and said, I will not: but afterward he repented, and went. And he came to the second, and said likewise. And he answered and said, I go, sir: and went not.
Which of these two did the will of his father? They said to him,
The first. Jesus said to them, Truly I say to you, That the publicans and the harlots go into the kingdom of God before you.
This father had two sons. He requested them to work in his vineyard. And through this simple and direct story Christ teaches us some profound truths concerning doing the Fathers will
This story moves directly to the point. There is no uncertainty. It is speaking to two classes of men. That is to the "Publicans and harlots" who represent the open and rebellious sinners, and to the Pharisees. If we asked the Lord: "Who are modern representatives of the Pharisees?" We might hear this answer, "Those good church people, who never do my Father’s will." Let’s now take a moment to examine this parable and see what it has to say to us today.
The Command
There is a command from the Father. The Bible says "A certain man had two sons". The one who issues the command is not a tyrant or a slave driver. He is our Father, and as our Father He loves us and expresses that love through His commands. Since this is our relation to the Commander we can rest assured that doing the Father’s will is always best for us.
God will never Command you to do wrong, or to do that which is detrimental to your soul. But rather all things that come from God work for our good and the eternal good of others.
It is a command to individuals. The father in Christ’s story did not call his family together or even his two sons and then issue a general command. Rather he spoke to each son personally.
This is the way our Father often speaks to us, not as groups or as mankind, but as individuals. What God has to say to you He says personally and he often will make a direct claim on you and yours.
It is a command for work The Father does not say to us, "Lie beneath the shade, eat of the fruit," but rather, "Go work!" Perhaps this is why many of His children are deaf to His command. They know when their Father speaks it may well be a command to work. But be sure of this: God commands all men to work in vineyard.
It is a command of urgency The Father says: "Go work today in my vineyard". We must work today because now is when we are needed. The Father had His workers yesterday and He will raise up others tomorrow -- but today WE must work. When the Father speaks to you and tells you to do something, do not hesitate, do not put it off, do not compromise it, but rather do it immediately.
We must work today because now is the only time we have. Yesterday is gone and tomorrow may never come. The Bible says "Today if you hear his voice harden not your hearts!" Today is the only time we have! The Fathers command to you is, "Go work today in my vineyard."
It is a command that awaits your response. The Father commands you to work in His vineyard but he will not compel you. You are free to obey or to disobey. As Father, He will never violate your will. He says with His Son, "I stand at the door and knock," but only you can decide to respond and open the door.
You decide IF you will obey the will of the Father or your own will.
You decide IF you will be pleasing to the Father or to man. Too many of us are attempting to please men rather than God. We are not basing our decisions on the will of GOD, but we are letting the desires of fleshly men and women and children dictate our lives. Listen to me Church, if you are a Christian, then you have ONE MASTER, and it would be best that you submit to his will. As the Apostles said it is better to obey GOD rather than man!
COMPARING THE TWO SONS.
Matthew 21:29-30 He answered and said, I will not: but afterward he repented, and went. And he came to the second, and said likewise. And he answered and said, I go, sir: and went not.
Clearly this is a study of two types of people. Christ’s story is a contrast of attitudes.
One son was rude, abrupt, and disrespectful. When asked to work he snapped back to his father, "I will not".
Now what kind of person does this son represent? He represents the stiff-necked sinners of the world. Those who know the Father’s will, but refuse to do it. They are not religious, in fact they don’t have time nor place for God in their life. He doesn’t recognize God’s authority, he promises God nothing and delivers even less.
He is that person who is proud in saying: "I shall never be a hypocrite!"
Then the other son answered, "I’ll go sir". The second son is polite, and with his mouth he shows great respect for the Father. When his father speaks he readily agrees to do whatever he is asked to do. He openly commits himself to do the fathers will, but never gets around to doing it.
What do you think this young man represents? He represents most of the people who go to church today. They are smooth talkers, but very poor performers. They talk the talk, but fail to walk the walk: "Yes I love God, and all of his commandments are good. I want to live in a way that is pleasing to him. I want to do his will". But then they never do the revealed will of God.
You see giving the right answer doesn’t make up for doing the wrong action.
But openness about ones sins is no cure for those sins.
Matthew 7:21 Not every one that saith unto me, Lord, Lord, shall enter into the kingdom of heaven; but he that doeth the will of my Father which is in heaven.
Now as we consider these two sons up to this point, I think most of us would say it would be better to be open and honest about our neglect to do the Father’s will, than to be like the second son who was hypocritical about it. But let me warn you: Those who openly refuse to do the Father’s will are heading to the same hell as the hypocrites. Yet I know that a person who acknowledges he is a sinner and not with God, who can admit he is on the road to hell is more likely to find the narrow way to heaven than those who profess that all is well when it is not.
THE KEY IS REPENTANCE
Matthew 21:29 He answered and said, I will not: but afterward he repented, and went.
And here is the reason why. Those who know and admit that they are lost, are more likely to repent, and repentance is the only escape route from hell. Since we all have sinned and come short of the glory of God, since we all have went astray, then it is needful for every one of us to Repent. As Jesus said to the Jews of his day: "except ye repent, ye shall all likewise perish". – Luke 13:3
The disrespectful son who had given the rude answer, repented and went as the Father commanded. And this is the work of true repentance. If we truly repent we will stop refusing to do the Father’s will, and we will start doing it. Those who continue to refuse the will of God have not repented.
WHOM DID THE FATHER’S WILL?
Now notice the question that Jesus asked: "Whether of them twain did the will of his father?..." – Matthew 21:31
That is the question. Not "which promised " or "which intended " or "which desired" but "which DID the fathers will?"
Even Jesus Christ said He did not come to do His own will, but rather the will of His Father. And as we have quoted before: " he that doeth the will of my Father... shall enter the Kingdom of Heaven"
When you face God at the end of each day and then at the end of life itself, the one question that really matters is, "Have you done the Father’s will?"
That is the question you should ask yourself for every decision you make. Is it the Father’s will that I miss Church? Is it my Father’s will that I neglect the work he has given me to do so that I can please my family? Is it the Father’s will that I spend my time and money on these carnal things? I think for many people "Father’s will" is the last thing they consider, but in fact it should be the FIRST AND ONLY thing they consider.
THE CLOSING OF THE PARABLE
Matthew 21:31-32 Whether of them twain did the will of his father? They say unto him, The first. Jesus saith unto them, Verily I say unto you, That the publicans and the harlots go into the kingdom of God before you. For John came unto you in the way of righteousness, and ye believed him not: but the publicans and the harlots believed him: and ye, when ye had seen it, repented not afterward, that ye might believe him.
In closing, Christ speaks to the heart of those to whom the parable was directed. He makes it plain to these proud religious people that the moral scum of the earth was nearer the kingdom of God than they were.
"Publicans and harlots" Christ says are going to go in to the Kingdom. How? Because they are repenting of their sins! My friends true preaching always points the sinners to repentance, and repentance always works a marvelous change upon the soul.
The death of Jesus Christ on the cross has opened up a door of salvation to all who will trust in him. There is hope even for the greatest sinner.
The kingdom of God welcomes both sons today. It welcomes that one who has promised to do the Fathers will but who has failed to keep that promise.
It welcomes that one who has refused to do the Fathers will, but whose guilt condemns him.
For both sons, the expressed will of the Father is that "not . . . any should perish, but that all should come to repentance" (2 Peter 3:9).
Now if you are one of those sons, who wish to repent and do the will of the Father, I must tell you that the only way you can do so is to first put your trust in Christ.
John 6:29 Jesus answered and said unto them, This is the work of God, that ye believe on him whom he hath sent.
Until you trust in Christ none of your works can be pleasing to God. So I ask you: Will you not trust upon Christ and be saved?
Matthew 21:28-31 But what think you? A certain man had two sons; and he came to the first, and said, Son, go work to day in my vineyard. He answered and said, I will not: but afterward he repented, and went. And he came to the second, and said likewise. And he answered and said, I go, sir: and went not.
Which of these two did the will of his father? They said to him,
The first. Jesus said to them, Truly I say to you, That the publicans and the harlots go into the kingdom of God before you.
This father had two sons. He requested them to work in his vineyard. And through this simple and direct story Christ teaches us some profound truths concerning doing the Fathers will
This story moves directly to the point. There is no uncertainty. It is speaking to two classes of men. That is to the "Publicans and harlots" who represent the open and rebellious sinners, and to the Pharisees. If we asked the Lord: "Who are modern representatives of the Pharisees?" We might hear this answer, "Those good church people, who never do my Father’s will." Let’s now take a moment to examine this parable and see what it has to say to us today.
The Command
There is a command from the Father. The Bible says "A certain man had two sons". The one who issues the command is not a tyrant or a slave driver. He is our Father, and as our Father He loves us and expresses that love through His commands. Since this is our relation to the Commander we can rest assured that doing the Father’s will is always best for us.
God will never Command you to do wrong, or to do that which is detrimental to your soul. But rather all things that come from God work for our good and the eternal good of others.
It is a command to individuals. The father in Christ’s story did not call his family together or even his two sons and then issue a general command. Rather he spoke to each son personally.
This is the way our Father often speaks to us, not as groups or as mankind, but as individuals. What God has to say to you He says personally and he often will make a direct claim on you and yours.
It is a command for work The Father does not say to us, "Lie beneath the shade, eat of the fruit," but rather, "Go work!" Perhaps this is why many of His children are deaf to His command. They know when their Father speaks it may well be a command to work. But be sure of this: God commands all men to work in vineyard.
It is a command of urgency The Father says: "Go work today in my vineyard". We must work today because now is when we are needed. The Father had His workers yesterday and He will raise up others tomorrow -- but today WE must work. When the Father speaks to you and tells you to do something, do not hesitate, do not put it off, do not compromise it, but rather do it immediately.
We must work today because now is the only time we have. Yesterday is gone and tomorrow may never come. The Bible says "Today if you hear his voice harden not your hearts!" Today is the only time we have! The Fathers command to you is, "Go work today in my vineyard."
It is a command that awaits your response. The Father commands you to work in His vineyard but he will not compel you. You are free to obey or to disobey. As Father, He will never violate your will. He says with His Son, "I stand at the door and knock," but only you can decide to respond and open the door.
You decide IF you will obey the will of the Father or your own will.
You decide IF you will be pleasing to the Father or to man. Too many of us are attempting to please men rather than God. We are not basing our decisions on the will of GOD, but we are letting the desires of fleshly men and women and children dictate our lives. Listen to me Church, if you are a Christian, then you have ONE MASTER, and it would be best that you submit to his will. As the Apostles said it is better to obey GOD rather than man!
COMPARING THE TWO SONS.
Matthew 21:29-30 He answered and said, I will not: but afterward he repented, and went. And he came to the second, and said likewise. And he answered and said, I go, sir: and went not.
Clearly this is a study of two types of people. Christ’s story is a contrast of attitudes.
One son was rude, abrupt, and disrespectful. When asked to work he snapped back to his father, "I will not".
Now what kind of person does this son represent? He represents the stiff-necked sinners of the world. Those who know the Father’s will, but refuse to do it. They are not religious, in fact they don’t have time nor place for God in their life. He doesn’t recognize God’s authority, he promises God nothing and delivers even less.
He is that person who is proud in saying: "I shall never be a hypocrite!"
Then the other son answered, "I’ll go sir". The second son is polite, and with his mouth he shows great respect for the Father. When his father speaks he readily agrees to do whatever he is asked to do. He openly commits himself to do the fathers will, but never gets around to doing it.
What do you think this young man represents? He represents most of the people who go to church today. They are smooth talkers, but very poor performers. They talk the talk, but fail to walk the walk: "Yes I love God, and all of his commandments are good. I want to live in a way that is pleasing to him. I want to do his will". But then they never do the revealed will of God.
You see giving the right answer doesn’t make up for doing the wrong action.
But openness about ones sins is no cure for those sins.
Matthew 7:21 Not every one that saith unto me, Lord, Lord, shall enter into the kingdom of heaven; but he that doeth the will of my Father which is in heaven.
Now as we consider these two sons up to this point, I think most of us would say it would be better to be open and honest about our neglect to do the Father’s will, than to be like the second son who was hypocritical about it. But let me warn you: Those who openly refuse to do the Father’s will are heading to the same hell as the hypocrites. Yet I know that a person who acknowledges he is a sinner and not with God, who can admit he is on the road to hell is more likely to find the narrow way to heaven than those who profess that all is well when it is not.
THE KEY IS REPENTANCE
Matthew 21:29 He answered and said, I will not: but afterward he repented, and went.
And here is the reason why. Those who know and admit that they are lost, are more likely to repent, and repentance is the only escape route from hell. Since we all have sinned and come short of the glory of God, since we all have went astray, then it is needful for every one of us to Repent. As Jesus said to the Jews of his day: "except ye repent, ye shall all likewise perish". – Luke 13:3
The disrespectful son who had given the rude answer, repented and went as the Father commanded. And this is the work of true repentance. If we truly repent we will stop refusing to do the Father’s will, and we will start doing it. Those who continue to refuse the will of God have not repented.
WHOM DID THE FATHER’S WILL?
Now notice the question that Jesus asked: "Whether of them twain did the will of his father?..." – Matthew 21:31
That is the question. Not "which promised " or "which intended " or "which desired" but "which DID the fathers will?"
Even Jesus Christ said He did not come to do His own will, but rather the will of His Father. And as we have quoted before: " he that doeth the will of my Father... shall enter the Kingdom of Heaven"
When you face God at the end of each day and then at the end of life itself, the one question that really matters is, "Have you done the Father’s will?"
That is the question you should ask yourself for every decision you make. Is it the Father’s will that I miss Church? Is it my Father’s will that I neglect the work he has given me to do so that I can please my family? Is it the Father’s will that I spend my time and money on these carnal things? I think for many people "Father’s will" is the last thing they consider, but in fact it should be the FIRST AND ONLY thing they consider.
THE CLOSING OF THE PARABLE
Matthew 21:31-32 Whether of them twain did the will of his father? They say unto him, The first. Jesus saith unto them, Verily I say unto you, That the publicans and the harlots go into the kingdom of God before you. For John came unto you in the way of righteousness, and ye believed him not: but the publicans and the harlots believed him: and ye, when ye had seen it, repented not afterward, that ye might believe him.
In closing, Christ speaks to the heart of those to whom the parable was directed. He makes it plain to these proud religious people that the moral scum of the earth was nearer the kingdom of God than they were.
"Publicans and harlots" Christ says are going to go in to the Kingdom. How? Because they are repenting of their sins! My friends true preaching always points the sinners to repentance, and repentance always works a marvelous change upon the soul.
The death of Jesus Christ on the cross has opened up a door of salvation to all who will trust in him. There is hope even for the greatest sinner.
The kingdom of God welcomes both sons today. It welcomes that one who has promised to do the Fathers will but who has failed to keep that promise.
It welcomes that one who has refused to do the Fathers will, but whose guilt condemns him.
For both sons, the expressed will of the Father is that "not . . . any should perish, but that all should come to repentance" (2 Peter 3:9).
Now if you are one of those sons, who wish to repent and do the will of the Father, I must tell you that the only way you can do so is to first put your trust in Christ.
John 6:29 Jesus answered and said unto them, This is the work of God, that ye believe on him whom he hath sent.
Until you trust in Christ none of your works can be pleasing to God. So I ask you: Will you not trust upon Christ and be saved?
sâmbătă, 18 aprilie 2009
...
There are thousands at the present day who are pursuing a similar course. They would have no difficulty in understanding their duty if it were in harmony with their inclinations. It is plainly set before them in the Bible or is clearly indicated by circumstances and reason. But because these evidences are contrary to their desires and inclinations they frequently set them aside and presume to go to God to learn their duty. With great apparent conscientiousness they pray long and earnestly for light. But God will not be trifled with. He often permits such persons to follow their own desires and to suffer the result. .. . . When one clearly sees a duty, let him not presume to go to God with the prayer that he may be excused from performing it. He should rather, with a humble, submissive spirit, ask for divine strength and wisdom to meet its claims. {CC 113.5}
vineri, 17 aprilie 2009
...
Abia când simţi că ţi-ai putea jertfi demnitatea ta proprie, ba chiar viaţa ta, spre a-l salva pe un frate rătăcit, abia atunci ai scos bârna din propriul tău ochi şi eşti în stare să-l ajuţi pe fratele tău...
cateva ganduri inainte de Shabat Shalom...
Atunci când îngăduie acest spirit de învinuire, oamenii nu se mulţumesc numai cu trâmbiţarea a ceea ce îşi închipuie că este o slăbiciune în fratele lor. Dacă mijloace mai blânde nu reuşesc să-l facă a săvârşi ce cred ei că trebuia să se facă, vor recurge la constrângere. Pe cât le stă în putere, îi vor sili pe oameni să se conformeze felului lor de a aprecia ceea ce este drept. Aşa se purtau iudeiiî n zilele lui Hristos şi aşa s-a purtat întotdeauna biserica, ori de câte ori a pierdut harul lui Hristos. Văzându-se lipsită de puterea iubirii, ea s-a agăţat de braţul cel tare al statului, ca să-şi întărească dogmele şi să-şi pună în aplicare decretele. Aici este taina tuturor legiuirilor religioase, care au fost decretate cândva, şi taina tuturor persecuţiilor, din zilele lui Abel până astăzi.
Hristos nu-i constrânge, ci îi atrage pe oameni la Sine. Singura forţă pe care o exercită El este iubirea constrângătoare. Când Biserica începe să caute sprijinul puterii lumeşti, este vădit că a pierdut puterea lui Hristos - constrângerea iubirii divine.
127:3 Dar problema este legată de fiecare membru al bisericii şi aici trebuie să se producă vindecarea. Isus îl îndeamnă pe vorbitorul de rău să-şi scoată mai întâi bârna din ochiul său, adică să renunţe la spiritul de critică, să mărturisească şi să lepede propriul păcat, înainte de a încerca să-i îndrepte pe alţii. Pentru că "nu este nici un pom bun, care să facă roadă rea; şi nici un pom rău, care să facă roadă bună" (Luca 6,43). Acest spirit de învinuire, pe care îl îngăduie inima ta, este o roadă rea şi dovedeşte că pomul este rău. Nu-ţi foloseşte la nimic să clădeşti pe îndreptăţirea de sine; ceea ce-ţi trebuie este o schimbarea a inimii. Înainte de a fi pregătit să-i îndrepţi pe alţii, trebuie să ajungi tu însuţi la această experienţă, pentru că "din prisosul inimii vorbeşte gura" (Matei 12,34).
Trebuie să fii bun, mai înainte de a fi în stare să faci binele. Nu poţi avea o influenţă care să-i schimbe pe alţii, până ce propria ta inimă n-a fost umilită, curăţită şi îmblânzită prin harul lui Hristos. Dacă s-a săvârşit în inima ta această schimbare, va fi tot aşa de natural pentru tine să trăieşti spre binecuvântarea altora, cum este şi pentru trandafir să răspândească parfumul său mirositor sau pentru viţa de vie să rodească ciorchinele purpuriu.
128:2 Dacă Hristos este în tine "nădejdea măririi", nu vei găsi plăcerea să-i pândeşti pe alţii, spre a le trâmbiţa greşelile. În loc să cauţi să învinuieşti şi să osândeşti, ţinta va fi să ajuţi, să binecuvântezi şi să salvezi. Lucrând cu aceia care sunt în rătăcire, vei asculta de îndemnul: "Ia seama la tine, ca să nu fii ispitit şi tu" (Gal. 6,1). Îţi vei aduce aminte de câte ori te-ai rătăcit tu însuţi şi cât de greu ţi-a fost să găseşti drumul cel bun, după ce-l pierduseşi cândva. N-ai să-l împingi pe fratele tău într-un întuneric mai mare, ci, cu o inimă plină de milă, îi vei atrage atenţia asupra primejdiei care îl pândeşte.
128:3 Acela care priveşte adesea la crucea de pe Calvar, amintindu-şi că păcatele sale L-au dus acolo pe Mântuitorul, nu va încerca niciodată să compare măsura vinei sale cu a altora. El nu se va urca pe scaunul de judecată spre a aduce învinuire împotriva altora. În inima aceluia care umblă în umbra crucii de pe Calvar, nu poate avea loc spiritul de critică sau de înălţare de sine.
128:4 Abia când simţi că ţi-ai putea jertfi demnitatea ta proprie, ba chiar viaţa ta, spre a-l salva pe un frate rătăcit, abia atunci ai scos bârna din propriul tău ochi şi eşti în stare să-l ajuţi pe fratele tău. Atunci vei putea să te apropii de el şi să-i mişti inima.
Hristos nu-i constrânge, ci îi atrage pe oameni la Sine. Singura forţă pe care o exercită El este iubirea constrângătoare. Când Biserica începe să caute sprijinul puterii lumeşti, este vădit că a pierdut puterea lui Hristos - constrângerea iubirii divine.
127:3 Dar problema este legată de fiecare membru al bisericii şi aici trebuie să se producă vindecarea. Isus îl îndeamnă pe vorbitorul de rău să-şi scoată mai întâi bârna din ochiul său, adică să renunţe la spiritul de critică, să mărturisească şi să lepede propriul păcat, înainte de a încerca să-i îndrepte pe alţii. Pentru că "nu este nici un pom bun, care să facă roadă rea; şi nici un pom rău, care să facă roadă bună" (Luca 6,43). Acest spirit de învinuire, pe care îl îngăduie inima ta, este o roadă rea şi dovedeşte că pomul este rău. Nu-ţi foloseşte la nimic să clădeşti pe îndreptăţirea de sine; ceea ce-ţi trebuie este o schimbarea a inimii. Înainte de a fi pregătit să-i îndrepţi pe alţii, trebuie să ajungi tu însuţi la această experienţă, pentru că "din prisosul inimii vorbeşte gura" (Matei 12,34).
Trebuie să fii bun, mai înainte de a fi în stare să faci binele. Nu poţi avea o influenţă care să-i schimbe pe alţii, până ce propria ta inimă n-a fost umilită, curăţită şi îmblânzită prin harul lui Hristos. Dacă s-a săvârşit în inima ta această schimbare, va fi tot aşa de natural pentru tine să trăieşti spre binecuvântarea altora, cum este şi pentru trandafir să răspândească parfumul său mirositor sau pentru viţa de vie să rodească ciorchinele purpuriu.
128:2 Dacă Hristos este în tine "nădejdea măririi", nu vei găsi plăcerea să-i pândeşti pe alţii, spre a le trâmbiţa greşelile. În loc să cauţi să învinuieşti şi să osândeşti, ţinta va fi să ajuţi, să binecuvântezi şi să salvezi. Lucrând cu aceia care sunt în rătăcire, vei asculta de îndemnul: "Ia seama la tine, ca să nu fii ispitit şi tu" (Gal. 6,1). Îţi vei aduce aminte de câte ori te-ai rătăcit tu însuţi şi cât de greu ţi-a fost să găseşti drumul cel bun, după ce-l pierduseşi cândva. N-ai să-l împingi pe fratele tău într-un întuneric mai mare, ci, cu o inimă plină de milă, îi vei atrage atenţia asupra primejdiei care îl pândeşte.
128:3 Acela care priveşte adesea la crucea de pe Calvar, amintindu-şi că păcatele sale L-au dus acolo pe Mântuitorul, nu va încerca niciodată să compare măsura vinei sale cu a altora. El nu se va urca pe scaunul de judecată spre a aduce învinuire împotriva altora. În inima aceluia care umblă în umbra crucii de pe Calvar, nu poate avea loc spiritul de critică sau de înălţare de sine.
128:4 Abia când simţi că ţi-ai putea jertfi demnitatea ta proprie, ba chiar viaţa ta, spre a-l salva pe un frate rătăcit, abia atunci ai scos bârna din propriul tău ochi şi eşti în stare să-l ajuţi pe fratele tău. Atunci vei putea să te apropii de el şi să-i mişti inima.
miercuri, 15 aprilie 2009
Mai demult inima omului avea ...
Mai demult inima omului avea porti care nu se inchideau decat la capatul drumului…. Era o banca la poarta ca un loc de popas pentru calatorii osteniti de drum…Era apoi vatra cu paine aburinda si vadra abia crescuta din fantana… Iar inima omului ardea..era un bulgare de omenie si de dragoste…. Acum…portile s-au inchis desi nimeni dintre noi n-a ajuns inca la capatul drumului…
A vorbi despre Omul Frumos in contextul in care traim...
A vorbi despre Omul Frumos in contextul in care traim, intr-o lume mutilata, a omului urat, intr-o lume schilodita, intr-o lume confuza, pe care, iata, o gustam din plin, ce provocare extraordinara!
Lumea de azi se gaseste intr-un continuu proces de uratire. In noul imperiu al uratului, frumosul este doar o amintire, care abia mai murmura sub marsul triumfal al unei lumi schilodite, aflata in plina ofensiva. Omul Frumos este ultimul strigat de salvare, este ultima reduta a umanitatii, in lupta cu oceanul de neomenesc care vine...
Omul Frumos nu mai este la moda....
La moda este omul util, la moda este omul eficient...
Omul Frumos nu este vizibil, el nu are imagine, el tasneste , in aparenta, printr-un gest mic...
aparent lipsit d emaretie, dar atat de pur de curat de nobil, de unic...Omul Frumos.
mai exista si azi Oameni FRUMOSI?....
daca vedeti pe undeva unul macar...dati-mi rogu-va de stire....
sa-l vad sa-l aud sa-l privesc, in ochii lui frumosi de OM FRUMOS...
si apoi sa stiu...ca se poate...!!!
sa fii un om simplu si frumos intr-o lume din ce in ce mai urita, mai egoista, mai mutilata...
MI-E DOR DE OMUL FRUMOS...
Lumea de azi se gaseste intr-un continuu proces de uratire. In noul imperiu al uratului, frumosul este doar o amintire, care abia mai murmura sub marsul triumfal al unei lumi schilodite, aflata in plina ofensiva. Omul Frumos este ultimul strigat de salvare, este ultima reduta a umanitatii, in lupta cu oceanul de neomenesc care vine...
Omul Frumos nu mai este la moda....
La moda este omul util, la moda este omul eficient...
Omul Frumos nu este vizibil, el nu are imagine, el tasneste , in aparenta, printr-un gest mic...
aparent lipsit d emaretie, dar atat de pur de curat de nobil, de unic...Omul Frumos.
mai exista si azi Oameni FRUMOSI?....
daca vedeti pe undeva unul macar...dati-mi rogu-va de stire....
sa-l vad sa-l aud sa-l privesc, in ochii lui frumosi de OM FRUMOS...
si apoi sa stiu...ca se poate...!!!
sa fii un om simplu si frumos intr-o lume din ce in ce mai urita, mai egoista, mai mutilata...
MI-E DOR DE OMUL FRUMOS...
marți, 14 aprilie 2009
duminică, 12 aprilie 2009
A vorbi despre Omul Frumos ...
A vorbi despre Omul Frumos in contextul in care traim, intr-o lume mutilata, a omului urat, intr-o lume schilodita, intr-o lume confuza, pe care, iata, o gustam din plin, ce provocare extraordinara!
Lumea de azi se gaseste intr-un continuu proces de uratire. In noul imperiu al uratului, frumosul este doar o amintire, care abia mai murmura sub marsul triumfal al unei lumi schilodite, aflata in plina ofensiva. Omul Frumos este ultimul strigat de salvare, este ultima reduta a umanitatii, in lupta cu oceanul de neomenesc care vine...
Omul Frumos nu mai este la moda....
La moda este omul util, la moda este omul eficient...
Omul Frumos nu este vizibil, el nu are imagine, el tasneste , in aparenta, printr-un gest mic...
aparent lipsit d emaretie, dar atat de pur de curat de nobil, de unic...Omul Frumos.
mai exista si azi Oameni FRUMOSI?....
daca vedeti pe undeva unul macar...dati-mi rogu-va de stire....
sa-l vad sa-l aud sa-l privesc, in ochii lui frumosi de OM FRUMOS...
si apoi sa stiu...ca se poate...!!!
sa fii un om simplu si frumos intr-o lume din ce in ce mai urita, mai egoista, mai mutilata...
MI-E DOR DE OMUL FRUMOS...
Lumea de azi se gaseste intr-un continuu proces de uratire. In noul imperiu al uratului, frumosul este doar o amintire, care abia mai murmura sub marsul triumfal al unei lumi schilodite, aflata in plina ofensiva. Omul Frumos este ultimul strigat de salvare, este ultima reduta a umanitatii, in lupta cu oceanul de neomenesc care vine...
Omul Frumos nu mai este la moda....
La moda este omul util, la moda este omul eficient...
Omul Frumos nu este vizibil, el nu are imagine, el tasneste , in aparenta, printr-un gest mic...
aparent lipsit d emaretie, dar atat de pur de curat de nobil, de unic...Omul Frumos.
mai exista si azi Oameni FRUMOSI?....
daca vedeti pe undeva unul macar...dati-mi rogu-va de stire....
sa-l vad sa-l aud sa-l privesc, in ochii lui frumosi de OM FRUMOS...
si apoi sa stiu...ca se poate...!!!
sa fii un om simplu si frumos intr-o lume din ce in ce mai urita, mai egoista, mai mutilata...
MI-E DOR DE OMUL FRUMOS...
Poveţe de la un Pustnic...
Poveţe de la un Pustnic
Cu gîndul la „o predanie, un cuvînt de învăţătură pentru urmaşi, o chintesenţă“, v-aş mărturisi: nu uit ce-mi spunea mie cu ani în urmă un bătrîn pustnic, temut cărturar, abia întors din lume:Aşezăm acum lumea nu pe-un an-doi, ci pe o sută, poate o mie de ani. Nu e vorba acum de a dărîma sau de a distruge.
E vremea de a clădi din temelii o lume nouă, o lume mai bună. E vorba de a pune, deci, baze noi acestei lumi. Şi atunci? Vrei să schimbi lumea? – zicea. Gîndeşte să te schimbi pe tine, în primul rînd, spre a fi un model pentru ceilalţi. Aşa cum vrei să fie ei înaintea ta, să fii tu însuţi înaintea lor. Dumneata eşti omul chemat de soartă (aşa-mi spunea bătrînul sihastru: cînd tu, cînd dumneata…) ca unul care simţi ce nu simt toţi ceilalţi, înţelegi ce nu înţeleg ei toţi şi crezi în ce nu cred toţi, dar îi faci să simtă şi ce nu simt ei, să-nţeleagă şi ce nu-nţeleg ei şi să creadă în ceea ce crezi dumneata. Totul e să crezi, aşadar, în ceva, să lupţi pentru ceea ce crezi. Indiferent de ecoul luptei tale în această lume, fii drept cu tine însuţi şi cu toţi ceilalţi. Împarte dreptatea oriunde vei fi şi – nu îndurînd tirania – cu sînge rece, fii ca un leu împotriva tiranului, cu ochii ţintă spre el şi, înfruntînd furtuni cu luare aminte, ai milă mai ales de cel lovit…
Da – zicea – eşti un singuratec, alergi printre ruine, prin cetăţile vechi, ca scriitor te ocupi de trecut. Poate că nu faci rău, dar nu uita ce-ţi spun: trăind în prezent, nu uita oamenii, mai ales. Eşti om, nu uita că eşti om!
Ca om, gîndeşte, ţi s-a dat o viaţă în lumea aceasta; ţi se pare totul trecător, zadarnic, bucură-te că-n această lume zadarnică ţi-ai găsit un rost. Ai în vedere un ţel, ţelul vieţii tale şi, avînd un ţel în viaţă, te îndreaptă statornic spre acest ţel. Fă din propria-ţi viaţă un sanctuar, un templu, din creaţia ta – un imn adresat vieţii, fiinţei a tot ce există şi viază întru sine iar prin opera ta va trăi în noi. Nimic nu-ţi treacă, deci, zadarnic prin faţa ochilor.
Nu bagateliza, nu dispreţui nimic în viaţă. Totul este important, toate au sau pot avea un sens. Ceea ce-ţi pare azi anodin, banal, obişnuit, comun, mîine îţi va părea rar, neobişnuit şi demn de toată atenţia unui condei. Nu închide ochii în faţa vieţii. Luminează mintea dumitale şi, dînd fiecărei clipe preţul ei, cheltuieşte-ţi viaţa cu deplină cruţare; nu te risipi, nu-ţi pierde anii în zadar. Pătrunde în viaţă găsind fiecărei clipe eternitatea ei. Cert, nu-ţi cere nimeni să spui oricînd, orice. Avînd ca om, în primul rînd, o viaţă proprie, nu încerca să-ţi pui multe probleme, căci multe sunt sau au fost lămurite de mult. Mai ales, ţine minte, nu scrie orice, nu dispreţui înţelepciunea tăcerii. Cînd n-ai de spus ceva al tău, mai bine taci! Ca om, deci, problemele mari ale vieţii, enigmele ei, să te frămînte şi chinul tău nu va rămîne steril. Ca om, dumneata va trebui să trăieşti, însă. Apără-ţi sănătatea şi puterea morală. Păstrează-ţi cu grijă tăria sufletească, păzeşte-ţi tot ce ai mai scump – numele bun; cu frîne puternice apără în viaţă un hotar de cumpănă în statornic echilibru. Fii val lovind în mal fără răgaz, cu minte, caută-ţi vadul tău şi nu-ţi ieşi din albie, nu inunda valea, nu spulbera surpînd sensul unei vieţi.
Aici e totul, zicea bătrînul sihastru, în sfîrşit. Stăpîn pe tine însuţi, aibi o bună conducere de sine în lume. Nu putem fi stăpînii vieţii noastre decît în măsura în care ne stăpînim noi înşine pe noi. De rest, ce-ţi pasă?
Vrei linişte în jurul tău, să te retragi cu modestie, lipsit de îngîmfare, cu o înţelepciune, în pace cu conştiinţa ta. Ai o conştiinţă, înţelege-te cu ea! Ceea ce-ţi spune ea „nu!“ să nu faci niciodată. Treci cu nepăsare peste ce zic alţii. Ai un principiu personal de viaţă, prin care tu însuţi te organizezi? Nu te lăsa dus de vînt, căci vîntul trece. Adună-ţi puterile în ceasuri grele, rămîi tare, senin şi cinstit în căderi şi înfrîngeri, căci ele vin fără veste şi fără număr. Loviturile vieţii să le suporţi cu demnitate. Lovituri şi mai grele se pot ivi. Vei avea necazuri, mîhniri şi dureri. Primeşte-le la fel, cuminte şi senin. Nu te frămînta din pricina lor, nu te lăsa zdrobit… Curajos în cădere, fii gata la timp pentru un nou pas în viaţă. În cădere, gîndeşte: nu e nimic statornic, precum nici un triumf nu e pecetluit. Aflat în dureri, să le înduri în tăcere, părăsind întristarea, nu-ţi pierde nădejdea în tine şi în oameni. Alungă durerea prin muncă îndîrjită. Unica ta povară, deci, munca să-ţi fie, povară şi pavăză în viaţă. Înfrînt, vino-ţi în fire şi te reculege, te regăseşte în munca dumitale. Convins că faci bine ceea ce faci, fă chiar de-ar fi să nu-i vezi numaidecît rodul. Urmează-ţi calea cu ochii ţintă înainte, nu te lăsa înfrînt. Fii calm în suferinţă, se va întoarce din nou la tine un om, cînd îi vei duce dorul, un prieten uitat şi-ţi vei găsi în el un înger pierdut…
Şi-apoi, zicea bătrînul pustnic, recules, treci la luptă! şi izbăvit în viaţă, caută oamenii! Iubeşte-i şi pe cei care nu te iubesc. De duşmani să n-ai teamă, treci printre ei cu nepăsare. În iubire caută-ţi mîntuirea… Şi ia aminte, în luptă, avînd sufletul cald şi inima bună, va trebui să arzi, să fii o văpaie pe rug, nu o flacără de opaiţ. Stins cîndva între oameni, plecat dintre ei, dispărut ca om, vei supravieţui în inima lor prin opera ta ce va trăi ea însăşi prin propria-ţi inimă nestinsă în ea.
Aşa ascultîndu-l – închei mărturisindu-vă – mi-aminteam marea vorbă a unui iubit dascăl al nostru care, gîndeam, îndreptăţit spunea: “… tot ce adună omul în liniştea lui solitară şi tot ce, deplin izolat de mulţime, poate modela în forme statornice ale gîndului, e un dar al inimii sale iubitoare de oameni în tot ce aceştia pot avea sublim în ea“.
duminică, 5 aprilie 2009
Mukhobero Shivachi Wepukhulu
Un caz ieşit din comun, întâmplat la Spitalul Naţional Kenyatta din Nairobi, Kenia. Bolnavii internaţi în secţia de Urgenţe mureau inexplicabil cu toţii duminica, indiferent cât de gravă le era situaţia şi asta cam pe la ora unsprezece dimineaţa, după vizita medicului de gardă în timpul week-end-ului.
Fenomenul i-a pus pe gânduri atât pe doctori, cât şi opinia publică pe măsură ce informaţia s-a răspândit; unii gândindu-se serios la o explicaţie în care puteri supranaturale ar fi putut fi implicate. Nimeni nu înţelegea de ce la ora unsprezece dimineaţa ”Doamna cu Coasa” trecea cu regularitate pe acolo. Aşa că s-a apelat la un grup de experţi, incluzând o echipă de specialişti de la Makerere Medical School, ca să vină şi să investigheze cauza deceselor suspicioase.
Duminica următoare, înainte de fatidica oră, doctorii şi asistentele aşteptau afară plini de nerăbdare să afle ce fenomen extraordinar era implicat în morţii de la sectorul Urgenţe. Unii ţineau în mâini tot felul de cruci, cărticele de rugăciune şi alte obiecte sfinţite ca să fie ocrotiţi de spiritele ce cu siguranţă bântuiau pe acolo.
Şi a venit şi ora unsprezece (trecute fix) şi iată ce s-a întâmplat: Mukhobero Shivachi Wepukhulu, bărbatul care era angajat cu jumătate de normă pe post de ”femeie de serviciu”, a intrat pe uşă ca să facă curăţenie. S-a dus fără ezitare la singura priză din preajmă şi a debranşat aparatura de respirat la care erau racordaţi toţi bolnavii pentru a-şi cupla aspiratorul de praf. După care a început să-şi facă treaba cu conştiinciozitate...
În rutina programelor bisericilor noastre cu ora instructorilor - ora de rugăciune - şcoala de sabat - anunţurile de la ora 11 – cor – rugăciune - strângerea darurilor – predică – cor - cântare finală - eventual repetiţie de cor, toate standardizate şi aspetizate pentru ca să nu tuşească cei din „Biserica-Spital”, se prea poate că debranşăm ”respiratorul”. Şi asta pentru ca să ne facem noi datoria cu aspiratorul. Nu vedem bolnavii pentru că ne uităm după hârtii. Şi nu auzim bolnavii pentru că bâzâie rutina… Apoi stingem lumina şi plecăm pentru a reveni săptămâna viitoare ca să facem exact acelaşi lucru...
Pe când vizitam familia din România, am fost plăcut surprins de iniţiativa unui pastor de a strânge pentru un Sabat pe membrii din bisericile acelui district în natură, la marginea pădurii. Era august, cald şi în afară de mine păcătosul, toţi erau în costum (bărbaţii) şi rochii ceremonioase (femeile). Programul s-a desfăşurat exact ca în biserică. Am fost invitat să vorbesc cu specificaţia că trebuie să-mi pun o haină peste cămaşa mea albastră că nu sunt în America unde… (comentarii-comentarii). S-a găsit şi haină. Şi am vrut ca în loc de predica tipică să ţin un seminar bazat pe Ioan 11 – învierea lui Lazăr. Cu întrebări, comentarii, experienţe personale.
A fost greu la început pentru că oamenii nu s-au aşteptat să participe activ. Dar a mers din ce în ce mai bine până când cineva s-a simţit dator să atragă atenţia că la predică nu se comentează şi că oricum trebuie să încheiem deoarece este ora doisprezece fără zece. După cor - cântare - rugăciune, a venit la mine şi mi-a zis:
- „M-ai dezamăgit, aşteptam să aud o predică.”
- „N-ai ascultat predică aseară? Şi după amiaza asta nu tot predică? Şi sabat după sabat predică?”
- „Ştii tu ce vreau să zic. Ai dat tot programul peste cap. Nici haină nu ai avut. Văd că te-ai dus de tot...”
Şi a plecat dezamăgit fără ca măcar să aflu unde anume m-am dus. Sunt sigur că i-a trecut of-of-oful săptămâna următoare odată cu revenirea la programul normal de aspirat indoor. Pentru el şi alţii ca el, o să repet mecanismul care-l satisface şi îi asigură un loc de muncă chiar şi ”part-time”:
1) aduci aspiratorul de praf/gunoaie/iniţiative personale, lângă sursa de putere;
2) debranşezi bolnavii de sursă;
3) branşezi propriul tău mecanism care te face util;
4) vâjii - te apuci de curăţenie deoarece, urmărind logica acestui exerciţiu de rutină, de aceea există Spitalul: să (te) cureţe.
Sunt mult prea mulţi Mukhobero Shivachi Wepukhulu în bisericile noastre, puşi să facă medicină de asta cu mătura şi aspiratorul.
Ovidiu Rădulescu (www.ovidiuradulescu.com)
Fenomenul i-a pus pe gânduri atât pe doctori, cât şi opinia publică pe măsură ce informaţia s-a răspândit; unii gândindu-se serios la o explicaţie în care puteri supranaturale ar fi putut fi implicate. Nimeni nu înţelegea de ce la ora unsprezece dimineaţa ”Doamna cu Coasa” trecea cu regularitate pe acolo. Aşa că s-a apelat la un grup de experţi, incluzând o echipă de specialişti de la Makerere Medical School, ca să vină şi să investigheze cauza deceselor suspicioase.
Duminica următoare, înainte de fatidica oră, doctorii şi asistentele aşteptau afară plini de nerăbdare să afle ce fenomen extraordinar era implicat în morţii de la sectorul Urgenţe. Unii ţineau în mâini tot felul de cruci, cărticele de rugăciune şi alte obiecte sfinţite ca să fie ocrotiţi de spiritele ce cu siguranţă bântuiau pe acolo.
Şi a venit şi ora unsprezece (trecute fix) şi iată ce s-a întâmplat: Mukhobero Shivachi Wepukhulu, bărbatul care era angajat cu jumătate de normă pe post de ”femeie de serviciu”, a intrat pe uşă ca să facă curăţenie. S-a dus fără ezitare la singura priză din preajmă şi a debranşat aparatura de respirat la care erau racordaţi toţi bolnavii pentru a-şi cupla aspiratorul de praf. După care a început să-şi facă treaba cu conştiinciozitate...
În rutina programelor bisericilor noastre cu ora instructorilor - ora de rugăciune - şcoala de sabat - anunţurile de la ora 11 – cor – rugăciune - strângerea darurilor – predică – cor - cântare finală - eventual repetiţie de cor, toate standardizate şi aspetizate pentru ca să nu tuşească cei din „Biserica-Spital”, se prea poate că debranşăm ”respiratorul”. Şi asta pentru ca să ne facem noi datoria cu aspiratorul. Nu vedem bolnavii pentru că ne uităm după hârtii. Şi nu auzim bolnavii pentru că bâzâie rutina… Apoi stingem lumina şi plecăm pentru a reveni săptămâna viitoare ca să facem exact acelaşi lucru...
Pe când vizitam familia din România, am fost plăcut surprins de iniţiativa unui pastor de a strânge pentru un Sabat pe membrii din bisericile acelui district în natură, la marginea pădurii. Era august, cald şi în afară de mine păcătosul, toţi erau în costum (bărbaţii) şi rochii ceremonioase (femeile). Programul s-a desfăşurat exact ca în biserică. Am fost invitat să vorbesc cu specificaţia că trebuie să-mi pun o haină peste cămaşa mea albastră că nu sunt în America unde… (comentarii-comentarii). S-a găsit şi haină. Şi am vrut ca în loc de predica tipică să ţin un seminar bazat pe Ioan 11 – învierea lui Lazăr. Cu întrebări, comentarii, experienţe personale.
A fost greu la început pentru că oamenii nu s-au aşteptat să participe activ. Dar a mers din ce în ce mai bine până când cineva s-a simţit dator să atragă atenţia că la predică nu se comentează şi că oricum trebuie să încheiem deoarece este ora doisprezece fără zece. După cor - cântare - rugăciune, a venit la mine şi mi-a zis:
- „M-ai dezamăgit, aşteptam să aud o predică.”
- „N-ai ascultat predică aseară? Şi după amiaza asta nu tot predică? Şi sabat după sabat predică?”
- „Ştii tu ce vreau să zic. Ai dat tot programul peste cap. Nici haină nu ai avut. Văd că te-ai dus de tot...”
Şi a plecat dezamăgit fără ca măcar să aflu unde anume m-am dus. Sunt sigur că i-a trecut of-of-oful săptămâna următoare odată cu revenirea la programul normal de aspirat indoor. Pentru el şi alţii ca el, o să repet mecanismul care-l satisface şi îi asigură un loc de muncă chiar şi ”part-time”:
1) aduci aspiratorul de praf/gunoaie/iniţiative personale, lângă sursa de putere;
2) debranşezi bolnavii de sursă;
3) branşezi propriul tău mecanism care te face util;
4) vâjii - te apuci de curăţenie deoarece, urmărind logica acestui exerciţiu de rutină, de aceea există Spitalul: să (te) cureţe.
Sunt mult prea mulţi Mukhobero Shivachi Wepukhulu în bisericile noastre, puşi să facă medicină de asta cu mătura şi aspiratorul.
Ovidiu Rădulescu (www.ovidiuradulescu.com)
Aron Ralston
Mâna
În 2002, Aron Ralston şi-a dat demisia de la concernul Intel pentru a escalada solitar toate vârfurile din Colorado de peste 4.200 de metri, pe timp de iarnă. În cursul acestor aventuri, a fost la un pas să se înece, să fie ucis de un urs ori de o avalanşă. Apoi, pe 26 aprilie 2003, a plecat, fără telefon mobil şi fără să anunţe pe nimeni, să escaladeze canionul Blue John.
În acea zi, în timpul ascensiunii, un bolovan de aproape jumătate de tonă i-a căzut peste mâna dreaptă, făcîndu-l captiv pe versant. Timp de cinci zile, Aron şi-a băut propria urină, şi-a scrijelit în stîncă numele, data naşterii şi pe cea la care bănuia că va muri, apoi a înregistrat pe camera video un mesaj de adio pentru familie. În cea de-a cincea zi, cu ultimele puteri, şi-a rupt oasele antebraţului drept şi, cu ajutorul unui cuţit, s-a descotorosit de mâna devenită inutilă. Apoi a coborât 20 de metri în rapel şi a mers pe jos câţiva kilometri, înainte de a fi salvat.
Membrii unei expediţii au recuperat ulterior mâna şi i-au returnat-o. Ralston a incinerat-o şi s-a întors la locul accidentului pentru a împrăştia cenuşa. Şi-a construit o proteză ce poate fi folosită numai la căţărare şi, în 2005, şi-a dus la capăt proiectul ascensional cu vârfurile din Colorado, apoi a trecut la altele. În 2006, după ce trei prieteni de-ai săi şi-au luat viaţa într-un interval de numai câteva săptămîni, Ralston s-a luptat şi el cu unele gînduri de sinucidere.
Astăzi, la 33 de ani, Aron Ralston participă la expediţii mai puţin periculoase şi ţine discursuri motivaţionale pentru oricine vrea să-l asculte: de la copiii din şcoli până la angajaţii marilor companii. Primeşte între 15.000 şi 37.000 dolari pentru fiecare discurs. “Nu e atât de important ce faci, cât cine eşti”, obişnuieşte să spună, când se adresează auditoriului.
În 2002, Aron Ralston şi-a dat demisia de la concernul Intel pentru a escalada solitar toate vârfurile din Colorado de peste 4.200 de metri, pe timp de iarnă. În cursul acestor aventuri, a fost la un pas să se înece, să fie ucis de un urs ori de o avalanşă. Apoi, pe 26 aprilie 2003, a plecat, fără telefon mobil şi fără să anunţe pe nimeni, să escaladeze canionul Blue John.
În acea zi, în timpul ascensiunii, un bolovan de aproape jumătate de tonă i-a căzut peste mâna dreaptă, făcîndu-l captiv pe versant. Timp de cinci zile, Aron şi-a băut propria urină, şi-a scrijelit în stîncă numele, data naşterii şi pe cea la care bănuia că va muri, apoi a înregistrat pe camera video un mesaj de adio pentru familie. În cea de-a cincea zi, cu ultimele puteri, şi-a rupt oasele antebraţului drept şi, cu ajutorul unui cuţit, s-a descotorosit de mâna devenită inutilă. Apoi a coborât 20 de metri în rapel şi a mers pe jos câţiva kilometri, înainte de a fi salvat.
Membrii unei expediţii au recuperat ulterior mâna şi i-au returnat-o. Ralston a incinerat-o şi s-a întors la locul accidentului pentru a împrăştia cenuşa. Şi-a construit o proteză ce poate fi folosită numai la căţărare şi, în 2005, şi-a dus la capăt proiectul ascensional cu vârfurile din Colorado, apoi a trecut la altele. În 2006, după ce trei prieteni de-ai săi şi-au luat viaţa într-un interval de numai câteva săptămîni, Ralston s-a luptat şi el cu unele gînduri de sinucidere.
Astăzi, la 33 de ani, Aron Ralston participă la expediţii mai puţin periculoase şi ţine discursuri motivaţionale pentru oricine vrea să-l asculte: de la copiii din şcoli până la angajaţii marilor companii. Primeşte între 15.000 şi 37.000 dolari pentru fiecare discurs. “Nu e atât de important ce faci, cât cine eşti”, obişnuieşte să spună, când se adresează auditoriului.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
