...After all, the main issue that stands up continuously on my mind regarding the issue of the LOYALTY, ...
-do we remain Loyal in everything to God only?
Those who remain loyal to the Lamb of God, they do not want to TO BE IN CHARGE even of their own lives,
On the contrary the PEOPLE WHO WILL BE HAPPY IN Heaven, are the righteous…are those who are learning everyday how to serve others, they learn everyday by self denial new ways of how to love others, they have a new lifestyle, Jesus’ Lifestyle, they are even now ready for Heaven…they are LOYAL TO GOD, THEY OBBEY GOD, they would die for GOD…they simply by faith alone, They Follow the Lamb wherever He goes…
Let me ask you a personal question: WHAT DOES IT TAKE TO MAKE YOU HAPPY? and it's no need for you to ask me...I am just a man, a sinner just like any sinner who lives by God's Grace every day...I am just trying to help...
What is it ultimately that really makes you a happy man? Is it GOD? OR IS IT Satan’s will? Or maybe it’s your own will? What is it that really brings you real joy? And happinness? BE HONEST…DON’T LIE YOURSELF…
WHEN DO YOU FEEL HAPPIER? IS IT (FOR INSTANCE) ON FRIDAY EVENING? OR IS IT ON AFTER SABBATH?
IS IT JUST THE FACT OF DOING WANT YOU REALLY WANT, DEEP DOWN YOUR HEART? AND IF WHAT YOU REALLY WANT IS TO PRAISE GOD, AND OBBEY GOD in all things, THEN PRAISE God! For that… OR DO YOU REALLY WANT TO BE THE GREATEST AMONG MEN, JUSTAS LUCIFER WANTED…WANTING TO BE THE FIRST, TO BE SERVED BY OTHERS, TO ALWAYS get !!! RECEIVE RECEIVE RECEIVE! MORE AND MORE AND MORE! AND FEELING THAT NEVER HAVE ENOUGH! ONLY WANTING to take advantages from all people AROUND YOU? to get something from everyone ?…
…these people are the type of the people that DON’T WANT TO ACKNOLEDGE ANYONE AND THAT INCLUDES GOD HIMSELF, AS A Higher Authority ABOVE THEMSELVS…
… THE SELFISH PEOPLE,THEY WON’T BE HAPPY IN Heaven…so what for should they ever get to Heaven, to live there a whole Eternity unhappy?
God respects the free choice…of every single human being…
The question in the judgment is not “who has sinned?” because we all have sinned, but “who remains loyal to God and forgiven?”
GOD LOVES YOU…DEEPLY…have you thought about this fact lately?
joi, 25 februarie 2010
luni, 15 februarie 2010
hard hearts in the House of the Lord ?
What I am about to say may shock you - but I believe it with all my heart: The hardest hearts in this world are not among the ungodly - but among God's people!
When we think of hardhearted people, most of us tend to think of avowed atheists such as Madalyn Murray O'Hair - the woman who was instrumental in removing prayer from public schools. Atheists like O'Hair ridicule the very idea of God. Whenever they refer to Christians, their words have a harsh, biting edge. Other atheists flaunt their hatred for God - such as the rock performer Marilyn Manson, who rips up Bibles during his stage show. Whenever we hear about such people, we think, "Those are the most hardhearted people in the world!"
Or, we may think of militant gay activists, such as those who marched up Fifth Avenue in New York City several weeks ago. Many of those marching homosexuals mocked Christianity and blasphemed God's name. One man carried a sign reading, "Jesus Is Gay." Whenever we hear of such people, we think, "Their hearts have become hardened because of sin. They're impossible to reach!"
Or, we may think of the communist nations that for decades persecuted Christians. In Cuba, for instance, just miles off the Florida coast, Fidel Castro's communist regime closed all churches and began turning cathedrals into training centers for communism. Cuba's leaders boasted, "We have wiped out all religion!" And at the time, many Christians thought, "No one could be more hardhearted than these God haters!"
I could go on and on, describing all kinds of scoffers, mockers, blasphemers, rejecters of Christ. And, indeed, each of these could accurately be described as being hardhearted. But if you want to discover the hardest hearts of all - the ones the Lord most despises - you have to look in God's house. The hardest hearts are always found among his people!
According to the Bible, The Hardness of
Heart That God Most Despises Has to Do
With the Hearing and Rejecting of His Word.
"He, that being often reproved hardeneth his neck, shall suddenly be destroyed, and that without remedy" (Proverbs 29:1).
The Hebrew word for "reproved" in this verse refers to corrective teaching. And the word for "without remedy" here is "marpe" - meaning, "without a cure," "without any possibility of deliverance." This verse first tells us that hardness of heart comes as a result of rejecting repeated warnings - of pushing aside all wooings of the truth. And, second, it tells us that over time such hardness becomes impossible to cure. So, who are the people that most often hear these warnings? They are supposedly Christians - those who sit in God's house each week listening to sermons of reproof!
The tragic truth is that in spite of hearing fiery messages sent from heaven, multitudes of Christians do not practice what they hear. They refuse to allow God entry into certain areas of their lives. And as they continue to hear without heeding, a hardness begins to set in. In the end, they will be cut off without hope of ever being cured!
In contrast, there are some gay activists whose hardness of heart has been cured. At first they cursed Christ and shook an angry fist in God's face. But when they heard the gospel and felt the pure, loving reproof of the Holy Ghost, their hearts melted. They repented and turned to Jesus, their hardness being cured.
Now, you may be thinking, "Wait a minute. Are you saying that a sin-hardened, radical homosexual has the hope of being cured of his hardness - but a sin-hardened Christian has no such hope? How could this be?" The difference is, the homosexual referred to hasn't heard message after message of reproof and continually hardened himself to it. But the Christian has!
The life of Madalyn Murray O'Hair's son illustrates this. He had been raised in probably the most atheistic household in America. And he later worked for his mother, crusading against God and religion. But when he heard the gospel, he got gloriously saved - and he later became a minister, preaching Christ instead of cursing him. This man's hardness was curable also - because he hadn't sat under sermons of reproof and continually rejected them.
The same is true of many people who lived for years under communist rule. When the Iron Curtain fell, the gospel immediately flooded those formerly communist countries, and thousands accepted Jesus. Red Army troops converted left and right, and even some top generals became powerful witnesses for Christ. Within a matter of days, government officials, schoolteachers and even the KGB were asking for Bibles and preaching Christ to those under their influence.
Our ministry held crusades in Poland just before the collapse of communism in that country. It was one of the few times officials had allowed anyone in to hold openly religious meetings. Each night as I preached, hundreds of young people literally ran to the altar - weeping, brokenhearted, hungry for Christ. They all had been brainwashed against religion. But their hardness was curable - because they had not sat under continual reproof and hardened themselves to God's word.
In my experience, the hardest hearts - the incurable kind - have always been found within earshot of Holy Ghost-anointed preaching. Such hardness doesn't exist in cold, dead, formal churches, where the gospel has been corrupted for generations. No - it is always found where a pure word is preached from the pulpit - and rejected in the pews!
You may ask, "What exactly is a hard heart?" A hard heart is one that is determined to resist obeying God's word. It has become impossible to stir, immune to the convictions and warnings of the Holy Spirit.
Please don't mistake me: Hardening one's heart is not just a matter of turning against God, or rejecting Christ, or refusing to go to church. The fact is, your heart can become hard even if you're at church every time the doors are open. You can become hard while listening to teaching tapes...singing God's praises...serving as an usher, a teacher, a member of the worship team. Indeed, you can become so hard to God's word while performing acts of service that even if Jesus himself were to preach from the pulpit, you would turn a deaf ear to him!
Right now, you may be saying to yourself, "Whoa! This all sounds a little too scary for me." Rest assured, I don't want to frighten anyone into contrition of heart. But the truth is, if you regularly ignore the warnings of God's word, you'd better start attending the deadest church you can find. That way you won't be judged as severely as you would by continuing to sit in a Holy Ghost church and reject the anointed word you hear. If you keep doing that, your heart will harden beyond any cure!
Let Me Hold Up the Plumb Line,
and Measure You According to the
Gospel Truth You Have Heard.
I want to give you a test, to see whether you have already taken the first steps toward hardness of heart. Let me ask you the following questions:
1. How many times have you heard or read messages about the danger of neglecting daily prayer and Bible reading?
I have many written messages on this subject, knowing that hard times are about to fall upon our society. And yet many readers still refuse to pick up their Bibles or spend just five minutes speaking to their heavenly father. Beloved, if you neglect your secret closet at home - if you think praying at church takes care of all your needs - you will never survive the troubled days ahead. Think about it: If you won't heed the word that is meant to heal and strengthen you in good times, how will you ever find power to overcome during the difficult days to come?
If you have ignored the Holy Spirit's wooings to draw you to the secret closet for intimacy, then you have taken the first step toward hardness of heart. You may fill all your time doing good works, blessing people and pouring your heart out in Christian service. But if you neglect time with the Lord - refusing to seek his face or heed his word - you will become weak, fearful, depressed, and finally a prey for the devil. Having a personal knowledge of your heavenly father is the only way to prepare for what is coming!
2. How many times have you been warned of the awful consequences of gossip?
At times, my warnings on the subject of gossip have been like soft, gentle rain - and at other times, they've been like rolling thunder. I have written about how gossip and murmuring cost Israel everything. Time after time, the Israelites were warned of the dangers of this sin. But they persisted in disobeying the Lord - and it brought them a lifetime of misery in a snake-infested desert!
Now, let me again hold up the plumb line to your life: Have you said something against a brother or a sister during the past week - something you had no business repeating? Or have you listened to any gossip about that person? If so, did you allow a seed of doubt about him or her to be planted in your soul?
I ask you - how could you continue to gossip, in light of all the warnings you've heard? The only answer is that you've already started down the path toward hardness of heart!
3. How many warnings have you heard against harboring a secret sin?
What about that besetting sin in your heart - the one that God's Spirit has continually spoken to you about? Over the years I have written many warnings about the dangers of flirting with a pet sin. Yet not only have I preached against sin, but I have taught of God's resurrection power. I have preached that the Lord both endues us with overcoming power through his Spirit, and puts a will in our hearts to do right.
Yet I know people who have sat under my teaching at Times Square Church for years - and they still drink, smoke, curse and carouse. Beloved, that is a hard heart! Who dares to sit under loving reproof week after week and yet go on sinning, never allowing conviction to sink in? It is someone who's heading down the path toward hardness of heart!
It Is Possible to Love Hearing God's Word - to
Appreciate And Approve of What Is Preached
- and Yet Grow Incurably Hard While Listening!
You can sincerely believe you have accepted a sermon simply because you have heard it, thought about it and discussed it over Sunday dinner. Yet you can do all that and still be a hearer only - and not a doer of God's word!
The children of Israel loved to hear the powerful preaching of Ezekiel - but they never obeyed it: "They come unto thee as the people cometh, and they sit before thee as my people, and they hear thy words, but they will not do them: for with their mouth they shew much love, but their heart goeth after their covetousness. And, lo, thou art unto them as a very lovely song of one that hath a pleasant voice...for they hear thy words, but they do them not" (Ezekiel 33:31-32).
Many people in our congregation have approached me after a service, hugged me and said, "Pastor, that was a powerful word you preached." But as they walked away, the Holy Spirit whispered to me, "They didn't hear a word you said!"
The book of Hebrews gives us a powerful warning: "As the Holy Ghost saith, To day if ye will hear his voice, harden not your hearts, as in the provocation, in the day of temptation in the wilderness" (Hebrews 3:7-8). "For some, when they had heard, did provoke [rebel]..." (verse 16). These passages clearly show that hardness is not connected to atheism, communism or any other "ism" - but, rather, to hearing and not doing God's word.
I know many people in Times Square Church who are kindhearted, gentle, sacrificial - and yet they are in danger of becoming hardhearted! I have sought the Lord about this, asking, "Father, how can these dedicated, hardworking people hear sermon after sermon of reproof, and yet never change? They come to your house week after week, worshiping you, praising you - but they're not growing into maturity. I know this, because I hear them gossiping, and I know about the other sins in their lives. They love to hear your word preached - but they simply don't obey it. Lord, what keeps them from obeying your word?"
God showed me that it all goes back to their conversion. These neglectful people were never converted in the first place! You see, the Bible speaks of two types of conversions: First, there is a conversion that leads to healing and deliverance from all sins. This is the kind most Christians have experienced. But there is also a conversion that leads to hardness and blindness. Let me give you an illustration.
Israel gladly listened to the powerful preaching of the prophet Isaiah - yet they continually justified their sins, calling evil good and good evil. So, God instructed Isaiah: "...Go, and tell this people, Hear ye indeed, but understand not; and see ye indeed, but perceive not. Make the heart of this people fat, and make their ears heavy, and shut their eyes; lest they see with their eyes, and hear with their ears, and understand with their heart, and convert, and be healed" (Isaiah 6:9-10).
God knew the Israelites were not willing to lay down their besetting sins. They loved their fleshly pleasures and ungodly companions too much. So the Lord told Isaiah, "These people are never going to change their hearts. And from now on, I won't speak a word to them. Instead, I want you to hurry them into their hardness, Isaiah. That way, perhaps some will listen before it's too late!"
Simply put, God was calling for a full surrender from his people. He was saying, "If you're going to be called by my name - if your heart is going to be converted - then it has to happen in a way that delivers you from your sins, heals you and sets you free from all bondage!"
I thank God for the multitudes of Christians who started their walk with Jesus the right way - by loving truth and obeying God's word. They had godly sorrow over their sins, and their repentance was wholehearted. When they forsook the ways of their flesh, they fell in love with the Lord, and his word became to them a guiding lamp. And today they give themselves unreservedly to obeying his word.
The Second Kind of Conversion Is What
the Army Calls "Foxhole" Religion.
This second type of conversion is what happens to some soldiers when they go into battle. Once they hear the bullets whizzing by and see the bombs dropping all around them, they look death in the face - and they quickly cry out to God!
This is the type of conversion Pharaoh had. At one point he'd heard seven reproofs from the Holy Ghost, but he still wouldn't obey the Lord's command to free Israel. And now God sent Moses to Pharaoh for an eighth time, with this message: "...Thus saith the Lord God of the Hebrews, How long wilt thou refuse to humble thyself before me? Let my people go, that they may serve me" (Exodus 10:3).
God had already warned Moses about what Pharaoh's reaction would be: "...Go in unto Pharaoh: for I have hardened his heart..." (verse 1). You may ask, "What chance did Pharaoh have? After all, the Lord had hardened his heart." No! The wording here can appear misleading. Pharaoh's hardening did not happen by eternal decree; rather, scripture tells us in an earlier passage: "But when Pharaoh saw that there was respite, he hardened his heart, and hearkened not unto them; as the Lord had said" (8:15).
Each time Pharaoh refused to obey the Lord's command, God visited Egypt with a severe plague. And each time Pharaoh would cry, "Okay, Lord - I'll do anything you want. Just get me out of this mess!" Yet once he was delivered, he always went back to his rebellion.
The Bible says the same thing about Israel's fathers: "But they and our fathers dealt proudly, and hardened their necks, and hearkened not to thy commandments, and refused to obey, neither were mindful of thy wonders that thou didst among them; but hardened their necks..." (Nehemiah 9:16-17).
God always knows what's in a person's heart. And he knows when someone will listen but not obey, choosing instead to go his own way. He knew this about Pharaoh - because after seven reproofs and plagues of judgment, Pharaoh's heart had grown steadily harder.
Now an eighth plague was about to fall upon the Egyptians, and it was something they greatly feared: locusts. Throughout the Bible, locusts signify ruin and destruction. In many instances they represent God's retribution upon a people. Indeed, the prophet Joel likens a particular invading army to a swarm of locusts: "I will restore to you the years that the locust hath eaten...my great army which I sent among you...that executeth his word..." (Joel 2:25, 11).
God didn't always send such plagues merely to punish, but rather to bring about his divine order and will. Many residents of our Timothy House and Sarah House ministries know this firsthand. They've lost jobs, finances, health, marriages, families - all because the locusts of alcohol and drugs devoured everything in their lives. Yet, it was through such plagues that these men and women turned to Jesus.
In Egypt, swarms of locusts descended on the land overnight, devouring everything in sight - crops, plants, new growth, even the bark on trees. By the time these bugs were finished, not even a blade of grass remained:
"The locusts went up over all the land of Egypt, and rested in all the coasts of Egypt: very grievous were they...for they covered the face of the whole earth, so that the land was darkened; and they did eat every herb of the land, and all the fruit of the trees...and there remained not any green thing in the trees, or in the herbs of the field, through all the land of Egypt" (Exodus 10:14-15).
The massive swarms filled the Egyptians' houses. Everywhere the people turned, they saw locusts - on the floor, in the kneading trough, in the milk, in their clothes, in their beds. These locusts buzzed their wings with a terrifying sound and chomped and chewed everything in sight. Within days, Egypt lay in total ruin.
At this point, a small but very important word appears in scripture - the word "then." "Then Pharaoh called for Moses and Aaron in haste; and he said, I have sinned against the Lord your God, and against you" (verse 16).
Pharaoh confessed his sin, admitting his wrongdoing. And it sounded like his repentance was full and complete. But what was his motive in repenting? Scripture spells it out clearly in Pharaoh's own words: "Now therefore forgive, I pray thee, my sin only this once, and intreat the Lord your God, that he may take away from me this death only" (verse 17). Pharaoh was saying, "Yes, I sinned - and I'm sorry. Now, hurry up, Moses, and get me out of this mess. Pray to your God for me. I'm in trouble, and I have to have relief!"
Pharaoh saw that he was about to lose everything - so he repented in hopes that God would deliver him from the mess he'd brought on himself. All he wanted was relief from his trouble!
What First Brought
You to the Lord?
Did you first come to the Lord as Pharaoh did - only because you wanted something from God? Did you turn to him in order to kick a drug habit, to have your marriage restored, to be delivered from financial trouble? Did you say to yourself, "If I come to Jesus, maybe he'll work things out."
The truth is, Christ will work miracles for you. He will do the impossible in your life. But if you come to him only to get something from him - only to be delivered from your problems - you will never grow an inch in maturity. On the contrary, you will only grow hard!
Think back to the time of your conversion. Did it happen after some locust had eaten everything away? Was your health debilitated in some way? Was one of your children in trouble? Did you end up in devastation, with death and ruin hovering over you?
Please don't misunderstand me. Of course, God loves to save people who end up in ruin. When all is lost, he is always near - and he is faithful to deliver. But, beloved, you cannot come to Jesus just to get relief! You must come to him because he is God - and because he deserves your life, your worship, your obedience.
It is a dangerous thing to come into God's house and go through the motions of worship. You may teach, you may usher, you may sing in the choir - and you may tell yourself, "I remember my conversion well. I asked Jesus into my heart five years ago." But if your heart truly had been converted at that time, it would show in your life today.
You would be growing spiritually - reading the Bible often, taking all your needs and problems to God, spending precious time with him in your secret closet. And whenever you heard warnings about coming locusts, you would take heed - because you know your father's commands issue out of his love for you.
Right now you may be saying, "Yes, Brother Dave - I admit I've been neglecting God's word. And I'm still bound by a besetting sin. Am I too hardened - too far gone - to receive the Lord's healing touch?"
No - not at all! If you will begin to call on the Lord today, in the midst of your need, he will bring you times of refreshing. Whenever you bring to him a truly repentant heart, he will act not as your judge, but as your mediator and intercessor. Right now he is saying to you, "Just call on me, and I will do it for you. I will come to you, supplying all you need to keep your heart tender and broken before me."
Do you want to grow into maturity in Christ? Do you want the Lord to keep reproving you in love and guiding you toward life and godliness? Then call on him today. Nothing will keep you on his intended path for you more than a broken and contrite heart!
When we think of hardhearted people, most of us tend to think of avowed atheists such as Madalyn Murray O'Hair - the woman who was instrumental in removing prayer from public schools. Atheists like O'Hair ridicule the very idea of God. Whenever they refer to Christians, their words have a harsh, biting edge. Other atheists flaunt their hatred for God - such as the rock performer Marilyn Manson, who rips up Bibles during his stage show. Whenever we hear about such people, we think, "Those are the most hardhearted people in the world!"
Or, we may think of militant gay activists, such as those who marched up Fifth Avenue in New York City several weeks ago. Many of those marching homosexuals mocked Christianity and blasphemed God's name. One man carried a sign reading, "Jesus Is Gay." Whenever we hear of such people, we think, "Their hearts have become hardened because of sin. They're impossible to reach!"
Or, we may think of the communist nations that for decades persecuted Christians. In Cuba, for instance, just miles off the Florida coast, Fidel Castro's communist regime closed all churches and began turning cathedrals into training centers for communism. Cuba's leaders boasted, "We have wiped out all religion!" And at the time, many Christians thought, "No one could be more hardhearted than these God haters!"
I could go on and on, describing all kinds of scoffers, mockers, blasphemers, rejecters of Christ. And, indeed, each of these could accurately be described as being hardhearted. But if you want to discover the hardest hearts of all - the ones the Lord most despises - you have to look in God's house. The hardest hearts are always found among his people!
According to the Bible, The Hardness of
Heart That God Most Despises Has to Do
With the Hearing and Rejecting of His Word.
"He, that being often reproved hardeneth his neck, shall suddenly be destroyed, and that without remedy" (Proverbs 29:1).
The Hebrew word for "reproved" in this verse refers to corrective teaching. And the word for "without remedy" here is "marpe" - meaning, "without a cure," "without any possibility of deliverance." This verse first tells us that hardness of heart comes as a result of rejecting repeated warnings - of pushing aside all wooings of the truth. And, second, it tells us that over time such hardness becomes impossible to cure. So, who are the people that most often hear these warnings? They are supposedly Christians - those who sit in God's house each week listening to sermons of reproof!
The tragic truth is that in spite of hearing fiery messages sent from heaven, multitudes of Christians do not practice what they hear. They refuse to allow God entry into certain areas of their lives. And as they continue to hear without heeding, a hardness begins to set in. In the end, they will be cut off without hope of ever being cured!
In contrast, there are some gay activists whose hardness of heart has been cured. At first they cursed Christ and shook an angry fist in God's face. But when they heard the gospel and felt the pure, loving reproof of the Holy Ghost, their hearts melted. They repented and turned to Jesus, their hardness being cured.
Now, you may be thinking, "Wait a minute. Are you saying that a sin-hardened, radical homosexual has the hope of being cured of his hardness - but a sin-hardened Christian has no such hope? How could this be?" The difference is, the homosexual referred to hasn't heard message after message of reproof and continually hardened himself to it. But the Christian has!
The life of Madalyn Murray O'Hair's son illustrates this. He had been raised in probably the most atheistic household in America. And he later worked for his mother, crusading against God and religion. But when he heard the gospel, he got gloriously saved - and he later became a minister, preaching Christ instead of cursing him. This man's hardness was curable also - because he hadn't sat under sermons of reproof and continually rejected them.
The same is true of many people who lived for years under communist rule. When the Iron Curtain fell, the gospel immediately flooded those formerly communist countries, and thousands accepted Jesus. Red Army troops converted left and right, and even some top generals became powerful witnesses for Christ. Within a matter of days, government officials, schoolteachers and even the KGB were asking for Bibles and preaching Christ to those under their influence.
Our ministry held crusades in Poland just before the collapse of communism in that country. It was one of the few times officials had allowed anyone in to hold openly religious meetings. Each night as I preached, hundreds of young people literally ran to the altar - weeping, brokenhearted, hungry for Christ. They all had been brainwashed against religion. But their hardness was curable - because they had not sat under continual reproof and hardened themselves to God's word.
In my experience, the hardest hearts - the incurable kind - have always been found within earshot of Holy Ghost-anointed preaching. Such hardness doesn't exist in cold, dead, formal churches, where the gospel has been corrupted for generations. No - it is always found where a pure word is preached from the pulpit - and rejected in the pews!
You may ask, "What exactly is a hard heart?" A hard heart is one that is determined to resist obeying God's word. It has become impossible to stir, immune to the convictions and warnings of the Holy Spirit.
Please don't mistake me: Hardening one's heart is not just a matter of turning against God, or rejecting Christ, or refusing to go to church. The fact is, your heart can become hard even if you're at church every time the doors are open. You can become hard while listening to teaching tapes...singing God's praises...serving as an usher, a teacher, a member of the worship team. Indeed, you can become so hard to God's word while performing acts of service that even if Jesus himself were to preach from the pulpit, you would turn a deaf ear to him!
Right now, you may be saying to yourself, "Whoa! This all sounds a little too scary for me." Rest assured, I don't want to frighten anyone into contrition of heart. But the truth is, if you regularly ignore the warnings of God's word, you'd better start attending the deadest church you can find. That way you won't be judged as severely as you would by continuing to sit in a Holy Ghost church and reject the anointed word you hear. If you keep doing that, your heart will harden beyond any cure!
Let Me Hold Up the Plumb Line,
and Measure You According to the
Gospel Truth You Have Heard.
I want to give you a test, to see whether you have already taken the first steps toward hardness of heart. Let me ask you the following questions:
1. How many times have you heard or read messages about the danger of neglecting daily prayer and Bible reading?
I have many written messages on this subject, knowing that hard times are about to fall upon our society. And yet many readers still refuse to pick up their Bibles or spend just five minutes speaking to their heavenly father. Beloved, if you neglect your secret closet at home - if you think praying at church takes care of all your needs - you will never survive the troubled days ahead. Think about it: If you won't heed the word that is meant to heal and strengthen you in good times, how will you ever find power to overcome during the difficult days to come?
If you have ignored the Holy Spirit's wooings to draw you to the secret closet for intimacy, then you have taken the first step toward hardness of heart. You may fill all your time doing good works, blessing people and pouring your heart out in Christian service. But if you neglect time with the Lord - refusing to seek his face or heed his word - you will become weak, fearful, depressed, and finally a prey for the devil. Having a personal knowledge of your heavenly father is the only way to prepare for what is coming!
2. How many times have you been warned of the awful consequences of gossip?
At times, my warnings on the subject of gossip have been like soft, gentle rain - and at other times, they've been like rolling thunder. I have written about how gossip and murmuring cost Israel everything. Time after time, the Israelites were warned of the dangers of this sin. But they persisted in disobeying the Lord - and it brought them a lifetime of misery in a snake-infested desert!
Now, let me again hold up the plumb line to your life: Have you said something against a brother or a sister during the past week - something you had no business repeating? Or have you listened to any gossip about that person? If so, did you allow a seed of doubt about him or her to be planted in your soul?
I ask you - how could you continue to gossip, in light of all the warnings you've heard? The only answer is that you've already started down the path toward hardness of heart!
3. How many warnings have you heard against harboring a secret sin?
What about that besetting sin in your heart - the one that God's Spirit has continually spoken to you about? Over the years I have written many warnings about the dangers of flirting with a pet sin. Yet not only have I preached against sin, but I have taught of God's resurrection power. I have preached that the Lord both endues us with overcoming power through his Spirit, and puts a will in our hearts to do right.
Yet I know people who have sat under my teaching at Times Square Church for years - and they still drink, smoke, curse and carouse. Beloved, that is a hard heart! Who dares to sit under loving reproof week after week and yet go on sinning, never allowing conviction to sink in? It is someone who's heading down the path toward hardness of heart!
It Is Possible to Love Hearing God's Word - to
Appreciate And Approve of What Is Preached
- and Yet Grow Incurably Hard While Listening!
You can sincerely believe you have accepted a sermon simply because you have heard it, thought about it and discussed it over Sunday dinner. Yet you can do all that and still be a hearer only - and not a doer of God's word!
The children of Israel loved to hear the powerful preaching of Ezekiel - but they never obeyed it: "They come unto thee as the people cometh, and they sit before thee as my people, and they hear thy words, but they will not do them: for with their mouth they shew much love, but their heart goeth after their covetousness. And, lo, thou art unto them as a very lovely song of one that hath a pleasant voice...for they hear thy words, but they do them not" (Ezekiel 33:31-32).
Many people in our congregation have approached me after a service, hugged me and said, "Pastor, that was a powerful word you preached." But as they walked away, the Holy Spirit whispered to me, "They didn't hear a word you said!"
The book of Hebrews gives us a powerful warning: "As the Holy Ghost saith, To day if ye will hear his voice, harden not your hearts, as in the provocation, in the day of temptation in the wilderness" (Hebrews 3:7-8). "For some, when they had heard, did provoke [rebel]..." (verse 16). These passages clearly show that hardness is not connected to atheism, communism or any other "ism" - but, rather, to hearing and not doing God's word.
I know many people in Times Square Church who are kindhearted, gentle, sacrificial - and yet they are in danger of becoming hardhearted! I have sought the Lord about this, asking, "Father, how can these dedicated, hardworking people hear sermon after sermon of reproof, and yet never change? They come to your house week after week, worshiping you, praising you - but they're not growing into maturity. I know this, because I hear them gossiping, and I know about the other sins in their lives. They love to hear your word preached - but they simply don't obey it. Lord, what keeps them from obeying your word?"
God showed me that it all goes back to their conversion. These neglectful people were never converted in the first place! You see, the Bible speaks of two types of conversions: First, there is a conversion that leads to healing and deliverance from all sins. This is the kind most Christians have experienced. But there is also a conversion that leads to hardness and blindness. Let me give you an illustration.
Israel gladly listened to the powerful preaching of the prophet Isaiah - yet they continually justified their sins, calling evil good and good evil. So, God instructed Isaiah: "...Go, and tell this people, Hear ye indeed, but understand not; and see ye indeed, but perceive not. Make the heart of this people fat, and make their ears heavy, and shut their eyes; lest they see with their eyes, and hear with their ears, and understand with their heart, and convert, and be healed" (Isaiah 6:9-10).
God knew the Israelites were not willing to lay down their besetting sins. They loved their fleshly pleasures and ungodly companions too much. So the Lord told Isaiah, "These people are never going to change their hearts. And from now on, I won't speak a word to them. Instead, I want you to hurry them into their hardness, Isaiah. That way, perhaps some will listen before it's too late!"
Simply put, God was calling for a full surrender from his people. He was saying, "If you're going to be called by my name - if your heart is going to be converted - then it has to happen in a way that delivers you from your sins, heals you and sets you free from all bondage!"
I thank God for the multitudes of Christians who started their walk with Jesus the right way - by loving truth and obeying God's word. They had godly sorrow over their sins, and their repentance was wholehearted. When they forsook the ways of their flesh, they fell in love with the Lord, and his word became to them a guiding lamp. And today they give themselves unreservedly to obeying his word.
The Second Kind of Conversion Is What
the Army Calls "Foxhole" Religion.
This second type of conversion is what happens to some soldiers when they go into battle. Once they hear the bullets whizzing by and see the bombs dropping all around them, they look death in the face - and they quickly cry out to God!
This is the type of conversion Pharaoh had. At one point he'd heard seven reproofs from the Holy Ghost, but he still wouldn't obey the Lord's command to free Israel. And now God sent Moses to Pharaoh for an eighth time, with this message: "...Thus saith the Lord God of the Hebrews, How long wilt thou refuse to humble thyself before me? Let my people go, that they may serve me" (Exodus 10:3).
God had already warned Moses about what Pharaoh's reaction would be: "...Go in unto Pharaoh: for I have hardened his heart..." (verse 1). You may ask, "What chance did Pharaoh have? After all, the Lord had hardened his heart." No! The wording here can appear misleading. Pharaoh's hardening did not happen by eternal decree; rather, scripture tells us in an earlier passage: "But when Pharaoh saw that there was respite, he hardened his heart, and hearkened not unto them; as the Lord had said" (8:15).
Each time Pharaoh refused to obey the Lord's command, God visited Egypt with a severe plague. And each time Pharaoh would cry, "Okay, Lord - I'll do anything you want. Just get me out of this mess!" Yet once he was delivered, he always went back to his rebellion.
The Bible says the same thing about Israel's fathers: "But they and our fathers dealt proudly, and hardened their necks, and hearkened not to thy commandments, and refused to obey, neither were mindful of thy wonders that thou didst among them; but hardened their necks..." (Nehemiah 9:16-17).
God always knows what's in a person's heart. And he knows when someone will listen but not obey, choosing instead to go his own way. He knew this about Pharaoh - because after seven reproofs and plagues of judgment, Pharaoh's heart had grown steadily harder.
Now an eighth plague was about to fall upon the Egyptians, and it was something they greatly feared: locusts. Throughout the Bible, locusts signify ruin and destruction. In many instances they represent God's retribution upon a people. Indeed, the prophet Joel likens a particular invading army to a swarm of locusts: "I will restore to you the years that the locust hath eaten...my great army which I sent among you...that executeth his word..." (Joel 2:25, 11).
God didn't always send such plagues merely to punish, but rather to bring about his divine order and will. Many residents of our Timothy House and Sarah House ministries know this firsthand. They've lost jobs, finances, health, marriages, families - all because the locusts of alcohol and drugs devoured everything in their lives. Yet, it was through such plagues that these men and women turned to Jesus.
In Egypt, swarms of locusts descended on the land overnight, devouring everything in sight - crops, plants, new growth, even the bark on trees. By the time these bugs were finished, not even a blade of grass remained:
"The locusts went up over all the land of Egypt, and rested in all the coasts of Egypt: very grievous were they...for they covered the face of the whole earth, so that the land was darkened; and they did eat every herb of the land, and all the fruit of the trees...and there remained not any green thing in the trees, or in the herbs of the field, through all the land of Egypt" (Exodus 10:14-15).
The massive swarms filled the Egyptians' houses. Everywhere the people turned, they saw locusts - on the floor, in the kneading trough, in the milk, in their clothes, in their beds. These locusts buzzed their wings with a terrifying sound and chomped and chewed everything in sight. Within days, Egypt lay in total ruin.
At this point, a small but very important word appears in scripture - the word "then." "Then Pharaoh called for Moses and Aaron in haste; and he said, I have sinned against the Lord your God, and against you" (verse 16).
Pharaoh confessed his sin, admitting his wrongdoing. And it sounded like his repentance was full and complete. But what was his motive in repenting? Scripture spells it out clearly in Pharaoh's own words: "Now therefore forgive, I pray thee, my sin only this once, and intreat the Lord your God, that he may take away from me this death only" (verse 17). Pharaoh was saying, "Yes, I sinned - and I'm sorry. Now, hurry up, Moses, and get me out of this mess. Pray to your God for me. I'm in trouble, and I have to have relief!"
Pharaoh saw that he was about to lose everything - so he repented in hopes that God would deliver him from the mess he'd brought on himself. All he wanted was relief from his trouble!
What First Brought
You to the Lord?
Did you first come to the Lord as Pharaoh did - only because you wanted something from God? Did you turn to him in order to kick a drug habit, to have your marriage restored, to be delivered from financial trouble? Did you say to yourself, "If I come to Jesus, maybe he'll work things out."
The truth is, Christ will work miracles for you. He will do the impossible in your life. But if you come to him only to get something from him - only to be delivered from your problems - you will never grow an inch in maturity. On the contrary, you will only grow hard!
Think back to the time of your conversion. Did it happen after some locust had eaten everything away? Was your health debilitated in some way? Was one of your children in trouble? Did you end up in devastation, with death and ruin hovering over you?
Please don't misunderstand me. Of course, God loves to save people who end up in ruin. When all is lost, he is always near - and he is faithful to deliver. But, beloved, you cannot come to Jesus just to get relief! You must come to him because he is God - and because he deserves your life, your worship, your obedience.
It is a dangerous thing to come into God's house and go through the motions of worship. You may teach, you may usher, you may sing in the choir - and you may tell yourself, "I remember my conversion well. I asked Jesus into my heart five years ago." But if your heart truly had been converted at that time, it would show in your life today.
You would be growing spiritually - reading the Bible often, taking all your needs and problems to God, spending precious time with him in your secret closet. And whenever you heard warnings about coming locusts, you would take heed - because you know your father's commands issue out of his love for you.
Right now you may be saying, "Yes, Brother Dave - I admit I've been neglecting God's word. And I'm still bound by a besetting sin. Am I too hardened - too far gone - to receive the Lord's healing touch?"
No - not at all! If you will begin to call on the Lord today, in the midst of your need, he will bring you times of refreshing. Whenever you bring to him a truly repentant heart, he will act not as your judge, but as your mediator and intercessor. Right now he is saying to you, "Just call on me, and I will do it for you. I will come to you, supplying all you need to keep your heart tender and broken before me."
Do you want to grow into maturity in Christ? Do you want the Lord to keep reproving you in love and guiding you toward life and godliness? Then call on him today. Nothing will keep you on his intended path for you more than a broken and contrite heart!
vineri, 12 februarie 2010
despre Isus...
Revenind la Capernaum, Isus n-a mers la locul cunoscut unde învăţase pe oameni, ci împreună cu ucenicii a căutat în linişte casa care trebuia să fie căminul Său trecător. În timpul rămânerii Sale în Galilea, luase ca ţintă instruirea ucenicilor mai mult decât lucrarea pentru mulţime.
În călătoria prin Galilea, Hristos încercase din nou să pregătească mintea ucenicilor pentru evenimentul care Îi stătea înainte. El le-a spus că trebuie să se urce la Ierusalim pentru a fi dat la moarte şi apoi să învieze. Şi a adăugat o avertizare ciudată şi solemnă: avea să fie trădat şi dat pe mâna vrăjmaşilor. Ucenicii n-au înţeles cuvintele Sale nici de astă dată. Deşi deasupra lor se abătuse umbra unei mari întristări, în inima lor se strecurase un spirit de rivalitate. Se certau între ei, fiecare dorind să fie socotit mai mare în împărăţie. Ei credeau că pot să ascundă de Isus această ceartă, de aceea n-au stat ca de obicei aproape de El, ci s-au înşirat în urmă, aşa ca atunci când au intrat în Capernaum, El era înaintea lor. Isus le citea gândurile şi dorea să le dea sfaturi şi dorea să-i înveţe. Dar pentru aceasta a aşteptat un moment de linişte, când inimile lor să se deschidă pentru a primi cuvintele Sale.
Curând după intrarea Lui în oraş, cel ce striga darea pentru templu a venit la Petru cu întrebarea: "Învăţătorul vostru nu plăteşte darea?" Tributul acesta nu era o taxă civilă, ci o contribuţie religioasă, pe care fiecare iudeu era dator să o plătească anual pentru întreţinerea templului. Refuzul de a plăti acest tribut era socotit ca o dovadă de necredincioşi faţă de templu - după socoteala rabinilor, un păcat foarte mare. Atitudinea Mântuitorului faţă de legile rabinilor şi felul Său de a mustra pe faţă pe cei ce apărau tradiţia le ofereau un pretext pentru a-L acuza că El caută să desfiinţeze serviciul templului. Acum vrăjmaşii au văzut ocazia de a-L discredita. Ei au găsit un aliat potrivit în cel ce strângea darea.
Dar Petru a înţeles numai în parte ce urmărea cel care-l întrebase. Erau categorii de oameni scutiţi de plata dării. În templul lui Moise, când leviţii fuseseră puşi deoparte pentru slujba în sanctuar, nu li s-a dat nici o moştenire în mijlocul ţării. Domnul a zis: "Levi n-are nici o parte din moşie nici moştenire cu fraţii lui; Domnul este moştenirea lui". Deut 10,9. În zilele lui Hristos, preoţii şi leviţii erau încă priviţi ca devotaţi templului în mod deosebit şi nu li se cerea să contribuie anual pentru întreţinerea lui. Şi profeţii erau scutiţi de dare. Cerând tribut de la Isus, rabinii înlăturau orice pretenţie a Lui că ar fi profet sau învăţător şi Îl tratau ca pe orice persoană de rând. Dacă ar fi refuzat să plătească darea, ar fi însemnat că nu Se poartă credincios faţă de templu; iar, pe de altă parte, dacă plătea, lucrul acesta ar fi putut fi folosit ca o justificare pentru refuzul lor de a-L recunoaşte ca profet.
Numai cu puţin înainte, Petru recunoscuse pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, dar acum pierduse o ocazie de a scoate în evidenţă originea divină a Învăţătorului său. Prin răspunsul său, că Isus va plăti darea, el a întărit de fapt părerea greşită pe care preoţii şi conducătorii căutau să o răspândească.
Când Petru a intrat în casă, Mântuitorul nu a făcut nici o aluzie la cele întâmplate, ci a întrebat: "Ce crezi, Simone? Împăraţii pământului de la cine iau dări sau biruri, de la fiii lor, sau de la străini?" Petru a răspuns: "De la străini". Şi Isus a zis: "Aşadar, fiii sunt scutiţi". În timp ce de la locuitorii unei ţări se cereau taxe pentru susţinerea regelui, copiii monarhului erau scutiţi. Aşa şi lui Israel, pretinsul popor al lui Dumnezeu, i se cerea să susţină serviciul Său; dar Isus, Fiul lui Dumnezeu, nu se găsea sub această obligaţie. Dacă preoţii şi leviţii erau scutiţi datorită legăturilor cu templul, cu atât mai mult Acela pentru care templul era casa Tatălui Său.
Dacă Isus ar fi plătit birul fără nici un protest, ar fi recunoscut justeţea acestei pretenţii şi în felul acesta ar fi tăgăduit divinitatea Sa. Dar, deşi a socotit că e bine să împlinească cererea, a combătut pretenţia pe care era întemeiată. Procurând mijloace pentru a plăti darea, El a dat dovadă despre originea Sa divină. El S-a manifestat ca fiind una cu Dumnezeu şi prin urmare nu avea aceleaşi obligaţi ca un supus oarecare al stăpânirii.
"Du-te la mare", a îndrumat El pe Petru, "aruncă undiţa şi vei trage afară peştele care va veni întâi; deschide-i gura şi vei găsi în ea o monedă pe care ia-o şi dă-le-o pentru Mine şi pentru tine." Deşi El îmbrăcase natura Sa dumnezeiască cu natura omenească, în minunea aceasta Şi-a dat pe faţă slava. Era evident că El era Cel care declarase prin David: "Ale Mele sunt toate dobitoacele pădurilor, toate fiarele munţilor cu miile lor. Eu cunosc păsările de pe munţi şi tot ce se mişcă pe câmp este al Meu. Dacă Mi-ar fi foame nu ţi-aş spune ţie, căci a Mea este lumea şi tot ce se cuprinde în ea". Ps.50,10-12.
Cu toate că a arătat lămurit că nu avea obligaţia de a plăti darea, Isus nu s-a luat la ceartă cu iudeii cu privire la acest lucru, deoarece ei ar fi interpretat greşit cuvintele Sale şi le-ar fi îndreptat împotriva Sa. Ca să nu dea pricină de poticnire prin neplata dării, El a făcut lucrul acesta care de drept nu I s-ar fi putut cer. Învăţătura aceasta urma să fie de mare însemnătate pentru ucenici. În curând urmau să aibă loc schimbări însemnate în relaţia lor cu serviciul de la templu şi Hristos i-a învăţat să nu se aşeze împotriva ordinei stabilite fără să fie nevoie. Pe cât era posibil ei trebuiau să nu dea nici un prilej de răstălmăcire a credinţei lor. Deşi creştinii nu trebuie să sacrifice nici un principiu al adevărului, ei trebuie să evite cearta ori de câte ori lucrul acesta e cu putinţă.
Când Hristos şi ucenicii erau singuri în casă, în timp ce Petru plecase la mare, Isus i-a chemat pe ceilalţi şi a întrebat: "Despre ce vorbiţi uni cu alţi pe drum?" Prezenţa lui Isus şi întrebarea Lui i-au făcut să vadă lucrurile într-o lumină cu totul deosebită de aceea în care le văzuseră când se certau pe drum. Ruşinea şi sentimentul de vinovăţie i-au făcut să tacă. Isus le spusese că El trebuie să moară pentru mântuirea lor, iar ambiţia lor egoistă era într-un dureros contrast cu iubirea Lui neegoistă.
Când Isus le spusese că El trebuie să moară şi să învieze, căutase să-i atragă într-o discuţie cu privire la marea încercare a credinţei care le stătea înainte. Dacă ar fi fost gata să primească ce dorea El să le facă cunoscut, ar fi fost scutiţi de o durere şi o disperare grozavă. Cuvintele Lui le-ar fi adus mângâiere în ceasul întristării şi descurajării. Cu toate că vorbise aşa de lămurit despre ceea ce Îl aştepta, faptul că amintise că va merge curând în Ierusalim le aprinsese iar speranţa că împărăţia va fi întemeiată. Lucrul acesta dusese la cearta cu privire la cine va ocupa cele mai înalte funcţii. Când Petru a revenit de la mare, ucenicii i-au spus şi lui despre întrebarea Mântuitorului, şi în cele din urmă unul a îndrăznit să întrebe pe Isus: "Cine este mai mare în Împărăţia Cerurilor?" Mântuitorul a adunat în jurul Său pe ucenici şi le-a spus: " Dacă vrea cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă din toţi, servul tuturor" Aceste cuvinte erau atât de solemne şi impresionante, dar ucenicii erau departe de a le înţelege. Ei nu puteau să vadă ceea ce înţelegea Hristos. Nu înţelegeau natura Împărăţiei lui Hristos şi această neştiinţă era cauza certurilor lor. Dar adevărata cauză era mai profundă. Explicând natura Împărăţiei Sale, Hristos ar fi putut stinge cearta; dar acesta n-ar fi înlăturat cauza. Chiar după ce ar fi primit cunoştinţă deplină, problema cu privire la întâietate ar fi reînnoit neînţelegerea. În felul acesta ar fi adus dezastru asupra biserici după plecarea lui Hristos. Cearta pentru locul cel mai de frunte era lucrarea aceluiaşi spirit care începuse marea luptă din lumile de sus şi care coborâse pe Hristos din cer ca să moară. În faţa Sa El a văzut pe Lucifer, 'fiul zorilor", întrecând în slavă pe toţi îngerii care înconjurau tronul şi unit prin legăturile cele mai strânse cu Fiul lui Dumnezeu. Lucifer spusese: "Voi fi ca Cel Prea Înalt" [Is.14,12.14], şi dorinţa după înălţare de sine adusese ceartă în curţile cereşti şi făcuse să fie alungată o mare parte din oştile lui Dumnezeu. Dacă Lucifer ar fi dorit cu adevărat să fie asemenea cu Cel Prea Înalt, n-ar fi dezertat niciodată de la locul ce i se dăduse în cer, deoarece spiritul Celui prea Înalt se dă pe faţă în lucrarea neegoistă. Lucifer dorea puterea lui Dumnezeu, dar nu caracterul Lui. El căuta pentru sine locul cel mai de frunte şi orice fiinţă care e stăpânită de spiritul lui face la fel. În felul acesta, înstrăinarea, dezbinarea şi cearta ajung inevitabile. Stăpânirea ajunge premiul celui mai tare. Împărăţia lui Satana este o împărăţie a forţei; fiecare îi socoteşte pe toţi ceilalţi ca o piedică pentru înaintarea sa, sau ca o treaptă pe care călcând să ajungă la un loc mai înalt.
În timp ce Lucifer socotea ca un lucru de apucat să fie egal cu Dumnezeu, Hristos, Cel Proslăvit, "S-a dezbrăcat de Sine Însuşi şi a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte pe cruce". Fil.2,7.8. Acum crucea era chiar în faţa Sa; şi propriii Săi ucenici erau aşa plini de gânduri egoiste - de însuşi principiul împărăţiei lui Satana - încât nu puteau să simtă ca Domnul lor sau măcar să-L înţeleagă atunci când El vorbea despre umilirea Sa pentru ei.
Foarte duios, dar cu multă solemnitate, Isus încerca să îndrepte răul. El a arătat care este principiul care stăpâneşte în cer şi în ce constă adevărata mărire, aşa cum este apreciată după etalonul curţilor de sus. Cei care erau mânaţi de îngâmfare şi dorinţă de înălţare de sine se gândeau mai mult al ei şi la răsplata pe care trebuia să o primească decât la felul în care trebuia să reîntoarcă lui Dumnezeu darurile pe care le primiseră. Ei nu puteau să aibă loc în Împărăţia Cerurilor, deoarece erau asemenea celor din rândurile lui Satana.
Înainte de onoare este umilinţa. Pentru a sta într-un loc înalt înaintea oamenilor, Dumnezeu alege pe lucrătorul care asemenea lui Ioan Botezătorul, ia un loc umil în faţa lui Dumnezeu. Ucenicul care seamănă mai mult unui copil este lucrătorul care are mai mult succes în lucrarea lui Dumnezeu. Inteligenţele cereşti pot să conlucreze cu acela care nu caută să-şi înalţe eul, ci să salveze sufletele. Acela care simte mai mult nevoia după ajutorul divin va stărui mai mult ca să-l aibă; iar Duhul Sfânt îi va descoperi pe Isus, care va întări şi va înălţa sufletul. În urma comuniunii cu Hristos, el pleacă să lucreze pentru cei ce pier în păcatele lor. El este uns pentru misiunea sa şi are succes acolo unde mulţi învăţaţi şi intelectuali se dau bătuţi.
Dar când oamenii se înalţă, gândind că ei sunt necesari pentru ca marele plan al lui Dumnezeu să aibă succes, Domnul face să fie înlăturaţi. Se face dovada că Dumnezeu nu este dependent de ei. Lucrarea nu încetează din cauza îndepărtării lor, ci merge mai departe cu putere şi mai mare.
Nu era destul pentru ucenicii lui Isus să fie instruiţi cu privire la natura Împărăţiei Sale. Ceea ce le trebuia era o transformare a inimii care să-i aducă în armonie cu principiile ei. Chemând la sine un copilaş, Isus l-a aşezat în mijlocul lor, apoi, strângându-l cu gingăşie în braţe, El a zis: "Dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor". Simplitatea, uitarea de sine şi iubirea plină de încredere ale copilaşilor sunt însuşiri pe care cerul le apreciază. Acestea sunt caracteristicile adevăratei măriri.
Isus a explicat din nou ucenicilor că Împărăţia Sa nu este caracterizată prin fast şi strălucire pământească. La picioarele lui Isus orice deosebiri sunt uitate. Bogatul şi săracul, învăţatul şi neînvăţatul se întâlnesc fără gând de castă sau întâietate lumească. Toţi se întâlnesc ca fiinţe răscumpărate prin sânge, la fel de dependente de Acela care i-a mântuit pentru Dumnezeu.
Sufletul sincer şi umilit e preţios înaintea lui Dumnezeu. El pune semnul Său asupra oamenilor, nu după rang nici după bogăţia lor, nici după mărimea inteligenţei lor, ci după felul în care ei sunt una cu Hristos. Domnul slavei este mulţumit cu cei umiliţi şi blânzi cu inima. "Tu îmi dai", zicea David, "scutul mântuirii Tale... şi îndurarea Ta" - ca o trăsătură a caracterului omenesc - , "mă face mare". Ps 18,35.
"Oricine va primi un copilaş ca acesta în Numele Meu", a zis Isus, "Mă primeşte pe Mine; şi oricine mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine". "Aşa vorbeşte Domnul: 'Cerul este scaunul Meu de domnie şi pământul aşternutul picioarelor Mele!'" "Iată spre cine îmi voi îndrepta privirile: spre cel ce suferă şi are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de Cuvântul Meu". Is. 66,1.2.
Cuvintele Mântuitorului au trezit în ucenici un simţământ de neîncredere în ei înşişi. Deşi răspunsul dat nu viza în mod direct pe cineva anume, Ioan a început să se întrebe dacă într-o anumită împrejurare purtarea lui fusese corectă. Cu spirit ca de copil, el a adus această problemă înaintea lui Isus: "Învăţătorule", a zis el, "noi am văzut pe un om scoţând draci în numele Tău; şi l-am oprit pentru că nu mergea după noi".
Iacob şi Ioan erau de părere că îl opriseră pe omul acela pentru a-i da onoare Domnului lor; dar acum au început să vadă că de fapt erau geloşi pentru persoana lor. Ei şi-au recunoscut greşeala şi au primit mustrarea lui Isus. "Nu-l opriţi, fiindcă nu este nimeni care să facă minuni în numele Meu şi să mă poată grăi de rău îndată după aceea". Nimeni din cei care într-un fel oarecare s-au arătat prietenoşi faţă de Isus nu trebuiau să fie dispreţuiţi. Mulţi fuseseră adânc mişcaţi de caracterul şi lucrarea lui Hristos şi inimile lor se deschideau în credinţă faţă de El; şi ucenicii care nu puteau cunoaşte motivele, trebuiau să fie cu băgare de seamă pentru a nu descuraja asemenea suflete. Când Isus urma să fie personal printre ei, iar lucrarea să fie lăsată în mâinile lor, nu trebuiau să-şi îngăduie un spirit mărginit, exclusivist, ci să dea pe faţă aceeaşi iubire cuprinzătoare pe care o văzuseră la Învăţătorul lor.
Faptul că cineva nu se potriveşte în totul cu părerile sau ideile noastre personale nu ne va îndreptăţi să-i interzicem să lucreze pentru Domnul. Hristos este marele Învăţător; noi nu trebuie să judecăm sau să poruncim, ci fiecare din noi să stea cu umilinţă la picioarele lui Isus şi să înveţe de la El. Fiecare suflet pe care Dumnezeu l-a făcut binevoitor este un canal prin care Hristos Îşi va descoperi iubirea Sa iertătoare. Cât de atenţi ar trebui să fim, ca nu cumva să descurajăm pe vreunul dintre purtătorii de lumină de la Dumnezeu şi astfel să împiedicăm razele cu care El ar vrea să lumineze lumea! Asprimea sau răceală arătată de ucenici faţă de o persoană pe care o atrage Hristos - au act de felul acesta săvârşit de Ioan când a interzis unui om să facă minunea în numele lui Hristos - ar putea avea ca rezultat întoarcerea acelui om la calea vrăjmaşului, cauzând în felul acesta pierderea unui suflet. Cu privire la cel care ar putea face aşa ceva, Isus a zis: "Ar fi mai bine pentru el să i se lege de gât o piatră mare, de moară şi să fie aruncaţi în mare". Şi a adăugat: "Dacă mâna ta te face să păcătuieşti, taie-o; este mai bine pentru tine să intri ciung în viaţă, decât să ai două mâini şi să mergi în gheenă, în focul care nu se stinge. Dacă piciorul tău te va face să cazi în păcat, taie-l; este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop, decât să ai două picioare şi să fi aruncat în gheenă". Marcu 9,43-45.
Care era motivul pentru care Isus vorbea atât de hotărât? Deoarece "Fiul omului a venit să mântuiască ce era pierdut". Trebuie să arete ucenicii lui Isus mai puţină atenţie faţă de semenii lor decât a arătat Maiestatea cerului ? Fiecare fiinţă a costat un preţ nemărginit şi deci cât de grozav e păcatul de a îndepărtat un suflet de la Hristos, aşa încât pentru el iubirea, umilinţa şi suferinţele Mântuitorului să fie zadarnice !
"Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire". Matei 18,7. Lumea, inspirată de Satana, se va împotrivi cu siguranţă urmaşilor lui Hristos şi va căuta să le distrugă credinţa; dar vai de acela care a luat numele lui Hristos şi totuşi este găsit făcând această lucrare! Domnul nostru suferă ocară pentru aceia care pretind că-L servesc, dar reprezintă rău caracterul Său; şi astfel mulţi oameni sunt amăgiţi şi duşi pe căi rătăcite.
Orice obicei sau acţiune care ar conduce la păcat şi care ar aduce ocară asupra lui Hristos ai fi mai bine îndepărtat, ori care ar fi sacrificiul. Ceea ce dezonorează pe Dumnezeu nu poate fi folositor pentru nimeni. Binecuvântarea cerului nu poate să însoţească pe un om care calcă principiile veşnice ale dreptăţii. Şi un singur păcat cultivat cu plăcere este îndestulătoare pentru a produce degradarea caracterului şi pentru a rătăci pe alţii. Dacă piciorul sau mâna trebuie tăiate şi chiar ochiul trebuie scos pentru a scăpa trupul de moarte, cu cât mai mult ar trebui să fie îndepărtat păcatul, care aduce moartea veşnică !
La serviciul ritual se adăuga sare la fiecare jertfă. Aceasta, asemenea jertfei de tămâie, însemna că numai neprihănirea lui Hristos putea face ca serviciul să fie primit de Dumnezeu. Referindu-se la această practică, Isus a zis: "Orice jertfă va fi sărată cu sare". "Să aveţi sare în voi înşivă şi să trăiţi în pace uni cu alţii". Toţi cei ce vor să se prezinte ca "jertfă vie, sfântă plăcută lui Dumnezeu" [Rom. 12,1] trebuie să primească sarea mântuitoare, neprihănirea Mântuitorului nostru. Atunci ei devin "sarea pământului", care în mijlocul oamenilor ţin răul pe loc aşa cum sarea fereşte de stricăciune. Matei 5,13. Dar dacă sarea şi-a pierdut gustul, dacă temerea de Dumnezeu este numai din gură, fără să cuprindă şi iubirea lui Hristos, nu e nici o putere spre bine în aceasta. Acea viaţă nu poate exercita nici o influenţă mântuitoare asupra lumii. Energia şi capacitatea voastră de a ajuta dezvoltarea Împărăţiei Mele, zice Isus, depinde de primirea Duhului Meu. Voi trebuie să fiţi părtaşi la harul Meu, pentru a fi un miros de viaţă spre viaţă. Atunci nu va mai fi nici rivalitate, nici căutarea interesului propriu, nici dorinţa după locul cel mai de frunte. Voi trebuie să aveţi iubirea aceea care nu caută folosul său, ci binele altuia.
Păcătosul care se pocăieşte să-şi aţintească deci ochii asupra "Mielului lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii" [Ioan 1,29]; şi prin privire se schimbă. Teama lui e preschimbată în bucurie, îndoielile în nădejde. Se dă pe faţă recunoştinţa. Inima de piatră e sfărâmată. Un val de iubire inundă sufletul. Hristos este în el ca un izvor de viaţă care ţâşneşte în viaţa veşnică. Când vedem pe Isus, Om al durerii, obişnuit cu suferinţa, lucrând să salveze ce era de pierdut, dispreţuit, batjocorit, luat în râs, alungat din cetate în cetate până Şi-a încheiat misiunea, când privim la el în Ghetsemani, asudând cu picături de sânge, şi pe cruce, murind în agonie - când vedem acestea, eul nu mai pretinde să fie recunoscut. Privind la Isus, ne vom ruşina de răceala noastră, de letargia şi egoismul nostru. Vom fi voioşi să fim orice sau nimic, aşa încât să putem servi pe Domnul din inimă. Ne vom bucura atunci să purtăm crucea în urma lui Isus, să îndurăm încercările, ocara sau persecuţia pentru Numele Lui cel scump.
"Noi, care suntem tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi şi să nu ne placem nouă înşine." Rom. 15,1. Nici o fiinţă care crede în Hristos, chiar dacă credinţa sa ar putea să fie slabă şi paşii săi să se clatine ca ai unui copilaş, nu ar trebui să fie puţin apreciată. Prin tot ce ne dă nouă un avantaj asupra altuia - fie bună creştere şi privilegii, nobleţe de caracter, educaţie creştină, experienţă religioasă - suntem datori faţă de cei mai puţin privilegiaţi; pe cât ne stă în putinţă, să îi ajutăm şi să-i servim. Dacă suntem tari, să înălţăm braţul celor slabi. Îngeri ai măririi, care văd pururea faţa Tatălui din cer, sunt bucuroşi să servească celor mai mici ai Lui. Fiinţe tremurânde care au multe trăsături de caracter nepotrivite, sunt în grija lor deosebită. Îngerii sunt totdeauna prezenţi acolo unde sunt mai necesari, alături de cei ce au de dus lupta cea mai grea cu eul şi al căror mediu de viaţă este mai descurajator. Şi în această servire, adevăraţii urmaşi ai lui Hristos vor colabora.
Dacă unul dintre aceşti micuţi va fi biruit şi va greşi împotriva ta, datoria ta e să cauţi îndreptarea lui. Nu aştepta ca el să facă prima încercare de împăcare. "Ce credeţi?" a zis Isus, "dacă un om are o sută de oi şi se rătăceşte una dintre ele, nu lasă el pe cele nouăzeci şi nouă pe munţi şi se duce să caute pe cea rătăcită? Şi dacă se întâmplă să o găsească, adevăr vă spun, că are mai mare bucurie de ea, decât de cele nouăzeci şi nouă care nu se rătăciseră. Tot aşa, nu este voia Tatălui vostru din ceruri să piară unul măcar din aceşti micuţi".
În umilinţă, luând seama "la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu" [Gal.6,1], mergi ca cel greşit şi "spune-i între tine şi el singur". Nu-l expune ruşinii punând greşeala lui în faţa altora şi nu aduce ocară asupra lui Hristos făcând să fie cunoscut în public păcatul sau greşeala unuia care poartă numele Lui. Deseori adevărul trebuie să fie spus clar către cel care a greşit; el trebuie condus să-şi vadă greşeala, ca să poată să se îndrepte. Dar nu trebuie să-l judeci sau să-l condamni. Nu încerca să te îndreptăţeşti. Toată străduinţa ta să fie pentru îndreptarea lui. În tratarea rănilor sufletului, este necesară atingerea cea mai delicată şi sensibilitatea cea mai aleasă. Numai iubirea care se revarsă de la Cel ce a suferit pe Golgota poate izbuti în împrejurarea aceasta. Fratele să arete o iubire plină de înţelegere faţă de fratele său, ştiind că dacă izbuteşte, va "mântui un suflet de la moarte" şi va "acoperi o sumedenie de păcate". Iacov 5,20.
Dar chiar şi încercarea această poate să nu izbutească. Atunci, a zis Isus: "mai ia cu tine unul sau doi". S-ar putea ca influenţa lor unită să izbutească acolo unde a celui dintâi a fost fără succes. Nefiind amestecaţi în neînţelegerea aceea, ei vor putea fi mai nepărtinitori şi faptul acesta va da mai multă greutate sfatului faţă de cel greşit.
Dacă nu vrea să asculte de ei, atunci şi numai atunci să fie pusă problema înaintea întregii biserici. Membrii bisericii, ca reprezentanţi ai lui Hristos, să se unească în rugăciune şi să stăruiască cu iubire ca cel care a greşit să fie îndreptat. Duhul Sfânt va vorbi prin servii Săi, stăruind de cel rătăcit să se întoarcă la Dumnezeu. Apostolul Pavel, vorbind sub inspiraţie, zice: "Ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu". 2 Cor. 5,20. Cel care leapădă această invitaţie a rupt legătura care-l unea de Hristos şi în felul acesta s-a rupt de părtăşia cu biserica. De aici înainte, a zis Isus, "să fie pentru tine ca un păgân şi un vameş". Dar fratele acela nu trebuie să fie privit ca şi cum nu ar mai avea drept la mila lui Dumnezeu. Să nu fie dispreţuit sau neglijat de către fraţii lui de mai înainte, ci să fie tratat cu duioşie şi compătimire, ca una din oile pierdute pe care Hristos o căuta pentru a o aduce la staulul Său.
Învăţătura dată de Hristos cu privire la felul cum trebuie să ne purtăm cu cei greşiţi repetă într-o formă mai concretă învăţătura dată lui Israel de Moise: "Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta; să mustri pe aproapele tău, ca să nu te încarci cu un păcat din pricina lui". Lev.19,17. Adică, acela care neglijează datoria pe care i-a încredinţat-o Hristos, de a încerca să-l îndrepte pe cei care sunt în rătăcire şi păcat, se face părtaş de păcat. Pentru relele pe care le-am fi putu împiedica suntem răspunzători, ca şi când noi le-am fi înfăptuit.
Noi trebuie să discutăm personal cu cel care a greşit şi să-i arătăm greşeala pe care a făcut-o. Nu trebuie să facem din acesta un obiect al discuţiilor şi criticilor între noi; nici chiar după ce acest caz a fost prezentat înaintea bisericii, nu avem libertatea să repetăm lucrul acesta către alţii. Cunoaşterea greşelilor săvârşite de creştini va fi o piatră de poticnire pentru lumea necredincioasă, şi stăruind asupra acestor lucruri, noi nu avem decât de păgubit, căci privind suntem transformaţi şi ajungem să ne asemănăm cu ceea ce a constituit obiectul atenţiei noastre. În timp ce căutăm să îndreptăm greşelile unui frate, Spiritul lui Hristos ne va conduce să-l apărăm cât mai mult cu putinţă de criticile oricui, chiar şi ale propriilor săi fraţi şi cu atât mai mult de mustrările lumii necredincioase. Noi înşine greşim şi avem nevoie de mila şi de iertarea lui Hristos, şi El ne îndeamnă să ne purtăm unul cu altul aşa cum dorim să Se poarte El cu noi.
"Orice veţi lega pe pământ, va fi legat şi în ceruri; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat şi în cer". Voi lucraţi ca trimişi împuterniciţi ai cerului, şi efectele lucrării voastre sunt pentru vecie.
Dar noi nu suntem lăsaţi să ducem singuri această răspundere mare. Acolo unde Cuvântul Său e ascultat cu inima sinceră, Hristos este de faţă. El este prezent nu numai în adunările bisericii, ci oriunde se adună în numele Său oricât de puţini ucenici, va fi şi El acolo. El zice: "Dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri".
Isus zice: "Tatăl Meu care este în ceruri", amintind astfel ucenicilor că, deşi prin natura Sa omenească, El este legat de ei, este părtaş la încercările lor şi simpatizează cu ei în suferinţele lor, prin natura Sa dumnezeiască este legat de tronul Celui Nemărginit. Minunată asigurare! Inteligenţele cereşti se unesc cu oamenii în iubire şi acţiune pentru a salva ce a fost pierdut. Şi toată puterea cerului este făcută să se unească cu iscusinţa omenească pentru a atrage suflete la Hristos.
În călătoria prin Galilea, Hristos încercase din nou să pregătească mintea ucenicilor pentru evenimentul care Îi stătea înainte. El le-a spus că trebuie să se urce la Ierusalim pentru a fi dat la moarte şi apoi să învieze. Şi a adăugat o avertizare ciudată şi solemnă: avea să fie trădat şi dat pe mâna vrăjmaşilor. Ucenicii n-au înţeles cuvintele Sale nici de astă dată. Deşi deasupra lor se abătuse umbra unei mari întristări, în inima lor se strecurase un spirit de rivalitate. Se certau între ei, fiecare dorind să fie socotit mai mare în împărăţie. Ei credeau că pot să ascundă de Isus această ceartă, de aceea n-au stat ca de obicei aproape de El, ci s-au înşirat în urmă, aşa ca atunci când au intrat în Capernaum, El era înaintea lor. Isus le citea gândurile şi dorea să le dea sfaturi şi dorea să-i înveţe. Dar pentru aceasta a aşteptat un moment de linişte, când inimile lor să se deschidă pentru a primi cuvintele Sale.
Curând după intrarea Lui în oraş, cel ce striga darea pentru templu a venit la Petru cu întrebarea: "Învăţătorul vostru nu plăteşte darea?" Tributul acesta nu era o taxă civilă, ci o contribuţie religioasă, pe care fiecare iudeu era dator să o plătească anual pentru întreţinerea templului. Refuzul de a plăti acest tribut era socotit ca o dovadă de necredincioşi faţă de templu - după socoteala rabinilor, un păcat foarte mare. Atitudinea Mântuitorului faţă de legile rabinilor şi felul Său de a mustra pe faţă pe cei ce apărau tradiţia le ofereau un pretext pentru a-L acuza că El caută să desfiinţeze serviciul templului. Acum vrăjmaşii au văzut ocazia de a-L discredita. Ei au găsit un aliat potrivit în cel ce strângea darea.
Dar Petru a înţeles numai în parte ce urmărea cel care-l întrebase. Erau categorii de oameni scutiţi de plata dării. În templul lui Moise, când leviţii fuseseră puşi deoparte pentru slujba în sanctuar, nu li s-a dat nici o moştenire în mijlocul ţării. Domnul a zis: "Levi n-are nici o parte din moşie nici moştenire cu fraţii lui; Domnul este moştenirea lui". Deut 10,9. În zilele lui Hristos, preoţii şi leviţii erau încă priviţi ca devotaţi templului în mod deosebit şi nu li se cerea să contribuie anual pentru întreţinerea lui. Şi profeţii erau scutiţi de dare. Cerând tribut de la Isus, rabinii înlăturau orice pretenţie a Lui că ar fi profet sau învăţător şi Îl tratau ca pe orice persoană de rând. Dacă ar fi refuzat să plătească darea, ar fi însemnat că nu Se poartă credincios faţă de templu; iar, pe de altă parte, dacă plătea, lucrul acesta ar fi putut fi folosit ca o justificare pentru refuzul lor de a-L recunoaşte ca profet.
Numai cu puţin înainte, Petru recunoscuse pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, dar acum pierduse o ocazie de a scoate în evidenţă originea divină a Învăţătorului său. Prin răspunsul său, că Isus va plăti darea, el a întărit de fapt părerea greşită pe care preoţii şi conducătorii căutau să o răspândească.
Când Petru a intrat în casă, Mântuitorul nu a făcut nici o aluzie la cele întâmplate, ci a întrebat: "Ce crezi, Simone? Împăraţii pământului de la cine iau dări sau biruri, de la fiii lor, sau de la străini?" Petru a răspuns: "De la străini". Şi Isus a zis: "Aşadar, fiii sunt scutiţi". În timp ce de la locuitorii unei ţări se cereau taxe pentru susţinerea regelui, copiii monarhului erau scutiţi. Aşa şi lui Israel, pretinsul popor al lui Dumnezeu, i se cerea să susţină serviciul Său; dar Isus, Fiul lui Dumnezeu, nu se găsea sub această obligaţie. Dacă preoţii şi leviţii erau scutiţi datorită legăturilor cu templul, cu atât mai mult Acela pentru care templul era casa Tatălui Său.
Dacă Isus ar fi plătit birul fără nici un protest, ar fi recunoscut justeţea acestei pretenţii şi în felul acesta ar fi tăgăduit divinitatea Sa. Dar, deşi a socotit că e bine să împlinească cererea, a combătut pretenţia pe care era întemeiată. Procurând mijloace pentru a plăti darea, El a dat dovadă despre originea Sa divină. El S-a manifestat ca fiind una cu Dumnezeu şi prin urmare nu avea aceleaşi obligaţi ca un supus oarecare al stăpânirii.
"Du-te la mare", a îndrumat El pe Petru, "aruncă undiţa şi vei trage afară peştele care va veni întâi; deschide-i gura şi vei găsi în ea o monedă pe care ia-o şi dă-le-o pentru Mine şi pentru tine." Deşi El îmbrăcase natura Sa dumnezeiască cu natura omenească, în minunea aceasta Şi-a dat pe faţă slava. Era evident că El era Cel care declarase prin David: "Ale Mele sunt toate dobitoacele pădurilor, toate fiarele munţilor cu miile lor. Eu cunosc păsările de pe munţi şi tot ce se mişcă pe câmp este al Meu. Dacă Mi-ar fi foame nu ţi-aş spune ţie, căci a Mea este lumea şi tot ce se cuprinde în ea". Ps.50,10-12.
Cu toate că a arătat lămurit că nu avea obligaţia de a plăti darea, Isus nu s-a luat la ceartă cu iudeii cu privire la acest lucru, deoarece ei ar fi interpretat greşit cuvintele Sale şi le-ar fi îndreptat împotriva Sa. Ca să nu dea pricină de poticnire prin neplata dării, El a făcut lucrul acesta care de drept nu I s-ar fi putut cer. Învăţătura aceasta urma să fie de mare însemnătate pentru ucenici. În curând urmau să aibă loc schimbări însemnate în relaţia lor cu serviciul de la templu şi Hristos i-a învăţat să nu se aşeze împotriva ordinei stabilite fără să fie nevoie. Pe cât era posibil ei trebuiau să nu dea nici un prilej de răstălmăcire a credinţei lor. Deşi creştinii nu trebuie să sacrifice nici un principiu al adevărului, ei trebuie să evite cearta ori de câte ori lucrul acesta e cu putinţă.
Când Hristos şi ucenicii erau singuri în casă, în timp ce Petru plecase la mare, Isus i-a chemat pe ceilalţi şi a întrebat: "Despre ce vorbiţi uni cu alţi pe drum?" Prezenţa lui Isus şi întrebarea Lui i-au făcut să vadă lucrurile într-o lumină cu totul deosebită de aceea în care le văzuseră când se certau pe drum. Ruşinea şi sentimentul de vinovăţie i-au făcut să tacă. Isus le spusese că El trebuie să moară pentru mântuirea lor, iar ambiţia lor egoistă era într-un dureros contrast cu iubirea Lui neegoistă.
Când Isus le spusese că El trebuie să moară şi să învieze, căutase să-i atragă într-o discuţie cu privire la marea încercare a credinţei care le stătea înainte. Dacă ar fi fost gata să primească ce dorea El să le facă cunoscut, ar fi fost scutiţi de o durere şi o disperare grozavă. Cuvintele Lui le-ar fi adus mângâiere în ceasul întristării şi descurajării. Cu toate că vorbise aşa de lămurit despre ceea ce Îl aştepta, faptul că amintise că va merge curând în Ierusalim le aprinsese iar speranţa că împărăţia va fi întemeiată. Lucrul acesta dusese la cearta cu privire la cine va ocupa cele mai înalte funcţii. Când Petru a revenit de la mare, ucenicii i-au spus şi lui despre întrebarea Mântuitorului, şi în cele din urmă unul a îndrăznit să întrebe pe Isus: "Cine este mai mare în Împărăţia Cerurilor?" Mântuitorul a adunat în jurul Său pe ucenici şi le-a spus: " Dacă vrea cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă din toţi, servul tuturor" Aceste cuvinte erau atât de solemne şi impresionante, dar ucenicii erau departe de a le înţelege. Ei nu puteau să vadă ceea ce înţelegea Hristos. Nu înţelegeau natura Împărăţiei lui Hristos şi această neştiinţă era cauza certurilor lor. Dar adevărata cauză era mai profundă. Explicând natura Împărăţiei Sale, Hristos ar fi putut stinge cearta; dar acesta n-ar fi înlăturat cauza. Chiar după ce ar fi primit cunoştinţă deplină, problema cu privire la întâietate ar fi reînnoit neînţelegerea. În felul acesta ar fi adus dezastru asupra biserici după plecarea lui Hristos. Cearta pentru locul cel mai de frunte era lucrarea aceluiaşi spirit care începuse marea luptă din lumile de sus şi care coborâse pe Hristos din cer ca să moară. În faţa Sa El a văzut pe Lucifer, 'fiul zorilor", întrecând în slavă pe toţi îngerii care înconjurau tronul şi unit prin legăturile cele mai strânse cu Fiul lui Dumnezeu. Lucifer spusese: "Voi fi ca Cel Prea Înalt" [Is.14,12.14], şi dorinţa după înălţare de sine adusese ceartă în curţile cereşti şi făcuse să fie alungată o mare parte din oştile lui Dumnezeu. Dacă Lucifer ar fi dorit cu adevărat să fie asemenea cu Cel Prea Înalt, n-ar fi dezertat niciodată de la locul ce i se dăduse în cer, deoarece spiritul Celui prea Înalt se dă pe faţă în lucrarea neegoistă. Lucifer dorea puterea lui Dumnezeu, dar nu caracterul Lui. El căuta pentru sine locul cel mai de frunte şi orice fiinţă care e stăpânită de spiritul lui face la fel. În felul acesta, înstrăinarea, dezbinarea şi cearta ajung inevitabile. Stăpânirea ajunge premiul celui mai tare. Împărăţia lui Satana este o împărăţie a forţei; fiecare îi socoteşte pe toţi ceilalţi ca o piedică pentru înaintarea sa, sau ca o treaptă pe care călcând să ajungă la un loc mai înalt.
În timp ce Lucifer socotea ca un lucru de apucat să fie egal cu Dumnezeu, Hristos, Cel Proslăvit, "S-a dezbrăcat de Sine Însuşi şi a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte pe cruce". Fil.2,7.8. Acum crucea era chiar în faţa Sa; şi propriii Săi ucenici erau aşa plini de gânduri egoiste - de însuşi principiul împărăţiei lui Satana - încât nu puteau să simtă ca Domnul lor sau măcar să-L înţeleagă atunci când El vorbea despre umilirea Sa pentru ei.
Foarte duios, dar cu multă solemnitate, Isus încerca să îndrepte răul. El a arătat care este principiul care stăpâneşte în cer şi în ce constă adevărata mărire, aşa cum este apreciată după etalonul curţilor de sus. Cei care erau mânaţi de îngâmfare şi dorinţă de înălţare de sine se gândeau mai mult al ei şi la răsplata pe care trebuia să o primească decât la felul în care trebuia să reîntoarcă lui Dumnezeu darurile pe care le primiseră. Ei nu puteau să aibă loc în Împărăţia Cerurilor, deoarece erau asemenea celor din rândurile lui Satana.
Înainte de onoare este umilinţa. Pentru a sta într-un loc înalt înaintea oamenilor, Dumnezeu alege pe lucrătorul care asemenea lui Ioan Botezătorul, ia un loc umil în faţa lui Dumnezeu. Ucenicul care seamănă mai mult unui copil este lucrătorul care are mai mult succes în lucrarea lui Dumnezeu. Inteligenţele cereşti pot să conlucreze cu acela care nu caută să-şi înalţe eul, ci să salveze sufletele. Acela care simte mai mult nevoia după ajutorul divin va stărui mai mult ca să-l aibă; iar Duhul Sfânt îi va descoperi pe Isus, care va întări şi va înălţa sufletul. În urma comuniunii cu Hristos, el pleacă să lucreze pentru cei ce pier în păcatele lor. El este uns pentru misiunea sa şi are succes acolo unde mulţi învăţaţi şi intelectuali se dau bătuţi.
Dar când oamenii se înalţă, gândind că ei sunt necesari pentru ca marele plan al lui Dumnezeu să aibă succes, Domnul face să fie înlăturaţi. Se face dovada că Dumnezeu nu este dependent de ei. Lucrarea nu încetează din cauza îndepărtării lor, ci merge mai departe cu putere şi mai mare.
Nu era destul pentru ucenicii lui Isus să fie instruiţi cu privire la natura Împărăţiei Sale. Ceea ce le trebuia era o transformare a inimii care să-i aducă în armonie cu principiile ei. Chemând la sine un copilaş, Isus l-a aşezat în mijlocul lor, apoi, strângându-l cu gingăşie în braţe, El a zis: "Dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor". Simplitatea, uitarea de sine şi iubirea plină de încredere ale copilaşilor sunt însuşiri pe care cerul le apreciază. Acestea sunt caracteristicile adevăratei măriri.
Isus a explicat din nou ucenicilor că Împărăţia Sa nu este caracterizată prin fast şi strălucire pământească. La picioarele lui Isus orice deosebiri sunt uitate. Bogatul şi săracul, învăţatul şi neînvăţatul se întâlnesc fără gând de castă sau întâietate lumească. Toţi se întâlnesc ca fiinţe răscumpărate prin sânge, la fel de dependente de Acela care i-a mântuit pentru Dumnezeu.
Sufletul sincer şi umilit e preţios înaintea lui Dumnezeu. El pune semnul Său asupra oamenilor, nu după rang nici după bogăţia lor, nici după mărimea inteligenţei lor, ci după felul în care ei sunt una cu Hristos. Domnul slavei este mulţumit cu cei umiliţi şi blânzi cu inima. "Tu îmi dai", zicea David, "scutul mântuirii Tale... şi îndurarea Ta" - ca o trăsătură a caracterului omenesc - , "mă face mare". Ps 18,35.
"Oricine va primi un copilaş ca acesta în Numele Meu", a zis Isus, "Mă primeşte pe Mine; şi oricine mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine". "Aşa vorbeşte Domnul: 'Cerul este scaunul Meu de domnie şi pământul aşternutul picioarelor Mele!'" "Iată spre cine îmi voi îndrepta privirile: spre cel ce suferă şi are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de Cuvântul Meu". Is. 66,1.2.
Cuvintele Mântuitorului au trezit în ucenici un simţământ de neîncredere în ei înşişi. Deşi răspunsul dat nu viza în mod direct pe cineva anume, Ioan a început să se întrebe dacă într-o anumită împrejurare purtarea lui fusese corectă. Cu spirit ca de copil, el a adus această problemă înaintea lui Isus: "Învăţătorule", a zis el, "noi am văzut pe un om scoţând draci în numele Tău; şi l-am oprit pentru că nu mergea după noi".
Iacob şi Ioan erau de părere că îl opriseră pe omul acela pentru a-i da onoare Domnului lor; dar acum au început să vadă că de fapt erau geloşi pentru persoana lor. Ei şi-au recunoscut greşeala şi au primit mustrarea lui Isus. "Nu-l opriţi, fiindcă nu este nimeni care să facă minuni în numele Meu şi să mă poată grăi de rău îndată după aceea". Nimeni din cei care într-un fel oarecare s-au arătat prietenoşi faţă de Isus nu trebuiau să fie dispreţuiţi. Mulţi fuseseră adânc mişcaţi de caracterul şi lucrarea lui Hristos şi inimile lor se deschideau în credinţă faţă de El; şi ucenicii care nu puteau cunoaşte motivele, trebuiau să fie cu băgare de seamă pentru a nu descuraja asemenea suflete. Când Isus urma să fie personal printre ei, iar lucrarea să fie lăsată în mâinile lor, nu trebuiau să-şi îngăduie un spirit mărginit, exclusivist, ci să dea pe faţă aceeaşi iubire cuprinzătoare pe care o văzuseră la Învăţătorul lor.
Faptul că cineva nu se potriveşte în totul cu părerile sau ideile noastre personale nu ne va îndreptăţi să-i interzicem să lucreze pentru Domnul. Hristos este marele Învăţător; noi nu trebuie să judecăm sau să poruncim, ci fiecare din noi să stea cu umilinţă la picioarele lui Isus şi să înveţe de la El. Fiecare suflet pe care Dumnezeu l-a făcut binevoitor este un canal prin care Hristos Îşi va descoperi iubirea Sa iertătoare. Cât de atenţi ar trebui să fim, ca nu cumva să descurajăm pe vreunul dintre purtătorii de lumină de la Dumnezeu şi astfel să împiedicăm razele cu care El ar vrea să lumineze lumea! Asprimea sau răceală arătată de ucenici faţă de o persoană pe care o atrage Hristos - au act de felul acesta săvârşit de Ioan când a interzis unui om să facă minunea în numele lui Hristos - ar putea avea ca rezultat întoarcerea acelui om la calea vrăjmaşului, cauzând în felul acesta pierderea unui suflet. Cu privire la cel care ar putea face aşa ceva, Isus a zis: "Ar fi mai bine pentru el să i se lege de gât o piatră mare, de moară şi să fie aruncaţi în mare". Şi a adăugat: "Dacă mâna ta te face să păcătuieşti, taie-o; este mai bine pentru tine să intri ciung în viaţă, decât să ai două mâini şi să mergi în gheenă, în focul care nu se stinge. Dacă piciorul tău te va face să cazi în păcat, taie-l; este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop, decât să ai două picioare şi să fi aruncat în gheenă". Marcu 9,43-45.
Care era motivul pentru care Isus vorbea atât de hotărât? Deoarece "Fiul omului a venit să mântuiască ce era pierdut". Trebuie să arete ucenicii lui Isus mai puţină atenţie faţă de semenii lor decât a arătat Maiestatea cerului ? Fiecare fiinţă a costat un preţ nemărginit şi deci cât de grozav e păcatul de a îndepărtat un suflet de la Hristos, aşa încât pentru el iubirea, umilinţa şi suferinţele Mântuitorului să fie zadarnice !
"Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire". Matei 18,7. Lumea, inspirată de Satana, se va împotrivi cu siguranţă urmaşilor lui Hristos şi va căuta să le distrugă credinţa; dar vai de acela care a luat numele lui Hristos şi totuşi este găsit făcând această lucrare! Domnul nostru suferă ocară pentru aceia care pretind că-L servesc, dar reprezintă rău caracterul Său; şi astfel mulţi oameni sunt amăgiţi şi duşi pe căi rătăcite.
Orice obicei sau acţiune care ar conduce la păcat şi care ar aduce ocară asupra lui Hristos ai fi mai bine îndepărtat, ori care ar fi sacrificiul. Ceea ce dezonorează pe Dumnezeu nu poate fi folositor pentru nimeni. Binecuvântarea cerului nu poate să însoţească pe un om care calcă principiile veşnice ale dreptăţii. Şi un singur păcat cultivat cu plăcere este îndestulătoare pentru a produce degradarea caracterului şi pentru a rătăci pe alţii. Dacă piciorul sau mâna trebuie tăiate şi chiar ochiul trebuie scos pentru a scăpa trupul de moarte, cu cât mai mult ar trebui să fie îndepărtat păcatul, care aduce moartea veşnică !
La serviciul ritual se adăuga sare la fiecare jertfă. Aceasta, asemenea jertfei de tămâie, însemna că numai neprihănirea lui Hristos putea face ca serviciul să fie primit de Dumnezeu. Referindu-se la această practică, Isus a zis: "Orice jertfă va fi sărată cu sare". "Să aveţi sare în voi înşivă şi să trăiţi în pace uni cu alţii". Toţi cei ce vor să se prezinte ca "jertfă vie, sfântă plăcută lui Dumnezeu" [Rom. 12,1] trebuie să primească sarea mântuitoare, neprihănirea Mântuitorului nostru. Atunci ei devin "sarea pământului", care în mijlocul oamenilor ţin răul pe loc aşa cum sarea fereşte de stricăciune. Matei 5,13. Dar dacă sarea şi-a pierdut gustul, dacă temerea de Dumnezeu este numai din gură, fără să cuprindă şi iubirea lui Hristos, nu e nici o putere spre bine în aceasta. Acea viaţă nu poate exercita nici o influenţă mântuitoare asupra lumii. Energia şi capacitatea voastră de a ajuta dezvoltarea Împărăţiei Mele, zice Isus, depinde de primirea Duhului Meu. Voi trebuie să fiţi părtaşi la harul Meu, pentru a fi un miros de viaţă spre viaţă. Atunci nu va mai fi nici rivalitate, nici căutarea interesului propriu, nici dorinţa după locul cel mai de frunte. Voi trebuie să aveţi iubirea aceea care nu caută folosul său, ci binele altuia.
Păcătosul care se pocăieşte să-şi aţintească deci ochii asupra "Mielului lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii" [Ioan 1,29]; şi prin privire se schimbă. Teama lui e preschimbată în bucurie, îndoielile în nădejde. Se dă pe faţă recunoştinţa. Inima de piatră e sfărâmată. Un val de iubire inundă sufletul. Hristos este în el ca un izvor de viaţă care ţâşneşte în viaţa veşnică. Când vedem pe Isus, Om al durerii, obişnuit cu suferinţa, lucrând să salveze ce era de pierdut, dispreţuit, batjocorit, luat în râs, alungat din cetate în cetate până Şi-a încheiat misiunea, când privim la el în Ghetsemani, asudând cu picături de sânge, şi pe cruce, murind în agonie - când vedem acestea, eul nu mai pretinde să fie recunoscut. Privind la Isus, ne vom ruşina de răceala noastră, de letargia şi egoismul nostru. Vom fi voioşi să fim orice sau nimic, aşa încât să putem servi pe Domnul din inimă. Ne vom bucura atunci să purtăm crucea în urma lui Isus, să îndurăm încercările, ocara sau persecuţia pentru Numele Lui cel scump.
"Noi, care suntem tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi şi să nu ne placem nouă înşine." Rom. 15,1. Nici o fiinţă care crede în Hristos, chiar dacă credinţa sa ar putea să fie slabă şi paşii săi să se clatine ca ai unui copilaş, nu ar trebui să fie puţin apreciată. Prin tot ce ne dă nouă un avantaj asupra altuia - fie bună creştere şi privilegii, nobleţe de caracter, educaţie creştină, experienţă religioasă - suntem datori faţă de cei mai puţin privilegiaţi; pe cât ne stă în putinţă, să îi ajutăm şi să-i servim. Dacă suntem tari, să înălţăm braţul celor slabi. Îngeri ai măririi, care văd pururea faţa Tatălui din cer, sunt bucuroşi să servească celor mai mici ai Lui. Fiinţe tremurânde care au multe trăsături de caracter nepotrivite, sunt în grija lor deosebită. Îngerii sunt totdeauna prezenţi acolo unde sunt mai necesari, alături de cei ce au de dus lupta cea mai grea cu eul şi al căror mediu de viaţă este mai descurajator. Şi în această servire, adevăraţii urmaşi ai lui Hristos vor colabora.
Dacă unul dintre aceşti micuţi va fi biruit şi va greşi împotriva ta, datoria ta e să cauţi îndreptarea lui. Nu aştepta ca el să facă prima încercare de împăcare. "Ce credeţi?" a zis Isus, "dacă un om are o sută de oi şi se rătăceşte una dintre ele, nu lasă el pe cele nouăzeci şi nouă pe munţi şi se duce să caute pe cea rătăcită? Şi dacă se întâmplă să o găsească, adevăr vă spun, că are mai mare bucurie de ea, decât de cele nouăzeci şi nouă care nu se rătăciseră. Tot aşa, nu este voia Tatălui vostru din ceruri să piară unul măcar din aceşti micuţi".
În umilinţă, luând seama "la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu" [Gal.6,1], mergi ca cel greşit şi "spune-i între tine şi el singur". Nu-l expune ruşinii punând greşeala lui în faţa altora şi nu aduce ocară asupra lui Hristos făcând să fie cunoscut în public păcatul sau greşeala unuia care poartă numele Lui. Deseori adevărul trebuie să fie spus clar către cel care a greşit; el trebuie condus să-şi vadă greşeala, ca să poată să se îndrepte. Dar nu trebuie să-l judeci sau să-l condamni. Nu încerca să te îndreptăţeşti. Toată străduinţa ta să fie pentru îndreptarea lui. În tratarea rănilor sufletului, este necesară atingerea cea mai delicată şi sensibilitatea cea mai aleasă. Numai iubirea care se revarsă de la Cel ce a suferit pe Golgota poate izbuti în împrejurarea aceasta. Fratele să arete o iubire plină de înţelegere faţă de fratele său, ştiind că dacă izbuteşte, va "mântui un suflet de la moarte" şi va "acoperi o sumedenie de păcate". Iacov 5,20.
Dar chiar şi încercarea această poate să nu izbutească. Atunci, a zis Isus: "mai ia cu tine unul sau doi". S-ar putea ca influenţa lor unită să izbutească acolo unde a celui dintâi a fost fără succes. Nefiind amestecaţi în neînţelegerea aceea, ei vor putea fi mai nepărtinitori şi faptul acesta va da mai multă greutate sfatului faţă de cel greşit.
Dacă nu vrea să asculte de ei, atunci şi numai atunci să fie pusă problema înaintea întregii biserici. Membrii bisericii, ca reprezentanţi ai lui Hristos, să se unească în rugăciune şi să stăruiască cu iubire ca cel care a greşit să fie îndreptat. Duhul Sfânt va vorbi prin servii Săi, stăruind de cel rătăcit să se întoarcă la Dumnezeu. Apostolul Pavel, vorbind sub inspiraţie, zice: "Ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu". 2 Cor. 5,20. Cel care leapădă această invitaţie a rupt legătura care-l unea de Hristos şi în felul acesta s-a rupt de părtăşia cu biserica. De aici înainte, a zis Isus, "să fie pentru tine ca un păgân şi un vameş". Dar fratele acela nu trebuie să fie privit ca şi cum nu ar mai avea drept la mila lui Dumnezeu. Să nu fie dispreţuit sau neglijat de către fraţii lui de mai înainte, ci să fie tratat cu duioşie şi compătimire, ca una din oile pierdute pe care Hristos o căuta pentru a o aduce la staulul Său.
Învăţătura dată de Hristos cu privire la felul cum trebuie să ne purtăm cu cei greşiţi repetă într-o formă mai concretă învăţătura dată lui Israel de Moise: "Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta; să mustri pe aproapele tău, ca să nu te încarci cu un păcat din pricina lui". Lev.19,17. Adică, acela care neglijează datoria pe care i-a încredinţat-o Hristos, de a încerca să-l îndrepte pe cei care sunt în rătăcire şi păcat, se face părtaş de păcat. Pentru relele pe care le-am fi putu împiedica suntem răspunzători, ca şi când noi le-am fi înfăptuit.
Noi trebuie să discutăm personal cu cel care a greşit şi să-i arătăm greşeala pe care a făcut-o. Nu trebuie să facem din acesta un obiect al discuţiilor şi criticilor între noi; nici chiar după ce acest caz a fost prezentat înaintea bisericii, nu avem libertatea să repetăm lucrul acesta către alţii. Cunoaşterea greşelilor săvârşite de creştini va fi o piatră de poticnire pentru lumea necredincioasă, şi stăruind asupra acestor lucruri, noi nu avem decât de păgubit, căci privind suntem transformaţi şi ajungem să ne asemănăm cu ceea ce a constituit obiectul atenţiei noastre. În timp ce căutăm să îndreptăm greşelile unui frate, Spiritul lui Hristos ne va conduce să-l apărăm cât mai mult cu putinţă de criticile oricui, chiar şi ale propriilor săi fraţi şi cu atât mai mult de mustrările lumii necredincioase. Noi înşine greşim şi avem nevoie de mila şi de iertarea lui Hristos, şi El ne îndeamnă să ne purtăm unul cu altul aşa cum dorim să Se poarte El cu noi.
"Orice veţi lega pe pământ, va fi legat şi în ceruri; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat şi în cer". Voi lucraţi ca trimişi împuterniciţi ai cerului, şi efectele lucrării voastre sunt pentru vecie.
Dar noi nu suntem lăsaţi să ducem singuri această răspundere mare. Acolo unde Cuvântul Său e ascultat cu inima sinceră, Hristos este de faţă. El este prezent nu numai în adunările bisericii, ci oriunde se adună în numele Său oricât de puţini ucenici, va fi şi El acolo. El zice: "Dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri".
Isus zice: "Tatăl Meu care este în ceruri", amintind astfel ucenicilor că, deşi prin natura Sa omenească, El este legat de ei, este părtaş la încercările lor şi simpatizează cu ei în suferinţele lor, prin natura Sa dumnezeiască este legat de tronul Celui Nemărginit. Minunată asigurare! Inteligenţele cereşti se unesc cu oamenii în iubire şi acţiune pentru a salva ce a fost pierdut. Şi toată puterea cerului este făcută să se unească cu iscusinţa omenească pentru a atrage suflete la Hristos.
luni, 8 februarie 2010
A new commandment I give unto you...
"A new commandment I give unto you," Christ said, "That ye love one another; as I have loved you, that ye also love one another." John 13:34. What a wonderful statement; but, oh, how poorly practiced! In the church of God today brotherly love is sadly lacking. Many who profess to love the Saviour do not love one another. Unbelievers are watching to see if the faith of professed Christians is exerting a sanctifying influence upon their lives; and they are quick to discern the defects in character, the inconsistencies in action. Let Christians not make it possible for the enemy to point to them and say, Behold how these people, standing under the banner of Christ, hate one another. Christians are all members of one family, all children of the same heavenly Father, with the same blessed hope of immortality. Very close and tender should be the tie that binds them together. {AA 550.1}
Divine love makes its most touching appeals to the heart when it calls upon us to manifest the same tender compassion that Christ manifested. That man only who has unselfish love for his brother has true love for God. The true Christian will not willingly permit the soul in peril and need to go unwarned, uncared for. He will not hold himself aloof from the erring, leaving them to plunge farther into unhappiness and discouragement or to fall on Satan's battleground. {AA 550.2}
Those who have never experienced the tender, winning love of Christ cannot lead others to the fountain of life. His love in the heart is a constraining power, which leads men to reveal Him in the conversation, in the tender, pitiful spirit, in the uplifting of the lives of those with whom they associate. Christian workers who succeed in their efforts must know Christ; and in order to know Him, they must know His love. In heaven their fitness as workers is measured by their ability to love as Christ loved and to work as He worked. {AA 550.3}
"Let us not love in word," the apostle writes, "but in deed and in truth." The completeness of Christian character is attained when the impulse to help and bless others springs constantly from within. It is the atmosphere of this love surrounding the soul of the believer that makes him a savor of life unto life and enables God to bless his work. {AA 551.1}
Supreme love for God and unselfish love for one another--this is the best gift that our heavenly Father can bestow. This love is not an impulse, but a divine principle, a permanent power. The unconsecrated heart cannot originate or produce it. Only in the heart where Jesus reigns is it found. "We love Him, because He first loved us." In the heart renewed by divine grace, love is the ruling principle of action. It modifies the character, governs the impulses, controls the passions, and ennobles the affections. This love, cherished in the soul, sweetens the life and sheds a refining influence on all around. {AA 551.2}
Divine love makes its most touching appeals to the heart when it calls upon us to manifest the same tender compassion that Christ manifested. That man only who has unselfish love for his brother has true love for God. The true Christian will not willingly permit the soul in peril and need to go unwarned, uncared for. He will not hold himself aloof from the erring, leaving them to plunge farther into unhappiness and discouragement or to fall on Satan's battleground. {AA 550.2}
Those who have never experienced the tender, winning love of Christ cannot lead others to the fountain of life. His love in the heart is a constraining power, which leads men to reveal Him in the conversation, in the tender, pitiful spirit, in the uplifting of the lives of those with whom they associate. Christian workers who succeed in their efforts must know Christ; and in order to know Him, they must know His love. In heaven their fitness as workers is measured by their ability to love as Christ loved and to work as He worked. {AA 550.3}
"Let us not love in word," the apostle writes, "but in deed and in truth." The completeness of Christian character is attained when the impulse to help and bless others springs constantly from within. It is the atmosphere of this love surrounding the soul of the believer that makes him a savor of life unto life and enables God to bless his work. {AA 551.1}
Supreme love for God and unselfish love for one another--this is the best gift that our heavenly Father can bestow. This love is not an impulse, but a divine principle, a permanent power. The unconsecrated heart cannot originate or produce it. Only in the heart where Jesus reigns is it found. "We love Him, because He first loved us." In the heart renewed by divine grace, love is the ruling principle of action. It modifies the character, governs the impulses, controls the passions, and ennobles the affections. This love, cherished in the soul, sweetens the life and sheds a refining influence on all around. {AA 551.2}
duminică, 7 februarie 2010
a few thoughts for the day...
"Verily, verily, I say unto you, He that believeth on Me, the works that I do shall he do also; and greater works than these shall he do; because I go unto My Father." John 14:12. By this, Christ did not mean that the disciples would make more exalted exertions than He had made, but that their work would have greater magnitude. He did not refer merely to miracle working, but to all that would take place under the agency of the Holy Spirit. "When the Comforter is come," He said, "whom I will send unto you from the Father, even the Spirit of truth, which proceedeth from the Father, He shall testify of Me: and ye also shall bear witness, because ye have been with Me from the beginning." John 15:26, 27. {AA 22.1}
Wonderfully were these words fulfilled. After the descent of the Holy Spirit, the disciples were so filled with love for Him and for those for whom He died, that hearts were melted by the words they spoke and the prayers they offered. They spoke in the power of the Spirit; and under the influence of that power, thousands were converted. {AA 22.2}
As Christ's representatives the apostles were to make a decided impression on the world. The fact that they were humble men would not diminish their influence, but increase it; for the minds of their hearers would be carried from them to the Saviour, who, though unseen, was still working with them. The wonderful teaching of the apostles, their
23
words of courage and trust, would assure all that it was not in their own power that they worked, but in the power of Christ. Humbling themselves, they would declare that He whom the Jews had crucified was the Prince of life, the Son of the living God, and that in His name they did the works that He had done. {AA 22.3}
In His parting conversation with His disciples on the night before the crucifixion the Saviour made no reference to the suffering that He had endured and must yet endure. He did not speak of the humiliation that was before Him, but sought to bring to their minds that which would strengthen their faith, leading them to look forward to the joys that await the overcomer. He rejoiced in the consciousness that He could and would do more for His followers than He had promised; that from Him would flow forth love and compassion, cleansing the soul temple, and making men like Him in character; that His truth, armed with the power of the Spirit, would go forth conquering and to conquer. {AA 23.1}
"These things I have spoken unto you," He said, "that in Me ye might have peace. In the world ye shall have tribulation: but be of good cheer; I have overcome the world." John 16:33. Christ did not fail, neither was He discouraged; and the disciples were to show a faith of the same enduring nature. They were to work as He had worked, depending on Him for strength. Though their way would be obstructed by apparent impossibilities, yet by His grace they were to go forward, despairing of nothing and hoping for everything. Christ had finished the work that was given Him to do. He had gathered out those who were to continue His work among men. And He said: "I am glorified in them. And now I am no more in the world, but these are in the world, and I come to Thee. Holy Father, keep through Thine own name those whom Thou hast given Me, that they may be one, as We are." "Neither pray I for these alone, but for them also which shall believe on Me through their word; that they all may be one; . . . I in them and Thou in Me, that they may be made perfect in one; and that the world may know that Thou hast sent Me, and hast loved them, as Thou hast loved Me." John 17:10, 11, 20-23. {AA 24.1}
Wonderfully were these words fulfilled. After the descent of the Holy Spirit, the disciples were so filled with love for Him and for those for whom He died, that hearts were melted by the words they spoke and the prayers they offered. They spoke in the power of the Spirit; and under the influence of that power, thousands were converted. {AA 22.2}
As Christ's representatives the apostles were to make a decided impression on the world. The fact that they were humble men would not diminish their influence, but increase it; for the minds of their hearers would be carried from them to the Saviour, who, though unseen, was still working with them. The wonderful teaching of the apostles, their
23
words of courage and trust, would assure all that it was not in their own power that they worked, but in the power of Christ. Humbling themselves, they would declare that He whom the Jews had crucified was the Prince of life, the Son of the living God, and that in His name they did the works that He had done. {AA 22.3}
In His parting conversation with His disciples on the night before the crucifixion the Saviour made no reference to the suffering that He had endured and must yet endure. He did not speak of the humiliation that was before Him, but sought to bring to their minds that which would strengthen their faith, leading them to look forward to the joys that await the overcomer. He rejoiced in the consciousness that He could and would do more for His followers than He had promised; that from Him would flow forth love and compassion, cleansing the soul temple, and making men like Him in character; that His truth, armed with the power of the Spirit, would go forth conquering and to conquer. {AA 23.1}
"These things I have spoken unto you," He said, "that in Me ye might have peace. In the world ye shall have tribulation: but be of good cheer; I have overcome the world." John 16:33. Christ did not fail, neither was He discouraged; and the disciples were to show a faith of the same enduring nature. They were to work as He had worked, depending on Him for strength. Though their way would be obstructed by apparent impossibilities, yet by His grace they were to go forward, despairing of nothing and hoping for everything. Christ had finished the work that was given Him to do. He had gathered out those who were to continue His work among men. And He said: "I am glorified in them. And now I am no more in the world, but these are in the world, and I come to Thee. Holy Father, keep through Thine own name those whom Thou hast given Me, that they may be one, as We are." "Neither pray I for these alone, but for them also which shall believe on Me through their word; that they all may be one; . . . I in them and Thou in Me, that they may be made perfect in one; and that the world may know that Thou hast sent Me, and hast loved them, as Thou hast loved Me." John 17:10, 11, 20-23. {AA 24.1}
the Inner Beauty...
When I hear people talking about beauty I am always tempted to say to them HEY!...PEOPLE:…You are missing the point! Because you see, according to my view, “There is a greater picture…” If we would just consider what I’d call the nowadays “Beauty- Idolatry” of maintaining yourself “always young and beauty! by any costs!”by any means!!says the commercials from the TV set… Nowadays there is a huge billion dollars industry in order to obtain these tasks…beauty at the outside, coz it doesn’t matter the inside…the emphasize is on the out-side…this is what the Hollywood and “wealth”industries, tries to do. But as the years passed by,from my little experience I could easily notice that, for many times, the outside beauty can be the PERFECT mask in order to cover up the ugliness and fakeness from the within…and this is not a question, it’s a statement… Anyways this does not necessary means that always can be so….it nothing wrong with being beautiful but I think strongly think that there must be a perfect balance between inside and outside….I have seen more people who were destroyed by their beauty than by their ugliness….it’s very difficult to keep yourself pure…very beautiful but un modest? Imorale?...and I can every day see the ugliest thing I could see the thiefs are taking the gift of God the outside beauty and then they steel God of what belongs to Him, and they use this beauty without nay conscience problem ,to seduce others with it, even innocent people, and to make them sin against God of Purity and against His Everlasting Love, to do sinful actions, and self-destroy them in time…IT IS NOT FAIR…!!! your beauty is not your own merit, right?....my beauty it is not my effort, I didn’t decide how I will look when I will be born right?... don’t you think so? From one point of view, the Christians should be the most beautiful persons in the world… In Psalm 45 it is written about the Lord Jesus Christ YOU ARE THE MOST BEAUTIFUL AMONG ALL MANKIND…the true beauty is that wich is hidden within the heart and soul…. That is the one who remains even of the age of 90 or 100 yrs old, that is the authentic beauty, that is not a fake, is the inner beauty the river comes from within, the fountain is within, in the mind and soul and prayer and relationship with the MOST BEAUTIFUL BEING FROM THE UNIVERSE…that won’t ever die, that beauty won’t be deceiveful… The Inner glow that will come out, and will draw people to God, I think that IS the true beauty, it’s an inner gift, we can cultivate it that every day, it doesn’t need a lot of money to be beautiful…ALWAYS REMEMBER: the inner quality not a mask!!! The beautiful man are the noble man, the self-sacrificing men, the people who love unconditionaly, and belive me or not!!! I have seen them, there are still some on this Planet, THANK GOD FOR THEM!!! PRAISE God! they are alive! I could touched some of them!and they have touched my life!!! They live in close relationship with GOD, and above all, THEY LOVE GOD...their faces GLOW…because one day they now that for sure,as a GOD'S PROMISE that ...ALL THE PAIN WILL BE TAKEN AWAY, and now they know that and they live knowing that! A GENUINE GLOW that’s the true beauty comes from the connection with God…not outside beauty wich is a fake beauty…an artificial beauty, a poison beauty… We can do so much on the outside but it is the INNER BEAUTY THAT MATTERS…A GENUINE GLOW that’s the true beauty comes from the connection with God. WE CAN BE SORROUNDED BY BEAUTY…IF WE ACCEPT GOD as our best friend…and so next days, weeks ,months and years can be the most beautiful for the rest of our lives… You must cultivate it and make it grow… Every day… Kill the routine, and refresh your life every second….
vineri, 5 februarie 2010
EVERY SINGLE Sabbath Day it’s so Unique...
EVERY SINGLE Sabbath Day it’s so Unique…it’s Uniqueness it’s given by Hes Creator, God…we people, we are making the Sabbath days similar and routine, but them should never be like that…routine. Sabbath means freshness means a new experience with God…means A NEW HEAVEN AND A NEW EARTH, MEANS REMEMBERING THE CREATION…IT SENDS ME BACK TO ADAM AND EVE, AND IT SENDS ME BACK TO THE GARDEN OF EDEN…this Sabbath I wish you to remember or to simply think a little bit about how should have been the first Sabbath Of Adam and Eve? What Sabbath meant for Jesus, when He was down here? Every Sabbath day it’s a miracle, A GIFT, A SUNSHINE, LIGHT FOR THE BLIND AND POWER TO THE WEAK…just like IN THE VERY BEGINNING THE CREATION WAS, JUST LIKE THE ATONEMENT WAS, JUST LIKE THE RESURRECTION WAS…SO, KILL THE ROUTINE, GET OUT OF YOURSELF, GET OUT OF YOUR OWN COMFORT, AND ALLOW GOD TO SHOW YOU THE SPLENDORS OF THE SABBATH HE HAS ALREADY PREPARED FOR YOU…
Ioan 6, verset cu verset.
Ioan 6
Tot ceea ce e descris în capitolul 6 are loc în două zile, în Galileea. Aici hrăneşte 5000 de oameni (imposibil de multiplicat placebo la aşa masă de oameni – exemplu cu povestea împăratului dezbrăcat); apoi Isus merge pe apă. A doua zi, în sinagogă (posibil Sabat??), rosteşte predica despre Pâinea vieţii, în urma căreia mulţi ucenici pleacă de lângă El, cu excepţia celor 12.
Ioan 6:1-16, Hrănirea celor 5000
Versetul 1
După aceea. În Evanghelia a patra expresia aceasta arată în general că trecuse o considerabilă perioadă de timp de la evenimentele narate mai înainte şi nu înseamnă în mod necesar că incidentul care este pe punctul de a fi narat a avut loc imediat după cele precedente (cf. cap. 5,1; 7,1 ... Potrivit cu cronologia adoptată de acest comentariu cap. 6 este datat cam pe vremea Paştelui (vezi v. 4) anului 30 d.Hr.
S-ar putea să fi observat că din cele patru sărbători de Paşte ale timpului lucrării lui Isus, acesta este singura pe care El nu a sărbătorit-o la Ierusalim. Ioan, într-adevăr, ia notă îngrijită de sărbătorile acestea şi menţionează participarea lui Isus la fiecare din celelalte (vezi cap.2,13: 5,1; 12,1.12). Poate, cel puţin în parte, el intenţiona ca naraţiunea din cap. 6 să marcheze acest sezon pascal şi să explice de ce Isus nu a mers la Ierusalim. Lucru şi mai important, evenimentele din cap. 6 explică cum oamenii din Galileea, cândva atât de doritori să-L urmeze pe Isus (vezi la Marcu 1,44.45; 3,7-12; Ioan 4,45), s-au întors acum împotriva Lui (vezi la Ioan 6,66), aşa cum, cu un an înainte, conducătorii din Ierusalim se întorseseră împotriva Lui (vezi la cap. 5,1). Aşa cum acel singur incident pusese capăt lucrării Lui iudeene, tot aşa evenimentele din cap. 6 marchează sfârşitul lucrării Lui publice în Galileea (vezi la Matei 15,21).
a. Galileea. Isus e în Galileea, unde Ioan descrie puţine întâmplări: nunta din Cana, vindecarea fiului slujbaşului împărătesc, Ioan 6 şi Ioan 21. La Ioan, majoritatea acţiunii are loc în Ierusalim şi împrejurimi.
b. Dincolo de marea. Adică, de la Capernaum.
c. Pustia. Era apropierea Paştelui – aşa se explică mulţimea în pustie (pregătită pentru pelerinaj), ce-L urma pe Isus pentru că L-au văzut făcând minuni (6:2). Când e vorba de Paşte, se vorbeşte de cruce şi Cina Domnului. Aici avem aluzii la Exod: Num 11, Moise e în pustie cu poporul înfometat; se întreabă cum poate fi hrănit poporul (Num 11:13) – 6:5; apoi poporul este hrănit.
d. Tiberiadei. Ioan era unicul scriitor biblic care se referă la Lacul Galileii ca Marea Tiberiadei (vezi şi cap. 21,1). Aceasta ar putea reflecta faptul că el a scris Evanghelia sa probabil, la câteva decade după celelalte, şi numele Tiberiada, aplicat la lac, era fără îndoială folosit mai pe larg atunci de cum fusese mai înainte. Pe vremea lui Isus, cetatea Tiberiadei, de la care lacul şi-a luat numele, fusese zidită de Iord Antipa şi, în consecinţă, lacul nu era încă cunoscut, cel puţin în general, sub acel nume.
Versetul 2-4
a. Oamenii veneau după Isus, pentru că Isus făcuse/făcea vindecări...
b. Gloata vine la Isus – e atrasă de EL. Biserica ce-L înalţă pe Isus, va atrage şi ea, va fi binevoitoare ca şi El.
c. Şedea ... pe munte. Seamănă foarte bine cu descrierea lui Matei, despre predica de pe Munte (Mat 5:1) – un amfiteatru natural. Locul era nelocuit/pustiu.
d. Paştele – al 3- lea petrecut de Isus în lucrarea Sa.
Versetul 5 - 7
a. Filip şi Andrei. Sunt foarte activi în Evanghelia lui Ioan. Isus vorbeşte aici cu Filip, el fiind din Betsaida (1:44), de unde era şi Andrei şi Petru, localitate foarte aproape de locul unde erau adunaţi.
b. Minunea – întrebarea despre soluţia omenească face şi mai puternică relatarea la minunea divină petrecută aici. Nu este nici o sibmolistică în numerele amintite (5000, 200, 5 şi 2). Întrebarea Domnului era menită să pună la încercare credinţa lui Filip Răspunsul pesimist al lui Filip cu privire la imposibilitatea hrănirii miilor de oameni prezenţi făcea doar şi mai impresionantă soluţia lui Isus la problemă. Obţinând mai întâi de la el propria lui apreciere a situaţiei, Isus era în stare, prin minunea Sa, să facă o impresie şi mai mare asupra minţii lui Filip de cum ar fi fost altfel posibil. Isus avea un plan... asta ne arată cum trebuie să trăim şi noi. Isus îi provoacă pe oameni să-şi facă planuri – Filip, Andrei, băieţelul...
c. Ştia ce are de gând să facă. Cuvintele acestea reflectă echilibrul cu care Isus întâmpina ceea ce părea o problemă de nesoluţionat. Încrederea aceasta se dezvolta din deplina Lui credinţă în puterea Tatălui Său de a împlini nevoile acelora pentru care El urma să facă în curând cererea. Credinţa aceasta, la rândul ei, era rezultatul comuniunii complete dintre Tatăl şi Fiul (vezi la Marcu 3,13).
Versetul 9
Băieţel. [până la 17 ani, sau chiar tânăr gata de însurătoare] Andrei, fiind din Betsaida (1:44) învecinată, se poate să-l fi cunoscut personal pe acest băiat, lucru care ar explica libertatea lui de a sugera proprietatea personală a tânărului ca o sursă posibilă de hrană.
Peşte - [„Peştişori”, KJV]. Gr. opsaria, diminutivul de la opson, „hrană pregătită, gustare”. Întrucât peştişorii uscaţi sau săraţi erau folosiţi îndeosebi ca aperitiv, opsarion se referea îndeosebi la ei... Pâinea constituia partea principală a mâncării şi peştele era condiment. Uzanţa această este ilustrată de un papirus egiptean de pe la sfârşitul secolului I. d.Hr., care, la comandarea proviziilor pentru o petrecere, cere: „Pentru sărbătoarea zilei de naştere a lui Gemella trimiteţi ceva delicatese [opsaria]... şi un artaba [o măsură mare] de pâine de grâu” (Papirus Fayyum 11931, citat în J.H. Moulton şi George Milligan, The Vocabulary of The Greek Testament, p. 470).
Faptul că Andrei aminteşte de pâineile şi peştii băieţelului, nu arată că a făcut un invetar mulţimii şi a verificat cine ce hrană are. Poate că-l cunoştea pe băieţelul respectiv – a venit la Isus cu resursele pe care le avea, recunoscând limitele sale umane în faţa provocării imposibile – hrănirea mulţimii. Faptul că-şi recunoaşte limitele, dar vine la Isus, i le mărturiseşte, poate că este un sâmbure de credinţă – a venit la Isus, ca El să rezolve problema.
Versetul 10
Spuneţi oamenilor să şadă. Cuvântul din textul grec pentru „oameni” este aici anthropoi, „oameni” în înţelesul general, pe cât se pare cuprinzând pe toţi cei de faţă. Nu este de crezut că bărbaţii au şezut jos, în timp ce femeile şi copiii au stat în picioare.
Oamenii au şezut. Aici, pe de altă parte, cuvântul din textul grec pentru „oameni” este andres, „bărbaţi” în sensul specific, adică persoane masculine. În timp ce toţi au şezut, numai bărbaţii au fost număraţi, potrivit obiceiului oriental (vezi Matei 14,21). Mulţimea prezentă cu ocazia aceasta ar fi putut totaliza uşor 10.000 de persoane... să li se poată împărţi hrana.
5000 de oameni. Băieţelul, de unde veneau peştii şi pâinile, nu a fost numărat. Cum vedem Dumnezeu şi cum vedem noi – nu este nimic neseminificativ la Dumnezeu.
Versetul 11
a. Aluzii la Sfânta Cină: Isus ia pâinea, o biecuvântează, o dă adunării (versetul 11) – eveniment descris similar în Luke 22:19 and 1 Cor 11:23-24. Este singurul pasaj biblic, unde Isus spune, porunceşte să fie adunate firimiturile, ca nimic să nu se piardă; tot aici mulţimea vrea să-L facă rege.
b. A mulţumit – înainte de înmulţire, El a mulţumit, ştiind că Tatăl va răspunde afirmativ.
c. Înmulţirea – pâinile se înmulţeau în mâinile lui Isus. Cine se îngrijeşte de alţii, să facă naveta între Isus şi cei pe care-i slujeşte.
Versetul 13
Minunea multiplicării. Isus multiplică instantaneu... dar natura face aşa, după legile creaţie. Un agricultor seceră înmulţit ceea ce a semănat iniţial – şi asta de mii de ani. De fiecare dată când mâncăm pâine, este repetată minunea lui Dumnezeu cu noi, Dumnezeu ne poartă de grijă, asigură tot ce trebuie pentru viaţa noastră. Isus vrea sa facă din oameni minunile Sale.
Versetul 14
Spuneau – supuneau mereu şi mereu, în continuu
Prorocul - Iudeii îşi dădeau bine seama de faptul că adevăratul dar profetic nu se manifestase printre ei de câteva sute de ani. Nu este surprinzător, deci, că ei aşteptau reînnoirea lui în legătură cu venirea lui Mesia (în ce priveşte astfel de aşteptări în secolul al II-lea î.Hr. vezi 1Macabei 4,46; 14,41; cf. Ioan 1,21). De repetate ori în cursul secolului I d.Hr., iudei suprazeloşi au fost înşelaţi de impostori care se proclamau că sunt „prooroci” şi făgăduiau să elibereze pe iudei de stăpânire romană, aşa cum îl vedea concepţia populară pe Mesia. Josephus (Antichităţi xx. 5.1; 8.6) relatează căderea a doi astfel de „prooroci”, Teuda şi un egiptean (cf. Fapte. 5,36; 21,38). Isus îi avertiza pe ucenicii Săi contra venirii de „hristoşi” sau mesia mincinoşi (Matei 24,4.5).
Poporul aştepta un asemena proroc – nu mântuire, nu sfinţire, ci prorocul care dă pâine şi peşte.
Versetul 15
Să-L pună împărat, cu sila. Reticenţa Lui de a pretinde împărăţia doar sporea râvna lor de a-L face împărat, iar convingerea pare că a devenit generală că ei trebuie să-L ia repede cu sila şi să-L proclame Împărat. Fără îndoială ei îşi închipuiau că, odată proclamat ca atare, El ar fi trebuit să apere pretenţiile pe care le ridicau cu privire la El. Întrucât aproape că venise Paştele, poate vor fi intenţionat să-L prezinte mulţimilor care curând trebuia să se adune la Ierusalim. Împărat cu de-a sila – Isus a venit să instaureze o împărăţie spirituală, unde se trăieşte după regulile cerului, unde legislaţia atinge gândurile şi motivaţia, unde autoritatea nu este impusă de canoane , sabie, baionetă, poliţie sau altă contrângere exterioară, ci de dragoste şi adevăr; iar ei vroiau să-L pună împărat cu sila.
Singur. Faptul că Isus S-a retras singur, în timp ce înainte de venirea mulţimii luase pe ucenici cu Sine pentru meditaţie şi odihnă, este o nouă indicaţie că ei înşişi nu înţelegeau scopul Lui în refuzarea împărăţiei... Din nou Isus a fost biruitor asupra aceleiaşi ispite cu care Satana Îl confruntase în pustie, ispita de a trăda natura spirituală a Împărăţiei Sale pentru slavă lumească. Încă odată El încercase să arate urmaşilor Săi neînţelegători că împărăţia Lui „nu era din lumea aceasta” (Ioan 18,36), ci că era o împărăţie a harului (vezi Matei 5,3.10; 13,18-52), o împărăţie spirituală în care credincioşii intrau prin experienţa naşterii din nou (Ioan 3,3). Numai la „cea din urmă trâmbiţă” împărăţia harului va fi transformată în împărăţia slavei (1 Corinteni 15,51-57; vezi la Matei 4,17; 5,2).
Micimea şi egoismul mulţimii – nu au vrut să-L pună împărat pt înţelepciunea Sa etc. capacităţile Sale de conducător, ci pentru lucruri materiale – mâncare.
Ucenicii trebuie să plece cu corabia – ei nu au înţeles misiunea spirituală a lui Isus, pentru că ei îşi puneau speranţele într-o lume materială (împărat peste Israel, pâine etc). ei doreau să-L pună pe Isus, cu forţa împărat – furtuna, peste puterile lor (valuri apropiate pe lac, se sparg cu viteză mare), pescarii încercaţi sunt depăşiţi, sunt duşi în larg...
Isus i-a ajutat numai când furtuna şi-a făcut efectul. Ucenicii au uitat de aşteptările lor imediate, materiale; au văzut cât de importantă e viaţa. Mulţimea egoistă şi lacomă nu putea să pună împreună 5 pâini şi 2 peşti, dar un copil, dezinteresat material, dă tot ce are pentru Isus. Când ucenicii ajung la această experienţă – să nu mai preţuiască materialul atât de mult – Isus vine.
Când mintea noastră este aşa prinsă, Isus trimite o furtună, un necaz, care să ne ajute să ne clarificăm mintea. Isus este interesat de bunăstarea noastră materială, se îngrijeşte de noi. Dar când cineva e interesat mult de economic, Isus este ofensat.
Versetul 19
S-au înfricoşat. De spirite, oamenii se tem – pentru că se simt vinovaţi în întâlnirea cu spiritualul divin?
Versetul 20-21
Când au văzut că e Isus, când L-au recunoscut, teama s-a dus. Aşa este cu Isus – învinge teama de spirite, de demoni, de moarte – vezi Romani 8, ultima parte.
TEME majore
Pîinea euharistică
Ioan nu descrie Cina Domnului – dar aici în capitolul 6 oferă teologia evenimentului, în limbajul Exodului. Ioan continuă tema înlocuirii sistemului iudaic: capitolul 2 – apa iudaismului şi templul, capitolul 4 Samaria şi Ierusalimul cu credinţa şi 5 apa de la Betesda.
Contextul – este în aer liber, apoi la malul mării, în capitolul 21 – unde omul este cu Isus, este locul potrivit pentru sacrament (Toate acestea le-a spus Isus când a rânduit simbolurile marii Sale jertfe. Lumina care străluceşte de la serviciul de împărtăşire din camera de sus sfinţeşte hrana pentru viaţa noastră zilnică. Masa familiei ajunge ca masa Domnului şi fiecare masă e un act sfânt. DA660)
Profet ca Moise
Moise hrăneşte poporul în pustie – Isus face la fel, concluzia din versetul 14 este corectă. Implicaţia era – Moise a spus că profetul de la Domnul vorbeşte şi trebuie ascultat în tot ce spune, căci spune Cuvântul Domnului Deut 18:15-18. Accentul lui Moise este pe Cuvântul profetului, nu pe minunile lui. În vechime, poporul a cerut Domnului să nu le mai vorbească prin semne înfricoşătoare sau glas de tunet, ci pe o cale mai suportabilă. Isus face acest lucru – dar poporul e atent la minuni, nu la Cuvintele Sale. Vor să-l facă rege, tocmai pentru minunile Sale, care ar fi putut să-i elibereze de romani. Ei credeau că Isus este profetul... concluzia era că ar fi trebuit să fie atenti la cuvintele Lui, să le asculte, să încerce să le înţeleagă, să-l întrebe ce nu înţeleg, să le aplice. Evenimentele de aici, minunile (înmulţirea pâinilor, mersul pe apă), au rolul să convingă poporul, e Profetul aşteptat, să atragă atenţia asupra Cuvintelor revoluţioinare pe care Isus le va spune mai târziu.
Isus merge pe apă
Lacul Galileii este la 200 metri sub nivelul mării, între dealuri – vântul poate crea furtuni puternice, deşi lacul este relativ mic. Exodul presupune trecerea prin învolburata Mare Roşie (Ps 77:16-20). Evenimentul este tot în limbajul Paştelui, comemorat şi de ceea ce va urma. Numai Dumnezeu are capacitatea de a controla vântul şi valurile, de a merge pe ape, conform imagisticii din Vechiul Testament (Iov 9:8).
Ioan e singurul care spune că oamenii dorea să-L facă împărat pe Isus – versetul 15. El nu spune, ca ceilalţi evaghelişti că Isus i-a forţat pe ucenici să intre în barcă. Istoria are înţeles, punând împreună relatările- ucenici, au fost şi ei entuziasmaţi de gândul muliţimii – tocmai de aceea Isus i-a trimis departe de mulţime.
Versetul 19
Un comentariu vechi iudaic citează Psalmii 86,8 şi apoi întreabă: „De ce zice: ‘Nu este nimeni ca Tine între dumnezei, O, Doamne’?... Pentru că nu este nimeni care să facă fapte ca ale Tale. De pildă, un om poate să-şi taie o cale pe un drum, dar nu poate să-şi facă un drum pe mare, dar Dumnezeu Îşi taie o cărare în mijlocul mării” (Midrash Rabbah, la Exod 16,4, ed. Soncino, p. 306).
La creaţie, Duhul Sfânt este deasupra apelor; la potop, Dumnezeu este prezentat ca stând deasupra apelor. Pământul, lumea nouă se naşte din apă...
Versetul 20
Eu sunt – aşa li se prezintă Isus celor din corabie, ceea ce va deveni o temă majoră în restul capitolului. Credincioşii se aşteaptă ca Dumnezeu să fie cu ei în orice moment, chiar în cele de criză, când nu vezi de unde mai poate veni ajutorul. Crediţa este arma împotriva fricii. Ucenicii se temeau de furtună, chiar de apariţia lui Isus – dar Isus apare în viaţa noastră, chiar când nu mai vedem posibiltatea apariţiei Lui – a venit pe mare, să-şi ajute ucenicii.
Versetul 21
Voiau. [„Voind”, KJV]. Gr. thelo, „a voi”, „a dori”. Forma verbului folosit aici poate fi tradusă „ei au început să dorească”. Verbul aceasta scoate în evidenţă schimbarea de atitudine care s-a petrecut cu ucenicii când au auzit cuvintele lui Isus. Mai înainte, erau înspăimântaţi; acum nu numai că erau dispuşi să-L primească, ci doreau prezenţa Lui. „Ei erau voioşi să-L ia în corabie”
Versetul 22
Teme majore
Parabola
Marea dezlănţuită este domeniul răului, în mitologia antică. Isus stăpâneşte şi acest domeniu – I se supune. Bărcuţa ucenicilor simbolizează Biserica, mică, slabă, descurajată, care încearcă să se lupte şi, prin proprile-i puteri, resurse să răzbească în faţa provocărilor lumii dezlănţuite. Isus este cel ce controlează toată istoria lumii, o are în mâna – vezi Apocalipsa, profeţiile, chiar când aparenţele sunt altele. El intervine când poporul Său este în necaz. Isus este Domn peste tot ceea ce ţine de lumea noastră: peste furtunile vieţii – poate să le liniştească; chiar peste greşelile noastre – poate să le schimbe în ceva bun, dintr-un eşec, o greşeală, într-o victorie. Tot ceea ce trebuie să facem, să facem - apoi să lăsăm în mâna Lui ceea ce depăşeşte puterea noastră de control....
Dar unii se tem de Isus – Îl consideră distant, rece, neinteresat de ei, iar când se apropie, se teme de El, în loc să-l invite în viaţa lor.
Marele Eu sunt
Formula pentru YAHWEH din Vechiul Testament, Isus o foloseşte în 3 feluri
1. Auto-identificare la nivelul uman (6:20, 4:26) ... sunt Eu, mă cunoaşteţi, se identifică pe Sine în contrast cu alţi oameni.
2. Auto-identificare la nivel divin: Eu sunt pâine vieţii, Păstorul cel bun
3. În sens absolut – ca YAHWEH din Vechiul Testament:
În Vechiul Testament, YAHWEH funcţionează în 3 feluri:
1. Dezvăluie natura lui YAHWEH: Exod 3:14, 6:2 – mereu prezent pentru a împlini nevoile poporului Său.
2. Dezvăluie unicitatea Sa – singurul Mântuitor, singurul Dumnezeu veritabil, singurul care prezice viitorul Isa43:10.11, 46:9-10
3. Dezvăluie acţiunile mântuitoare puternice şi unice pe care le va face Dumnezeu în viitor.
Deci pc nr 2 de la idetificarea lui Isus se bazează pe pct nr 3 din teologia iudaică. El este: pâinea vieţii, lumina lumii, poarta oilor, calea, adevărul, viaţa, păstorul cel bun, învierea şi viaţa, adevărata viţă – ceea ce era în viitor pentru Vechiul Testament, acum, în Hristos este prezent. În Hristos avem şi escatologia prezentă: a fi în relaţie cu Hristos înseamnă a avea abundenţa împărăţiei viitoare chiar de pe acum, prin credinţă.
Pct 3, sensul absolut, vine din pct 1 şi 2 din Vechiul Testament – natura şi unicitatea lui Dumnezeu întrupat – Isus ştie viitorul şi-l spune, ca atunci când se va împlini, oamenii să creadă în El (John 13:19, cf. Isa 46:9, 10). Cine nu crede în divinitatea lui Isus, va muri în păcatele lui (John 8:24, cf. Isa 43:10, 11). Crucea şi înveirea este o altă dovadă a divnităţii Sale 8:28. Isus este veşnic, înainte de Avraam 8:58 // Exod 3:14. Acţiunile atribuite doar lui YAHWEH sunt atribuite lui Isus în Ioan, cu frecvenţă mare – ca 5:23 să fie împlinit.
Isus Pâinea Vieţii
Este posibil ca acest discurs să fie ţinut în sinagogă, unde Isus interpreta serviciul Pascal. Ca şi în capitolul 4, Isus trece de la lumea fizică (apă şi pâine), la lumea spirituală: apa vie şi pâinea vieţii.
Dacă era Sabat acum, atunci înseamnă că mulţimea a navigat în Sabat – ce spuneau rabinii despre acest lucru? Era îngăduită o asemenea călătorie în Sabat, conform tradiţiei lor? Dacă num atunci ce atitudine aveau faţă de Isus, când vedeau cum mulţimile, urmându-L pe El neglijează poruncile rabinice de păzire a Sabatului?
Pasajul pascal din Exod este baza acestui capitol. Mana a căzut în ziua 15 a lunii a doua – Paştele era în ziua 15 a lunii întâi; dar cine nu-l putea sărbătorii, din diferite motive, putea să o mai facă în luna a doua, ziua 15. Mana nu a mai căzut în ajunul Paştelui, când Israel a intrat în ţara promisă (Iosua 5:10-12).
Tradiţia evreiască spunea că Mesia va veni de Paşte şi că la venirea Lui mana va începe să cadă din nou (Midrash Qoheleth 1:9). Mulţimea hrănită în apropierea Paştelui a început să creadă că Isus e Mesia, că le va da de atunci încolo mana tot timpul – aşa aşteptau şi chiar L-au provocat pe Isus (6:30-34).
Un vechi comentariu iudaic la Eclesiast 1,9 declară cu privire la Mesia: „După cum răscumpărătorul de mai înainte [Moise] a făcut să coboare mană, ...tot aşa Răscumpărătorul din urmă [Mesia] va face să coboare mană” (Midrash Rabbah, ed. Soncino, p. 33). Un vechi comentariu iudaic la Eclesiast 1,9 declară cu privire la Mesia: „După cum răscumpărătorul de mai înainte [Moise] a făcut să coboare mană, ...tot aşa Răscumpărătorul din urmă [Mesia] va face să coboare mană” (Midrash Rabbah, ed. Soncino, p. 33).
Mulţimea vine să-L facă împărat, dar pleacă de la Isus, când Isus vrea să-i hrănească spiritual. Mulţimea vine dunpă un lider, dacă le promiţi prosperitate şi spectacol. Dacă le dai Cuvântul vieţii, Biblia, Pâinea din cer, rămâi singur, ca lider... sau cu 12 ucenici.
Versetul 23
Corăbii din Tiberiada. Vezi la v. 1. Acestea ar fi putut să fie echipaje de pescuit care fuseseră pe lac în timpul nopţii (vezi cap. 21,3) şi care fuseseră mânate spre ţărm de furtună.
Versetul 26 - 28
Mulţimea Îl caută pe Isus din motive materiale, imediate. Sunt interesaţi de minunile Lui (versetul 2), nu de însemnă tatea lor. Când Hristos şe vorbeşte de viaţa veşnică, par, pentru o clipă interesaţi de cum pot să o aibă, ce trebuie să facă să o obţină.
Mă căutaţi. Isus a trecut cu vederea întrebarea lor şi a început imediat să discute motivele lor în căutarea Lui. El a descoperit motivele lor materialiste aplicate nu numai la satisfacerea apetitului lor fizic, dar şi la întregul şir al aşteptărilor lor ambiţioase că El Se va afirma ca un cuceritor militar şi conducător politic.
Semne. Semnele trebuie să aibă o semnificaţie... dacă nu ai observat semnificaţia, atunci nu ai înţeles semnul, sensul – pentru tine nu e semn.
Isus le spune că ei trebuie să lucreze pentru viaţa veşnică, nu pentru pâine vremelnică.
Isus le spune că a venit să le aducă viaţa veşnică – dar ei întreabă ce să facem ca să ajungem în cer – adică nişte reguli; misiunea lui Isus fiind aceea de a ne da reguli ca să ajungi în viaţa veşnică. Însă Isus a venit să ne dăruiască viaţa veşnică.
Munca pe care o mustră aici Isus nu este cea necesară pentru a câştiga cele necesare traiului. Mustrarea Lui este îndreptată mai degrabă contra acelora care duc o astfel de muncă până acolo încât să neglijeze hrănirea sufletului. Ceea ce mustră Isus aici este obiceiul răspândit de a lucra numai pentru lucrurile vremelnice şi de a le ignora pe cele veşnice.
Ce să facem? Gr. ti poiomen? „ce ar trebui să facem?” Timpul prezent poate fi înţeles că implică faptul că iudeii întrebau cu privire la felul obişnuit de viaţă şi nu la un oarecare act izolat. În aceasta ei erau corecţi, aşa cum este arătat de răspunsul lui Isus din v. 29. Întrebarea lor era o recunoaştere tacită că ei îşi dădeau seama că cuvintele lui Isus erau o încriminare a vieţii lor religioase în general.
Versetul 29
Lucrarea pe care o cere Dumnezeu. [„Lucrarea lui Dumnezeu”, KJV]. Isus i-a întâmpinat pe iudei pe propriul lor teren şi a alcătuit răspunsul Său în termenii propriei lor întrebări. Astfel El a căutat să conducă mintea lor de la o concepţie greşită a religiei la o înţelegere a ceea ce înseamnă cu adevărat să placă lui Dumnezeu.
Lucrarea aprobată este cea care contează în final: credinţa în Isus (8:24, 14:6). Noi nu-L mulţumim pe Dumnezeu prin ceea ce face, ci îl mulţumim pe Dumnezeu acceptândul, crezând în Isus, pretenţiile Sale pentru El.
Cuvintele lui Isus de aici prezintă adevărul fundamental al mântuirii prin credinţă. A crede (sau a avea credinţă; cuvântul grec pisteuo poate fi tradus în ambele feluri) este actul cel dintâi al vieţii creştine; nici un alt act nu poate fi cu adevărat o „lucrare pe care o cere Dumnezeu”, o faptă dorită de Dumnezeu şi deci plăcută Lui, decât numai dacă este precedată de credinţă, deoarece numai prin credinţă un om vine în adevărată legătură cu Dumnezeu (vezi Evrei 11,6). Cuvintele lui Isus de aici sunt asemănătoare cu îndemnul lui Pavel şi Sila către temnicerul din Filipi. Temnicerul a strigat: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Apostolii au răspuns: „Crede în Domnul Isus Hristos” (Fapte 16,30,31). Vezi 1 Ioan 3,23.
Versetul 30
Mulţimea cere un semn să creadă în Isus – cuvintele Lui nu sunt suficiente pentru mulţime. Nu era semnul precedent suficent? Aşteptau mana din cer, pâinea îngerilor.
Să credem în Tine. Gr. pisteusomen soi. Declaraţia aceasta este în viu contrast cu îndemnul lui Isus din v. 29, pisteusete eis hon, „să credeţi în Acela pe care” L-a trimis Dumnezeu. Isus declarase că ei trebuiau să creadă în El; iudeii replicau cerând o minune aşa încât să-L poată crede pe El, adică, să creadă ceea ce El le spunea. Din nou ei au dat greş în a înţelege că mântuirea se găseşte nu doar în consimţire intelectuală ci, mai important, în unirea prin credină cu o Persoană.
Dacă ne dai 39 de ani pâine din cer, îl vom urma pe Moise... Suntem interesaţi de viaţa veşnică, dar ne dai ceva mai mult?
Versetul 31
Isus a venit din cer... nu ca un meteorit, ci naşterea Sa din fecioară etc.
Oamenii sunt gata să facă reforme drastice pentru viaţa veşnică – oamenii cer porunci pentru viaţa veşnică.
Dar când Isus li se oferă în toată simplitatea Evagheliei – oamenii resping. Dovada? Spirit criticos, supărăcios, mereu găsesc greşelior etc- nu e spiritul lui Isus.
De ce resping oamenii pe Isus?
Versetul 32-33
Pâinea veritabilă din ceruri nu e mana, ci o Persoană care aduce viaţă lumii. Semnul oferit de Isus este unul cosmic (Luca 17:20-21). Dacă ar fi crezut în Isus, ar fi acceptate ce spune El.
Nu Moise v-a dat. Iudeii păreau să creadă că Moise purtase răspunderea pentru darea manei (vezi la v. 31). Răspunsul de aici al lui Isus a fost luat de unii ca fiind o tăgăduire a acestei credinţe, şi o susţinere a adevărului că mana („pâinea aceea din cer”) venise de fapt de la Dumnezeu. Alţii au înţeles că Isus nu a intrat în discuţie pe chestiunea dacă Moise coborâse mana, ci că doar declara că mana, care era hrană fizică, nu era de fapt „pâine din cer” în înţelesul spiritual şi că nu era deci „adevărata pâine din cer”. Nu pare nelogic să-L înţelegem pe Isus aici ca proclamând amândouă aceste adevăruri: că Dumnezeu, nu Moise, era dătătorul manei fizice şi, de asemenea, că adevărata pâine din cer trebuie să fie recunoscută ca un dar spiritual, nu material.
Vă dă. Folosirea timpului prezent atât în textul grec, cât şi în traducere, scoate în evidenţă faptul că Darul lui Dumnezeu le era dat chiar atunci în persoana Aceluia care stătea înaintea lor.
Se pogoară. Forma verbului în textul grec lasă să se înţeleagă un act continuu. Cuvintele acestea vorbesc despre venirea lui Isus în lumea aceasta ca un act etern. (Vezi, prin contrast, la v. 38, 41). Până la acest punct iudeii consideraseră pe Isus un dătător de pâine. El a început acum să Se declare că este Pâinea însăşi, deşi în punctul acesta, în textul grec, afirmaţia poate fi luată ca aplicându-se fie la pâine, fie la Hristos. Că iudeii au înţeles că Isus Se referă la pâine ca aceea „care se coboară” este clar din răspunsul lor din v. 34. În acelaşi timp gândirea iudaică nu era cu totul nepregătită pentru o concepţie mai spirituală.
Versetul 34
Ca şi samariteanca, nu înţelegeau ce spune Isus, dar erau interesaţi de această ofertă. Moise, aşa cum credeau ei, aprovizionase pe Israel cu pâine cerească timp de 40 de ani; dacă Isus era cu adevărat Mesia, cu siguranţă putea săvârşi o minune şi mai mare şi să-i aprovizioneze pentru totdeauna (vezi la v. 31, 32).
Versetul 35 – 50
Isus – Pâinea vieţii este Persoana Lui, revelaţia divină. Pentru oameni, descoperirea lui Dumnezeu este o chestiune vitală: de viaţă şi de moarte.
Versetul 35
De la acest verset, exprimarea lui Isus este la persoana I singular – adică toată experienţa descrisă de El mai departe, poate fi obţinută doar în relaţie personală cu El. De observat secvenţialitatea:
V 33 – Cel ce coboară
V 35 – Eu sunt Pâinea vieţii
V 41 -- Eu sunt Pâinea coborâtă din cer
V 48 -- Eu sunt Pâinea vieţii
V 51 -- Eu sunt Pâinea vie
V 58 – Pâinea care se coboară Dă viaţă lumii
-
Care se coboară din cer
-
Care se coboară din cer
Dă viaţă lumii
Concluzia predicii lui Isus este că crezând în Isus este ceea ce produce viaţă veritabilă, în sens spiritual acum şi în sens deplin în ziua de apoi (6:40, 5:21). A crede – credinţa în Ioan are un sens continuu: după cum avem nevoie mereu de pâine pentru susţinerea vieţii fizice, aşa avem nevoie contiună de ralţia cu Isus pentru susţinerea vieţii spirituale.
Cine vine. Gr. ho erchomenos, literal, „cel care vine”. Forma greacă a verbului lasă să se înţeleagă nu un singur act al venirii la Hristos, ci un obicei constant al vieţii. „Cine vine la Mine” este aici clar în paralelă cu „cine crede în Mine”, deoarece venirea la Hristos poate fi săvârşită numai prin credinţă (vezi la v. 29). Şi venirea şi credinţa sunt „lucrări ale lui Dumnezeu”.
Provocarea este a credinţei – iudeii se uitau la Isus, vedeau în El un om, un profet, care face semne de la Dumnezeu. Să fie El capabil să dea viaţa veşnică? Aveau dovezi pentru a crede aşa ceva? Dovada era promisiunea lui Dumnezeu – acceptarea lui Isus ca Dumnezeu. Dilema era a credinţei... discuţia cu Sara despre zecime: ... totul este prin credinţă.
Versetul 37
Combină credinţa cu dependenţa fizică.
Toţi cei care cred în Isus sunt predestinaţi la mântuire. Predestinaţia e la nivel de grup, nu de individ. Dar Isus primeşte pe membrii grupului individual, unul câte unul (toţi cei ce vin la Mine...). prima parte este dimensiunea divină a mântuirii – (versetul 44) a doua parte exprimă dimensiunea umană. Nimeni nu poate fi mântuit fără iniţiativa lui Dumnezeu, dar oricine va fi mântuit o va face în urma alegerii sale.
Orice om care vine la Isus este îndemnat de Tatăl. Aşa că nimeni nu e respins de Isus, pentru că Tatăl l-a dus la Isus, deci e voia lui Isus. Dacă Tatăl ne-a chemat, vrea să ne primească. Când ne-a chemat, ştia cât suntem de răi, de ce suntem în stare... de aceea ne-a chemat. Când suntem în pragul vieţii veşnice, satana spune că vei fi dat afară şi tu ai vrea să vii la Isus, dar cu păcatele pe care le ai, nu te va accepta... NU e vorba de aşa ceva!!!
Versetul 38
M-am pogorât. Literal, „am venit jos”. Timpul perfect, în textul grec, arată către un act specific şi de asemenea reflectă rezultatele existente ale acelui act. În v. 33 se face referire la întrupare ca fiind un fapt veşnic; aici este privită din punctul de vedere al evenimentului specific al naşterii lui Isus între oameni, iar rezultatul acelui eveniment văzut în lucrarea Lui şi prezenţa Lui sălăşluitoare este de asemenea reflectat. Vezi la v. 33, 41.
Voia Mea. Deplina supunere a lui Isus faţă de Tatăl Său este o asigurare pentru credincios că tot ce face Isus pentru el îşi are sursa în inima iubitoare a lui Dumnezeu. Cuvintele lui Hristos de aici demonstrează lămurit falsitatea părerii că Dumnezeu este mânios faţă de om şi că mântuirea pentru păcătoşi îşi are temeiul în faptul că Hristos a potolit mânia Tatălui. Dimpotrivă, viaţa de slujire a lui Hristos şi moartea Lui ca jertfă pentru om erau expresii ale iubirii Tatălui Său.
Versetul 39
Oricine. Gr. pas, un adjectiv masculin indicând o persoană, în contrast cu pan, „toate [lucrurile]” din v. 37, 39. Aşa cum v. 37 expune mai întâi un adevăr general şi apoi face o aplicaţie specifică a acelui adevăr la cazul omului care vine la Hristos, tot aşa v. 39 expune acelaşi principiu general într-un mod şi mai cuprinzător, iar v. 40 aplică acel adevăr la cazul specific al oricui Îl vede pe Isus şi crede în El. Asigurarea Tatălui că Fiul Său va primi în cele din urmă toate lucrurile care I se cuvin Lui, oferă asigurarea că fiecare om în parte care crede în Fiul va fi înviat de El când, în cele din urmă, El cere ce este al Lui.
Versetul 40
Vede pe Fiul. Natural, aceasta nu înseamnă că numai aceia care L-au văzut pe Isus în trup vor avea parte de înviere. Cuvântul „vede” lasă să se înţeleagă aici înţelege spirituală, vedere cu ochiul credinţei, aşa cum este arătat de cuvântul însoţitor „crede”
Crede. Ca în v. 35, Isus a afirmat aici din nou funcţia proeminentă a credinţii în El. Accentul acesta pus asupra credinţei arată clar că nu este de ajuns o admitere intelectuală; aceia care urmează să aibă parte la învierea celor drepţi sunt cei care cred, care au credinţă care acţionează dincolo de limitele simţurilor lor naturale.
Reacţia
Ca şi în cazul lui Moise, reacţia mulţimii este cârtirea 41-43; 61.66; şi 52. A vedea minunile lui Isus nu este suficient (36)– responsabilitatea celui ce vede este să creadă (47, cf. 20:29)
Versetul 39 – 40
Voia Tatălui este mântuirea omului, învierea lui în ziua de apoi (deci este prevăzută şi moartea – mântuirea nu înseamnă ocolirea morţii, intrarea în viaţa veşnică se face după revenirea lui Hristos, nu înainte...) // 16:23,24 – cine cere ceva de la Dumnezeu, va primi, dacă cere după voia lui Dumnezeu (Iacov 4:2.3). vezi şi 6:47.
Versetul 43
Nu cârtiţi. Lucru plin de însemnătate, Isus nu a încercat să explice taina naşterii Sale şi a descendenţei Sale divine. Ci, El imediat a trecut la problema spirituală care se afla înapoia greşitei înţelegeri a cuvintelor Sale din partea iudeilor. Cârtirea nu le putea aduce iluminare.
Versetul 44
Isus repetă iarăşi şi iarăşi că nimeni nu vine la Isus, dacă Tatăl nu-L cheamă. Asta înseamnă că cine Îl respinge pe Isus de fapt respinge pe Tatăl.
Versetul 45
Toţi vor fi învăţaţi. Comentatorii iudei din vechime înţelegeau pasajul acesta din Isaia ca fiind profetic, privitor la lucrarea lui Dumnezeu pe timpul când urma să vină Mesia. Ei declarau: „Dumnezeu a spus lui Avraam: Tu ai învăţat pe copiii tăi Legea în lumea aceasta, dar în lumea viitoare îi voi învăţa Legea şi slava Mea, după cum spune ea: Şi toţi fiii tăi vor fi ucenicii lui Iehova” (din Tanchuma B, citat în Strack şi Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament, vol. 4, p. 919). Dacă o astfel de înţelegere era ceva obişnuit pe vremea lui Isus, folosirea din partea Lui a acestui text ar părea să aibă o implicaţie mesianică pentru ascultătorii Săi şi aceasta face mai clară concluzia Lui că oricine a învăţat de la Tatăl vine la El.
Versetul 46
Cine a văzut pe Isus a văzut pe Tatăl – noi nu cunoaştem nimic despre Dumnezeu, în afara lui Isus. Tot ce cunoaştem despre Dumnezeu, cunoaştem prin Isus.
Versetul 47
Are viaţa veşnică. Prin credinţa în Hristos creştinul se împărtăşeşte de viaţa lui Dumnezeu. Aşa cum are credinţă acum, tot aşa primeşte din viaţa aceea veşnică acum (vezi la Ioan 8,51; 10,10; 1 Ioan 5,12; cf. DA 388)
Versetul 49
Au murit. [„Sunt morţi”, KJV]. Iudeii susţinuseră cu mândrie că Moise dăduse părinţilor lor să mănânce mană din cer (vezi v. 33, 31) şi Îl provocaseră pe Isus să-Şi demonstreze mesianitatea săvârşind o minune şi mai mare. El nu le-a împlinit cererea, ci le-a atras atenţia la însemnătatea spirituală a mesianităţii, faptul că El le-a oferit hrană pentru viaţă veşnică. Acum, cu îndemânare, le-a reamintit că părinţii lor, de care erau mândri, care mâncaseră mană, erau totuşi morţi. Ca dovadă a pretenţiei Sale că este mai mare decât Moise, Isus a declarat că El, Însăşi Pâinea din cer, putea să le dea viaţă veşnică (vezi la v. 50).
Versetul 50
Se pogoară. Isus nu vorbeşte aici anume despre naşterea Sa, ci despre faptul că din veşnicie El este mijlocitor între Dumnezeu şi om, Acela prin care Dumnezeu comunică cu lumea şi prin care El mântuieşte lumea (vezi 1 Corinteni 8,6).
Versetul 51 – 59
Isus – Pâinea vieţii: aluziile sunt la cruce şi la Sfânta Cină
Versetul 51
Îl voi da. Vorbind despre dăruirea lui Hristos lumii în v. 32, 33 este folosit timpul prezent, scoţând în evidenţă faptul că El este un dar continuu, veşnic. Dar aici, ca în v. 27, este folosit viitorul, care se concentrează la evenimentul specific al crucii, când Hristos Şi-a dat „trupul” Său într-un act culminant „pentru viaţa lumii”.
Versetul 52
Se certau. Gr. machomai, „a lupta”, şi astfel folosit ca aici cu privire la confruntare verbală, „a disputa”, „a se certa”. Când Isus a susţinut că este Pâinea din cer, iudeii începuseră să cârtească (v. 41); acum, când i-a invitat să mănânce din trupul Său, emoţiile lor au crescut şi mai mult. În aparenţă unii din ei au văzut un înţeles mai adânc în cuvintele Lui, de cum au făcut alţii, dar toţi pare să fi fost puşi în încurcătură dând o interpretare prea literală cuvintelor Lui. Vezi la v. 53.
Versetul 53
Beţi sângele Lui. Declaraţia aceasta trebuie să fi şocat şi mai mult pe ascultătorii Săi cu concepţii literale (vezi v. 52), deoarece Legea oprea în mod specific întrebuinţarea sângelui ca hrană (Geneza 9,4; Deuteronom 12,16). Dacă iudeii şi-ar fi reamintit motivul acestei opriri, ei ar fi putut înţelege mai bine înţelesul cuvintelor lui Isus. Motivul dat pentru interzicerea aceasta este că sângele este viaţa (Geneza 9,4). Astfel ei şi-ar fi putut da seama că a mânca trupul Lui şi a bea sângele Lui înseamnă a-şi însuşi viaţa Lui prin credinţă. „A mânca trupul şi a bea sângele lui Hristos înseamnă a-L primi pe El ca Mântuitor personal, crezând că El iartă păcatele noastre şi că noi suntem făcuţi desăvârşiţi în El” (DA 389; cf. 8T 169, 170; EGW RH 23 nov. 1897). Numai pentru că Hristos Şi-a dat viaţa Sa omenească pentru noi putem să ne împărtăşim din viaţa lui dumnezeiască, veşnică.
Versetul 54 – 56
Exprimarea canibalistică – mâncarea trupului şi sângelui lui Isus – nu este de aplicat în sens fizic, căci nu ar potoli foame omului, decât pentru câteva ore. Ci, doar relaţia apropiată cu Hristos, cum e cu hrana pe care ai mâncat-o îţi poate da viaţă spiriutală autentică. Cine interiorizează principiile lui Hristos, are o viaţă particularizată, deosebită de lumea aceasta – o viaţă ce mărturiseşte despre Hristos.
Cine mănâncă. Gr. ho trogon, un participiu prezent, implicând mâncare continuă, o hrănire continuă. Nu este de-ajuns să ne fi împărtăşit odată din Hristos; urmaşii Lui trebuie să-şi hrănească fără încetare fiinţa lor spirituală hrănindu-se cu El care este Pâinea vieţii. Isus declarase că „cine crede în Mine are viaţa veşnică” (v. 47); acum a adăugat: „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, are viaţa veşnică”.
Rămâne în Mine. În altă parte Ioan declară că omul care ţine poruncile lui Dumnezeu rămâne în El (1 Ioan 3,24). Aceasta, comparată cu pasajul de faţă, scoate în evidenţă natura practică a mâncării trupului şi a faptului de a bea sângele lui Hristos.
A fi în Isus şi Isus să fie în tine: a fi în Isus înseamnă ca meritele Lui să-ţi fie atribuite ţie, Isus te reprezintă – în faţa Tatălui, pe cruce (moare în locul tău, e substitut pentru tine), ascultarea Lui e pusă în contul tău.
E perfectă, e desăvârşită. A fi în Isus nu necesită timp – e instantanee-
Isus în noi: prin Duhul Sfânt, caracterul lui Isus este format în noi. Este lucrarea unei vieţi întregi. Isus în tine creşte mereu. Chipul lui Isus creşte în noi, se dezvoltă şi în veşnicii. Nu e niciodată o lucrare desăvârşită.
Baza mântuirii este: eu în Isus! Este o lucrarea desăvârşită. Mântuirea mea nu este pe baza a ceva ce e nedesăvârşit, ce creşte mereu (Isus în mine), ci pe ceea ce este desăvârşit în Isus.
Exemplu: este mulţumit Dumnezeu cu 99.99%? Nu. Poate să spună cineva că este ascultător de Dumnezeu 90% măcar? Nu. Pot să fiu sigur de mântuire în Hristos.
Cum putem să-L avem pe Isus în noi? Isus spune că trebuie să mâncăm pâinea şi să bem sângele. Catolicii: transubstanţiunea – aşa eşti mântuit. Cina Domnului este un simbol.
Versetul 60 – ucenicii pleacă de la Isus, pentru că nu suportă solia lui Isus. Spui că eşti mântuit în Isus – şi oamenii spun numai atâta? Oamenii preferă să se chinuiască, să trăiască în anxietate, decât să accepte mântuirea lui Isus. Mai există un păcat pe care nu l-am mărturisit: mântuirea mea nu depinde de gura mea, de memoria mea, de ascultarea mea. Ci depinde de Hristos. Duhul Sfânt mă conduce în ascultare de Hristos, o ascultarea voioasă. Dar ea nu e baza mântuirii noastre. Sângele Lui Isus garantează iertarea păcatelor, mijlocirea Lui nu uită nici un păcat.
De ce resping oamenii simplitatea Evangheliei? E ceva în inima omului care face ca simplitatea Evangheliei să fie respinsă. David Coresh şi alţii, când le-au cerut să renunţe la viaţa socială, să-l urmeze, să-i dea soţiile, să tragă în FBI, să muncească 16 ore pe zi – au zis da. Dacă le-ar fi spus să-L primească pe Isus, L-ar fi respins.
Teme majore
Adevărata pâine din cer
Mpreţia şi sacrificiul de Sine al Mântuitorului: este egal cu Dumnezeu, căci poate de viaţă. Dar se oferă voluntar tuturor oamenilor, să-L mărunţească şi să-L interiorizez pentru toate nevoile lor, ca să aibă viaţă.
Isus e adevărata mană – cine a mâncat mana, a murit totuşi (6:58). Simbolurile lui Ioan sunt luate din viaţa reală: apă, hrană, viaţă, pentru că descriu o existenţă veşnică reală; în comparaţie cu aceasta, neajunsurile vieţii de acum, lipsa hranei, a apei, chiar a vieţii de calitate, sunt nimicuri. Îţi aminteşti senzaţia pe care ai avut-o, când rupt de foame fiind ai mâncat din mâncarea preferată? Isus vrea să legăm experienţa spirituală de cea fizică – după cum coprul tânjeşte după mâncare, băutură, lumină etc,. tot aşa şi sufletul omul tânjeşte după Isus. Vino la Isus, nu căuta alte surogate şi sufletul tău îşi găseşte căutarea.
Versetul 59
Învăţa... în Capernaum. Sunt unele dovezi textuale (cf. p. 146) pentru adăugarea „în Sabat” la v. 59. Deşi este virtual sigur că textul original nu conţinea aceste cuvinte, manuscrisele acestea păstrează tradiţia interesantă că Predica lui Isus cu privire la Pâinea vieţii a fost ţinută în ziua de Sabat. Ucenicii nu ar fi făcut călătoria înapoi la Capernaum după apusul soarelui vineri seara (vezi p. 50; vezi la Matei 14,22-36).
Versetul 60-71
Mulţimea ucenicii lui Isus Îl părăsesc- rămân doar cei 12. Isus profetizează că unul din cei 12 Îl va vinde.
Versetul 60
Ucenicii Lui. Că aceştia nu erau în primul rând cei doisprezece, ci alţii din marile mulţimi care se ţinuseră după Isus, reiese clar din v. 66, 67. Fără încetare de când cu dezamăgirea lor la hrănirea celor cinci mii, când Isus refuzase să-i lase să-L facă împărat, oamenii aceştia se făcuseră din ce în ce mai critici faţă de El. Ei Îl urmaseră la Capernaum cu nădejdea de a continua să primească hrana procurată pe cale miraculoasă, dar când El i-a mustrat pentru aceasta şi le-a spus că de fapt ei ar trebui să caute hrana spirituală şi să se hrănească cu El, critica lor s-a dezvoltat în respingere pe faţă.
Versetul 61
Ucenicii săi cârteau. Până la punctul acesta se spunea numai despre iudei că cârteau împotriva lui Isus (vezi v. 41). Acum aceia care fuseseră urmaşii Lui făţişi se întorc de la El şi se alătură concetăţenilor lor care I se opuneau lui Isus. În timpul acestei cuvântări pare să fi fost de faţă în sinagogă trei grupe: cei doisprezece, care trecuseră lacul în timpul furtunii; urmaşii lui Isus care trecuseră la Capernaum a doua zi şi aceia de care vorbeşte Ioan numindu-i „iudeii”, care pe cât se pare erau de la început porniţi contra lui Isus.
Versetul 62
Dar dacă? [„Ce şi dacă?”, KJV]. Întrebarea lui Isus este pusă fără concluzie. Ea poate fi luată ca însemnând că dacă L-ar vedea pe Fiul Omului înălţându-se la cer, atunci în încăpăţânarea lor ei s-ar poticni şi mai mult; sau poate fi înţeleasă ca implicând faptul că, dacă L-ar vedea înălţându-Se, ar fi o dovadă pentru ei că El cu adevărat venise din cer, şi ar înţelege adevăratul sens spiritual al cuvintelor Sale. Faptul că Isus aparent nu a exprimat concluzia la întrebarea Sa este plin de însemnătate în el însuşi, deoarece oricare din concluziile acestea putea fi corectă, depinzând de inima omului care ar fi putut vedea înălţarea Lui.
În Isus Îl vezi pe Dumnezeu – e maximul. Pe Isus Îl vezi fie întrupat, fie în slava Lui. Dacă nu credeţi cuvintele Omului Isus- atunci priviţi la Isus – slava lui Dumnezeu. Tainele universului, slava Tatălui etc nu le putem înţelege suficient. Mântuirea e făcută atât de simplu: crezi în Isus, eşti mântuit!!!
Versetul 63
Sumarul la tot ceea ce Isus a spus mai devreme în capitolul 6. Duhul dă viaţă – omul nu va găsi viaţa veşnică în nimic material, nu în efroturile lor sau în vreo participare materială în Isus – participarea la închinarea comună, sau la Cina Domnului. Doar credinţa personală, relaţia personală cu El, aduce Duhul, care înseamnă viaţă.
... acum El a arătat şi mai lămurit că o astfel de hrană este spirituală, un fapt pe care ascultătorii Săi nu-l înţeleseseră până acum.
Carnea - Aici cuvântul „carne” este folosit într-un context diferit; este pus în contrast cu „duh” şi în felul acesta se referă lămurit la lucrurile materiale ale acestei vieţi şi îndeosebi la hrana materială, care nu poate întreţine viaţa veşnică, spirituală.
Sunt duh. [„Ele sunt duh”, KJV]. Adevărurile pe care Hristos le rostea se ocupă de lucruri spirituale şi a le primi în inimă prin credinţă însemna a primi viaţă spirituală (vezi la cap. 3,16; cf. cap. 17,3).
Duhul Sfânt în inima omului nu înseamnă emoţii – simţi emoţii, lucrează Duhul Sfânt. Cum primim Duhul Sfânt? Cine crede cuvintele Lui, cine studiază Cuvântul Lui şi lăsăm cuvintele acestea să intre în noi, să le interiorizăm, atunci Duhul Sfânt este în noi.
Versetul 64 - 65
Unii nu cred – implică faptul că unii cred. Isus ştie angajamentul – sau lipsa lui, din inima fiecăruia dintre noi.
Care nu cred. Din nou Isus scotea în evidenţă importanţa credinţei. Cuvintele Lui erau spirit şi viaţă numai pentru cei care credeau.
Predarea deplină faţă de Isus este semnul lucrării Tatălui în inimile oamenilor.
Cine era cel ce avea să-L vândă. Se pare că afirmaţia: „Sunt unii din voi care nu cred” îl cuprindea şi pe Iuda, ca şi pe iudeii necredincioşi. Dificultatea lui Iuda se găsea în faptul că refuza să accepte adevărul că Împărăţia lui Isus urma să fie spirituală. În schimb, el aştepta o împărăţie materială, pământească, în care nădăjduia să aibă un loc de frunte (vezi DA 718-721). Primirea din partea sa a cuvintelor lui Isus cu prilejul acesta ar fi corectat greşita lui concepţie fundamentală.
Versetul 66-69
Îndoiala – îl chiunie din când în când pe credincios – dacă merită să-L urmezi pe Isus, dacă are sens... cine rămâne lângă El cu credinţa în cine e El, descoperă că în curând, lumina percepţiei Lui se va întoarce în viaţa lor.
S-au întors înapoi. Aceasta maschează momentul critic al lucrării lui Isus în Galileea, şi de fapt, al întregii Sale lucrări. Până la data aceasta El fusese larg acceptat ca un învăţător şi profet popular. Acum mulţi din urmaşii Lui L-au părăsit şi de aici înainte El a stat mai mult sau mai puţin în umbra crucii.
Voi nu vreţi să vă duceţi? [„Vreţi şi voi să vă duceţi?”, KJV]. Construcţia acestei întrebări în textul grec lasă să se înţeleagă un răspuns negativ, aşa că forţa propoziţiei este: „Voi nu vreţi să vă duceţi, nu-i aşa?” Aşa după cum afirmase mai înainte Ioan, Isus ştia care din urmaşii Lui erau sinceri faţă de El şi care nu (v. 64). În consecinţă, întrebarea pusă de El nu era pentru propria Sa informare, ci pentru a pune la încercare pe cei doisprezece în ce priveşte motivele pentru care Îl urmau.
Cuvintele vieţii veşnice. Deşi Petru încă nu înţelegea pe deplin natura spirituală a împărăţiei lui Hristos, totuşi, declaraţia lui de aici arată că el începuse să priceapă ceva din faptul că cuvintele pe care Isus le spusese erau cu adevărat o cheie pentru viaţa veşnică spirituală... Un vechi comentariu iudaic descrie cuvintele pe care Dumnezeu le rostise de pe Sinai ca fiind „cuvinte de viaţă” (Midrash Rabbah, la Exod 20,2, ed. Soncino, p. 343). Folosirea de către Petru a unui termen similar aici pentru a se referi la ceea ce spusese Isus ca Mesia îndată după aceea (v. 69), arată că el îşi dădea seama de sursa divină a cuvintelor lui Isus.
Noi... am ajuns la cunoştinţa. [„Suntem siguri”, KJV]. Verbul din textul grec poate fi tradus: „noi am descoperit”, lăsând să se înţeleagă că ei deja ajunseseră să cunoască adevărul de aici şi încă îl credeau a fi adevărat, în ciuda multora care acum Îl respingeau pe Isus. Petru, vorbind din partea celor doisprezece, declara nu numai că ei aveau credinţă că Isus era Mesia, dar şi că, datorită minunilor pe care le văzuseră şi cuvintelor pe care le auziseră, acum puteau să spună că ştiau că El era Fiul lui Dumnezeu. Iudeii care nu puteau înţelege văzuseră aceleaşi minuni şi auziseră aceleaşi cuvinte, dar le lipsea credinţa şi drept urmare se îndepărtaseră cu necredinţă. Ucenicii, acceptând cuvintele şi lucrările lui Isus prin credinţă, ajunseseră la concluzia opusă erau şi acum convinşi că Isus era Mesia. În cele ale duhului, credinţa duce la cunoştinţă.
Sfântul. Titlul acesta „Sfântul”, apare de repetate ori în literatura iudaică produsă în perioada intertestamentală ca un titlu pentru Dumnezeu (vezi Eclesiasticus 4,14; 23,9; 43,10; Baruc 4,22.37; 5,5). În sensul acesta era probabil familiar pentru ucenici şi astfel folosirea lui din partea lui Petru pentru Hristos ar părea să constituie o recunoaştere a divinităţii Lui.
Versetul 70-71
Între cei 12 este un trădător. Iuda din Qerioth, un sat din Iudeea – singurul ucenic din Iudeea. Iuda e pomenit doar în circumstanţa crucii şi a suferinţei lui Isus (ca şi aici, trup, sânge etc.).
Un diavol. Adică, unul inspirat de diavolul (vezi cap. 13,2). Cuvintele lui Isus pot fi comparate cu afirmaţia Lui similară către Petru cu altă ocazie (Marcu 8,33). Isus recunoştea aici că, deşi Petru se considera că vorbeşte din partea celor doisprezece, Iuda nu lua parte la consacrarea lui Petru (vezi la v. 64, 65).
Unii ucenici pleacă de la Isus, alţii stau – unii din motive corecte, alţii din motive incorecte. Iuda a rămas din motive incorecte. Mulţi rămân lângă Isus pentru statut social, aprobarea familiei, a preitenilor, sau pentru a avea un loc unde să stabileşti contacte pentru afaceri – politicienii folosesc religia pentru voturi. Dar credinţa e totul sau nimic: fie Îl accepţi pe Isus, fie Îl respingi.
Tot ceea ce e descris în capitolul 6 are loc în două zile, în Galileea. Aici hrăneşte 5000 de oameni (imposibil de multiplicat placebo la aşa masă de oameni – exemplu cu povestea împăratului dezbrăcat); apoi Isus merge pe apă. A doua zi, în sinagogă (posibil Sabat??), rosteşte predica despre Pâinea vieţii, în urma căreia mulţi ucenici pleacă de lângă El, cu excepţia celor 12.
Ioan 6:1-16, Hrănirea celor 5000
Versetul 1
După aceea. În Evanghelia a patra expresia aceasta arată în general că trecuse o considerabilă perioadă de timp de la evenimentele narate mai înainte şi nu înseamnă în mod necesar că incidentul care este pe punctul de a fi narat a avut loc imediat după cele precedente (cf. cap. 5,1; 7,1 ... Potrivit cu cronologia adoptată de acest comentariu cap. 6 este datat cam pe vremea Paştelui (vezi v. 4) anului 30 d.Hr.
S-ar putea să fi observat că din cele patru sărbători de Paşte ale timpului lucrării lui Isus, acesta este singura pe care El nu a sărbătorit-o la Ierusalim. Ioan, într-adevăr, ia notă îngrijită de sărbătorile acestea şi menţionează participarea lui Isus la fiecare din celelalte (vezi cap.2,13: 5,1; 12,1.12). Poate, cel puţin în parte, el intenţiona ca naraţiunea din cap. 6 să marcheze acest sezon pascal şi să explice de ce Isus nu a mers la Ierusalim. Lucru şi mai important, evenimentele din cap. 6 explică cum oamenii din Galileea, cândva atât de doritori să-L urmeze pe Isus (vezi la Marcu 1,44.45; 3,7-12; Ioan 4,45), s-au întors acum împotriva Lui (vezi la Ioan 6,66), aşa cum, cu un an înainte, conducătorii din Ierusalim se întorseseră împotriva Lui (vezi la cap. 5,1). Aşa cum acel singur incident pusese capăt lucrării Lui iudeene, tot aşa evenimentele din cap. 6 marchează sfârşitul lucrării Lui publice în Galileea (vezi la Matei 15,21).
a. Galileea. Isus e în Galileea, unde Ioan descrie puţine întâmplări: nunta din Cana, vindecarea fiului slujbaşului împărătesc, Ioan 6 şi Ioan 21. La Ioan, majoritatea acţiunii are loc în Ierusalim şi împrejurimi.
b. Dincolo de marea. Adică, de la Capernaum.
c. Pustia. Era apropierea Paştelui – aşa se explică mulţimea în pustie (pregătită pentru pelerinaj), ce-L urma pe Isus pentru că L-au văzut făcând minuni (6:2). Când e vorba de Paşte, se vorbeşte de cruce şi Cina Domnului. Aici avem aluzii la Exod: Num 11, Moise e în pustie cu poporul înfometat; se întreabă cum poate fi hrănit poporul (Num 11:13) – 6:5; apoi poporul este hrănit.
d. Tiberiadei. Ioan era unicul scriitor biblic care se referă la Lacul Galileii ca Marea Tiberiadei (vezi şi cap. 21,1). Aceasta ar putea reflecta faptul că el a scris Evanghelia sa probabil, la câteva decade după celelalte, şi numele Tiberiada, aplicat la lac, era fără îndoială folosit mai pe larg atunci de cum fusese mai înainte. Pe vremea lui Isus, cetatea Tiberiadei, de la care lacul şi-a luat numele, fusese zidită de Iord Antipa şi, în consecinţă, lacul nu era încă cunoscut, cel puţin în general, sub acel nume.
Versetul 2-4
a. Oamenii veneau după Isus, pentru că Isus făcuse/făcea vindecări...
b. Gloata vine la Isus – e atrasă de EL. Biserica ce-L înalţă pe Isus, va atrage şi ea, va fi binevoitoare ca şi El.
c. Şedea ... pe munte. Seamănă foarte bine cu descrierea lui Matei, despre predica de pe Munte (Mat 5:1) – un amfiteatru natural. Locul era nelocuit/pustiu.
d. Paştele – al 3- lea petrecut de Isus în lucrarea Sa.
Versetul 5 - 7
a. Filip şi Andrei. Sunt foarte activi în Evanghelia lui Ioan. Isus vorbeşte aici cu Filip, el fiind din Betsaida (1:44), de unde era şi Andrei şi Petru, localitate foarte aproape de locul unde erau adunaţi.
b. Minunea – întrebarea despre soluţia omenească face şi mai puternică relatarea la minunea divină petrecută aici. Nu este nici o sibmolistică în numerele amintite (5000, 200, 5 şi 2). Întrebarea Domnului era menită să pună la încercare credinţa lui Filip Răspunsul pesimist al lui Filip cu privire la imposibilitatea hrănirii miilor de oameni prezenţi făcea doar şi mai impresionantă soluţia lui Isus la problemă. Obţinând mai întâi de la el propria lui apreciere a situaţiei, Isus era în stare, prin minunea Sa, să facă o impresie şi mai mare asupra minţii lui Filip de cum ar fi fost altfel posibil. Isus avea un plan... asta ne arată cum trebuie să trăim şi noi. Isus îi provoacă pe oameni să-şi facă planuri – Filip, Andrei, băieţelul...
c. Ştia ce are de gând să facă. Cuvintele acestea reflectă echilibrul cu care Isus întâmpina ceea ce părea o problemă de nesoluţionat. Încrederea aceasta se dezvolta din deplina Lui credinţă în puterea Tatălui Său de a împlini nevoile acelora pentru care El urma să facă în curând cererea. Credinţa aceasta, la rândul ei, era rezultatul comuniunii complete dintre Tatăl şi Fiul (vezi la Marcu 3,13).
Versetul 9
Băieţel. [până la 17 ani, sau chiar tânăr gata de însurătoare] Andrei, fiind din Betsaida (1:44) învecinată, se poate să-l fi cunoscut personal pe acest băiat, lucru care ar explica libertatea lui de a sugera proprietatea personală a tânărului ca o sursă posibilă de hrană.
Peşte - [„Peştişori”, KJV]. Gr. opsaria, diminutivul de la opson, „hrană pregătită, gustare”. Întrucât peştişorii uscaţi sau săraţi erau folosiţi îndeosebi ca aperitiv, opsarion se referea îndeosebi la ei... Pâinea constituia partea principală a mâncării şi peştele era condiment. Uzanţa această este ilustrată de un papirus egiptean de pe la sfârşitul secolului I. d.Hr., care, la comandarea proviziilor pentru o petrecere, cere: „Pentru sărbătoarea zilei de naştere a lui Gemella trimiteţi ceva delicatese [opsaria]... şi un artaba [o măsură mare] de pâine de grâu” (Papirus Fayyum 11931, citat în J.H. Moulton şi George Milligan, The Vocabulary of The Greek Testament, p. 470).
Faptul că Andrei aminteşte de pâineile şi peştii băieţelului, nu arată că a făcut un invetar mulţimii şi a verificat cine ce hrană are. Poate că-l cunoştea pe băieţelul respectiv – a venit la Isus cu resursele pe care le avea, recunoscând limitele sale umane în faţa provocării imposibile – hrănirea mulţimii. Faptul că-şi recunoaşte limitele, dar vine la Isus, i le mărturiseşte, poate că este un sâmbure de credinţă – a venit la Isus, ca El să rezolve problema.
Versetul 10
Spuneţi oamenilor să şadă. Cuvântul din textul grec pentru „oameni” este aici anthropoi, „oameni” în înţelesul general, pe cât se pare cuprinzând pe toţi cei de faţă. Nu este de crezut că bărbaţii au şezut jos, în timp ce femeile şi copiii au stat în picioare.
Oamenii au şezut. Aici, pe de altă parte, cuvântul din textul grec pentru „oameni” este andres, „bărbaţi” în sensul specific, adică persoane masculine. În timp ce toţi au şezut, numai bărbaţii au fost număraţi, potrivit obiceiului oriental (vezi Matei 14,21). Mulţimea prezentă cu ocazia aceasta ar fi putut totaliza uşor 10.000 de persoane... să li se poată împărţi hrana.
5000 de oameni. Băieţelul, de unde veneau peştii şi pâinile, nu a fost numărat. Cum vedem Dumnezeu şi cum vedem noi – nu este nimic neseminificativ la Dumnezeu.
Versetul 11
a. Aluzii la Sfânta Cină: Isus ia pâinea, o biecuvântează, o dă adunării (versetul 11) – eveniment descris similar în Luke 22:19 and 1 Cor 11:23-24. Este singurul pasaj biblic, unde Isus spune, porunceşte să fie adunate firimiturile, ca nimic să nu se piardă; tot aici mulţimea vrea să-L facă rege.
b. A mulţumit – înainte de înmulţire, El a mulţumit, ştiind că Tatăl va răspunde afirmativ.
c. Înmulţirea – pâinile se înmulţeau în mâinile lui Isus. Cine se îngrijeşte de alţii, să facă naveta între Isus şi cei pe care-i slujeşte.
Versetul 13
Minunea multiplicării. Isus multiplică instantaneu... dar natura face aşa, după legile creaţie. Un agricultor seceră înmulţit ceea ce a semănat iniţial – şi asta de mii de ani. De fiecare dată când mâncăm pâine, este repetată minunea lui Dumnezeu cu noi, Dumnezeu ne poartă de grijă, asigură tot ce trebuie pentru viaţa noastră. Isus vrea sa facă din oameni minunile Sale.
Versetul 14
Spuneau – supuneau mereu şi mereu, în continuu
Prorocul - Iudeii îşi dădeau bine seama de faptul că adevăratul dar profetic nu se manifestase printre ei de câteva sute de ani. Nu este surprinzător, deci, că ei aşteptau reînnoirea lui în legătură cu venirea lui Mesia (în ce priveşte astfel de aşteptări în secolul al II-lea î.Hr. vezi 1Macabei 4,46; 14,41; cf. Ioan 1,21). De repetate ori în cursul secolului I d.Hr., iudei suprazeloşi au fost înşelaţi de impostori care se proclamau că sunt „prooroci” şi făgăduiau să elibereze pe iudei de stăpânire romană, aşa cum îl vedea concepţia populară pe Mesia. Josephus (Antichităţi xx. 5.1; 8.6) relatează căderea a doi astfel de „prooroci”, Teuda şi un egiptean (cf. Fapte. 5,36; 21,38). Isus îi avertiza pe ucenicii Săi contra venirii de „hristoşi” sau mesia mincinoşi (Matei 24,4.5).
Poporul aştepta un asemena proroc – nu mântuire, nu sfinţire, ci prorocul care dă pâine şi peşte.
Versetul 15
Să-L pună împărat, cu sila. Reticenţa Lui de a pretinde împărăţia doar sporea râvna lor de a-L face împărat, iar convingerea pare că a devenit generală că ei trebuie să-L ia repede cu sila şi să-L proclame Împărat. Fără îndoială ei îşi închipuiau că, odată proclamat ca atare, El ar fi trebuit să apere pretenţiile pe care le ridicau cu privire la El. Întrucât aproape că venise Paştele, poate vor fi intenţionat să-L prezinte mulţimilor care curând trebuia să se adune la Ierusalim. Împărat cu de-a sila – Isus a venit să instaureze o împărăţie spirituală, unde se trăieşte după regulile cerului, unde legislaţia atinge gândurile şi motivaţia, unde autoritatea nu este impusă de canoane , sabie, baionetă, poliţie sau altă contrângere exterioară, ci de dragoste şi adevăr; iar ei vroiau să-L pună împărat cu sila.
Singur. Faptul că Isus S-a retras singur, în timp ce înainte de venirea mulţimii luase pe ucenici cu Sine pentru meditaţie şi odihnă, este o nouă indicaţie că ei înşişi nu înţelegeau scopul Lui în refuzarea împărăţiei... Din nou Isus a fost biruitor asupra aceleiaşi ispite cu care Satana Îl confruntase în pustie, ispita de a trăda natura spirituală a Împărăţiei Sale pentru slavă lumească. Încă odată El încercase să arate urmaşilor Săi neînţelegători că împărăţia Lui „nu era din lumea aceasta” (Ioan 18,36), ci că era o împărăţie a harului (vezi Matei 5,3.10; 13,18-52), o împărăţie spirituală în care credincioşii intrau prin experienţa naşterii din nou (Ioan 3,3). Numai la „cea din urmă trâmbiţă” împărăţia harului va fi transformată în împărăţia slavei (1 Corinteni 15,51-57; vezi la Matei 4,17; 5,2).
Micimea şi egoismul mulţimii – nu au vrut să-L pună împărat pt înţelepciunea Sa etc. capacităţile Sale de conducător, ci pentru lucruri materiale – mâncare.
Ucenicii trebuie să plece cu corabia – ei nu au înţeles misiunea spirituală a lui Isus, pentru că ei îşi puneau speranţele într-o lume materială (împărat peste Israel, pâine etc). ei doreau să-L pună pe Isus, cu forţa împărat – furtuna, peste puterile lor (valuri apropiate pe lac, se sparg cu viteză mare), pescarii încercaţi sunt depăşiţi, sunt duşi în larg...
Isus i-a ajutat numai când furtuna şi-a făcut efectul. Ucenicii au uitat de aşteptările lor imediate, materiale; au văzut cât de importantă e viaţa. Mulţimea egoistă şi lacomă nu putea să pună împreună 5 pâini şi 2 peşti, dar un copil, dezinteresat material, dă tot ce are pentru Isus. Când ucenicii ajung la această experienţă – să nu mai preţuiască materialul atât de mult – Isus vine.
Când mintea noastră este aşa prinsă, Isus trimite o furtună, un necaz, care să ne ajute să ne clarificăm mintea. Isus este interesat de bunăstarea noastră materială, se îngrijeşte de noi. Dar când cineva e interesat mult de economic, Isus este ofensat.
Versetul 19
S-au înfricoşat. De spirite, oamenii se tem – pentru că se simt vinovaţi în întâlnirea cu spiritualul divin?
Versetul 20-21
Când au văzut că e Isus, când L-au recunoscut, teama s-a dus. Aşa este cu Isus – învinge teama de spirite, de demoni, de moarte – vezi Romani 8, ultima parte.
TEME majore
Pîinea euharistică
Ioan nu descrie Cina Domnului – dar aici în capitolul 6 oferă teologia evenimentului, în limbajul Exodului. Ioan continuă tema înlocuirii sistemului iudaic: capitolul 2 – apa iudaismului şi templul, capitolul 4 Samaria şi Ierusalimul cu credinţa şi 5 apa de la Betesda.
Contextul – este în aer liber, apoi la malul mării, în capitolul 21 – unde omul este cu Isus, este locul potrivit pentru sacrament (Toate acestea le-a spus Isus când a rânduit simbolurile marii Sale jertfe. Lumina care străluceşte de la serviciul de împărtăşire din camera de sus sfinţeşte hrana pentru viaţa noastră zilnică. Masa familiei ajunge ca masa Domnului şi fiecare masă e un act sfânt. DA660)
Profet ca Moise
Moise hrăneşte poporul în pustie – Isus face la fel, concluzia din versetul 14 este corectă. Implicaţia era – Moise a spus că profetul de la Domnul vorbeşte şi trebuie ascultat în tot ce spune, căci spune Cuvântul Domnului Deut 18:15-18. Accentul lui Moise este pe Cuvântul profetului, nu pe minunile lui. În vechime, poporul a cerut Domnului să nu le mai vorbească prin semne înfricoşătoare sau glas de tunet, ci pe o cale mai suportabilă. Isus face acest lucru – dar poporul e atent la minuni, nu la Cuvintele Sale. Vor să-l facă rege, tocmai pentru minunile Sale, care ar fi putut să-i elibereze de romani. Ei credeau că Isus este profetul... concluzia era că ar fi trebuit să fie atenti la cuvintele Lui, să le asculte, să încerce să le înţeleagă, să-l întrebe ce nu înţeleg, să le aplice. Evenimentele de aici, minunile (înmulţirea pâinilor, mersul pe apă), au rolul să convingă poporul, e Profetul aşteptat, să atragă atenţia asupra Cuvintelor revoluţioinare pe care Isus le va spune mai târziu.
Isus merge pe apă
Lacul Galileii este la 200 metri sub nivelul mării, între dealuri – vântul poate crea furtuni puternice, deşi lacul este relativ mic. Exodul presupune trecerea prin învolburata Mare Roşie (Ps 77:16-20). Evenimentul este tot în limbajul Paştelui, comemorat şi de ceea ce va urma. Numai Dumnezeu are capacitatea de a controla vântul şi valurile, de a merge pe ape, conform imagisticii din Vechiul Testament (Iov 9:8).
Ioan e singurul care spune că oamenii dorea să-L facă împărat pe Isus – versetul 15. El nu spune, ca ceilalţi evaghelişti că Isus i-a forţat pe ucenici să intre în barcă. Istoria are înţeles, punând împreună relatările- ucenici, au fost şi ei entuziasmaţi de gândul muliţimii – tocmai de aceea Isus i-a trimis departe de mulţime.
Versetul 19
Un comentariu vechi iudaic citează Psalmii 86,8 şi apoi întreabă: „De ce zice: ‘Nu este nimeni ca Tine între dumnezei, O, Doamne’?... Pentru că nu este nimeni care să facă fapte ca ale Tale. De pildă, un om poate să-şi taie o cale pe un drum, dar nu poate să-şi facă un drum pe mare, dar Dumnezeu Îşi taie o cărare în mijlocul mării” (Midrash Rabbah, la Exod 16,4, ed. Soncino, p. 306).
La creaţie, Duhul Sfânt este deasupra apelor; la potop, Dumnezeu este prezentat ca stând deasupra apelor. Pământul, lumea nouă se naşte din apă...
Versetul 20
Eu sunt – aşa li se prezintă Isus celor din corabie, ceea ce va deveni o temă majoră în restul capitolului. Credincioşii se aşteaptă ca Dumnezeu să fie cu ei în orice moment, chiar în cele de criză, când nu vezi de unde mai poate veni ajutorul. Crediţa este arma împotriva fricii. Ucenicii se temeau de furtună, chiar de apariţia lui Isus – dar Isus apare în viaţa noastră, chiar când nu mai vedem posibiltatea apariţiei Lui – a venit pe mare, să-şi ajute ucenicii.
Versetul 21
Voiau. [„Voind”, KJV]. Gr. thelo, „a voi”, „a dori”. Forma verbului folosit aici poate fi tradusă „ei au început să dorească”. Verbul aceasta scoate în evidenţă schimbarea de atitudine care s-a petrecut cu ucenicii când au auzit cuvintele lui Isus. Mai înainte, erau înspăimântaţi; acum nu numai că erau dispuşi să-L primească, ci doreau prezenţa Lui. „Ei erau voioşi să-L ia în corabie”
Versetul 22
Teme majore
Parabola
Marea dezlănţuită este domeniul răului, în mitologia antică. Isus stăpâneşte şi acest domeniu – I se supune. Bărcuţa ucenicilor simbolizează Biserica, mică, slabă, descurajată, care încearcă să se lupte şi, prin proprile-i puteri, resurse să răzbească în faţa provocărilor lumii dezlănţuite. Isus este cel ce controlează toată istoria lumii, o are în mâna – vezi Apocalipsa, profeţiile, chiar când aparenţele sunt altele. El intervine când poporul Său este în necaz. Isus este Domn peste tot ceea ce ţine de lumea noastră: peste furtunile vieţii – poate să le liniştească; chiar peste greşelile noastre – poate să le schimbe în ceva bun, dintr-un eşec, o greşeală, într-o victorie. Tot ceea ce trebuie să facem, să facem - apoi să lăsăm în mâna Lui ceea ce depăşeşte puterea noastră de control....
Dar unii se tem de Isus – Îl consideră distant, rece, neinteresat de ei, iar când se apropie, se teme de El, în loc să-l invite în viaţa lor.
Marele Eu sunt
Formula pentru YAHWEH din Vechiul Testament, Isus o foloseşte în 3 feluri
1. Auto-identificare la nivelul uman (6:20, 4:26) ... sunt Eu, mă cunoaşteţi, se identifică pe Sine în contrast cu alţi oameni.
2. Auto-identificare la nivel divin: Eu sunt pâine vieţii, Păstorul cel bun
3. În sens absolut – ca YAHWEH din Vechiul Testament:
În Vechiul Testament, YAHWEH funcţionează în 3 feluri:
1. Dezvăluie natura lui YAHWEH: Exod 3:14, 6:2 – mereu prezent pentru a împlini nevoile poporului Său.
2. Dezvăluie unicitatea Sa – singurul Mântuitor, singurul Dumnezeu veritabil, singurul care prezice viitorul Isa43:10.11, 46:9-10
3. Dezvăluie acţiunile mântuitoare puternice şi unice pe care le va face Dumnezeu în viitor.
Deci pc nr 2 de la idetificarea lui Isus se bazează pe pct nr 3 din teologia iudaică. El este: pâinea vieţii, lumina lumii, poarta oilor, calea, adevărul, viaţa, păstorul cel bun, învierea şi viaţa, adevărata viţă – ceea ce era în viitor pentru Vechiul Testament, acum, în Hristos este prezent. În Hristos avem şi escatologia prezentă: a fi în relaţie cu Hristos înseamnă a avea abundenţa împărăţiei viitoare chiar de pe acum, prin credinţă.
Pct 3, sensul absolut, vine din pct 1 şi 2 din Vechiul Testament – natura şi unicitatea lui Dumnezeu întrupat – Isus ştie viitorul şi-l spune, ca atunci când se va împlini, oamenii să creadă în El (John 13:19, cf. Isa 46:9, 10). Cine nu crede în divinitatea lui Isus, va muri în păcatele lui (John 8:24, cf. Isa 43:10, 11). Crucea şi înveirea este o altă dovadă a divnităţii Sale 8:28. Isus este veşnic, înainte de Avraam 8:58 // Exod 3:14. Acţiunile atribuite doar lui YAHWEH sunt atribuite lui Isus în Ioan, cu frecvenţă mare – ca 5:23 să fie împlinit.
Isus Pâinea Vieţii
Este posibil ca acest discurs să fie ţinut în sinagogă, unde Isus interpreta serviciul Pascal. Ca şi în capitolul 4, Isus trece de la lumea fizică (apă şi pâine), la lumea spirituală: apa vie şi pâinea vieţii.
Dacă era Sabat acum, atunci înseamnă că mulţimea a navigat în Sabat – ce spuneau rabinii despre acest lucru? Era îngăduită o asemenea călătorie în Sabat, conform tradiţiei lor? Dacă num atunci ce atitudine aveau faţă de Isus, când vedeau cum mulţimile, urmându-L pe El neglijează poruncile rabinice de păzire a Sabatului?
Pasajul pascal din Exod este baza acestui capitol. Mana a căzut în ziua 15 a lunii a doua – Paştele era în ziua 15 a lunii întâi; dar cine nu-l putea sărbătorii, din diferite motive, putea să o mai facă în luna a doua, ziua 15. Mana nu a mai căzut în ajunul Paştelui, când Israel a intrat în ţara promisă (Iosua 5:10-12).
Tradiţia evreiască spunea că Mesia va veni de Paşte şi că la venirea Lui mana va începe să cadă din nou (Midrash Qoheleth 1:9). Mulţimea hrănită în apropierea Paştelui a început să creadă că Isus e Mesia, că le va da de atunci încolo mana tot timpul – aşa aşteptau şi chiar L-au provocat pe Isus (6:30-34).
Un vechi comentariu iudaic la Eclesiast 1,9 declară cu privire la Mesia: „După cum răscumpărătorul de mai înainte [Moise] a făcut să coboare mană, ...tot aşa Răscumpărătorul din urmă [Mesia] va face să coboare mană” (Midrash Rabbah, ed. Soncino, p. 33). Un vechi comentariu iudaic la Eclesiast 1,9 declară cu privire la Mesia: „După cum răscumpărătorul de mai înainte [Moise] a făcut să coboare mană, ...tot aşa Răscumpărătorul din urmă [Mesia] va face să coboare mană” (Midrash Rabbah, ed. Soncino, p. 33).
Mulţimea vine să-L facă împărat, dar pleacă de la Isus, când Isus vrea să-i hrănească spiritual. Mulţimea vine dunpă un lider, dacă le promiţi prosperitate şi spectacol. Dacă le dai Cuvântul vieţii, Biblia, Pâinea din cer, rămâi singur, ca lider... sau cu 12 ucenici.
Versetul 23
Corăbii din Tiberiada. Vezi la v. 1. Acestea ar fi putut să fie echipaje de pescuit care fuseseră pe lac în timpul nopţii (vezi cap. 21,3) şi care fuseseră mânate spre ţărm de furtună.
Versetul 26 - 28
Mulţimea Îl caută pe Isus din motive materiale, imediate. Sunt interesaţi de minunile Lui (versetul 2), nu de însemnă tatea lor. Când Hristos şe vorbeşte de viaţa veşnică, par, pentru o clipă interesaţi de cum pot să o aibă, ce trebuie să facă să o obţină.
Mă căutaţi. Isus a trecut cu vederea întrebarea lor şi a început imediat să discute motivele lor în căutarea Lui. El a descoperit motivele lor materialiste aplicate nu numai la satisfacerea apetitului lor fizic, dar şi la întregul şir al aşteptărilor lor ambiţioase că El Se va afirma ca un cuceritor militar şi conducător politic.
Semne. Semnele trebuie să aibă o semnificaţie... dacă nu ai observat semnificaţia, atunci nu ai înţeles semnul, sensul – pentru tine nu e semn.
Isus le spune că ei trebuie să lucreze pentru viaţa veşnică, nu pentru pâine vremelnică.
Isus le spune că a venit să le aducă viaţa veşnică – dar ei întreabă ce să facem ca să ajungem în cer – adică nişte reguli; misiunea lui Isus fiind aceea de a ne da reguli ca să ajungi în viaţa veşnică. Însă Isus a venit să ne dăruiască viaţa veşnică.
Munca pe care o mustră aici Isus nu este cea necesară pentru a câştiga cele necesare traiului. Mustrarea Lui este îndreptată mai degrabă contra acelora care duc o astfel de muncă până acolo încât să neglijeze hrănirea sufletului. Ceea ce mustră Isus aici este obiceiul răspândit de a lucra numai pentru lucrurile vremelnice şi de a le ignora pe cele veşnice.
Ce să facem? Gr. ti poiomen? „ce ar trebui să facem?” Timpul prezent poate fi înţeles că implică faptul că iudeii întrebau cu privire la felul obişnuit de viaţă şi nu la un oarecare act izolat. În aceasta ei erau corecţi, aşa cum este arătat de răspunsul lui Isus din v. 29. Întrebarea lor era o recunoaştere tacită că ei îşi dădeau seama că cuvintele lui Isus erau o încriminare a vieţii lor religioase în general.
Versetul 29
Lucrarea pe care o cere Dumnezeu. [„Lucrarea lui Dumnezeu”, KJV]. Isus i-a întâmpinat pe iudei pe propriul lor teren şi a alcătuit răspunsul Său în termenii propriei lor întrebări. Astfel El a căutat să conducă mintea lor de la o concepţie greşită a religiei la o înţelegere a ceea ce înseamnă cu adevărat să placă lui Dumnezeu.
Lucrarea aprobată este cea care contează în final: credinţa în Isus (8:24, 14:6). Noi nu-L mulţumim pe Dumnezeu prin ceea ce face, ci îl mulţumim pe Dumnezeu acceptândul, crezând în Isus, pretenţiile Sale pentru El.
Cuvintele lui Isus de aici prezintă adevărul fundamental al mântuirii prin credinţă. A crede (sau a avea credinţă; cuvântul grec pisteuo poate fi tradus în ambele feluri) este actul cel dintâi al vieţii creştine; nici un alt act nu poate fi cu adevărat o „lucrare pe care o cere Dumnezeu”, o faptă dorită de Dumnezeu şi deci plăcută Lui, decât numai dacă este precedată de credinţă, deoarece numai prin credinţă un om vine în adevărată legătură cu Dumnezeu (vezi Evrei 11,6). Cuvintele lui Isus de aici sunt asemănătoare cu îndemnul lui Pavel şi Sila către temnicerul din Filipi. Temnicerul a strigat: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Apostolii au răspuns: „Crede în Domnul Isus Hristos” (Fapte 16,30,31). Vezi 1 Ioan 3,23.
Versetul 30
Mulţimea cere un semn să creadă în Isus – cuvintele Lui nu sunt suficiente pentru mulţime. Nu era semnul precedent suficent? Aşteptau mana din cer, pâinea îngerilor.
Să credem în Tine. Gr. pisteusomen soi. Declaraţia aceasta este în viu contrast cu îndemnul lui Isus din v. 29, pisteusete eis hon, „să credeţi în Acela pe care” L-a trimis Dumnezeu. Isus declarase că ei trebuiau să creadă în El; iudeii replicau cerând o minune aşa încât să-L poată crede pe El, adică, să creadă ceea ce El le spunea. Din nou ei au dat greş în a înţelege că mântuirea se găseşte nu doar în consimţire intelectuală ci, mai important, în unirea prin credină cu o Persoană.
Dacă ne dai 39 de ani pâine din cer, îl vom urma pe Moise... Suntem interesaţi de viaţa veşnică, dar ne dai ceva mai mult?
Versetul 31
Isus a venit din cer... nu ca un meteorit, ci naşterea Sa din fecioară etc.
Oamenii sunt gata să facă reforme drastice pentru viaţa veşnică – oamenii cer porunci pentru viaţa veşnică.
Dar când Isus li se oferă în toată simplitatea Evagheliei – oamenii resping. Dovada? Spirit criticos, supărăcios, mereu găsesc greşelior etc- nu e spiritul lui Isus.
De ce resping oamenii pe Isus?
Versetul 32-33
Pâinea veritabilă din ceruri nu e mana, ci o Persoană care aduce viaţă lumii. Semnul oferit de Isus este unul cosmic (Luca 17:20-21). Dacă ar fi crezut în Isus, ar fi acceptate ce spune El.
Nu Moise v-a dat. Iudeii păreau să creadă că Moise purtase răspunderea pentru darea manei (vezi la v. 31). Răspunsul de aici al lui Isus a fost luat de unii ca fiind o tăgăduire a acestei credinţe, şi o susţinere a adevărului că mana („pâinea aceea din cer”) venise de fapt de la Dumnezeu. Alţii au înţeles că Isus nu a intrat în discuţie pe chestiunea dacă Moise coborâse mana, ci că doar declara că mana, care era hrană fizică, nu era de fapt „pâine din cer” în înţelesul spiritual şi că nu era deci „adevărata pâine din cer”. Nu pare nelogic să-L înţelegem pe Isus aici ca proclamând amândouă aceste adevăruri: că Dumnezeu, nu Moise, era dătătorul manei fizice şi, de asemenea, că adevărata pâine din cer trebuie să fie recunoscută ca un dar spiritual, nu material.
Vă dă. Folosirea timpului prezent atât în textul grec, cât şi în traducere, scoate în evidenţă faptul că Darul lui Dumnezeu le era dat chiar atunci în persoana Aceluia care stătea înaintea lor.
Se pogoară. Forma verbului în textul grec lasă să se înţeleagă un act continuu. Cuvintele acestea vorbesc despre venirea lui Isus în lumea aceasta ca un act etern. (Vezi, prin contrast, la v. 38, 41). Până la acest punct iudeii consideraseră pe Isus un dătător de pâine. El a început acum să Se declare că este Pâinea însăşi, deşi în punctul acesta, în textul grec, afirmaţia poate fi luată ca aplicându-se fie la pâine, fie la Hristos. Că iudeii au înţeles că Isus Se referă la pâine ca aceea „care se coboară” este clar din răspunsul lor din v. 34. În acelaşi timp gândirea iudaică nu era cu totul nepregătită pentru o concepţie mai spirituală.
Versetul 34
Ca şi samariteanca, nu înţelegeau ce spune Isus, dar erau interesaţi de această ofertă. Moise, aşa cum credeau ei, aprovizionase pe Israel cu pâine cerească timp de 40 de ani; dacă Isus era cu adevărat Mesia, cu siguranţă putea săvârşi o minune şi mai mare şi să-i aprovizioneze pentru totdeauna (vezi la v. 31, 32).
Versetul 35 – 50
Isus – Pâinea vieţii este Persoana Lui, revelaţia divină. Pentru oameni, descoperirea lui Dumnezeu este o chestiune vitală: de viaţă şi de moarte.
Versetul 35
De la acest verset, exprimarea lui Isus este la persoana I singular – adică toată experienţa descrisă de El mai departe, poate fi obţinută doar în relaţie personală cu El. De observat secvenţialitatea:
V 33 – Cel ce coboară
V 35 – Eu sunt Pâinea vieţii
V 41 -- Eu sunt Pâinea coborâtă din cer
V 48 -- Eu sunt Pâinea vieţii
V 51 -- Eu sunt Pâinea vie
V 58 – Pâinea care se coboară Dă viaţă lumii
-
Care se coboară din cer
-
Care se coboară din cer
Dă viaţă lumii
Concluzia predicii lui Isus este că crezând în Isus este ceea ce produce viaţă veritabilă, în sens spiritual acum şi în sens deplin în ziua de apoi (6:40, 5:21). A crede – credinţa în Ioan are un sens continuu: după cum avem nevoie mereu de pâine pentru susţinerea vieţii fizice, aşa avem nevoie contiună de ralţia cu Isus pentru susţinerea vieţii spirituale.
Cine vine. Gr. ho erchomenos, literal, „cel care vine”. Forma greacă a verbului lasă să se înţeleagă nu un singur act al venirii la Hristos, ci un obicei constant al vieţii. „Cine vine la Mine” este aici clar în paralelă cu „cine crede în Mine”, deoarece venirea la Hristos poate fi săvârşită numai prin credinţă (vezi la v. 29). Şi venirea şi credinţa sunt „lucrări ale lui Dumnezeu”.
Provocarea este a credinţei – iudeii se uitau la Isus, vedeau în El un om, un profet, care face semne de la Dumnezeu. Să fie El capabil să dea viaţa veşnică? Aveau dovezi pentru a crede aşa ceva? Dovada era promisiunea lui Dumnezeu – acceptarea lui Isus ca Dumnezeu. Dilema era a credinţei... discuţia cu Sara despre zecime: ... totul este prin credinţă.
Versetul 37
Combină credinţa cu dependenţa fizică.
Toţi cei care cred în Isus sunt predestinaţi la mântuire. Predestinaţia e la nivel de grup, nu de individ. Dar Isus primeşte pe membrii grupului individual, unul câte unul (toţi cei ce vin la Mine...). prima parte este dimensiunea divină a mântuirii – (versetul 44) a doua parte exprimă dimensiunea umană. Nimeni nu poate fi mântuit fără iniţiativa lui Dumnezeu, dar oricine va fi mântuit o va face în urma alegerii sale.
Orice om care vine la Isus este îndemnat de Tatăl. Aşa că nimeni nu e respins de Isus, pentru că Tatăl l-a dus la Isus, deci e voia lui Isus. Dacă Tatăl ne-a chemat, vrea să ne primească. Când ne-a chemat, ştia cât suntem de răi, de ce suntem în stare... de aceea ne-a chemat. Când suntem în pragul vieţii veşnice, satana spune că vei fi dat afară şi tu ai vrea să vii la Isus, dar cu păcatele pe care le ai, nu te va accepta... NU e vorba de aşa ceva!!!
Versetul 38
M-am pogorât. Literal, „am venit jos”. Timpul perfect, în textul grec, arată către un act specific şi de asemenea reflectă rezultatele existente ale acelui act. În v. 33 se face referire la întrupare ca fiind un fapt veşnic; aici este privită din punctul de vedere al evenimentului specific al naşterii lui Isus între oameni, iar rezultatul acelui eveniment văzut în lucrarea Lui şi prezenţa Lui sălăşluitoare este de asemenea reflectat. Vezi la v. 33, 41.
Voia Mea. Deplina supunere a lui Isus faţă de Tatăl Său este o asigurare pentru credincios că tot ce face Isus pentru el îşi are sursa în inima iubitoare a lui Dumnezeu. Cuvintele lui Hristos de aici demonstrează lămurit falsitatea părerii că Dumnezeu este mânios faţă de om şi că mântuirea pentru păcătoşi îşi are temeiul în faptul că Hristos a potolit mânia Tatălui. Dimpotrivă, viaţa de slujire a lui Hristos şi moartea Lui ca jertfă pentru om erau expresii ale iubirii Tatălui Său.
Versetul 39
Oricine. Gr. pas, un adjectiv masculin indicând o persoană, în contrast cu pan, „toate [lucrurile]” din v. 37, 39. Aşa cum v. 37 expune mai întâi un adevăr general şi apoi face o aplicaţie specifică a acelui adevăr la cazul omului care vine la Hristos, tot aşa v. 39 expune acelaşi principiu general într-un mod şi mai cuprinzător, iar v. 40 aplică acel adevăr la cazul specific al oricui Îl vede pe Isus şi crede în El. Asigurarea Tatălui că Fiul Său va primi în cele din urmă toate lucrurile care I se cuvin Lui, oferă asigurarea că fiecare om în parte care crede în Fiul va fi înviat de El când, în cele din urmă, El cere ce este al Lui.
Versetul 40
Vede pe Fiul. Natural, aceasta nu înseamnă că numai aceia care L-au văzut pe Isus în trup vor avea parte de înviere. Cuvântul „vede” lasă să se înţeleagă aici înţelege spirituală, vedere cu ochiul credinţei, aşa cum este arătat de cuvântul însoţitor „crede”
Crede. Ca în v. 35, Isus a afirmat aici din nou funcţia proeminentă a credinţii în El. Accentul acesta pus asupra credinţei arată clar că nu este de ajuns o admitere intelectuală; aceia care urmează să aibă parte la învierea celor drepţi sunt cei care cred, care au credinţă care acţionează dincolo de limitele simţurilor lor naturale.
Reacţia
Ca şi în cazul lui Moise, reacţia mulţimii este cârtirea 41-43; 61.66; şi 52. A vedea minunile lui Isus nu este suficient (36)– responsabilitatea celui ce vede este să creadă (47, cf. 20:29)
Versetul 39 – 40
Voia Tatălui este mântuirea omului, învierea lui în ziua de apoi (deci este prevăzută şi moartea – mântuirea nu înseamnă ocolirea morţii, intrarea în viaţa veşnică se face după revenirea lui Hristos, nu înainte...) // 16:23,24 – cine cere ceva de la Dumnezeu, va primi, dacă cere după voia lui Dumnezeu (Iacov 4:2.3). vezi şi 6:47.
Versetul 43
Nu cârtiţi. Lucru plin de însemnătate, Isus nu a încercat să explice taina naşterii Sale şi a descendenţei Sale divine. Ci, El imediat a trecut la problema spirituală care se afla înapoia greşitei înţelegeri a cuvintelor Sale din partea iudeilor. Cârtirea nu le putea aduce iluminare.
Versetul 44
Isus repetă iarăşi şi iarăşi că nimeni nu vine la Isus, dacă Tatăl nu-L cheamă. Asta înseamnă că cine Îl respinge pe Isus de fapt respinge pe Tatăl.
Versetul 45
Toţi vor fi învăţaţi. Comentatorii iudei din vechime înţelegeau pasajul acesta din Isaia ca fiind profetic, privitor la lucrarea lui Dumnezeu pe timpul când urma să vină Mesia. Ei declarau: „Dumnezeu a spus lui Avraam: Tu ai învăţat pe copiii tăi Legea în lumea aceasta, dar în lumea viitoare îi voi învăţa Legea şi slava Mea, după cum spune ea: Şi toţi fiii tăi vor fi ucenicii lui Iehova” (din Tanchuma B, citat în Strack şi Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament, vol. 4, p. 919). Dacă o astfel de înţelegere era ceva obişnuit pe vremea lui Isus, folosirea din partea Lui a acestui text ar părea să aibă o implicaţie mesianică pentru ascultătorii Săi şi aceasta face mai clară concluzia Lui că oricine a învăţat de la Tatăl vine la El.
Versetul 46
Cine a văzut pe Isus a văzut pe Tatăl – noi nu cunoaştem nimic despre Dumnezeu, în afara lui Isus. Tot ce cunoaştem despre Dumnezeu, cunoaştem prin Isus.
Versetul 47
Are viaţa veşnică. Prin credinţa în Hristos creştinul se împărtăşeşte de viaţa lui Dumnezeu. Aşa cum are credinţă acum, tot aşa primeşte din viaţa aceea veşnică acum (vezi la Ioan 8,51; 10,10; 1 Ioan 5,12; cf. DA 388)
Versetul 49
Au murit. [„Sunt morţi”, KJV]. Iudeii susţinuseră cu mândrie că Moise dăduse părinţilor lor să mănânce mană din cer (vezi v. 33, 31) şi Îl provocaseră pe Isus să-Şi demonstreze mesianitatea săvârşind o minune şi mai mare. El nu le-a împlinit cererea, ci le-a atras atenţia la însemnătatea spirituală a mesianităţii, faptul că El le-a oferit hrană pentru viaţă veşnică. Acum, cu îndemânare, le-a reamintit că părinţii lor, de care erau mândri, care mâncaseră mană, erau totuşi morţi. Ca dovadă a pretenţiei Sale că este mai mare decât Moise, Isus a declarat că El, Însăşi Pâinea din cer, putea să le dea viaţă veşnică (vezi la v. 50).
Versetul 50
Se pogoară. Isus nu vorbeşte aici anume despre naşterea Sa, ci despre faptul că din veşnicie El este mijlocitor între Dumnezeu şi om, Acela prin care Dumnezeu comunică cu lumea şi prin care El mântuieşte lumea (vezi 1 Corinteni 8,6).
Versetul 51 – 59
Isus – Pâinea vieţii: aluziile sunt la cruce şi la Sfânta Cină
Versetul 51
Îl voi da. Vorbind despre dăruirea lui Hristos lumii în v. 32, 33 este folosit timpul prezent, scoţând în evidenţă faptul că El este un dar continuu, veşnic. Dar aici, ca în v. 27, este folosit viitorul, care se concentrează la evenimentul specific al crucii, când Hristos Şi-a dat „trupul” Său într-un act culminant „pentru viaţa lumii”.
Versetul 52
Se certau. Gr. machomai, „a lupta”, şi astfel folosit ca aici cu privire la confruntare verbală, „a disputa”, „a se certa”. Când Isus a susţinut că este Pâinea din cer, iudeii începuseră să cârtească (v. 41); acum, când i-a invitat să mănânce din trupul Său, emoţiile lor au crescut şi mai mult. În aparenţă unii din ei au văzut un înţeles mai adânc în cuvintele Lui, de cum au făcut alţii, dar toţi pare să fi fost puşi în încurcătură dând o interpretare prea literală cuvintelor Lui. Vezi la v. 53.
Versetul 53
Beţi sângele Lui. Declaraţia aceasta trebuie să fi şocat şi mai mult pe ascultătorii Săi cu concepţii literale (vezi v. 52), deoarece Legea oprea în mod specific întrebuinţarea sângelui ca hrană (Geneza 9,4; Deuteronom 12,16). Dacă iudeii şi-ar fi reamintit motivul acestei opriri, ei ar fi putut înţelege mai bine înţelesul cuvintelor lui Isus. Motivul dat pentru interzicerea aceasta este că sângele este viaţa (Geneza 9,4). Astfel ei şi-ar fi putut da seama că a mânca trupul Lui şi a bea sângele Lui înseamnă a-şi însuşi viaţa Lui prin credinţă. „A mânca trupul şi a bea sângele lui Hristos înseamnă a-L primi pe El ca Mântuitor personal, crezând că El iartă păcatele noastre şi că noi suntem făcuţi desăvârşiţi în El” (DA 389; cf. 8T 169, 170; EGW RH 23 nov. 1897). Numai pentru că Hristos Şi-a dat viaţa Sa omenească pentru noi putem să ne împărtăşim din viaţa lui dumnezeiască, veşnică.
Versetul 54 – 56
Exprimarea canibalistică – mâncarea trupului şi sângelui lui Isus – nu este de aplicat în sens fizic, căci nu ar potoli foame omului, decât pentru câteva ore. Ci, doar relaţia apropiată cu Hristos, cum e cu hrana pe care ai mâncat-o îţi poate da viaţă spiriutală autentică. Cine interiorizează principiile lui Hristos, are o viaţă particularizată, deosebită de lumea aceasta – o viaţă ce mărturiseşte despre Hristos.
Cine mănâncă. Gr. ho trogon, un participiu prezent, implicând mâncare continuă, o hrănire continuă. Nu este de-ajuns să ne fi împărtăşit odată din Hristos; urmaşii Lui trebuie să-şi hrănească fără încetare fiinţa lor spirituală hrănindu-se cu El care este Pâinea vieţii. Isus declarase că „cine crede în Mine are viaţa veşnică” (v. 47); acum a adăugat: „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, are viaţa veşnică”.
Rămâne în Mine. În altă parte Ioan declară că omul care ţine poruncile lui Dumnezeu rămâne în El (1 Ioan 3,24). Aceasta, comparată cu pasajul de faţă, scoate în evidenţă natura practică a mâncării trupului şi a faptului de a bea sângele lui Hristos.
A fi în Isus şi Isus să fie în tine: a fi în Isus înseamnă ca meritele Lui să-ţi fie atribuite ţie, Isus te reprezintă – în faţa Tatălui, pe cruce (moare în locul tău, e substitut pentru tine), ascultarea Lui e pusă în contul tău.
E perfectă, e desăvârşită. A fi în Isus nu necesită timp – e instantanee-
Isus în noi: prin Duhul Sfânt, caracterul lui Isus este format în noi. Este lucrarea unei vieţi întregi. Isus în tine creşte mereu. Chipul lui Isus creşte în noi, se dezvoltă şi în veşnicii. Nu e niciodată o lucrare desăvârşită.
Baza mântuirii este: eu în Isus! Este o lucrarea desăvârşită. Mântuirea mea nu este pe baza a ceva ce e nedesăvârşit, ce creşte mereu (Isus în mine), ci pe ceea ce este desăvârşit în Isus.
Exemplu: este mulţumit Dumnezeu cu 99.99%? Nu. Poate să spună cineva că este ascultător de Dumnezeu 90% măcar? Nu. Pot să fiu sigur de mântuire în Hristos.
Cum putem să-L avem pe Isus în noi? Isus spune că trebuie să mâncăm pâinea şi să bem sângele. Catolicii: transubstanţiunea – aşa eşti mântuit. Cina Domnului este un simbol.
Versetul 60 – ucenicii pleacă de la Isus, pentru că nu suportă solia lui Isus. Spui că eşti mântuit în Isus – şi oamenii spun numai atâta? Oamenii preferă să se chinuiască, să trăiască în anxietate, decât să accepte mântuirea lui Isus. Mai există un păcat pe care nu l-am mărturisit: mântuirea mea nu depinde de gura mea, de memoria mea, de ascultarea mea. Ci depinde de Hristos. Duhul Sfânt mă conduce în ascultare de Hristos, o ascultarea voioasă. Dar ea nu e baza mântuirii noastre. Sângele Lui Isus garantează iertarea păcatelor, mijlocirea Lui nu uită nici un păcat.
De ce resping oamenii simplitatea Evangheliei? E ceva în inima omului care face ca simplitatea Evangheliei să fie respinsă. David Coresh şi alţii, când le-au cerut să renunţe la viaţa socială, să-l urmeze, să-i dea soţiile, să tragă în FBI, să muncească 16 ore pe zi – au zis da. Dacă le-ar fi spus să-L primească pe Isus, L-ar fi respins.
Teme majore
Adevărata pâine din cer
Mpreţia şi sacrificiul de Sine al Mântuitorului: este egal cu Dumnezeu, căci poate de viaţă. Dar se oferă voluntar tuturor oamenilor, să-L mărunţească şi să-L interiorizez pentru toate nevoile lor, ca să aibă viaţă.
Isus e adevărata mană – cine a mâncat mana, a murit totuşi (6:58). Simbolurile lui Ioan sunt luate din viaţa reală: apă, hrană, viaţă, pentru că descriu o existenţă veşnică reală; în comparaţie cu aceasta, neajunsurile vieţii de acum, lipsa hranei, a apei, chiar a vieţii de calitate, sunt nimicuri. Îţi aminteşti senzaţia pe care ai avut-o, când rupt de foame fiind ai mâncat din mâncarea preferată? Isus vrea să legăm experienţa spirituală de cea fizică – după cum coprul tânjeşte după mâncare, băutură, lumină etc,. tot aşa şi sufletul omul tânjeşte după Isus. Vino la Isus, nu căuta alte surogate şi sufletul tău îşi găseşte căutarea.
Versetul 59
Învăţa... în Capernaum. Sunt unele dovezi textuale (cf. p. 146) pentru adăugarea „în Sabat” la v. 59. Deşi este virtual sigur că textul original nu conţinea aceste cuvinte, manuscrisele acestea păstrează tradiţia interesantă că Predica lui Isus cu privire la Pâinea vieţii a fost ţinută în ziua de Sabat. Ucenicii nu ar fi făcut călătoria înapoi la Capernaum după apusul soarelui vineri seara (vezi p. 50; vezi la Matei 14,22-36).
Versetul 60-71
Mulţimea ucenicii lui Isus Îl părăsesc- rămân doar cei 12. Isus profetizează că unul din cei 12 Îl va vinde.
Versetul 60
Ucenicii Lui. Că aceştia nu erau în primul rând cei doisprezece, ci alţii din marile mulţimi care se ţinuseră după Isus, reiese clar din v. 66, 67. Fără încetare de când cu dezamăgirea lor la hrănirea celor cinci mii, când Isus refuzase să-i lase să-L facă împărat, oamenii aceştia se făcuseră din ce în ce mai critici faţă de El. Ei Îl urmaseră la Capernaum cu nădejdea de a continua să primească hrana procurată pe cale miraculoasă, dar când El i-a mustrat pentru aceasta şi le-a spus că de fapt ei ar trebui să caute hrana spirituală şi să se hrănească cu El, critica lor s-a dezvoltat în respingere pe faţă.
Versetul 61
Ucenicii săi cârteau. Până la punctul acesta se spunea numai despre iudei că cârteau împotriva lui Isus (vezi v. 41). Acum aceia care fuseseră urmaşii Lui făţişi se întorc de la El şi se alătură concetăţenilor lor care I se opuneau lui Isus. În timpul acestei cuvântări pare să fi fost de faţă în sinagogă trei grupe: cei doisprezece, care trecuseră lacul în timpul furtunii; urmaşii lui Isus care trecuseră la Capernaum a doua zi şi aceia de care vorbeşte Ioan numindu-i „iudeii”, care pe cât se pare erau de la început porniţi contra lui Isus.
Versetul 62
Dar dacă? [„Ce şi dacă?”, KJV]. Întrebarea lui Isus este pusă fără concluzie. Ea poate fi luată ca însemnând că dacă L-ar vedea pe Fiul Omului înălţându-se la cer, atunci în încăpăţânarea lor ei s-ar poticni şi mai mult; sau poate fi înţeleasă ca implicând faptul că, dacă L-ar vedea înălţându-Se, ar fi o dovadă pentru ei că El cu adevărat venise din cer, şi ar înţelege adevăratul sens spiritual al cuvintelor Sale. Faptul că Isus aparent nu a exprimat concluzia la întrebarea Sa este plin de însemnătate în el însuşi, deoarece oricare din concluziile acestea putea fi corectă, depinzând de inima omului care ar fi putut vedea înălţarea Lui.
În Isus Îl vezi pe Dumnezeu – e maximul. Pe Isus Îl vezi fie întrupat, fie în slava Lui. Dacă nu credeţi cuvintele Omului Isus- atunci priviţi la Isus – slava lui Dumnezeu. Tainele universului, slava Tatălui etc nu le putem înţelege suficient. Mântuirea e făcută atât de simplu: crezi în Isus, eşti mântuit!!!
Versetul 63
Sumarul la tot ceea ce Isus a spus mai devreme în capitolul 6. Duhul dă viaţă – omul nu va găsi viaţa veşnică în nimic material, nu în efroturile lor sau în vreo participare materială în Isus – participarea la închinarea comună, sau la Cina Domnului. Doar credinţa personală, relaţia personală cu El, aduce Duhul, care înseamnă viaţă.
... acum El a arătat şi mai lămurit că o astfel de hrană este spirituală, un fapt pe care ascultătorii Săi nu-l înţeleseseră până acum.
Carnea - Aici cuvântul „carne” este folosit într-un context diferit; este pus în contrast cu „duh” şi în felul acesta se referă lămurit la lucrurile materiale ale acestei vieţi şi îndeosebi la hrana materială, care nu poate întreţine viaţa veşnică, spirituală.
Sunt duh. [„Ele sunt duh”, KJV]. Adevărurile pe care Hristos le rostea se ocupă de lucruri spirituale şi a le primi în inimă prin credinţă însemna a primi viaţă spirituală (vezi la cap. 3,16; cf. cap. 17,3).
Duhul Sfânt în inima omului nu înseamnă emoţii – simţi emoţii, lucrează Duhul Sfânt. Cum primim Duhul Sfânt? Cine crede cuvintele Lui, cine studiază Cuvântul Lui şi lăsăm cuvintele acestea să intre în noi, să le interiorizăm, atunci Duhul Sfânt este în noi.
Versetul 64 - 65
Unii nu cred – implică faptul că unii cred. Isus ştie angajamentul – sau lipsa lui, din inima fiecăruia dintre noi.
Care nu cred. Din nou Isus scotea în evidenţă importanţa credinţei. Cuvintele Lui erau spirit şi viaţă numai pentru cei care credeau.
Predarea deplină faţă de Isus este semnul lucrării Tatălui în inimile oamenilor.
Cine era cel ce avea să-L vândă. Se pare că afirmaţia: „Sunt unii din voi care nu cred” îl cuprindea şi pe Iuda, ca şi pe iudeii necredincioşi. Dificultatea lui Iuda se găsea în faptul că refuza să accepte adevărul că Împărăţia lui Isus urma să fie spirituală. În schimb, el aştepta o împărăţie materială, pământească, în care nădăjduia să aibă un loc de frunte (vezi DA 718-721). Primirea din partea sa a cuvintelor lui Isus cu prilejul acesta ar fi corectat greşita lui concepţie fundamentală.
Versetul 66-69
Îndoiala – îl chiunie din când în când pe credincios – dacă merită să-L urmezi pe Isus, dacă are sens... cine rămâne lângă El cu credinţa în cine e El, descoperă că în curând, lumina percepţiei Lui se va întoarce în viaţa lor.
S-au întors înapoi. Aceasta maschează momentul critic al lucrării lui Isus în Galileea, şi de fapt, al întregii Sale lucrări. Până la data aceasta El fusese larg acceptat ca un învăţător şi profet popular. Acum mulţi din urmaşii Lui L-au părăsit şi de aici înainte El a stat mai mult sau mai puţin în umbra crucii.
Voi nu vreţi să vă duceţi? [„Vreţi şi voi să vă duceţi?”, KJV]. Construcţia acestei întrebări în textul grec lasă să se înţeleagă un răspuns negativ, aşa că forţa propoziţiei este: „Voi nu vreţi să vă duceţi, nu-i aşa?” Aşa după cum afirmase mai înainte Ioan, Isus ştia care din urmaşii Lui erau sinceri faţă de El şi care nu (v. 64). În consecinţă, întrebarea pusă de El nu era pentru propria Sa informare, ci pentru a pune la încercare pe cei doisprezece în ce priveşte motivele pentru care Îl urmau.
Cuvintele vieţii veşnice. Deşi Petru încă nu înţelegea pe deplin natura spirituală a împărăţiei lui Hristos, totuşi, declaraţia lui de aici arată că el începuse să priceapă ceva din faptul că cuvintele pe care Isus le spusese erau cu adevărat o cheie pentru viaţa veşnică spirituală... Un vechi comentariu iudaic descrie cuvintele pe care Dumnezeu le rostise de pe Sinai ca fiind „cuvinte de viaţă” (Midrash Rabbah, la Exod 20,2, ed. Soncino, p. 343). Folosirea de către Petru a unui termen similar aici pentru a se referi la ceea ce spusese Isus ca Mesia îndată după aceea (v. 69), arată că el îşi dădea seama de sursa divină a cuvintelor lui Isus.
Noi... am ajuns la cunoştinţa. [„Suntem siguri”, KJV]. Verbul din textul grec poate fi tradus: „noi am descoperit”, lăsând să se înţeleagă că ei deja ajunseseră să cunoască adevărul de aici şi încă îl credeau a fi adevărat, în ciuda multora care acum Îl respingeau pe Isus. Petru, vorbind din partea celor doisprezece, declara nu numai că ei aveau credinţă că Isus era Mesia, dar şi că, datorită minunilor pe care le văzuseră şi cuvintelor pe care le auziseră, acum puteau să spună că ştiau că El era Fiul lui Dumnezeu. Iudeii care nu puteau înţelege văzuseră aceleaşi minuni şi auziseră aceleaşi cuvinte, dar le lipsea credinţa şi drept urmare se îndepărtaseră cu necredinţă. Ucenicii, acceptând cuvintele şi lucrările lui Isus prin credinţă, ajunseseră la concluzia opusă erau şi acum convinşi că Isus era Mesia. În cele ale duhului, credinţa duce la cunoştinţă.
Sfântul. Titlul acesta „Sfântul”, apare de repetate ori în literatura iudaică produsă în perioada intertestamentală ca un titlu pentru Dumnezeu (vezi Eclesiasticus 4,14; 23,9; 43,10; Baruc 4,22.37; 5,5). În sensul acesta era probabil familiar pentru ucenici şi astfel folosirea lui din partea lui Petru pentru Hristos ar părea să constituie o recunoaştere a divinităţii Lui.
Versetul 70-71
Între cei 12 este un trădător. Iuda din Qerioth, un sat din Iudeea – singurul ucenic din Iudeea. Iuda e pomenit doar în circumstanţa crucii şi a suferinţei lui Isus (ca şi aici, trup, sânge etc.).
Un diavol. Adică, unul inspirat de diavolul (vezi cap. 13,2). Cuvintele lui Isus pot fi comparate cu afirmaţia Lui similară către Petru cu altă ocazie (Marcu 8,33). Isus recunoştea aici că, deşi Petru se considera că vorbeşte din partea celor doisprezece, Iuda nu lua parte la consacrarea lui Petru (vezi la v. 64, 65).
Unii ucenici pleacă de la Isus, alţii stau – unii din motive corecte, alţii din motive incorecte. Iuda a rămas din motive incorecte. Mulţi rămân lângă Isus pentru statut social, aprobarea familiei, a preitenilor, sau pentru a avea un loc unde să stabileşti contacte pentru afaceri – politicienii folosesc religia pentru voturi. Dar credinţa e totul sau nimic: fie Îl accepţi pe Isus, fie Îl respingi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
