dilema etica.

Hans lucrează în cadrul unui institut farmaceutic, este tatăl a doi copii şi soţul unei femei care din nefericire suferă de o boală rară mortală. Hans, el însuşi parte a echipei de cercetare care caută un tratament pentru o astfel de afecţiune se află într-o situaţie disperată deoarece datorită intereselor financiare ale companiei şi a legislaţiei greoaie nu poate intra în posesia medicamentului în timp util. Programul de cercetare este strict secret, iar din raţiuni de securitate, fiecare membru implicat nu cunoaşte decât o parte a întregului. Aceasta se întâmplă tocmai pentru a preîntâmpina scurgerea de informaţii iar pe de altă parte pentru a evita reproducerea medicamentului prin copiere de o altă firmă rivală. În mod practic, proiectul este conceput în aşa fel încât sustragerea substanţei mostră să nu fie de nici un folos unui cercetător individual fără un cumul de informaţii din partea tuturor membrilor din echipa de cercetare. Pe de altă parte, folosirea pe post de medicament a substanţei complexe realizate prin sinteză, ar face ca ani de experimente şi cercetare să fie şterşi, ducând practic cercetarea la punctul iniţial.Cu toate acestea, pe fundalul unei situaţii de criză, soţul decide să intre prin efracţie în laborator şi să facă rost de substanţa din laborator şi să o administreze soţiei pe post de medicament. Cum carcterizaţi decizia lui? Aveţi dreptul să alegeţi o singură varianţă.1. Soţul nu trebuie să spargă laboratorul deoarece se va afla că el este cel care a făcut-o, ajungând în final la puşcărie.2. Soţul poate fura medicamentul deoarece va fi fericit salvând viaţa soţiei. Bucuria aceasta trece dincolo de necazul de a face puşcărie.3. A salva viaţa cuiva e un lucru de dorit. Cu toate acestea soţul nu trebuie să fure deoarece furtul este un lucru imoral. El trebuie să încerce să facă tot ce poate pentru a-şi salva soţia dar fără a încălca legea.4. Soţul ar putea fura medicamentul prescris dar în acelaşi timp să îşi asume după aceea fapta predându-se autorităţilor. El trebuie să fie conştient că faptele lui au consecinţe.5. Soţul ar trebui să intenteze proces firmei deoarece dreptul la viaţă este unul fundamental. Cu toate acestea el nu trebuie să fure deoarece şi firma are deptul la păstrarea secretelor. Pentru soluţionarea problemei cel mai bine este să ajungă la tribunal. Aici se va stabili cum este drept să se procedeze.6. Soţul poate fura deoarece salvarea unei vieţi este mai de preţ decât orice.7. Hans nu trebuie să fure deoarece prin fapta lui, procesul de cercetare este anulat, fiind necesari alţi ani pentru recrearea medicamentului. Lucrul acesta îl face responsabil pentru întârzierea apariţiei pe piaţă a tratamentului şi deci pentru moartea a mii de persoane.
Alegeţi unul din cele 7 răspunsuri posibile.Simţiţi-vă liberi să faceţi şi comentarii dacă doriţi.

lotul lui Avraam si lotul lui Lot, partea a doua.

Nu ştiu ce a gindit Lot după ce Avraam i-a dat ocazia sa aleagă cel mai bun lot de pamînt, apoi şi-a riscat viaţa ca să-l elibereze pe el si cetăţenii Sodomei dupa cea au fost luaţi prizonieri, şi în final nu a acceptat nici măcar să primească o recompesă din pradă. Probabil s-a felicitat ca el este deştept şi ştie să-şi urmărească interesele şi a mulţumit lui Dumnezeu că există în lume şi oameni fraieri ca Avraam cărora le pasă mai mult de alţii decît de ei înşişi. Dupa el, Avrram ştia să piardă iar el să cîştige.
Nu ştim cît timp Lot a trăit fericit după aceea dar in capitolul 18 din Geneza aflăm ca Avraam este vizitat de doi straini care-i dezvalue ca sunt într-o misiune de a afla dacă zvonurile cu privire la răutatea Sodomei sunt întemeiate pentru a o distruge: “Strigătul împotriva Sodomei şi Gomorei s-a mărit, şi păcatul lor într-adevăr este nespus de greu. De aceea Mă voi pogorî acum să văd dacă în adevăr au lucrat în totul după zvonul venit până la Mine; şi dacă nu va fi aşa, voi şti” (Geneza 18:20-21). Probabil şi datorită faptului că Avraam ştia că nepotul său Lot locuia acolo, el incepe să pledeze pentru cetate ca să fie scutita de distrugere dacă suficienţi locuitori nevinovaţi se vor găsi în ea. Incepînd cu 50, el reuşeşte să facă pe cei doi mesageri divini sa promită că cetatea nu va fi distrusă dacă numai 10 persoane nevinovate se vor găsi în ea. Cînd cei doi străini au sosit în piaţa cetăţii spre seara, Lot s-a oferit să-i găzduiască, dar dupa ce s-a dat zvon în cetate că doi străini au venit şi sunt găzduiţi de un alt străin care fusese tolerat in cetate, toti locuitorii cetăţii au venit la Lot să-i ceară să scoată pe cei doi străini afară, arătînd clar prin înjurături cu limbaj homosexual că intenţia lor era ca să-i omoare. În acest moment Lot face un gest disperat: oferă cele două fiice ale sale necăsătorite ca să fie violate de gloată cu rugămintea ca oaspeţii să-i să fie lăsaţi în pace, ofertă pe care atacatorii nu numai că o resping, dar care se pare că mai mult i-a iritat deoarece se întorc şi împotriva lui Lot cu intenţia declarată de a-l ucide pentru ca este străin, ceea ce arată ca acesta era motivul pentru care erau aşa de porniti şi împotriva călătorilor. Desigur, trebuie să se fi practicat tot felul de rele si păcate in Sodoma, dar această relatare este folosită de Biblie pentru a arăta ca testul final al răutăţii îl constituie xenofobia: ura faţă de străini doar pentru că sunt străini, chiar dacă nu ştii nimic despre ei sau ai vreo dovadă că au făcut ceva rău. Cei doi călători erau priviţi ca cei mai periculoşi infractori doar pentru că îndrăzniseră să se aventureze în mijlocul cetăţii.

Biblia foloseşte aceast exemplu de xenofobie pentru a ilustra modul de gîndire al celor din Sodoma şi al răului. Întocmai cum Lot văzuse în Avraam un competitor pentru ceea ce el considera valorile lui: pămînt, păşuni, surse de apă, ect., tot astfel priveau şi cei din Sodoma pe toţi ceilalţi. Dacă Lot era un credincios devotat în “valorile” lotism-ului, tot aşa erau şi cei din Sodoma. În ciuda faptului că el venise din altă parte, el a ajuns printre unii care gîndeau ca si el. În timp ce pe sine se considera deştept şi pe Avraam îl considera un fraier, în Sodoma toţi erau deştepţi si nimeni nu era fraier. Aici fiecare privea pe ceilalţi ca şi cum pămîntul şi casele lor ar fi trebuit să fie ale lui insuşi. Ori de cite ori alţii se bucurau de deva, el avea simţămîntul că acel ceva ar fi trebuit să fie al lui şi că i s-a furat. În Sodoma nici unul nu ar fi zis ca Avraam: “Dacă doreşti pămîntul meu şi casa mea, poţi să le iei şi eu am să mă duc în altă parte.” Fiecare vedea pe ceilalţi ca o ameninţare la ceea ce avea şi încerca să apere ceea ce avea de toţi ceilalţi. Acest mod de a gîndi ce se bazează pe lăcomie si intolerantă este cel mai evident impotriva străinilor. Lot poate a crezut că pămîntul pe care-l avea şi casa pe care-o avea erau ale lui, dar nu acesta era modul în care cei din Sodoma vedeau lucrurile. Ei vedeau in Lot o ameninţare la pămîntul lor, la proprietăţile lor, la serviciile lor, la resursele lor, la limba lor, la cultura lor, la standardul lor de viaţă, şi în ultimă instanţă la libertatea şi la securitatea lor. Acestea erau “valorile” lor şi erau foarte mîndri de “civilizaţia” lor care era clădită pe aceste valori. Ei priveau cu dispreţ pe cei ca Avraam care mergeau din loc în loc trăind într-un cort în cîmp deschis deoarece nu descoperiseră valoarea pămîntului, a comfortului unei case, şi nu le păsa de securitate personală şi a bunurilor lui pe care zidurile unei cetăţi o oferea. Cînd încă doi străini au apărut în cetate iar Lot s-a oferit să-i găzduiască, cei ce supravecheau străinii în cetate au dat alarma ca străinii complotează să distrugă cetatea şi felul lor de viaţă şi toţi au fost chemaţi să pună mîna pe arme pentur a apăra “valorile” si “libertatea” lor.

Si astfel ajungem la paradoxul civilizatiilor şi al “valorilor” civilizaţiilor: acestea nu pot fi împărtăşite cu alţii. Pămîntul este o valoare în măsura în care este “valoarea ta” ceea ce înseamnă că dacă altul are parte de el, tu eşti lipsit această valoare. Dacă tu ai un servicu, ca alţii să aibă serviciu înseamnă ca tu să ţi-l pierzi pe al tău. Dacă ai casă, pentru ca alţii să aibă casă înseamnă ca tu să ţi-o pierzi pe a ta. Dacă alţii au pămînt, asta înseamnă că acel pămînt ar fi trebuit să fie al tău şi ca atare l-au luat de la tine. Dacă alţii au case, acele case ar fi trebuit să fie ale tale şi ca atare au luat ceea ce de drept ţi se cuvenea ţie. Modul acesta de gîndire este cel mai evident cînd este vorba de străini. Orice are un străin este dovada că l-a furat de la cetăţeni şi constituie corp delict ce dovedeşte ca este un hoţ si un infractor. Chiar prezenţa unor străini în piaţa publică era o infracţiune deoarece străinii încălcau o proprietate privată chiar dacă acea proprietate era o piaţă publică. Ca Lot, un străin, să se ofere să găzduiască nişte străini în propria lui casă fără permisiunea lor ca şi cum el ar fi fost proprietarul acelei case constituia o insultă. Ca Lot să-şi ia asemenea “libertăţi” constituia un atac la propria lor libertate deoarece in civilizaţii nici măcar libertatea nu poate fi împărtăşită cu alţii. Dacă tu ţi-o exerciţi pe a ta, asta înseamnă că mă privezi de a mea. Lui Lot i-a plăcut că Avraam nu credea în “valorile” pe care Lot le preţuia atît de mult, numai ca să descopere că cei din Sodoma nu numai că preţuiau exact acelai “valori” la fel de mult, dar erau gata să le “apere” si să lupte pentru ele. Ceea ce Avraam trebuie să fi înţeles este că “valorile civilizaţiilor” sunt de fapt “valorile” răului.
Aurel Ionica - Majesty.ro

Lotul lui Avraam si lotul lui....Lot.partea intai.

Nu pretind ca ştiu de ce oamenii se nasc într-un anumit loc şi nu în altul sau dacă Dumnezeu are de a face cu astfel de decizii, dar se pare ca Avraam nu s-a născut unde trebuia deoarece Dumnezeu i-a cerut sa părăseasca cetatea îmbelşugată Ur în care crescuse deoarece îi stabilise un alt loc de reşedinţă în altă parte. Întrucit el nu a dorit sa trăiască acolo unde nu era locul lui, Avraam s-a hotărît să mergă să-şi ia în primire lotul de pămînt pe care i-l stabilise Dumnezeu numai ca să constate că lotul respectiv era deja ocupat: “Lot, care călătorea împreună cu Avram, avea şi el oi, boi şi corturi. Şi ţinutul acela nu-i încăpea să locuiască împreună; căci averile lor erau aşa de mari, încât nu puteau să locuiască împreună. S-a iscat o ceartă între păzitorii vitelor lui Avram şi păzitorii vitelor lui Lot. Canaaniţii şi Feresiţii locuiau atunci în ţară. Avram a zis lui Lot: ‘Te rog, să nu fie ceartă între mine şi tine, şi între păzitorii mei şi păzitorii tăi, căci suntem fraţi. Nu-i oare toată ţara înaintea ta? Mai bine desparte-te de mine: dacă apuci tu la stânga, eu voi apuca la dreapta; dacă apuci tu la dreapta, eu voi apuca la stânga.’ Lot şi-a ridicat ochii, şi a văzut că toată Câmpia Iordanului era bine udată în întregime. Înainte de a nimici Domnul Sodoma şi Gomora, până la Ţoar, era ca o grădină a Domnului, ca ţara Egiptului. Lot şi-a ales toată Câmpia Iordanului, şi a mers spre răsărit” (Geneza 13:5-11).
Biblia nu ne dă detalii despre Lot şi nu există nici o dovadă că Dumnezeu i-ar fi promis vreun lot de pămînt undeva, dar presupun că atunci cînd Avraam şi-a scos casa la vînzare şi a început să împacheteze ceea ce avea, rudele lui din Ur au inceput să-i pună întrebări iar cînd el a explicat ca Dumnezeu i-a spus să mearga într-un loc unde curge lapte şi miere, Lot a făcut ochii mari şi a început să saliveze. Nu ştim cît de mare şi-a imaginat Lot acel lot promis de Dumnezeu deoarece nici Avraam nu avea nici cea mai vagă idee, dar cînd a ajuns în Canaan a descoperit ca lotul nu era chiar atit de mare pe cum şi-l imaginase. Lotul nu era suficient de mare nici măcar pentru sine, fără să mai vorbim de Avraam. Ceea ce ştim este că Lot era mult mai tînăr decît Avraam şi în conformitate cu obiceiurile din vechime cei mai în vîrstă luau hotărîri iar cei tineri se supuneau acestor hotărîri. În ciuda vîrstei sale înaintate, Avraam apare cam greu de cap deoarece i-a propus lui Lot sa aleagă el pămintul care îi place şi a promis că el se va mulţumi cu ceea ce rămine. Ceea ce a ales Lot este la mintea cocoşului: el a ales valea Iordanului, partea cea mai fertila din Canaan. Motivul pentru care Avraam a acceptat această înţelegere este pentru ca el a dorit pace, si de pace a avut parte deoarece nimeni nu l-a mai deranjat dupa aceea. In schimb locul ales de Lot a fost ulterior atacat de o alianta de regi şi motivul pentru care ei au ales sa atace acel loc este din nou la mintea cocoşului: cei care doresc să jefuiască se duc acolo unde există pradă din belşug. La acest moment Avraam face din nou ceva ce nu are nici un sens: Cînd a aflat că nepotul lui Lot fusese luat prizonier impreuna cu tot ce avea, în loc să dea slavă lui Dumnezeu că face dreptate, el şi-a adunat toţi oamenii şi a pornit în urmărirea atacatorilor, şi-a riscat viaţa burindu-i, şi a adus acasă pe Lot şi ceilalti captivi din cetate. Ca şi cum aceasta nu ar fi fost destul, atunci cînd lui Avraam i s-a oferit o răsplată: “Împăratul Sodomei a zis lui Avram: ‘Dă-mi oamenii, şi ţine bogăţiile pentru tine,” Avraam a răspuns: “Ridic mâna spre Domnul, Dumnezeul Cel Prea Înalt, Ziditorul cerului şi al pământului, şi jur că nu voi lua nimic din tot ce este al tău, nici măcar un fir de aţă, nici măcar o curea de încălţăminte, ca să un zici: ‘Am îmbogăţit pe Avram’” (Geneza 14:21-23). Aţi auzit de cineva care nu vrea pămînt bun şi care nu vrea să se îmbogăţească? Dacă cineva ar avea ideea să organizeze un spectacol “Cine NU DORESTE să fie milionar?” cred că numai Avraam s-ar înscrie şi nici un spectator nu s-ar prezenta. Ceea ce este şi mai de ne înteles este ceea ce urmeaza. Atunci cînd preotul cetăţii a venit ca să-l întîmpine pe Avraam ca eliberator, Avraam i-a plătit zecime (Geneza 14:20). Nu ştiu ce teologie se învăţa le templul cetăţii la care se ducea Lot, dar dacă aşi fi fost Avraam mi-ar fi fost dificil să pun bani în coşuleţul de daruri. Cel care învinge într-o bătălie nu numai că nu acceptă să primească nimic din pradă, dar se mai oferă să dea şi bani celor pe care-i eliberează.

De ce ar face cineva ceea ce a făcut Avraam şi ce era în capul lui? Atunci cînd lăcomia a început să cuprindă cele două familii, motivul pentru care Avraam i-a propus lui Lot să aleagă unde vrea să trăiască a fost pentru că a dorit pace. Aşa cum alegerea lui a arătat clar, gîndirea lui Lot era stăpînită de lăcomie şi nu de dorinţa de pace. În conformitate cu teologia lui Lot, soarta cuiva consta in lot de pămînt, bogăţie, şi bani. Aceasta este o religie universală pe care aşi numi-o lot-ism indiferent ca este cunoscută sub diferite nume oficiale ca budism, induism, islamism, iudaism, ortodoxims, catolicism, protestantism, etc. Este credinţa că pămîntul îţi aparţine ţie iar locul celorlalţi este sub pămînt. Lot-ismul învaţă că trebuie să deţii cit mai mult pămînt pentru ca să fii fericit, pentru ca să descoperi că de fapt pămîntul te deţine pe tine. Lot-ismul creaza iluzia că noi putem pretinde pămîntul cîn de fapt pămîntul de pretinde pe noi toţi. Singurul drept pe care il putem avea cu privire la pămînt este acela de a fi înmormîntaţi în el, un drept pentru care nu trebuie sa-l cucerim deoarece nimeni nu ni-l poate lua deîndata ce a fost stabilit chiar de Dumnezeu: “până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce” (Geneza 3:19). Lot-ismul învaţă că niciodată nu putem avea suficient pămînt cînd dor 2m x 1m este suficient ca să ne găzduiască. A fost tocmai pentru că Avraam a înteţeles această realitate cu privire la soarta care depinde de loturi de pămînt că el a fost interesat de o altă soartă care nu avea nimic de a face cu pămîntul deoarece avea de a face cu viitoril si veşnicia. Plătirea de către el a zecimii nu avea nimic de a face cu religia lot-istă a Sodomei; ea exprima propria lui religie şi credinţă. Preotul căruia i-a plătit Avraam zecimea se numea Melhisedec, un nume care înseamnă “Împăratul meu este drept/neprihănit,” şi care a ieşit în întîmpinarea lui Avraam ca să-l binecuvinteze ca a adus pacea în cetate. El a crezut ca moştenirea noastră nu este un lot de pămînt, ci o porţiune din cer. El a crezut că viitorul nostru nu este în pămînt, ci cu mult deasupra lui. De aceea el nu a crezut în lot-ism, ci în Isus-ism.

Aurel Ionica - Majesty.ro

ma gandeam sa-mi dau demisia...

Merită să fii creștin? Să fii în slujba lui Iisus Christos? Să fii angajatul Lui cu carte de muncă în regulă?
Da, bun este Dumnezeu cu angajații Săi,
Cu cei de profesie ”cu inima curată”…
Totuși era să plec în concediu medical
Ba chiar mă gândeam să-mi dau demisia,
Pentru că mă uitam cu invidie
La cei care lucrau pe cont propriu
Și vedeam ce bine câștigă…
Parafrazarea Psalmului 73, al lui Asaf… rivalul lui David în ceea ce privește frumusețea și profunzimea compozițiilor. Și ceea ce îl făcea apreciat atunci este unul și același motiv pentru care au fost apreciați poeții, scriitorii și muzicienii tuturor vremurilor: capacitatea de a exprima într-un mod specific și profund lucruri care frământă pe mulți, chiar dacă nu toți reușesc să le pună în cuvinte nemuritoare sau șlagăre mondiale…
Au trecut trei mii de ani de când Asaf a compus iar Psalmul 73 rămâne actual ca fond și formă, rămâne adevărat ca discurs interogativ și rămâne de necontestat ca rezolvare teleologică. Întrebarea lui Asaf nu este una retorică ci un strigăt disperat după lumină: de ce totul este pe dos? Din ce cauză celor care habar nu au de Dumnezeu le merge bine, le prosperă afacerile și li se înmulțesc avuțiile, în timp ce oamenii care se străduiesc să trăiască în neprihănire sunt oprimați, suferă, au parte numai de necazuri?
În cazul particular al Psalmului 73 întrebarea nu se cantonează în jurul eternei probleme a răului (de ce există rău și suferință într-o lume creată de un Dumnezeu perfect – scuzați exprimarea tautologică) deși este o întrebare cheie care frământă mintea umană dinainte de Iov. Aici dilema este următoarea:
- de ce ”plata” nu este echitabilă?
- de ce unii ”câștigă” mai bine decât alții?
- de ce – acceptând filozofic existența răului și suferinței în lumea noastră – ”statele de plată” încurcă numele, cei răi au parte de bine și cei buni au parte de rău?
- de ce oamenii care Îi slujesc lui Dumnezeu sunt atât de ”prost plătiți”, în timp ce aceia care Îl ignoră sau chiar Îl sfidează și care în limbajul lui Isaia ”își văd de drumul lor”, sunt recompensați cu ”mult mai mult decât le-ar dori inima”? (Ps 73:7)
Asaf începe potopul ”de ce-urilor” lui cu o lozincă festivistă, cu o mantră preluată din panoplia oficială a Templului. ”Da, bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei cu inima curată”… După care fi trebuit să urmeze și alte formule psaltirice ”pre versuri tocmite” sunând doctrinar-ortodox și politic-corect: Domnul e bun, Domnul apreciază ”angajații” Săi, le dă salarii bune, prime și beneficii, le plătește concediile și asigurările medicale, ah ce bine este să fii salariatul Lui! Plus Aminul final.
Dar Asaf se oprește. Își dă seama că sună fals și într-o deschidere pasională dă drumul unei tirade ținută de multă vreme în frâu. De ce, de ce, de ce?... Și întreabă și vorbește cu foc, folosește metafore arzătoare, epitete incendiare… Și Asaf nu găsește nici un răspuns satisfăcător de ce-urilor lui. După cum nici eu nu am găsit un răspuns direct și imediat ”de ce-ului” meu. De ce băiatul meu s-a îmbolnăvit de leucemie și a murit după doi ani de suferință în timp ce copiii bețivului Necula, de la etajul trei, trăiesc bine-mersi, sunt sănătoși tun, deși au ajuns niște infractori cum era de prevăzut?... De ce colegul meu de școală primară Gicu, repetentul, are bani de-i întoarce cu lopata de pe urma barului și mișculațiilor lumii interlope a orașului, iar Marin, vecinul lui, băiat credincios, moare de foame pentru că este bolnav și nu poate plăti datoria la bancă?
Psalmul acesta este scris pentru disperații care întreabă aceașși întrebare de o sută de ori pe zi: de ce? Și nu oferă satisfăcător niciun răspuns general. Doar prilejul reafirmării credinței personale: Cât despre mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu…

Ovidiu Radulescu - Majesty.ro

Isus si americanii

Seamana cu situatia paradoxala a personajului Victor Navorski (Tom Hanks) din filmul The Terminal, un turist devenit captiv la granita dintre doua lumi, cea din care venea si in care nu se mai putea intoarce, datorita loviturii de stat declansata acolo si cea in care dorea sa intre dar i se refuza accesul pe motivul invaliditatii pasaportului si a anularii vizei pentru America. Singurul loc permis, zona de supravietuire cu acces limitat, il constituie terminalul aeroportului JFK din New York City. Acolo Navorski invata sa traiasca in tranzitie. Intr-un anumit sens crestinii care-l inca mai asteapta pe Hristos sunt undeva cantonati la vama acestei lumi, la o granita a timpului, suspendati intr-o zona de tranzit de genul „no man’s land”, inapoi neavand unde sa se duca iar pentru a trece dincolo, mai au de asteptat, pana se clarifica situatia. Singura optiune ramane viata in tranzitie, o viata prudenta, responsabila si eficienta pentru ca nu stii niciodata cand poti fi chemat din nou la interviu…

Insa desi ucenicii au fost martorii implinirii profetiei lui Isus, totusi generatia lor nu a vazut pe cer semnul venirii Sale. Au fost martorii acelor evenimente dar nu ai revenirii Sale. Astfel ca si generatia A (alfa), generatia inceputului, a expirat de-a lungul primelor trei secole, in asteptarea implinirii fagaduintei.
De la CONVINGEREA ca El vine acum, este chiar la usi, au trecut la faza de SPERANTA ca va veni in curand. Insa cum timpul se prelungea nefiresc de mult, crestinii au cautat REFUGIUL in Biserica, forma de exprimare colectiva a credintelor, practicilor si idealurilor comune, traind dupa „life style-ul” biblic, religios. Dar in urma presiunilor puternice ale persecutiilor, privatiunilor si problemelor curente s-a modificat atitudinea pasiva a asteptarii, convertindu-se in actiuni concrete menite sa comprime lunga asteptare. Asa a aparut EVADAREA din lumea aceasta, sub forma extrema a martiriului, ca eliberare si mantuire pentru a intra instantaneu in Imparatie. Ceva de genul, daca nu vine El, mergem noi la EL. Si multi au plecat, dar n-au ajuns nici pana acum, pentru ca „asteapta” inca in morminte ca fagaduinta se se implineasca (vezi Evrei 11,39-40).
In cei 2000 de ani de istorie a crestinismului rareori au fost momente speciale cand crestiinii au trait fenomenul si starea de spirit a generatiei A, de asteptare consecventa si serioasa. Exceptand anul 1000, care mai degraba avea conotatii apocaliptice, cataclismice, in rest crestinii n-au fost foarte preocupati de tema: „generatia aceasta”. O singura sincopa in uniformizarea si aplatizarea milenara a perceptiei Adventului o constituie framantarea religioasa din anii 1834-1844. Iata o generatie care parca ar corespunde modelului sugerat de Isus, care a vazut semnele prevestitoare si este gata sa intre curand in Imparatie. Dar din pacate se repeta istoria generatiei A.
CONVINGERII puternice a realitatii ca Isus vine chiar acum (perioada 1840-1845), i se substituie SPERANTA ca va veni curand, foarte curand (perioada 1845-1900). Dar curand-ul intarzie sa apara si astfel reactia naturala este REFUGIUL: in Biserica, dogme, practici religioase, misiune, stil de viata sanatos (perioada 1900-2000). In mod normal ar trebui sa urmeze faza finala, EVADAREA. Schimbarea registrului de la asteparea pasiva la navala activa a cuceriri Tarii Fagaduite. Daca nu vine Isus la noi, vrem sa mergem noi la El. Din pacate nu exista vreun semn concret ca asteptatorii si-ar dori o asemenea evadare, dintr-un motiv foarte simplu: visele somnului lor sunt prea fascinante pentru a fi intrerupte de vreun strigat stingher in miez de noapte… Suntem cumva generatia Ω (omega), generatia care ar trebui sa nu treaca pana cand nu va vedea si ultima parte a profetiei lui Isus implinita, adica revenirea Sa pe norii cerului? Sau deja facem parte din generatia expirata…
Revenind la indiciile oferite de Isus celor care aveau sa astepte venirea Stapanului, in Matei 24 observam doua sugestii legate de anotimpuri: „Rugati-va ca fuga voastra sa nu fie IARNA” (v.20) si „Cand veti vedea aceste lucruri sa stiti ca VARA este aproape” (v.32).
Iarna sau Vara, este corecta acesta intrebare? Iarna este asociata, in contextul folosit de Isus, cu distrugere, persecutie, fuga, dezastru, lipsuri, sfarsit. Este soarta inevitabila a lumii dupa precedentul numit Ierusalim. Insa vara se referea la revenirea lui Isus, la un nou inceput, o lume noua, iar crestinii sunt indemnati sa invete din parabola smochinului. „De la smochin învăţaţi pilda lui: Când îi frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţia, ştiţi că vara este aproape” (v.32).
In decembrie 1989, brusc fara nici un preaviz, comunismul s-a prabusit definitiv. Nimeni nu se astepta la un asemnea eveniment. Insa semnul acela al sfarsitului din iarna lui 89 era de fapt anticiparea inceputului unei noi veri. Niciodata nu se stie cat de repede poate sa vina vara. Mai ales acum, cu incalzirea globala…

Sorin Petrof - Majesty.ro

privitul....

Privit de departe Cain părea un jertfitor sincer, fumul jertfei lui ridicându-se la fel de semeţ ca a lui Abel, cântarea lui răsunând până departe. Privită de departe soţia lui Lot era afară din Sodoma, deşi, la o ecografie sinceră, Sodoma rămăsese tot dincolo de valvele inimii.Privit de departe, plânsul lui Esau părea chiar înduioşător, dar în mintea lui deja era creat planul împuşcării lui Iacov după metoda din „Aprilie spulberat” a lui Ismael Kadare.Fotografiaţi dintr-un unghi potrivit, Core era parte a adunării sfinte a lui Israel, iar Saul părea unul dintre zglobiii proroci.Ghehazi părea un slujitor bun pentru că nu poţi fi şmecher şi lacom când slujeşti lângă Elisei, iar lepra putea fi doar un accident nefericit sau chiar în urma îmbrăţişării lui Naaman.Azvârlit în praful drumului, tânărul bogat la picioarele dulgherului din Nazareth, părea aproape de împărăţie. Privite de departe, fecioarele fără ulei tot fecioare erau, candelele tot candele, lumina tot lumină.Rugăciunile fariseilor păreau frumoase, lungi şi din toţi plămânii, stomacurile lor chiorăiau a foamea postului, iar Iuda privit de Dan Brown părea un apostol iubitor şi sincer.... Priviţi de departe toţi aceştia arătau bine. Priviţi de aproape erau pierduţi...Am scris aceste rânduri meditând metafizic la ideile neliniştitoare ale lui G. Anders care zicea, vorbind despre televiziune, că imaginile poartă în ele pericolul de a deveni instrumente ale idiotizării, pentru că nu arată ca şi textele interconexiuni, ci doar felii rupte de lume, confecţionând o realitate preparată, manipulată, adică un şablon.Minciunile nu mai sunt tipărite, ci fotografiate, televiziunea nemaifiind doar o instituţie de transmitere a ştirilor, ci una de prelucrare a lor.Trăgând linie, ochii mint, iar lucrurile trebuie văzute cu alţi ochi, Isus vorbind despre oamenii ce au ochi şi nu văd, urechi şi nu aud.Oare ce ştiau tinerii în 1989, iar noi nu ştim, când strigau pe străzi „Nu minţiţi poporul cu televizorul!”?Privit de departe şi Dumnezeu pare altfel...de aproape....e diferit.e diferit de noi, oamenii....e Unic.si e Dragoste.....e Unic pt ca este Singurul care e Dragoste....

nuevo

Quiero que nos remontemos a uno de los días más oscuros en la historia de Israel. En este día en particular, una viuda se paró enfrente de tres ataúdes, rodeada de muchedumbres gimiendo. En esa muchedumbre que lloraba había cientos de otras viudas que gemían, así como también un sinnúmero de soldados heridos, algunos con sus heridas todavía sangrando.
Al centro de esta escena estaba la viuda no identificada, que casi no podía pararse frente a los tres ataúdes. Embarazada y con dolor, estaba al borde de caer y tenía que ser sostenida por dos sirvientas. Esta mujer estaba mental y espiritualmente muerta, sin vida alguna, totalmente sobrecogida por su dolor y pena.
En un ataúd yacía su suegro de ochenta y ocho años, Elí, el sumo sacerdote de Israel. En el otro ataúd yacía su cuñado, Ofni, también un sacerdote. Pero el ataúd sobre el cual esta mujer se cernía era el tercero, que contenía el cuerpo de su esposo, Finees.
En este momento en la historia de Israel, una gran calamidad había caído sobre la nación. Unos días antes el ejército Israelí había salido a pelear contra los filisteos y habían sido sobrecogidos. Unos 30,000 hombres habían muerto en batalla incluyendo a los dos hijos de Elí, Ofni y Finees. Cuando el sumo sacerdote recibió la noticia que el enemigo había capturado el arca del pacto, y que sus dos hijos ahora estaban muertos, cayó hacia atrás de su asiento y murió de un cuello roto.
La Escritura sugiere que esta viuda no identificada de Finees tenía un grado de amor por las cosas de Dios. Tenía un respeto por la presencia del Señor y estaba afligida por la perdida del arca a los filisteos (Vea 1 Samuel 4:19). Seguramente estaba también afligida sobre como la casa de Dios había caído en la apatía y codicia bajo el ministerio de su suegro.
Con Elí como sumo sacerdote, los pastores de Dios regularmente tornaban ojos ciegos a toda clase de pecado. El mismo hijo de Elí, Ofni, fue un sacerdote malo que cometía fornicación dentro de los muros de la casa de Dios. Finees, también era un sacerdote deslizado y adultero la lujuria rampante la cual trajo vergüenza al templo. Por años, su pesarosa esposa había vivido con la advertencia profética timbrando en su oído, traído por un profeta no identificado a la casa de Elí.
“… y todos los nacidos en tu casa morirán en la plenitud de la edad. Te será por señal esto que acontecerá a tus dos hijos, Ofni y Finees: ambos morirán el mismo día.” (1 Samuel 2:33-34)
Imagina el dolor increíble que esta viuda llevaba ahora a la tumba. Su esposo había seducido mujeres en el templo, mujeres quienes probablemente ella ministraba. El ministerio estaba totalmente guiado por la lujuria, lleno de avaricia y apatía hacia las cosas de Dios. Los profetas verdaderos del Señor habían advertido por años los juicios por venir causados por la corrupción del sacerdocio. Y la gente se había desilusionado por la hipocresía en el ministerio. Ahora calamidades se presentaban por todos lados. Peor aun, los enemigos de Israel habían confiscado el arca, que representaba la presencia de Dios.
En la mente de esta pobre mujer, los enemigos del Señor habían triunfado. Alrededor de ella, la iglesia estaba en ruinas y la nación falto de esperanza. Literalmente, no había nada que nadie pudiera esperar excepto el juicio. Además, esta mujer llevaba su propio dolor por las traiciones adulteras de su esposo.
Ahora, habiendo sepultado a sus seres amados, repentinamente cayó ante la tumba y empezó el parto: “… Cuando oyó el rumor de que el Arca de Dios había sido tomada y que su suegro y su marido habían muerto, se inclinó y dio a luz, pues le sobrevinieron sus dolores de repente. … No tengas temor, porque has dado a luz un hijo.” (4:19-20)
Había muchas otras mujeres ante la tumba quienes habían perdido a sus esposos en la batalla con los filisteos. Trataron de alentar a la viuda de Finees, diciéndole, “Alégrate. Hay esperanza para ti ahora, un comienzo totalmente nuevo con este bebé varón. Dios no te ha olvidado después de todo.” Vieron que en medio de toda la muerte y caos, esperanza fresca estaba en camino.
Pero la viuda de Finees ya se había convencido a sí misma: “El Señor me ha abandonado. Mira toda la calamidad, la apostasía, la ruina. Mis plegarias no han sido escuchadas. No hay esperanza. Estaba totalmente inconsolable. Aún después de dar a luz, se negó a mirar su bebé, dejándolo a un lado. Sus ultimas palabras antes de morir fueron, “Y llamó al niño Icabod, diciendo: ‘¡La gloria ha sido desterrada de Israel!’, porque había sido tomada el Arca de Dios. (vea 4:21-22)
Simplemente, abandonó la pelea, y con eso, murió. Creo que la causa real de la muerte de esta mujer sufrida fue desesperanza miserable. Aún hoy en día, la palabra “Icabod” significa la perdida de la presencia de Dios y la ausencia de la esperanza para su pueblo.
En su desesperación y dolor,la viuda no identificada le hablaa la gente de Dios hoy.
Cada cristiano enfrenta las mismas tres corrientes de dolor que la viuda de Finees sobrellevó: dolor por la condición de la nación, dolor por condición de la Iglesia, y dolor por el sufrimiento y la perdida personal.
Hemos visto la oración prohibida en las escuelas de América. Los Dios Mandamientos quitados de las cortes federales y estatales. Algunos estados están escribiendo leyes que prohíben a los capellanes del gobierno invocar el nombre de Cristo. Mientras tanto, las cortes de nuestra nación están sacudiendo los puños a la autoridad de Dios y la mención de su nombre.
Los homosexuales y sus amigo s poderosos parecen imparables en su obsesión por establecer matrimonios homosexuales. Una nueva película sobre vaqueros homosexuales ha sido favorecida para los Premios de la Academia, con algunos observadores llamándole la mejor película que fue hecha. Está siendo anunciada como la película que cambiara para siempre nuestra sociedad. Puedes estar seguro que es solamente una de las primeras de muchas películas de su clase.
Nuestro ministerio recibe un sin número de cartas y correos electrónico de amantes de Cristo afligidos a través de la nación y del mundo. Preguntan, “¿Qué está pasándole a América? Era antes conocida como la que llevaba luz del evangelio al mundo a través de sus esfuerzos misioneros. Ahora es una historia totalmente distinta. Programas de televisión se han convertido en totalmente sucios, burlándose de cristianos, los estandartes morales y Cristo mismo. Estos programas glorifican la homosexualidad y derrumban valores de familia.
“Las cortes están burlándose de la cristiandad de izquierda a derecha. Hacen ver a los creyentes como fanáticos o estúpidos solamente por tener fe. ¿Dónde terminara esto? Nada parece poder detener el desliz moral. ¿Cuándo va el Señor a ponerle paro a todo esto?”
La burla no está pasando solamente en la rama secular. Necedades y cosas impías están llevándose a cabo en la casa de Dios a través de la tierra. Unas semanas atrás supe de algo llamado “iglesias de lucha libre,” donde pulpitos han sido reemplazados por ‘rings’ de lucha libre. Luchadores que profesan a Cristo estallan sillas sobre las cabezas de otros, escupiendo sangre falsa y después dan un testimonio. ¡No! Esto no debe pasar en ninguna iglesia. Cualquier ministro de la Palabra de Dios sabe que la violencia fue la misma razón por la cual Dios destruyó la tierra con una inundación.
En miles de iglesias ahora, no hay ninguna mención de pecado, la Cruz, sacrificio, juicio o infierno. A los atalayas de Dios no se les permite hablar, y no hay corazones conmovidos. En vez, el enfoque es el éxito con cada sermón diseñado para que la gente se sienta bien. Todo esta resultando en apatía, avaricia, egocentrismo, enfriamiento del corazón. Y está causando dolor a los creyentes piadosos en todos lados, al ver que el nombre de Dios es avergonzado.
Imagina un retrato similar en Israel. Cuando la viuda de Finees vio los pecados de Silo acrecentado hacia el cielo, ella sabía que la presencia de Dios no podía permanecer con tal gente. Dios no tuvo parte en nada de eso.
En Silo, la iglesia pastoreada por Elí, Dios nos muestra como juzga a una iglesiaenfocada en sí misma
“Dejó, por tanto, el tabernáculo de Silo, la tienda en que habitó entre los hombres.” (Salmo 78:60) . Dios abandonó totalmente a la iglesia de avaricia, quitando su gloria de esa deslizada casa carnal. Y la juzgó, escribiendo “Icabod” sobre la puerta de esa iglesia.
Cuando miramos a través de los años hasta los tiempos de Jeremías, vemos al profeta hablándole al mismo tipo de iglesia avara de interés propio. Jeremías declaró que cada hombre estaba por lo suyo, y que los pastores de Dios solamente predicaban paz, felicidad y prosperidad. Estos pastores ‘hacían mercancía’ de la gente, prosperando a costa de las viudas y otros indefensos en la sociedad.
El Señor le dijo a Jeremías en términos sencillos: “Esta no es mi iglesia. Es una abominación.” Entonces le dijo al profeta que advirtiera a los sacerdotes: ¡Aullad, pastores! ¡Gritad! ¡Revolcaos en el polvo,… Se acabará el asilo para los pastores, y no escaparán los mayorales del rebaño. … porque Jehová asoló sus pastizales. …[Él los] Dejó…. (Jeremías. 25:34-36, 38)
Finalmente, Dios dijo, “yo trataré a esta casa como a Silo,” (26:6). Estaba diciendo en resumen, “Así es como voy a juzgar cada iglesia carnal y avara en cada edad.” Y le instruyó a Jeremías: “… habla todas las palabras que yo te mandé hablarles. No retengas palabra…. Los sacerdotes, los profetas y todo el pueblo oyeron a Jeremías hablar estas palabras en la casa de Jehová. (26:2, 7) .
¿Cómo reaccionó la gente al mensaje de Jeremías? “… los sacerdotes, los profetas y todo el pueblo le echaron mano, diciendo: ‘¡De cierto morirás!’ ¿Por qué has profetizado en nombre de Jehová, diciendo: “Esta casa será como Silo y esta ciudad quedarán asolada y sin habitantes?” (26:8-9) .
Piensa en toda la predicación sobre la prosperidad en la iglesia de hoy. Cuando visitaba a alguien recientemente, tenía la televisión en un canal cristiano. Cada programa enfocaba la prosperidad. Muy poco de la Biblia era mencionada y cuando lo era, estaba diseñado a un mensaje de engrandecimiento propio. Yo estaba apesadumbrado.
Este evangelio de enriquecimiento y beneficio propio y el sistema competitivo de la iglesia que lo promueve está ahora bajo el anatema Icabod. Todo está maldecido y muerto, y pronto veremos a Dios hacer lo que dijo que le haría a Israel: “Haré esta casa como Silo.” Cortará el árbol de dinero y un gran botín le seguirá. Todos los pastores asalariados van a enfrentar bancarrota, y de la noche a la mañana sus programas masivos de iglesia desaparecerán.
Las buenas nuevas son que en medio del juicio de Dios, él tiene una iglesia verdadera que está llena de su gloria-una Compañía Samuel.
Aquí esta lo que la viuda de Finees se perdió: Dios estaba trayendo una cosa nueva de las ruinas de aquella iglesia avara de Elí. Él estaba haciendo una obra sobrenatural para traer nuevamente su gloria. Y estaba ocurriendo directamente frente de esta mujer, en su propia casa.
Ves, en medio de Silo, mientras el juicio estaba cayendo sobre Israel, el Señor estaba levantando una Compañía Samuel. Esta era gente que había sido separada del mundo. Ellos conocían la voz del Señor y estaban enteramente dedicados a él.
De igual manera, el Señor tiene una Compañía Samuel en esta generación. Él los está levantando de las ruinas de una iglesia avara y los esta llamando para sí.. Y el nunca los abandonará. He conocido a miembros de esta invisible Compañía Samuel a través de todo el mundo. Ellos escuchan claramente del Señor, y no tienen miedo de traer una palabra para advertir a su iglesia.
Además, Dios tiene multitudes de profetas escondidos y desconocidos y son entrenados en la escuela la privación. Ellos son parte de la Compañía Samuel, y ellos saben lo que está por venir porque el Señor se lo ha dicho. A pesar de los juicios venideros, estos piadosos están llenos de esperanza y regocijo, porque ven un nuevo día por venir.
El hecho es que la viuda de Finees no tenía razón para preocuparse del arca del pacto. Eso es porque estaba coronada con un propiciatorio. Déjeme explicar.
En la antigua Israel, el arca representaba la misericordia del Señor, una poderosa verdad que vino a ser personificada en Cristo. Hemos de recibir su misericordia, confiar en la sangre salvadora de su misericordia, y ser salvos eternamente. Así que puedes ridiculizar la ley, puedes burlarte de la santidad, puedes derrumbar todo lo que habla de Dios. Pero cuando te burlas o ridiculizas la misericordia de Dios, el juicio viene y rápidamente. Si pisoteas sobre su sangre de misericordia, te enfrentas a su terrible ira.
Eso es exactamente lo que le ocurrió a los filisteos cuando robaron el arca. Destrucción mortal les vino encima hasta que tuvieron que admitir, “Esto no es casualidad o circunstancial. La mano de Dios está claramente contra nosotros.” Considera lo que pasó cuando llevaron el arca dentro del templo pagano de Dagón, para burlarse y desafiar al Dios de Israel. En medio de la noche, el propiciatorio se convirtió en vara de juicio. Al otro día, el ídolo Dagón fue encontrado de bruces sobre su cara frente al arca, su cabeza y manos cortadas.
Amados, aquí es donde América debe estar hoy. Debíamos haber sido juzgados hace mucho tiempo. Le digo a todos los que se burlan y desafían la misericordia de Dios: Adelante, intenten todo lo que quieran para traer a la iglesia de Cristo bajo el poder del secularismo o agnosticismo. Pero si te burlas de la misericordia de Cristo, Dios echará todo tu poder y autoridad al suelo.. Jeremías dice, “Que por la misericordia de Jehová no hemos sido consumidos, porque nunca decayeron sus misericordias.” (Lamentaciones 3:22) Sin embargo, cuando los hombres se burlan de esa gran misericordia quien es Cristo, el juicio es seguro.
Es solamente la misericordia del Señor que atrasa el juicio. Y ahora mismo América esta beneficiándose de esa misericordia. Increíblemente, nuestro país está en una carrera con el resto del mundo para quitar a Dios y a Cristo de la sociedad. Sin embargo, el Señor no será burlado; sus misericordias perduran por siempre, y el ama a esta nación. Creo que es por eso que todavía esta derramando bendiciones sobre nosotros. Su deseo es que su bondad nos guíe al arrepentimiento. (Vea Romanos 2:4) .
La Compañía Samuel de hombre y mujeres piadosos sabe esto. No se están desesperando por la presente condición en América o por la horrible iglesia avara de Elí. Eso simplemente no es su enfoque. Sí, se afligen sobre la horrible corrupción, burla y pecado, y saben que el juicio viene. Pero tienen esperanza, sabiendo que Dios está en total control. Ves, han probado por si mismos la misericordia de Dios en Cristo, y saben que sus misericordias perduran por siempre. Y, a diferencia de la viuda de Finees, nunca concederán que el enemigo está ganando la guerra contra Cristo y su iglesia verdadera.
Finalmente, también esta el asunto de dolor personal.
Quiero hablarles ahora a aquellos que han experimentado algo del dolor de esta viuda herida. Estoy hablando de tipos de dolor que son severos, dolor constante, dolor que toca el cuerpo, el corazón, el espíritu. Problema se ha echado encima de otro problema, aparentemente sin fin a la vista. Y el dolor es indescriptible.
El tuyo puede ser el dolor de perder a un preciado ser querido…. el dolor de una enfermedad debilitadora,… el dolor del rechazo,… el dolor terrible de un matrimonio roto… el dolor de hijos viviendo en pecado terrible…. dolor que nadie más puede entender.
Hablé con un ministro recientemente que vive con tanto dolor físico que lo lleva al suelo en agonía. Este hombre ha ido de doctor a doctor, pero ninguno puede explicar o tratar su condición. Él estaba obligado a vivir en constante agonía que es literalmente inexplicable.
Luego están los dolores que se adentran profundamente en el mundo espiritual, un acosamiento de la mente. Algunos sufrimientos mentales son tan abrumantes que hacen más que meramente probar tu fe; sacuden el mismo fundamento de tu creencia en Dios. Este tipo de dolor humano te hace clamar, “¿O, Señor, me has abandonado? ¿Tan siquiera has oído algunas de mis plegarias? ¿Está ahí?”
Es común que un creyente experimente “un cielo de bronce” cuando es confundido por una prueba severa. No tiene deseos de orar, y cuando lo hace es sin pasión. Esta muy cargado o cansado por su lucha para enfocarse en la Palabra de Dios, así que cuando trata de leer la Biblia ni siquiera registra.
Ahí es cuando Satanás entra. Viene a nosotros en la misma cúspide de nuestro dolor y sufrimiento y siembra una mentira infernal. Es la misma mentira que infundió en la mente de Cristo durante la Crucifixión: “Dios te ha dejado. Te ha abandonado y te ha pasado por alto.” Estos ataques pueden ser implacables, trayendo mentiras, acusaciones, condenación, y añadiendo una carga de culpabilidad al dolor. Susurra” No tienes lo que hace falta para lograrlo. Ya ni siquiera oras. ¿Cómo puedes esperar ser salvo?”
Su meta es que sigas el ejemplo de la viuda de Finees, que te rindas a miserable desesperanza y dejes la batalla. Esa mujer asediada hizo un error fatal, concluyendo en su terrible dolor: “Dios no está conmigo.. Ya no siento su presencia. He sido abandonada.” En ese momento, se dio por vencida completamente, dejando a un lado su fe.
Eso me trae a una de las cargas más grandes que tengo como pastor del Señor. He estado llorándole continuamente al Señor, “O Señor, ¿cómo puedo traer esperanza y consuelo a creyentes que están soportando tan gran dolor y sufrimiento? Dame un mensaje que cancele su duda y temor. Dame verdad que secara las lagrimas de los afligidos y ponga una canción en los labios de los desesperanzados.”
El mensaje que escucho del Espíritu Santo por el pueblo de Dios es muy simple: “Ve a mi Palabra, y toma posición en mis promesas. Rechaza tus sentimientos de duda.” Toda esperanza es nacida de las promesas de Dios.
Recibí una carta recientemente que contiene una bella, viva ilustración de esto. Es de una madre que escribe, “Mi hija tiene dieciséis años. Tiene una degeneración física de sus músculos, ligamentos y coyunturas, y está en dolor extremo veinticuatro horas al día. Perdí mi hijo de un suicidio en 1997 debido al mismo dolor. Tenía veintidós años cuando, después de nueve años de sufrimiento, se tomó la vida. No podía aguantar el dolor.
Mi hija era una bailarina y esperaba ir a la Escuela Julliard en la ciudad de Nueva York. Pero sus sueños se quebrantaron cuando fue aquejada por la misma enfermedad que atormentaba a su hermano. Los doctores dicen que su dolor en una escala de 1 a 10 es 14. La cantidad de analgésico que se necesita para ser efectivo para ella destruiría sus riñones, así que no puede tomar la medicina.
“Ella ama al Señor, y es una alegría estar a su alrededor. Es una poetiza maravillosa cuyos escritos han aparecido en mas de quince publicaciones y esta incluida en “El Quien es Quien Internacional en la Poesía. ”
Frente a todo, dentro de un incesante sacudir de cuerpo y alma, esta madre y su hija han puesto su esperanza en la Palabra de Dios para ellas. Y él les ha dado paz.
¿El enemigo ha tratado de decirte que Dios te ha evitado?
¿Has sido tentado a concluir que el Señor no está contigo? ¿Casi has abandonado tu fe? Pon tu esperanza en la Palabra del Señor para ti:
Él ha dicho: “No te desampararé ni te dejaré.” (Hebreos 13:5)
“Jehová será refugio del pobre, refugio para el tiempo de angustia. En ti confiarán los que conocen tu nombre, por cuanto tú, Jehová, no desamparaste a los que te buscaron.” (Salmo 9:9-10)
“Por Jehová son ordenados los pasos del hombre y él aprueba su camino. Cuando el hombre caiga, no quedará postrado, porque Jehová sostiene su mano. Joven fui y he envejecido, y no he visto justo desamparado ni a su descendencia que mendigue pan.” (Salmo 37:23-25)
“que estamos atribulados en todo, pero no angustiados; en apuros, pero no desesperados; perseguidos, pero no desamparados; derribados, pero no destruidos. (2 Corintios 4:8-9)